Alex. Leo Şerban: A fi aici

Alex. Leo Șerban a fost cel mai iubit critic de film român.

Au venit pe rând la comemorare în acea zi de aprilie. Andrei Pleșu, Radu Cosașu, Cristi Puiu, Cristian Mungiu, Radu Muntean, Răzvan Rădulescu, Maria Dinulescu. Scriitori, regizori, actori, critici de film, jurnaliști, foști studenți, prieteni sau pur și simplu oameni care-l întâlniseră cândva sau îl știau de undeva.

Unii intrau scurt, lăsau florile și ofereau condoleanțe mamei, care stătea așezată într-un colț al sălii de la Uniunea Scriitorilor unde fusese adus sicriul închis. Alții stăteau jumătate de oră – o oră, privind fotografiile proiectate pe pereți, de parcă voiau să le învețe pe de rost: copilul pe podea, uitându-se la globul pământesc printr-o lupă, criticul zâmbăreț înconjurat de prieteni, bărbatul grizonant, într-un hanorac negru cu buline albe. Conversau, chiar râdeau din când în când, ca la o șuetă la care nu s-a deschis încă prima sticlă de vin. Îi îmbiau vocea lui Leonard Cohen care îmbrăca aerul rece din sală cu a sa Famous Blue Raincoat, melodia preferată a lui Leo, și fotografiile cu Marylin Monroe, feblețea lui, împrăștiate peste tot.

Unul dintre prietenii care s-au ocupat de funeralii spunea că, dacă ar fi avut curaj, ar fi trebuit să vină cu toții în roșu. Lui Leo sigur i-ar fi plăcut. Vinul s-a deschis la masa de după, la restaurantul Salsa Picante, cum și-a dorit el. S-a lăsat, bineînțeles, cu bârfe și povești delicioase.

Alex. Leo Şerban a fost cel mai iubit critic de film român, cel care a știut să pună în context și în valoare noul cinema autohton. A fost un jurnalist cultural cu o experiență de peste 25 de ani, un scriitor a cărui semnătură a apărut pe șapte cărți și în zeci de publicații din țară și străinătate. A prezentat emisiuni la radio și la TV, a oordonat colecția „Biblioteca de film” a Editurii Humanitas și a inspirat și lansat mulți dintre criticii de film ale căror voci contează acum. În noaptea de 8 spre 9 aprilie 2011, la 51 de ani, a murit în spital, de cancer limfatic.

A fost al tuturor – public, colegi, prieteni, familie – și al nimănui. Avea un număr copleșitor de oameni care contau în viața lui și mulți dintre ei i-au spus la revedere în texte publicate imediat după moarte. Erau triști că nu-l mai aveau aproape, dar și-l aminteau spumos, iar actul de a-l pune pe hârtie nu făcea decât să-i sporească unicitatea, ceea ce nu l-ar fi deranjat defel.

„Pe mine mă distrează”, spune jurnalista Iulia Blaga, care i-a fost apropiată, „că acum toată lumea își revendică o parte din Leo și toată lumea pare că a avut exclusivitate la Leo, ceea ce nu e adevărat, pentru că Leo era persoana cea mai liberă pe care o știam. Nu aparținea de fapt nimănui. Nu puteai să-l legi de piciorul mesei. Scăpa.”


Alexandru Şerban s-a născut în București, pe 28 iunie 1959. Tatăl n-a făcut niciodată parte din viața lui, iar Leo nu a vorbit despre asta. A locuit cu mama și bunica în centrul capitalei și mai apoi în apropiere de Piața Obor. Textele autobiografice conturează o copilărie populată de femei vârstnice pe care el le numea mătuși, ca într-o Carte a nunții de epocă comunistă, cu epicentrul pe străzile din preajma Grădinii Icoanei.

Erau surorile bunicului, Bigi și Mica. Mica a stat într-o garsonieră pe care Leo a moștenit-o și în care a locuit de la 24 de ani. Bigi se îmbrăca numai în alb și negru și s-a sinucis la 74 de ani, pentru că surzise. De la ea a tras Leo primul fum. Erau Mimi și Babu, fiicele ei. Era Marga, cumnata lui Babu. Era Hilda, prietena lui Mimi, o roșcată de 90 de ani care pufăia etern. Mamei lui, Gabriela Şerban, îi spunea de la Bubi la Babeiușicuțilică. Bunica era Bababa.

„Asta era cam toată familia mea, o mulțime de femei cu B-uri în nume,” scrie el în Mica dietetică, publicată postum la Editura Art. „Un batriarhat.”

Mama lui, acum o femeie de 73 de ani cu ochi albaștri și trăsături frumoase, își amintește că, pe la 5 ani, Sandu (cum i-a spus ea mereu) o striga din fața blocului, ca să se audă până la etajul 6: „Babeeeeeeei!”. „Strigă-mă, mă, și tu, mamă!”, îi răspundea ea, amuzată.

Leo a crescut cu cheia de gât. Era un copil mai degrabă introvertit și ingenios, decât năzdrăvan. A luat lecții de franceză de mic, pentru că așa se obișnuise în familie. Vacanțele și le petrecea la Moeciu de Sus și Cârța, o comună din Făgăraș. Bunica l-a dus la cinematograf, declanșând o pasiune intensă pentru film. Ea a fost cea care i-a explicat că ce se întâmplă pe ecran nu e adevărat. „În familia noastră, eram arondați pe genuri,” scrie el în Dietetica lui Robinson, prima sa carte, apărută în 2006 la Curtea Veche. „Bunică-mea – amatoare de musicaluri și comedii, maică-mea – de thrillere, eu – de de toate.”

Îi plăceau la nebunie mașinile, le reținea din filme, le urmărea pe stradă. Din colecția lui de acasă făcea parte și o mașinuță Chrysler cu care înscena, obsesiv, moartea lui Kennedy. Bloca podeaua sufrageriei cu castele din cuburi la care aducea oaspeți cu limuzinele. Peste ani, i-a interzis mamei să le arunce și, uneori, i le mai cerea să se joace cu ele. Cu șofatul, pe care îl considera o îndeletnicire inutilă atâta timp cât putea fi lăsată în grija altuia, nu a avut niciodată nicio treabă.

A învățat la Liceul C.A.Rosetti, în zona Floreasca, care, pe vremea când l-a început el, în 1975, avea piscină. Narcisa Cimpoca, una dintre colegele și prietenele lui din acea perioadă, acum traducătoare, își amintește că au avut parte, surprinzător, de un mediu deschis, în care au putut studia inclusiv cu profesori din Anglia. În clasa a IX-a era cât pe-aci să fie exmatriculat pentru absențe. Nu o putea suporta pe dirigintă. Chiulea și se ducea la bibliotecă, lua scutiri de la medicul de familie și, când suna diriginta acasă, răspundea și se prefăcea că era mama.

Pe atunci, Alex, cum îi spun prietenii din adolescență, era o stinghie de băiat, cu degete lungi, gesturi elegante și un râs exploziv. Era as la limbi străine și literatură, îndărătnic la latină și îngrozit de matematică. Scria povestiri à la Edgar Allan Poe, citea cărți de care majoritatea colegilor lui nici nu auziseră și, la 17 ani, cei de la Chicago Review i-au publicat Green Lemon, o poezie pe care o trimisese prin poștă, pentru că găsise revista la Biblioteca Americană și îi plăcuse. Era extrem de popular și printre elevi, și printre profesori. Nu era pauză în care să nu fie oprit de o groază de lume. („Alex spunea mereu: «Dragă, eu sunt snobbish. I’m stylish and bohemish »”, își amintește Narcisa.)

Își petrecea aproape tot timpul cu Narcisa, o brunetă minionă, și cu Laura Manu, o blondă înaltă. Peste ani, a scris că, deși platonic, Laura a fost singura femeie pe care a iubit-o vreodată. Spirite jucăușe, calchiau expresii englezești, făceau tot timpul miștouri, schimbau bilețele, vorbeau despre filme, creau și recreau scene într-un amestec continuu de realitate și fantezie. „Trăiam în joc și jucam în realitate”, spune Laura, care e psihoterapeut și locuiește în Londra din 1990.

La un moment dat, Leo și Laura au văzut Uccellacci e Uccellini (Păsăroi și păsărele), regizat de Pier Paolo Pasolini. Le-a plăcut atât de tare titlul încât și-au zis că trebuie să facă ceva cu el. Așa că au inventat un fel de cip-cirip-zvârrr pe care l-au jucat inclusiv în Londra, pe stradă, pe la 40 și ceva de ani. Şi-au prins pielea mâinilor între degete, au făcut semn din priviri și, la „1, 2, 3” au zis „uccellacci e uccellini, cirip, cirip, cirip!”. După care au râs, cu pofta aia din adolescență cu care Laura nu crede să mai fi râs vreodată cu cineva.

După ore, Leo făcea un ocol ca s-o conducă pe Laura acasă, în zona Mântuleasa. Vorbeau tot drumul, apoi se opreau în fața blocului ei și mai vorbeau vreo oră. Când ajungea acasă, o suna și iar vorbeau. „Îi plăcea foarte mult cartierul meu”, spune Laura. „Că era o fereastră, o poartă sau o cornișă, îmi arăta el ceva pe lângă care trecusem de nu știu câte ori și o vedeam pentru prima oară. Eu așa mă gândesc la el: că făcea fotografii înainte să facă cu aparatul.”

Într-o zi, i-a spus Laurei că trebuie să meargă cu el la mătușile lui, la „vizionare”. Pentru Laura, care a avut niște emoții nebune, a fost ca-n filme. Își amintește că era deja întuneric, deși nu târziu, când Leo a dus-o într-o casă din zona Icoanei. Acolo, într-o cameră plină de mobilă frumoasă și veche, erau vreo cinci doamne uscățive, elegante într-un mod cam demodat, foarte grave și ușor snoabe. „M-am intimidat îngrozitor. Şi pe Alex atunci l-am văzut schimbându-se. Deodată nu mai era glumeț și fru-fru, era nepotul politicos și rezervat. Le-a sărutat mâna și s-a dat cumva la o parte și m-a lăsat pe mine la interogatoriu.”

Anii de liceu, ca pentru mulți în perioada aia, au însemnat rezistență prin cultură. Mergeau la bliblioteca franceză și la cea americană, unde găseau cărți, filme noi, muzică, chiar dacă pe atunci bătea la ochi și nu găseau ușor colegi care să-i însoțească. Acolo au văzut The Rose, despre Janis Joplin, și apoi au plecat cântând pe străzi. El nu era foarte muzical, dar făceau duete și se prăpădeau de râs. La cinematecă mergeau pentru filmele clasice. Şi el, și Laura erau înnebuniți după Hitchcock și o adorau pe Marlene Dietrich. Laura a fost prima care s-a îndrăgostit de Leonard Cohen.

L-a molipsit și pe el, punându-l să asculte la telefon, de pe o casetă înregistrată cu microfonul de la pick-upul cuiva. De acolo, cred ea și alți câțiva prieteni, a apărut acest „Leo” pe care și l-a adăugat la nume. „La un moment dat, în liceu”, spune Laura, „am auzit absolut întâmplător că o fată dintr-o clasă mai mare l-a strigat Leo și el a răspuns. Şi l-am întrebat: Leo? «Dragă, mă cheamă și Leo acum»”.


„Îi plăcea foarte mult cartierul meu”, spune Laura Manu. „Că era o fereastră, o poartă sau o cornişă, îmi arăta el ceva pe lângă care trecusem de nu ştiu câte ori şi o vedeam pentru prima oară. Eu aşa mă gândesc la el: că făcea fotografii înainte să facă cu aparatul.”

Leo s-a dus la facultate fără să pară că avea vreun plan clar. A dat la engleză-franceză pentru că asta-i plăcea. În perioada aia le-a cunoscut pe Dana Enulescu și Gabriela Massaci, cu care avea să lege prietenii puternice. Massaci, fost director al ICR Londra, l-a văzut prima oară jucând într-o piesă de teatru studențesc și-și amintește că a captivat-o slăbănogul expresiv de pe scenă. Enulescu, o jurnalistă care locuiește în Roma din 1982, l-a avut coleg și și-l amintește ca pe un student genial, care citea tot, înțelegea înaintea celorlalți și vorbea o engleză impecabilă.

Facultatea a însemnat și petreceri de neuitat, multe în casa uneia dintre mătuși. „O duceam într-un zaiafet perpetuu”, spune Massaci. „Toate aceste mătuși, care-l adorau și-l exasperau simultan, ne dădeau acces la casele lor. Să faci în anii ’80 o petrecere anii ’30 care se numea Crazy Thirties era destul de subversiv. Petrecerea a fost fabuloasă, iar Leo, un amfitrion neîntrecut.” (La o altă petrecere din acea vreme, Leo l-a impersonat cu mare succes pe Boy George.)

Prima experiență de lucru a lui Leo după absolvire a fost în Peretu, Teleorman și apoi în Videle, unde a fost repartizat să predea engleză la două licee. Timp de trei ani a făcut naveta cu trenul. „Care era atmosfera?”, scrie el în Dietetica lui Robinson. „Nu mă gândeam decât – exact ca un recrut – la timpul care mi-a mai rămas, îngrijorat să nu dea Nebunu’ vreo lege peste noapte care să mă oblige să mă stabilesc acolo…”

După Revoluție, a fost asistent universitar timp de opt luni la Limbi Străine. Cam atunci l-a cunoscut Mona Nicoară, regizorul documentarului Şcoala noastră și fostă vecină de cartier. Nu mai știe sigur dacă seminarul predat de el era de fonetică sau altă materie aridă, dar nici nu conta, pentru că Leo cel cu ochelari cu rame rotunde le-a vorbit mai tot semestrul despre cinema.

Leo n-a găsit atunci niciun motiv să rămână în mediul universitar. Începuse deja să scrie pentru publicațiile culturale ale vremii și să-și croiască drumul de jurnalist. La începutul anilor ’90 semna deja în Contrapunct și România Literară. Prin ’92, își amintește Massaci, avea și o cronică mondenă delicioasă la radio. A făcut parte din colectivul care a lansat Dilema în ianuarie 1993, rămânând una dintre vocile esențiale ale publicației până la sfârșitul vieții. Scria cu ușurință despre literatură, fotografie și artă. Era în largul lui și scriind texte personale, și disecând venirea lui Michael Jackson în România, și recenzând Persona lui Ingmar Bergman.

Şi-a creat încă de la început o voce un pic fals credulă, un pic ironică, niciodată copleșitoare sau autosuficientă, deși perfect stăpână pe sine. În textele personale, mai ales în cele despre copilărie, nu ai cum să deduci ce e adevăr și ce e exagerare. Didier Dutour, director-adjunct al Institului Francez, l-a cunoscut și s-a împrietenit cu Leo prin 1992, când a venit în România pentru a se ocupa de relațiile publicistice cu Franța.

„Era unul dintre cei mai interesanți oameni din București”, spune Dutour, „foarte activ și, într-un fel, agresiv intelectual, pentru că era pe deplin conștient de cine era și de ce știa”. Prietenii spun că scria cu mare ușurință, mai ales dimineața, fără ciorne și fără notițe. Într-un interviu din 2001, a spus: „Pentru mine, cronica ideală este un aforism. Adică să reușești să comprimi ceea ce înseamnă filmul acela pentru tine, ca spectator, într-o frază”. A făcut asta mai târziu pe forumul Cinemagia și pe Twitter. (Ex: Atonement: lavish adaptation of mcewan novel seems like dull remake of losey & pinter go-between, without the brains; keira knightley a bore.)

Stilul nonșalant-elegant din scris se regăsea și în felul lui de-a fi. În liceu se întâmpla să se ducă la Ateneu la costum, dar cu o șosetă verde și una roșie, băgate în teniși albi, numai pentru a da o notă personală ținutei. La un moment dat, a scris că de nimic n-a fost mai mândru în toată viața lui, cum a fost de întâlnirea din New York, în 1999, cu un redactor Time Out care l-a fotografiat. Când i-a cerut să-și definească stilul, Leo a spus: „Casual with a difference”.

„Nu era provocator în vestimentație sau în felul de-a fi pentru că nu-i plăcea să exagereze”, spune Cristi Luca, jurnalist cultural și prieten. „El era foarte normal, numai că avea o chestie care era puțin altfel, ca și cum ai pune un accesoriu.” Fie un hanorac negru cu buline albe, fie un tricou cu Marylin, fie o șapcă verde pe care a purtat-o până a pierdut-o, fie niște șlapi, fie tricouri cu mesaje. (La deschiderea celei de-a treia ediții a festivalului românesc de film de la New York, a venit cu un tricou cu poneiul roz, pe care scria „We love you, ICRNY!”, iar la o emisiune TV a purtat un tricou roșu primit cadou de la o prietenă, pe care scria „When I’m bored, I Google myself ”).

Spre sfârșitul anilor ’90, Leo scria consecvent despre filme atât în Dilema, cât și în Libertatea. Dar pe-atunci succesele la box office scădeau, cinematografia românească părea complet pierdută, iar cele două publicații importante de film – Noul Cinema și Pro Cinema – se închiseseră. Leo și criticul Mihai Chirilov, pe care îl întâlnise în 1994 la Zilele Filmului Italian, au găsit un mod de a combate starea asta în Observator Cultural, apărut în 2000. Acolo semnau două-patru pagini pe săptămână, așa că vedeau și recenzau tot ce ieșea pe ecrane. Pentru că filmul bun nu mai era o prioritate pentru cinematografele românești, au găsit modalități să meargă la festivalurile din afară, fie ele de lungmetraje, scurtmetraje
sau documentare. Deși ziarul nu era de largă circulație, pasionații de film l-au vânat pentru cronici, iar asta i-a făcut pe ei mai vizibili.

În 2001, când s-a lansat Marfa și banii și primirea n-a fost prea entuziastă, Leo și Chirilov, împreună cu alți câțiva critici, l-au apărat pe Cristi Puiu. Tot în 2001, regizorul Tudor Giurgiu a înființat festivalul TIFF, la care Chirilov a devenit director artistic și Leo a ajutat cu sfaturi, moderări și participare în juriu.

Pentru critici era o bucurie să aibă în sfârșit o cinematografie valabilă în propria țară. Când se duceau la festivaluri nu mai erau doar niște critici dintr-o țară fără filme, ci dintr-una care începea să aibă o cinematografie care conta. „A fost primul moment în care ne simțeam foarte bine în pielea noastră de critici de film”, spune Chirilov. „Nu e că noi am dus filmul românesc în străinătate. Filmul românesc s-a dus singur în străinătate. Noi poate am pus umărul la a-i cimenta reputația și a-i crește și mai mult expunerea și relevanța pe piața internațională.”

Leo a numit A fost sau n-a fost cel mai entuziasmant debut de după 1989, iar pe scenaristul și regizorul Răzvan Rădulescu, „eminența cenușie” a filmului pur și dur made in Romania. Tot el a spus, după ce Mungiu a luat Palme D’Or, că „Puiu a pus sămânța, Porumboiu a udat locul, iar Mungiu culege roadele”. Presa a numit ceea ce a urmat, „noul val”. Lui, un entuziast al acestei nașteri necesare, îi plăcea să-i spună „noul film românesc” sau „neorealism” și îl apăra, explicând că, indiferent de cât de negativ reacționează publicul la realismul lui brutal, filmul regizorilor tineri nu are cum să fie altfel decât minimalist.

„Minimaliștii (sau neorealiștii) noștri întorc spre public o oglindă în care publicul nu vrea să se vadă”, scria într-un articol republicat în 4 decenii, 3 ani și 2 luni cu filmul românesc, carte apărută în 2009 la Polirom. Venise momentul descoperirii vieții simple prin film, iar Leo era acolo să întâmpine fiecare producție nouă, să trimită oamenii la cinematograf, să pună în lumini juste ce se întâmpla.

Pe măsură ce românii au luat premii în străinătate, au început să se facă retrospective și zile ale filmului românesc. „Aproape toți regizorii își doreau să meargă cu Leo”, spune Chirilov, „pentru că el era cel mai articulat, cel mai spumos moderator și compania lui era o validare în plus, o garanție că evenimentul ăla o să iasă bine”. Maria Dinulescu, una dintre actrițele lui românce preferate, își amintește că l-a cunoscut în Londra, la un festival la care el a moderat sesiunea de întrebări și răspunsuri de după California Dreamin’. „Fiind foarte constructiv, inevitabil spuneai ce e important,” spune ea.

Leo nu ar fi lăudat niciodată un film care i se părea prost. Considera că e mai bine să nu fii cel mai bun prieten al unui regizor, ca să nu riști să-i devii cel mai prost critic. Singura prietenie strânsă și afișată, spune Chirilov, a fost cea cu Răzvan Rădulescu.

Credea că un critic bun trebuie să îndeplinească trei condiții: „să scrie bine, să aibă gust, să aibă cultură (măcar de specialitate, dacă nu generală)”. Lui îi plăceau filmele clasice, considerând că un cinefil e, esențialmente, un paseist. Spunea că dacă ar lua foc toate peliculele din lume și ar putea salva una singură, aceea ar fi Vertigo. Pe lista scurtă mai erau Eclipsa lui Antonioni, Cuvântul lui Dreyer, Persona lui Bergman, 8 ½ al lui Fellini.

Era fan Marlene Dietrich, Bette Davis și, deja anecdotic, Marylin Monroe, pentru care devenise un soi de biograf național la care apela orice publicație care voia să scrie despre ea. Când Laura i-a dat de ziua lui o fotografie rară, cu Marylin fumând peste o balustradă, Leo i-a spus că e cel mai frumos cadou: „My favourite woman doing my favourite thing”.

La cinematograf nu lua niciodată notițe, spunând că dacă ceva merită să fie reținut, va fi, iar dacă nu, era vina filmului și a felului în care a fost făcut. Memoria lui de elefant și atenția la detalii îi făceau treaba mai ușoară. Când râdea la un film, se știa cine râde, pentru că răsuna toată sala. Nu se sfia nici să plângă. „Privind un film”, scria în cartea De ce vedem filme?, „nu mă gândesc să-l transform în cronică: pur și simplu mă bucur (sau mă exasperez) de el. Scriind despre un film, nu mă gândesc să-l transform în literatură: pur și simplu îl pun pe cântar. Povestind un film (uneori n-ai încotro), mă grăbesc să bifez cât mai limpede, fără a spune niciodată tot: doar câteva detalii pentru a înțelege analiza. Analizând un film, încerc să o fac în așa fel încât să-i las filmului șansa de a fermeca în continuare: a-l «înțelege» până la un punct și apoi să-i menajez marjele de mister”.


Un alt lucru la care Leo se pricepea a fost descoperirea de noi voci în critica de film și jurnalismul cultural. Îi lipsea egoismul, spun prietenii, pentru că era pe deplin conștient de propria valoare.

Chirilov era un student la Electronică pasionat de film, când Leo i-a propus să preia o parte din cronicile lui din Dilema. La fel a făcut cu criticul Andrei Gorzo, care i-a fost student și minunat partener de reflecții, dezbateri și șicanări. Anca Grădinariu i-a fost studentă la ATF, la Comunicare Audio-Vizuală, unde Leo a fost lector între 1998 și 2000. Le-a dat tuturor studenților 10 la sfârșit, iar ei i-a pasat un job pe care i-l propusese HBO. Pe Cristi Luca, un programator din Iași, l-a pescuit de pe forumul Cinemagia și i-a propus o rubrică în Dilema.

Jurnalistei Luiza Vasiliu i-a dat aripi când a scris că Ențiclopedia Encarta, rubrica ei din Suplimentul de cultură, e preferata lui. „Îți dai seama, la 20 de ani o chestie din asta te termină”, spune ea, „pentru că n-ai fi crezut niciodată că prostioarele pe care le scrii tu pot ajunge să însemne ceva pentru un om atât de mișto”. Alteori, un simplu gest de-al lui dădea încredere. Răzvan Penescu, fondatorul Liternet. ro, l-a rugat, prin 1999, să-i dea texte să le pună pe site-ul pe care abia-l crea, iar Leo a acceptat, deși Penescu îi era cvasinecunoscut.

După ce le dădea avânt, nu-i lăsa să se înstrăineze. În primul rând căuta să le lărgească cercul de cunoștințe, pentru că Leo era un fel de rețea de socializare offline. „Te prezenta cuiva și zicea ceva de genul: «Ia duceți-vă voi și plimbați-vă puțin»”, spune Penescu. „Zicea despre tine două cuvinte și dintr-o dată erai prieten cu cineva”.

Apoi, găsea tot felul de pretexte să-i țină aproape. Le pasa invitații la evenimente, texte de scris, le recomanda cărți și filme, îi chema la el și le gătea. Nu lucruri elaborate, ci mâncăruri care se făceau rapid, dar care aveau câte un ingredient mai ciudat sau o combinație inedită de gusturi. Unele îi reușeau. Altele, nu. (Salata cu surimi le provoacă și acum grimase prietenilor.) Dar cele mai importante la adunările astea, că erau la el sau în altă parte, erau discuțiile.

Nu chema niciodată mai mult de patru-cinci oameni, evitând înghesuiala și permițându-le tuturor să participe la conversație. („Îi plăcea să creeze tablouri de discuție”, spune Chirilov.) Uneori erau oameni care știa că nu se cunosc, dar care i se părea că și-ar găsi interese comune. Alteori erau oameni care, strânși și obligați să socializeze, ar fi putut genera o controversă spumoasă. Şi nu-i de mirare că Leo ar fi organizat o întâlnire doar pentru asta, pentru că îi plăcea teribil să se certe. Uneori, tocmai din conflicte se aleagea cu noi amici. Așa s-a întâmplat cu Adela Marcov, editor web, care l-a luat la rost pe blogul ei pentru o mitocănie pe care o scrisese despre Jodie Foster, iar el i-a scris să se întâlnească. Sau cu Radu Enescu, un consultant financiar, cu care, după ce s-au certat în comentarii pe un blog, și-a găsit gusturi cinematografice comune și l-a invitat la ziua lui.

Leo nu se omora cu sportul, habar n-avea fotbal (credea că lovitura de pedeapsă se dă de la 9 metri sau că Maradona era brazilian, spun prietenii), dar cearta putea fi sportul lui. A adoptat forumul Cinemagia, pe care l-a considerat, de bine de rău, un loc de interacțiune, sondare și exprimare. Acolo nu era criticul Alex. Leo Şerban, ci doar userul „als”, care putea fi oricând luat la tăvăleală, nesfiindu-se, la rândul lui, să se spurce cu oricine îl enerva.

Internetul îi era teren de joacă. Mai ales în ultimii ani, Leo intra pe bloguri, având parcă în minte deviza pe care o enunțase într-un chestionar al lui Proust: „Minimum de efort, maximum de efect”. De dimineață de la șase, când se trezea, și până pe la opt citea tot și împânzea blogosfera de comentarii. Stârnea, combătea, se aricea uneori din motive greu de înțeles, dar nu le dădea ocazia asta și celor care-i citeau articolele. (Într-un comentariu a scris: „Eu la articolele mele care apar și online am cerut să fie suprimate comentariile; mi se pare mult mai sanitar”.) Uneori părea că testează instrumentarul acelui viciu numai al lui, viciul autoantagonist – de a-și crea o imagine proastă, pentru că în timp ce o imagine bună nu poate suferi decât degradare, o imagine proastă are avantajul de a lăsa loc de îmbunătățire și de surprize plăcute.

„Era, ca prieten, hipersensibil”, spune Corina Şuteu, directoarea ICR New York, „extraordinar de empatic și, în același timp, teribil de apucat. De o fidelitate enormă, până în pânzele albe, și la fel de absurd în antipatii pe cât era de dedicat în pasiuni”.

O extremă a fost Terorista, un blog de literatură contra căruia s-a înverșunat împreună cu câțiva bloggeri, cerând ca autoarea lui, LuciaT, să-și dezvăluie identitatea. A presat-o până aceasta a decis să-și închidă blogul. La scurt timp după, Leo posta un comentariu la un interviu cu ea: „luciat a fost doar un subiect de experiment – deci neutra din pdv afectiv. Am ‚terorizat-o’ rece, chinezeste.)”. Un an și ceva mai târziu, nu dădea semne că i-a trecut: „cit dspr ‘moartea’ blogului ‘ala’ – nu sint de acord: a fost decizia luciatei (= asta demonstrind cite parale dadea pe zecile de cititori/fani ai sai) sa-l inchida. eu, personal, kiar nu-mi asum nicio vina: dk femeia a clacat, e pt k sta prost cu nervii, ce treaba am eu cu asta??”.


Se autointitulase un hedonist minimalist, căruia îi displăceau excesele, extremele în general, şi care credea în ceva ce numea estetica puţinului. Viața, dacă tot e scurtă, nu trebuie luată prea în serios.

La fel de provocator și acerb se declara împotriva corectitudinii politice, mai ales când era provocat să vorbească deschis despre homosexualitatea lui. N-a confirmat-o niciodată, ba chiar s-a declarat împotriva mișcării gay și s-a dezis de comunitate. În stilul tipic, a spus la un moment dat pe un blog că i se pare mai grav să nu-ți placă Picasso decât să fii homofob. N-a scris niciodată despre relațiile lui și, după moarte, prietenii i-au protejat intimitatea la fel de aprig cum și-o protejase și el.

Leo a avut parte de un coming out forțat în 2006, când tabloidul Atac a publicat niște fotografii explicite cu el și un alt bărbat. Prietenii dau de înțeles că ce s-a întâmplat atunci l-a afectat profund. Ulterior, Leo a spus că din ce fusese publicat își asuma doar autoportretele nud, care îi plăceau în continuare, în timp ce fotografia cu el și un alt bărbat era un fals.

„Era ceva intim și a fost decizia lui să protejeze acest lucru,” spune Dutour. „Noi am discutat despre asta. Oamenii au nevoie de modele și el putea fi unul. Dar n-a vrut niciodată să fie unul, era ferm împotriva establishmenturilor, iar mișcarea gay era și ea un establishment. El nu voia să facă parte dintr-o comunitate, când, de multe ori, lucrurile pe care le împărtășești cu acei oameni sunt foarte puține.”

Susținerea comunității gay ar fi însemnat o etichetă, iar Leo a fugit toată viață de etichete.

„Era, la un moment dat, o anchetă în Dilema”, spune Cristi Luca, „și aia mi s-a părut definitorie pentru felul de-a fi al lui Leo. Era un fel de «Cum vă raportați la chestia cu fructul oprit?» și el spunea: «Nu știu ce să spun despre fructe, că mie nu-mi plac fructele, îmi place ciocolata»”.

Imaginea pe care o avea – de la nume, la felul în care era perceput – era în întregime creația sa și nimeni nu lucra mai asiduu la perpetuarea ei (el a fost cel care a pus-o pe Adela Marcov să-i facă pagină de Wikipedia). Cel puțin pentru cei care nu-l cunoșteau, își cultiva un snobism autoironic care-l scotea din mulțime și nu înceta să intrige. Îl găseai în alșismele pe care le azvârlea pe Twitter (ex: „It’s better to spit where u licked than to lick where u spat”).

În lucrurile pe care le spunea din senin, lăsând apoi oamenii să se întrebe dacă ar putea fi adevărat (a spus pe un blog că e înrudit pe partea mamei cu Cuza și cu o familie de nobili triesteni pe partea tatălui, că el și-a prescurtat numele de familie pentru că era prea lung și avea o sonoritate străină, că membrii familiei lui fuseseră frecventați de Cantacuzini, Sturdzești și Brătieni).

Nonșalanța cu care-și recunoștea preferințele de tot felul arăta pe de-o parte lipsa elitismului și gândirea liberă și pe de alta, încântarea de a fi așa. Era fan Margareta Pâslaru din copilărie, prefera ABBA rockerilor și avea slăbiciuni pentru O-Zone și Morandi. „Probabil că nu este chiar ceea ce se cheamă «muzică bună», dar al dracu’ să fiu dacă nu e bună de dansat!”, scria într-un text din Mica Dietetică. Când vine vorba de contrastele lui Leo, fiecare prieten are un exemplu: că trimitea de la clipuri cu pisici la articole de Susan Sontag, că se uita pasionat și la Big Brother și la filmele lui Wong Kar Wai, că-i plăceau și Proust și Mihaela Rădulescu, scriind în prefața primei ei cărți că dacă ar fi fost femeie, i-ar fi plăcut să fie ea.

Contraste erau în tot ce făcea sau scria, inclusiv în listele care-i plăceau atât de mult, unele scrise chiar anul ăsta în spital. Ce n-a făcut niciodată – n-a fost la grădiniță, n-a jucat fotbal. Ce-i plăcea: cartofii prăjiți, trandafirii, opera preclasică. Ce nu-i plăcea: caimacul, rucola, adidașii, teatrul. (În esență, pentru că nu e film.) Ce visa: să nu mai existe polemici, ci doar controverse, să nu fie luat în serios pentru ce spune, ci numai pentru ce face, să nu se mai enerveze.

Se autointitulase un hedonist minimalist, căruia îi displăceau excesele, extremele în general, și care credea în ceva ce numea estetica puținului. Viața, dacă tot e scurtă, nu trebuie luată prea în serios. „Îmi place să cred în datoria zilnică de a-mi satisface plăcerile,” scria în introducerea la Dietetica lui Robinson. La final, opune Decalogului, dodecalogul lui dietetic. În afară de prima poruncă – „Fă ce-ți place” – și ultima, care o oglindește pe prima, toate celelalte încep cu „Fii atent” – la lucrurile din jur, la potrivirea lor cu tine, la azi, la ce faci și ce ai de făcut, la bucurii.

Prietenii și-l amintesc ca pe un tip solar care-și ținea umbrele departe de văzul lumii, la care intrau pleoștiți și de la care ieșeau revitalizați. „De fiecare dată când te vedeai cu el”, spune Mona Nicoară, „te făcea să simți că merită să faci ceva nou. Ştiai că șezutul cu el te îmbogățește într-un fel care nu poate fi cuantificat. Era pur și simplu trăitul momentului în cea mai bună versiune posibilă”.

Majoritatea amintirilor cu el sunt cu glume și poante. Oamenilor le e dor de cât de tare puteau să râdă cu și de Leo, de umorul lui negru, de bârfele pe care le adora și pe care le afla, de cele mai multe ori, înaintea tuturor. „Nu cred că vreodată bârfa va mai fi o activitate intelectuală la fel de solicitantă ca atunci când era cu Leo”, spune Luiza Vasiliu. „Era o artă. Dacă cumva nu erai pe lista bună, era nasol. Oriunde simțea că e impostură sau nas pe sus fără motive, imediat taxa.”

Era mai tare ca antidepresivele când venea vorba de consiliat mici deziluzii sentimentale. Le dădea nume prietenilor: la petite, querido, Narchisichi baby, Lăurica. Trimitea probabil zeci de mailuri pe zi, altfel cum ar fi putut să le dea oamenilor senzația că au vorbit cu el ieri, deși nu se vedeau cu lunile?

Stătea ore-n șir la telefon, taca-taca-taca cu Radu Cosașu, cu scriitoarea Ioana Pârvulescu, cu Iulia Blaga, pe care o trezea cu „Ce faci, fată?”. Nu numai că reușea să țină legătura cu toți, dar știa ce le place și ce nu, ce-au zis cândva și îi cita, făcându-i să se simtă bine. Recomanda și dăruia fiecăruia alte filme, alte cărți, adesea fără un motiv anume. Aducea din călătorii câte ceva pentru fiecare, de la pietricele și afișe, la prăjituri și statuete cu fecioare.

„După ce a murit Alex și am citit ce s-a scris despre el”, mi-a spus Laura, „mi-am dat seama că fiecare scrie sau vorbește de o relație foarte specială cu el. Că fiecare din oamenii ăștia – inclusiv eu – am avut senzația că suntem foarte speciali pentru el. Şi m-am întrebat: oare e o reacție un pic narcisistă a noastră, să ne dăm importanță? Şi am ajuns la concluzia, care nu-i definitivă, că de fapt eram speciali. O grămadă de oameni chiar eram speciali pentru el. Sau ne făcea el să ne simțim speciali. Tot timpul te ținea într-un loc important și n-o făcea ca să te perie. Era pe bune”.


Leo știa și să fie singur. Dincolo de farmecul lui social, dincolo de numărul aparent imens de prieteni pe care-i avea, sunt puțini cei cu care a vorbit deschis despre sine. Esențialul rămânea la el și la foarte puținii oameni care-l cunoșteau cu adevărat. „Pur și simplu, așa sunt,” spunea într-un interviu din Revista Cultura, în 2010: „Un introvertit tenace care simte nevoia – pentru a-și proteja intimitatea – să «proiecteze» în afară fața extrovertită din orice egocentric. (Evident că sunt un egocentric!)”.

„Nu cred că era egocentric”, spune Dutour, „ci mai degrabă, cum spunea Stendhal, egotist. Pentru că egotist înseamnă să te închizi în tine pentru a le oferi celorlalți ceva. Şi e un mod de a accepta că suntem cei mai importanți oameni pentru noi înșine”.

„El a fost în același timp o ființă contorsionată și frământată de multe chestii”, spune Massaci, „dar pe care le-a ținut într-un frâu pe care eu adesea îl consideram mult prea strâns. Eu mă gândeam că niște angoase și niște temeri de genul ăsta s-ar fi cerut poate mai expuse. Leo, în orice caz, a fost o ființă foarte discretă și cu o viață personală a lui”. De obicei, în momentele triste, se retrăgea câteva zile până-i trecea.

În ultimii doi ani însă, unii prieteni au observat o tristețe latentă, tot mai greu de ascuns. Unii o pun pe seama încheierii unei relații care a contat mult pentru el, alții pe seama singurătății sau a vârstei cu care încă încerca să se împace.

N-a dat niciodată impresia că îl sperie îmbătrânirea; avea de mult părul alb și spunea că vârsta e înțelepciune. Dar nici nu era ceva cu care se obișnuise. „Glumeam că avea de două ori vârsta mea”, spune Luiza, „și că ar fi putut să-mi fie tată. Am făcut doar de două ori gluma asta, dar nu mai mult. Pentru că nu-l amuza. Râdeam scurt și schimbam subiectul”.

Când a împlinit 50 de ani, Leo s-a sărbătorit oficial la cinematograful Elvira Popescu, de la Institutul Francez, unde și-a invitat prietenii să vadă împreună Mon Oncle de Jacques Tati, filmul în care spunea că ar putea trăi. El a râs cel mai tare în acea seară cu ploaie și curcubee. Deși spusese că nu vrea cadouri, a plecat acasă cu brațele pline de flori, brânză-n scoarță, teniși și un tablou imens cu Marylin.

Cam în aceeași perioadă s-au mai întâmplat două lucruri: Leo a anunțat, spre surprinderea și chiar amuzamentul prietenilor încă increduli, că renunță la critică și la Dilema Veche. Într-un text de la revedere publicat în Dilema în noiembrie 2009, a spus că interveniseră „rutina, rugina, insatisfacția (pur personală) legată de meseria de jurnalist. Şi chiar de critic de film”. A apăsat chiar mai tare pedala explicațiilor în Idei în Dialog, unde și-a dezvoltat câteva dintre observații și dezamăgiri. Critica de film este pe ducă, a scris, subliniind că experiența vastă a criticilor îi face să fie văzuți de tinerii amatori de filme ca niște elitiști nefrecventabili.

Apoi, spre suprinderea și chiar amuzamentul acelorași prieteni increduli, a anunțat că pleacă un an în Buenos Aires și Lisabona. La început l-au ironizat; puneau pariuri pe cât va rezista, pentru că îl știau cu locurile lui. Nu avea atât curiozitatea de a cuceri noi teritorii, cât dorința de a revizita locuri dragi, cum erau Grădina Botanică din Cluj sau piațeta din Paris unde s-au întâlnit Eliade, Ionesco și Cioran. Dar Leo iubea Buenos Aires din filme și din cărți și visa de-o viață să-l vadă, iar prietenii s-au trezit că-i dau petrecere de despărțire și că el, înarmat cu À la recherche du temps perdu a lui Proust și Ghidul hedonistului în Buenos Aires, chiar se duce într-acolo în noiembrie 2009.

În Argentina și-a petrecut mult timp cu Marius Rădoi, profesor la Institutul Cervantes din București. Se cunoscuseră la ziua unui prieten comun și își dăduseră seama că urmau să plece în America de Sud cam în aceeași perioadă. Rădoi spune că au fost săptămâni de explorări intense, în care Leo l-a purtat pe la muzee, i-a arătat străzi, hoteluri, case celebre și oameni cu care abia se împrietenise. Printre ei, proprietara unui restaurant cu expoziție de tablouri la subsol, construit în locul unui fost orfelinat, și a cărei soră scrisese un scenariu. La un moment dat, l-au prins și pe Mungiu pe-acolo și l-au purtat prin zeci de locuri.

„Când a plecat în Argentina”, spune Penescu, „știam că o să-l bat la cap și până la urmă o să mai scrie, că scrisul era în fibra lui”. A scris. În 2010, Leo a postat pe Liternet (despre care a spus că era substitutul lui de blog) scrisori din care reieșea că nu lăsa nimic neexplorat: parcuri, firme, curți, pisici, personaje. A trimis și fotografii cu ce-i ieșea în cale. Îl pasiona fotografia mai ales de când apăruse digitalul și fotografia așa cum făcea totul: fără fasoane.

După cum sunau mai întâi mesajele din Buenos Aires și apoi numeroasele scrisori către prieteni din Lisabona (unde a stat de mai multe ori în 2010 și pe care l-a proclamat orașul lui preferat), tristețea de dinainte de plecare se disipa în calm, mirări și încântare. Înfipt în viață, Leo profita de tot. „Odată trebuia să ne întâlnim”, spune Rădoi, „și am ajuns târziu și mi-am cerut scuze, iar el mi-a spus: «Nu-i nimic, cât am stat m-am uitat pe un afiș și am mai învățat un cuvânt.» Escalofriante, care înseamnă înfiorător”.


Pentru Dutour a devenit clar că ceva se întâmpla cu Leo într-o seară din februarie 2011, când actrița franceză Carole Bouquet a citit din scrisorile lui Antonin Artaud la Teatrul Odeon. A fost ultimul eveniment public la care Leo a participat, deși nu se simțea bine – avea dureri și dificultăți motorii. Dutour l-a invitat la masă împreună cu Carole.

„Ea a lucrat cu Buñuel și ar fi făcut pereche minunată cu Leo”, spune Dutour. „Dar, pentru prima dată, el a zis: «Nu, nu pot merge». Şi atunci am început să-mi fac cu adevărat griji, pentru că știam că în altă situație nu ar fi ratat ocazia asta pentru nimic în lume.”

Câteva zile mai târziu, pe 17 februarie, s-a internat la spitalul Matei Balș pentru analize; el, care nu voia niciodată la doctor și evita pe cât posibil să vorbească despre boli. Ce părea inițial o afecțiune neurologică s-a dovedit a fi un cancer limfatic agresiv. În martie, a făcut o primă serie de citostatice la Fundeni, apoi s-a întors la Balș.

Cât a stat în spital, Leo s-a purtat de parcă boala lui era o gripă. A dat mailuri, a citit bloguri, a lăsat comentarii, a vorbit la telefon – chiar și peste recomandarea medicului –, cu o voce vag slăbită dar caracteristic de sprințară, despre cărți, filme, planuri. Nu a plâns, nu s-a plâns, n-a vorbit cu nimeni despre ce se întâmpla în mintea lui, fiind, pe cât posibil, Leo cel dintotdeauna. A lucrat la următoarele lui cărți, toate publicate în acest an: Mica dietetică, cu texte scurte, majoritatea personale, Alte camere, alte glasuri de ieri (Pandora M), un volum de poezii, pe care inițial spusese că nu le vrea publicate și microromanul în engleză Litera din scrisoarea misterioasă (tradus și lansat de Polirom).

„În spital am avut zile de furie pe el, că nu poate să ne facă una ca asta”, spune Iulia. „După aia m-am gândit că ăsta era modul lui de a-și face separarea de noi. El a început să se desprindă de cei pe care i-a știut din timpul vieții și ca să-și protejeze spațiul vital și să nu fie văzut suferind sau decăzând, pentru că avea oroare de bătrânețe și de boală. Dar, pe de altă parte, cred, și ca să ne protejeze.”

Pe 29 și 30 martie a mitraliat tweeturi. Despre cât de tare l-au enervat premiile Gopo – voia premii pentru Morgen, Felicia, înainte de toate, Marți, după Crăciun, Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu; în schimb, Eu când vreau să fluier, fluier luase aproape tot. Despre planurile supraîncărcate pentru viitorul apropiat: TIFF în iunie, unde Lucian Pintilie îl rugase să-i facă laudatio, Roma și Toscana, o vizită la Universitatea din Karlsruhe, unde predă Andrei Ujică, Paris. Pe 31 martie a dat un ultim tweet, parcă menit să încheie niște socoteli: „atunci cind iti faci planuri=k si cum ti-ai plasa viata in miinile soartei iar soarta ride de tine kiar in ac moment. viata e cobaiu soartei”.

Unii dintre prieteni încă se întreabă dacă Lisabona și Buenos Aires au fost o ultimă plăcere sau o presimțire. „Cred că toți ne-am gândit la asta după ce a murit”, spune Laura. „Oare a știut? Când a plecat și i-am scris să-l întreb cum e, mi-a scris: «Dragă, am făcut 50 de ani. La vârsta asta nu mai știi cât mai ai de trăit. Vreau să-mi fac toate chefurile».”

În noaptea de 8 spre 9 aprilie, Leo, cu privirea ațintită spre înaltul camerei de spital a fost văzut murmurând, ca pentru nimeni sau poate pentru toată lumea, „Ciao”. A murit câteva minute mai târziu.

Așa cum lăsase vorbă, a fost incinerat. Mama i-a strecurat în buzunar două mașinuțe. Jumătate din cenușă a fost îngropată la cimitirul Bellu Militari, unde e familia din partea mamei. Restul de cenușă trebuia să ajungă la un moment dat, așa cum a cerut el, în Toscana, parterul Raiului. Leo iubea Italia, unde mergea anual și pe care o numea paradisul contemplației. Îi plăceau limba – pe care o vorbea destul de bine –, mâncarea, berea Moretti, soarele, marea, monumentele, Fellini, Visconti, Pasolini, Antonioni, De Sica, Mastroianni.

Urna cilindrică și înaltă a stat pe biroul din garsoniera lui, lângă laptopul Toshiba, hârtiuțele și instrumentele de scris, toate lăsate neatinse, ca într-un muzeu. La sfârșitul lui septembrie, în timpul unei vizite acolo, mama lui a primit un telefon de la o prietenă a familiei care i-a spus că urmează să plece în Italia și că îi puteau împlini ultima dorință a lui Leo. După ce a închis, ușurată, mama a mai stat puțin în camera cu pereți crem, luminată dulce de soarele după-amiezei, în universul stivuit cu cărți, filme și albume ale fiului ei, apoi a pus urna într-o sacoșă neagră de pânză, a strâns-o ușor la piept și a plecat.


Acest articol apare și în:

DoR #7.1

Putere
Toamnă, 2011

Cumpără revista

1 comentarii la Alex. Leo Şerban: A fi aici

  1. excelentă dare de seamă.

Comentariile sunt închise.