Ce nu ascultăm din ce auzim

Filmul pe care l-am făcut împreună cu tata m-a ajutat să înțeleg mai multe despre noi, dar și despre schizofrenie.

De Andra Tarara
Imagini din arhiva personală a autoarei

Andra reflectată în geamul unor rafturi cu jucării

În decembrie 2017 eram în anul al II-lea la un masterat de antropologie vizuală și mă pregăteam de disertație.

Fusese un an complicat.

Terminasem scurtmetrajul documentar O moarte în familia mea și nu știam ce să fac cu el mai departe. Fusesem deja de două ori la fArad Lab, un atelier al festivalului de film documentar de la Arad, o dată cu proiectul în lucru, a doua oară ca să prezint filmul. De-acolo prinsesem un pic de avânt, cunoscusem niște oameni cu care puteam să mă sfătuiesc și primisem niște prime validări importante. Dar eram în continuare nesigură.

Absolvisem UNATC în 2016 și, deși facultatea a fost un mediu bun pentru mine, am terminat destul de demoralizată. O moarte în familia mea, care era despre moartea bunicii, nu fusese bine primit la examen și simțeam că școala nu mai răspunde căutărilor mele. Terminasem secția de operatorie și mă trezisem regizând. Nu știam dacă direcția mea era bună, n-aveam referințe, habar n-aveam unde mă situez și nu puteam să mă numesc regizoare cu voce tare.

În același timp, încercam să îmi revin după o despărțire grea. Mă mutasem de câteva luni la niște prieteni în Armenească și era mișto: un apartament superb, cu balcoane pe trei părți, în care ne învârteam după soare. Încă stăteam pe banii alor mei, fără ca vreunul dintre ei să o ducă de fapt prea bine și pierdeam vremea în plimbări lungi și răsfoind reviste prin cafenele.  

Cred că eram confuză și deprimată, dar cumva mă simțeam bine în asta. Îmi dădeam timp și făceam lucruri pentru mine.

După O moarte în familia mea, rămăsesem cu un gând pentru un film următor. Apucasem să digitizez arhiva de casete VHS a familiei și îmi atrăsese atenția. Îmi plăcea mult felul în care filma tata – spontan, impulsiv, comunicând direct din spatele camerei. La celălalt capăt al obiectivului eram eu la 2 ani, la 5 ani, la 7 ani. „Lasă-mă să pun și eu ochișorul acolo!”, spuneam.

Mă bulversase posibilitatea că aș fi moștenit pasiunea pentru filmat și fotografiat de la tata. În capul meu rămăsese că am descoperit singură filmul și îmi plăcea să îmi acord toate meritele. În același timp, eram geloasă pe colegii de la UNATC care crescuseră în medii artistice. Mi se părea că ai mei nu se pricep deloc. Mama – contabilă, tata – electrician și apicultor, eu – prima cu facultate și prima artistă din partea noastră de familie.

Casetele îmi fisuraseră puțin narațiunea autobiografică, așa că au rămas foarte prezente. Îmi doream să explorez mai mult povestea asta. Deși îmi notasem ideea într-un carnețel, cu gândul să o reiau altă dată, mult mai târziu – Les Plages d’Agnès / Les Plages d’Andra – am revenit la ea rapid. Imediat ce am fost pusă în situația de a-mi fixa tema de disertație, mi-am dat seama că nimic nu mă interesează mai tare.

Tata făcuse stagiul militar la Studioul Cinematografic al Armatei, în București. Se îndrăgostise de imaginea de film, apoi părinții nu l-au susținut să continue. A suferit destul de tare, dar colonelul cu care lucra la studio i-a spus să nu fie trist, căci într-o zi va avea un copil care-i va duce pasiunea mai departe. Copilul s-a născut fată și asta a ridicat niște îndoieli, dar tata zice că nu a încetat niciodată să spere că aș putea face film.

După câțiva ani în care a continuat să fotografieze și să filmeze ca amator – anii casetelor VHS –, tata a fost diagnosticat cu depresie, apoi cu schizofrenie și a început un tratament cu antipsihotice. S-a oprit din filmat.

Așa am pornit cu ideea că s-ar putea reapuca și am putea face împreună un film despre relația noastră și despre pasiunea comună pentru imagini, tocmai filmându-ne unul pe celălalt. Am terminat cu un film despre schizofrenie, care se numește Noi împotriva noastră, este produs de Tangaj Production și va avea premiera în România anul acesta.

Textul de față consemnează procesul de lucru și conține selecții dintr-un jurnal ținut de mine în perioada 2017-2020. Am ales să-l scriu pentru că procesul e de obicei invizibil și asta face ca filmul să pară o chestie înghețată și categorică. Or mie mi s-a părut important să vedem și ce-i dincolo de film, tot ce a rămas pe dinafară, între îndoieli, schimbări, întâmplări din fundal, oameni care s-au intersectat cu viața filmului.

Nu o fac pentru a-mi revendica perspectiva unică asupra filmului, nu e un fel de „ce-a vrut să zică autorul”. Ci fix pe dos. Textul ăsta este autonom, așa cum și filmul e de acum independent, iar perspectiva mea rămâne una dintre miile posibile, perfect egală cu oricare alta.


JURNAL DE PREPRODUCȚIE

24 noiembrie 2017

am spus-o cu voce tare, deci a început să se întâmple

Pe 19 noiembrie am fost ultima oară la Sahia [arhiva de documente a Studioului Sahia Film, unde lucram ca voluntară – inițial la desprăfuire, apoi în ordonarea domeniului „Invenții și inovații”, despre care plănuiam să scriu pentru disertație]. Mi-am dat seama că trag de mine și că e o responsabilitate pe care o resimt. Mai mult față de mine și propria muncă, ce părea așa, că trebuie încununată glorios, dar și față de Ana [Szel, care îngrijea și coordona arhiva la momentul acela].

Nu știam cum să apuc materialul. Mi-era greu să văd tema, pasul următor, finalitatea. Rămăsese să vorbesc cu Sorin [conf. univ. dr. Sorin Botoșeneanu de la UNATC, cu care păstrasem legătura] să îmi clarific chestia și să facem împreună o listă de oameni de intervievat – că poate-poate ne dau niște piste despre ce avem acolo.

În schimb Sorin mi-a confirmat alte bănuieli – că e treabă de doctorat ca să iasă pe bune și, cum eu nu pot să fac decât pe bune, va fi cu stres și presiune + foarte greu cu sursele. Nu mai e nimeni în viață, nimeni să își amintească.

Anyways. Luasem deja decizia [filmului cu tata], dar o tot inhibam.

Joi, pe 23 noiembrie, m-am dus la Bogdan [Iancu, lector universitar la SNSPA, coordonator al lucrării mele] înainte de curs. Bogdan a fost de acord să fac film, iar lucrarea scrisă să fie metodologia + încadrarea teoretică.

Fragment din jurnal Andrei: "VHS tapes – proiecție și discuție?
Eu filmând ca tata – pasiunea moștenită
El m-a filmat pe mine – mai filmează? / eu îl filmez pe el?
= relație tată – fiică prin intermediul camerei
De ce mă filmai?
Ce filmai?
Cum alegeai când?"
Fragment din jurnal. 24 noiembrie 2017.


26 noiembrie 2017    

Alaltăieri am sunat-o pe mama.

Ieri l-am sunat pe tata.

(cu ea aveam mai multe emoții decât cu el)

Mama supportive. Cred că nu s-a prins până la capăt că asta implică să cam stau pe la Ghizdaru [la țară] de sărbători. A zis și că tata se va bucura – de când aștepta el să îl bag în seamă pe tema asta. El se bucură mult că eu fac ce nu l-a lăsat bunicul pe el.

Tata clar entuziasmat, a zis că are o groază de chestii să îmi povestească și că de-abia așteaptă. A mai zis că s-a schimbat enorm, e din ce în ce mai bine și abia așteaptă să îl cunosc. Mi-a mai zis cândva că eu nu l-am cunoscut pe el cu adevărat. Se bucură 😀


29 noiembrie 2017

Tata se pare că povestește în stânga și-n dreapta despre cât s-a schimbat (& mama pare să îl creadă) și despre cum vrea să fie cunoscut așa. Abia așteaptă să îl am și eu așa pe cameră. Eu mă sperii de mor.

Am făcut un pas mic, acum par să năvălească toate peste mine.

Voia să vină azi la București, să ne așeze el banda de etanșat geamurile – de fapt pare să nu mai aibă răbdare cu vorbitul ăsta. Of. Are prea multă inițiativă. Eu o tot tai. Dacă îmi spui totul acum, ce-o să îmi mai spui când începem să filmăm? Nuuuuu. Nu mai veniți peste mine – nu știu dacă protejez filmul sau viața mea de București, liniștită și boemă și fără ei.

OK. To be honest. Superficial e prima, dar de fapt e mai mult despre a doua. De fapt de asta e și greu filmul ăsta. Mereu va fi mai degrabă despre relația noastră și negocierea asta de limite.

Cu filmul va fi OK.

Chiar și când nu pare că va fi – asta cu tata luându-se în serios, probabil gândindu-se ce să spună, ce și cum să facă – se tot fabrică.  

La telefon m-a întrebat de planul regizoral – să știe și el, că poate îi mai vin idei. Bleax. I-am zis că n-am. A terminat cu: „abia aștept. o să auzi lucruri frumoase”.

E OK. Am timp. Și am încredere în cameră. Poate o să se fabrice în fața ei (mai ales la început). În spate e mai greu de ascuns – camera te trădează.

Am răbdare.

Sper să nu trebuiască să o includ și pe mama în film. Nu vreau să devină despre relația lor. Nici (neapărat) despre depresie.


2 decembrie 2017

M-am mai tot întrebat de ce (îmi vine?) să fac filme așa. Să fac filmele astea.

Cred că a face film = felul meu de a lua în stăpânire niște situații – care altfel mă copleșesc, nu știu cum să le apuc, mi-e frică să le înfrunt. Luându-le în piept prin film, mă simt cumva mai în control. Inițiez, ordonez… sunt în control.

CÂND E RĂU ÎN REALITATE, PENTRU FILM S-AR PUTEA SĂ FIE BINE.

Sunt nesigură ca fiică / sunt sigură ca regizoare.

Filmul e o insulă în care pot face ordine.


3 decembrie 2017

Când tata i-a spus colonelului că părinții nu îl lasă [să facă film], deci nu poate rămâne să lucreze la studioul cinematografic, colonelul i-a zis: „Lasă Ionuț, o să ai un copil și o să facă el ce n-ai putut tu.”

Iată. M-am emoționat și eu la povestea asta. Deși mai auzisem frânturi. Nu știam profeția.

Ion Tarara în timpul stagiului militar.
1986, București, Studioul Cinematografic al Armatei. Pentru fotografia asta nu știu nimic mai mult decât ce scrie pe verso. Nu știu exact cine a făcut-o.

Tata clar e emoționat și mândru.

Mereu mă minunez de coordonările astea ? întâmplătoare? ale universului.

Pe mine nu m-a pus nimeni să fac film. Fac film.

Am ajuns aici cu pași mici, din aproape în aproape. Nici măcar nu a fost niciodată – nu e nici acum – o decizie conștientă, fermă.

Am crescut cu camere, poze și diapozitive în casă.

Voiam să pun și eu ochișorul în vizor. Atât.

A, și am tras Tom & Jerry peste caseta de nuntă. Oooops.

Andra Tarara la 2 ani.
1996, Giurgiu. Aveam 2 ani.


22 decembrie 2017

Am ajuns acasă [la Giurgiu].




INTERLUDIU: BOALA

Primul diagnostic al lui tata a fost episod depresiv interpretativ, la final de 2001, când aveam 7 ani. În anul acela mai trecuse pe la medici și începuse să ia mai întâi un tratament ușor pentru insomnie. De-atunci am rămas cu ideea că tata are depresie.

Între timp diagnosticele s-au tot schimbat – tulburare anxios-interpretativă în tratament / tulburare afectivă bipolară / tulburare delirantă / episod expansiv cu factori psihotici / depresie post schizofrenică / schizofrenie reziduală. Au urmat internări, consulturi, iar internări, inclusiv una la Obregia în 2005 pentru „idei delirante de persecuție, tulburări hipnice mixte și neliniște psiho-motorie”.

Mie nu mi-a mai explicat nimeni și nici nu sunt sigură că cineva a înțeles de fapt până la capăt ce se întâmplă. Eu îi ziceam în continuare „depresie” și știam că tata e cam trist uneori. Înțelegeam că eu pot să îmi zic ca o mantră „o să – o să – o să – o să fie bine” și deja era, dar tata nu putea să facă asta și noi trebuia să îl ajutăm. În rest, nu îmi amintesc să fi văzut ceva ciudat. Cred că dacă n-aș fi fost în vizită la Obregia când aveam 11 ani, nu mi-aș fi dat seama că tata era altceva decât puțin mai pesimist decât noi, restul.

Și nici atunci nu eram convinsă că era ceva de rău, dacă nu s-ar fi întâmplat două lucruri.

Tata era coleg de salon cu un tip care, atunci când i-am arătat încântată noua mea carte cu poveștile fraților Grimm, a început să îmi povestească despre tipografia la care lucrează. Mi-a plăcut de el și mi s-a părut că suntem prieteni de-acum. Adusesem o fotografie cu mine, cadou pentru tata, și cred că tata i-a povestit că îmi plac mult fotografiile. La plecare, nenea mi-a promis că atunci când va ieși din spital se va întoarce la tipografie și îmi va face un portret imens, să mi-l pun pe perete. Am plecat foarte încântată.

Următoarea vizită era cea în care urma să ne întoarcem cu tata acasă. Ne aștepta în salon singur, îmbrăcat în hainele de stradă. Eu m-am uitat dezorientată după coleg, dar nu cred că am întrebat. Mă gândeam să îi reamintesc de posterul promis. Am început să împachetăm, când mi-au căzut ochii pe fotografia cu mine ruptă și mototolită. Nici asta n-am întrebat.

Andra Tarara la 10 ani.
2004, Giurgiu. Era ziua mea, aveam fix 10 ani.

Am plecat toți trei și, mergând de-a lungul holului, eu căscam gura la fiecare ușă. Printr-un geam cu grilaj, l-am zărit pe colegul de salon. Purta o cămașă de forță și se învârtea în camera capitonată.

Cealaltă poveste este legată de verișoara mea de-o vârstă cu mine, care mi-era și colegă de clasă.

În curte la Obregia e o biserică. Când Simona a fost în vizită la tata cu părinții ei, au trecut și pe la biserică, de unde și-a cumpărat o metanie împletită. A doua zi o purta la școală, când o colegă a întrebat-o de unde e brățara. Sim a zis sec: „De la spitalul 9”. Discuția nu s-a dus nicăieri mai departe, colega ori n-a înțeles nimic, ori a crezut că glumește. Nu-mi amintesc decât că eu m-am înverzit la față și am sperat foarte tare că nu o să spună nimănui niciodată ce căuta acolo.

În anii următori, mi-l amintesc pe tata mai mult dormind. Acolo s-a cam rupt totul. Tatăl meu cel mai erou avea nevoie de repaus. Și de mine să fiu cuminte și să nu deranjez prea tare. În tot timpul ăsta, mama ducea tot greul. Avea grijă și de mine și de tata, uneori confruntându-se cu situații dintre cele mai dificile și preluând totul asupra ei, ca să nu ajungă la mine.

Andra Tarara la 17 ani, în camera ei din Giurgiu.
2011, 17 ani. În camera mea de la Giurgiu. Încă e verde și cu chestiile alea pe pereți și pe ușă. Mama n-a schimbat nimic, zici că-mi face muzeu.

Apoi, ceva mai târziu, îmi amintesc că ai mei aveau o dinamică foarte proastă. Tata se tot muta perioade întregi la țară, la Ghizdaru, apoi se întorcea și era ciudat: se certau, mama era mereu stresată, tata încerca uneori să îmi spună lucruri urâte despre ea. De la un moment dat apăruse ideea divorțului, iar eu o susțineam foarte tare. Mama spunea că nu poate să abandoneze pe cineva care are nevoie de ajutor. Mie îmi era frică.

Până la urmă ai mei au divorțat în 2014, dar nu au rupt niciodată complet legăturile.


JURNAL DE PRODUCȚIE

23 decembrie 2017

Azi m-am dus la țară pe la 12, cu gândul nu să filmez, ci să văd ce e pe acolo și să îi las o cameră lui tata (am rămas cu ideea asta de la un proiect mai vechi – care de altfel nici nu a mai funcționat de atunci – să nu filmez imediat ce ajung, ideal chiar deloc în primele câteva zile).

Dar odată ajunși și încercând să distribui echipamentul împreună cu niște teme posibile (~ 3 minute de filmat zilnic, de exemplu), m-am ales cu o groază de întrebări despre ce mă interesează și ce vreau cu acest film, așa că am și început să filmez. [Asta a ajuns să fie primul dialog în split screen din film, în care vorbim despre Studioul Cinematografic al Armatei și depresie.]

Fragment din jurnalul Andrei: "De ce crezi că fac asta? Filmul ăsta?
Cine sunt eu?
De ce crezi că fac ce fac?
Crezi că din cauza ta?
Tu de ce faci ce faci?
De ce mă filmai? 
Ce filmai?
Cum alegeai când?
? Ta-ra-ra?"
Fragment din jurnal. 22 decembrie 2017.

Îl ascultam și, pe măsură ce vorbea, îmi dădeam seama că ceea ce îmi zice e probabil cam all of it pe tema asta [a pasiunii noastre comune pentru film]. Pot să mai forțez. Poate se va mai întâmpla. Dar am simțit într-un fel că deja epuizăm subiectul și că agenda lui e alta. Și e legată de boala lui.

Boala lui – acum schizofrenie – e legată de faptul că niciodată nu a primit suficientă încredere, mai ales de la persoanele foarte apropiate [cum își explica el uneori lucrurile].

Mi-am dat seama că:
– Utopia celor 500 de stupi & tot ce face el e pentru a atrage atenția și a câștiga încrederea celor din jur. Cu cât mai măreț și extrem, cu atât mai bine.
– Trauma lui e foarte profundă. E mult prea profundă încât să se mai poată rezolva?
– Își dorește în filmul ăsta să deconstruiască stereotipurile despre tulburările psihice. Despre schizofrenie, despre diagnostic, tratament și mai ales stigmat social.
– Se poate ca agenda lui tata să nu fie (doar) așa general social-activistă despre stigmă, ci să folosească filmul tot ca un mijloc prin care să încerce să impresioneze, să arate lumii lucrurile mărețe pe care le face. O șansă de reabilitare socială.

Întrebări:
1. Cât cred din ce îmi zice?
2. Ce film fac?

Ion Tarara o filmează pe Andra pentru film.

1. Discursul lui are sens – eu sunt o neinițiată, dar e convingător în unele aspecte – atunci când nu e extrem, ci încearcă să chestioneze.

Exemple:
– modul de diagnosticare a schizofreniei – subiectivitatea? interesele implicate?
– pastilele care te blegesc – off camera: „îți spun un secret. nu îmi mai iau pastilele.” [Apoi mi-a spus și pe cameră.]
– schizofrenia despre care ți se zice că nu se vindecă niciodată.
– tu te cunoști cel mai bine.
OF COURSE: stigmatul.
– neîncrederea în medici.

Andra Tarara îl filmează pe tatăl ei pentru film.

2. Pe de-o parte mi se pare că ideea mea de film nu e încă pierdută. Mă aștept ca aparatul de filmat să îl trădeze, să îi pună o oglindă, deconstruind întrucâtva personajul ăsta compus conștient, cu o agendă evidentă, și scoțând la iveală alte chestii – adevăruri (?)

El filmează = AUTOREPREZENTARE.

Nu știu ce fac. Dar clar mi se pare important să îi dau curs, îl las să se exprime, apoi mai vedem. Nu mi-aș dori să vorbesc despre schizofrenie. Dar dacă asta voi primi, asta voi face. Clar e ceva interesant aici. Și clar mă interesează autoreprezentarea lui. Mă interesează ce are de zis și cum vrea să se arate lumii. Iar dacă schizofrenia e pe lista de interes, recurentă în ceea ce va filma, well... poate despre asta e și relația noastră.

Și dacă iese un film prost, poate măcar iese unul terapeutic.

De ce fac filme azi?

“The reason it matters to care passionately about something, is that it whittles the world down to a more manageable size.” – Filmul Adaptation.

A, și pe seară am dezbătut cu mama. Atunci am articulat și bocit.


25 decembrie 2017

Îmi amintesc discuții din școală despre ce faci sau mai degrabă cum e să te domine personajul și să îți „fure (conducă?) filmul.

Fix aici sunt. Și clar îmi pun probleme. Dar nu simt panică sau presiune (încă?). Nu simt că am de luat o decizie (acum). OK, clar mă sperie puțin că:

1 . Nu ăsta era subiectul pe care mi-l doream (deși clar, presupuneam că s-ar putea să fie inevitabil).

2. Eu nu cred în demersul lui [de a ține boala în frâu fără medicamente și a se considera vindecat sau, în orice caz, în control]. Eu cred că e bolnav și are nevoie de ajutor.

Dar nu mă simt ca și cum ar trebui să iau poziție, să preiau controlul discursului. Oricum, în cel mai „rău” caz, pot să vin la final cu perspectiva mea directă – VO [voiceover] sau ceva –, dar nu cred că va fi nevoie. Planul meu e că mă bazez pe cameră pentru ca și ceilalți să vadă ce văd eu. Și uitându-mă prin ce am filmat alaltăieri, pare că iese.

Dar poate aici e dilema, de fapt: lăsându-l să își facă numărul și fiind evident că e bolnav, nu adâncește de fapt stereotipurile despre asta? Nu lucrează fix împotriva scopului? Faptul că e clar că nu e bine până la capăt nu îi invalidează discursul? Cum să fie un personaj credibil dacă până și eu sunt reticentă? Cum pot să spun povestea asta într-un mod OK, dacă sunt sceptică?

„Problema e a-ți pune problema.”

Fac bine ce fac.


26 decembrie 2017

Dorm la țară în noaptea asta pentru prima dată. Cred că mă panicasem puțin. Sau nu panicasem, cât începusem să resimt presiunea – despre cât de delicat simt că e filmul ăsta. Apoi, ajunsă aici, mă tot simțeam așa inconfortabil să filmez, puțin ca un intrus.

Nu prea știu ce să filmez de fapt, nu prea simt și o fac cam orbește.

Acum mă uitam prin ce a filmat tata zilele astea [casa, curtea, spațiile lui de lucru] și nu pare rău deloc.


27 decembrie 2017

PRAF.

M-am întors acasă la Giurgiu vampirizată energetic. Tata, tataie, nici nu știu. Am stabilit deja că filmul ăsta are miză mai mare decât îmi imaginam. Fiecare din noi are propria-i agendă. E super încărcată atmosfera.

Mă consumă mult. Și pe tata îl consumă mult. De aia cred că am și ajuns pe la 3 acasă. [Deși planul inițial era să stau până seara, să am mai mult timp de filmare. În ziua aia am filmat atât dialogul final, din atelier, cât și dialogul din foișor, pe fundal roșu.]

Fragment din jurnalul Andrei cu gânduri despre film ("foarte consumant filmul ăsta") și întrebări pentru tatăl ei ("de ce îți e cel mai frică?").
Fragment din jurnal. Întrebări pentru tata.

Azi cred că am mai scos niște lucruri importante de la tata. Merge. Greu. Consumant. Dar merge. Mi-e și frică să împing prea tare. O fac, apoi dau înapoi. Mama zicea că așa făceam și în liceu când mă certam tare cu tata. O făceam, apoi mă speriam că poate îi fac rău și o să pățească ceva.

De fapt așa e totul: par eu așa rațională și în control, apoi ajung la mama bocind, sau vampirizată total.

Eram geloasă pe stupi când eram mică? [Mi-a venit brusc gândul ăsta. Habar n-am dacă e adevărat sau nu. Parcă mă gândeam uneori că stupii ăia primeau mai multă atenție decât mine.]


29 decembrie 2017

Foarte consumant filmul ăsta. Profit de zilele de pauză, când tata e la serviciu. Am răcit. Să mai filmez și după vacanță? Cât să filmez? Să îi propun să îmi scrie scrisori după ce plec? Să îi las camera? Să mai revin eu?


4 ianuarie 2018

OK, deci după câteva zile în care mă tot gândisem dacă să ne uităm sau nu la casetele VHS, să le comentăm împreună, astăzi hotărâsem că ar fi totuși de încercat. Mă gândeam că s-ar putea să fie fertilă o discuție pornind de acolo, mai ales dacă am să decid până la urmă că nu e totuși un film despre schizofrenie – și atunci VHS-urile vor deveni cu siguranță o parte consistentă.

Gând random: dacă aș fi regăsit casetele astea mai devreme, dacă aș fi știut de prevestirea colonelului Mosoia, sau în fine, dacă m-aș fi uitat doar puțin în urmă – era atât de evident că nu aș fi putut face altceva decât film. E așa all over, așa interiorizat. Ce să zic. Aș fi scăpat de multe dureri de cap dacă aveam această evidență.

Deși, dacă n-aș fi ajuns la film singură, așa pe testate și ocolite, n-ar fi fost atât de al meu. Poate ar fi fost o presiune și aș fi vrut să escape the fate sau ceva.

Captură dintr-o filmare VHS cu Andra și Ion Tarara în grădină.
Probabil 1996, Ghizdaru, captură VHS. Cred că aveam 2 ani.

OK, so – ieri decisesem să nu mă duc la țară. Plănuiam să mă mai uit prin VHS înainte, ca să fac o selecție, să îi fac și lui tata un set de copii să i le las cadou când plec + să îi las timp să mai filmeze el singur + nici nu aveam chef să merg și să dorm acolo, ce-i drept. Miroseam poate un pic că am cam epuizat, că forțez puțin. SMS:

Andra – Nu cred că vin azi. Ai mai filmat? Mai filmează 🙂
Tata – Da, am mai filmat! Nu, nu mai filmez!
Andra – Păi mai filmează!
Andra – Poate vin mâine. Te sun.
Tata – Nu, nu mai filmez. Ajunge.
Andra – S-a întâmplat ceva?
Tata – Nu, cred că am arătat și spus tot!
Andra – A ok
Andra – Mă speriasem
Tata – Nu te speria, nu ai de ce!

Nu e chiar o discuție ciudată, dar mi s-a părut ca și cum. M-am speriat. Mai târziu îi povestesc lui David [prietenul meu, regizor de teatru]: „Mi se pare tare că am simțit amândoi că am epuizat în același timp. Deși inițial mă speriasem de mesajul lui. Paranoică și eu :)) dar e ok, e super.”

Azi: nu eram paranoică degeaba.

Da, deci m-am trezit înainte de alarmă (deși am adormit târzior în sufragerie) și m-am mai perpelit. Mă tot gândeam să mă duc la țară, să nu, să forțez totuși încă o filmare după ce totul s-a simțit ca și cum ar fi gata.

Am sunat să îi propun să vină el aici, să aducă echipamentul și în capul meu era să îi arăt din VHS și să mai filmez niște reacții totuși, deși nu mă simțeam confortabil. Am sunat să îi zic, mi-a zis că vine în juma de oră. Mama voia să plece la cumpărături, să ne lase. Eu n-am lăsat-o. Tot simțeam că ceva e altfel. Poate SMS de ieri, poate vocea de la telefon. Părea că mai vorbește cu cineva, lucra, nu știu. Mi-era puțin frică.

OK. Deci a bătut la ușă, am strigat „Imediat”. Lucram la împachetarea unei poze înrămate cu mine și a copiilor VHS pe DVD – cadou pentru el.

Când am ajuns la ușă, pe preș în față era o sacoșă cu tot echipamentul + camera mea foto veche, pe care i-o lăsasem lui mai demult. Și el coborând precipitat pe scări. I-am zis să stea, am sunat. Mi-a răspuns la telefon, câteva minute mai târziu (în timp ce vorbea cu ceva vânzătoare de la care cumpăra adeziv?), că e foarte, foarte bine, lucrează – eu întrebam ce face, de ce a fugit așa, e bine, s-a întâmplat ceva? Am insistat. A zis „hai, lasă-mă, tati – lasă-mă să stau liniștit. Bine Andra, hai pa.”

Mama se agitase și ea; inițial tot aștepta să se întoarcă. Se gândea că mai are de adus chestii de la mașină. Insista să îl sun, să îi zic să ne vedem altundeva (crezând că fuge din vina ei).

Eu știam că nu o să se mai întoarcă.

Nu știu cum mă simt în legătură cu asta. Adică, clar, m-a bruiat puțin.

Primul impuls a fost că am făcut eu ceva greșit, fără să îmi dau seama. Poate am împins prea tare. Poate nu ar trebui să fac filmul ăsta.

Dar a fost OK în discuții. Chiar părea bine. Chiar îl lăudam că a încasat replici tari de-ale mele foarte bine. Chiar grațios. Poate nu mi-am dat eu seama când ar fi trebuit să tac totuși. Dar părea foarte în acord cu ce facem.

Poate abia acum, luându-și un timp, și-a încasat până la capăt niște chestii. Poate acum l-au lovit și fuge de ele. Poate acum a asimilat până la capăt ce am vorbit și l-a copleșit.

Mama zice să nu îmi fac griji, că nu e vina mea. Îmi povestește că așa e cu schizofrenia – și cu ea a avut o groază de schimbări radicale de ton venite de nicăieri.

Eu începusem să cred treaba cu vindecarea și parcă eram și mândră de el.

Poate mi-a zdruncinat puțin și încrederea și încântarea în procesul de realizare a acestui film. Utilitatea discuțiilor pentru noi amândoi. Revelațiile. Curiozitatea. Sinceritatea.

Of. Poate nu i-am făcut bine. Ci rău.

Scotocind. Zgârmând. Punându-l să filmeze.

Am să fac filmul ăsta. Am să mă opresc doar dacă, atunci când va vedea un draft, va da înapoi.

Curaj! 🙂

ALSO I NEED A VACATION.

INTERLUDIU: FILMUL

După avanpremiera din octombrie 2020 de la Les Films de Cannes à Bucarest, cineva m-a întrebat dacă am simțit în vreun fel o schimbare substanțială la tata când știa că este filmat. Altcineva m-a întrebat dacă eu făceam lucruri pentru cameră, sau dacă spuneam lucruri care să îl provoace pe tata astfel încât să obțin momente puternice.

Răspunsul simplu ar fi „nu”. Tata nu s-a schimbat substanțial, în sensul că nu era altfel înainte de REC decât după. E destul de obișnuit cu camera, nu are problemele tipice de stânjeneală și inhibare în fața aparatului. Și nici invers: nu s-a aranjat în vreun fel ca să dea bine pe cameră, nu avea un scenariu. Aceleași lucruri sunt valabile și pentru mine.

Pe de altă parte, sigur că nimic nu s-ar fi întâmplat fără cameră. Lucrurile alea nu s-ar fi spus. Tata știa că facem un film, la fel și eu. Amândoi ne-am pregătit pentru filmul ăsta, ne-am proiectat interesele și nevoile în el și, cu fiecare pas, încercam să îl aducem înspre ceea ce voiam fiecare dintre noi să fie.

La început m-am panicat când mi-am dat seama că tata are tot felul de proiecții despre ce ar trebui să fie filmul. Asociam autenticitatea cu spontaneitatea și mi se părea că, dacă tata se pregătește prea mult, vom pierde adevărul situației. Apoi m-am relaxat gândindu-mă că și ăsta e un strat relevant – cum vrea el să se arate lumii –, dar nu ar trebui să fie singurul. Și nu avea cum să fie, dat fiind că eram și eu acolo și tata filma la rândul lui – dacă nu era sincer în fața camerei, sigur avea să-i scape ceva în spatele ei. Mi se părea că din start vor fi mai multe perspective complementare.

Apoi, începând să filmăm, nu mi s-a mai părut deloc asta problema. Nu mi se părea că se falsifică în niciun fel ci, dimpotrivă, căutările lui erau foarte oneste, venite din niște preocupări interioare constante. Chiar și momentele în care simțeam că bravează sau că încearcă să convingă și să demonstreze mi se părea că aveau mai multă legătură cu mine decât cu prezența camerei. Pe mine, fiica lui, încerca să mă convingă, nu pe cineast și nu pe public.

Ion Tarara într-un câmp de flori galbene
2009, Ghizdaru. Tata avea 42 de ani. Poză făcută de mine.
Andra Tarara într-un câmp cu flori galbene.
1995, printr-un câmp, nu știu dacă chiar Ghizdaru. Aveam 1 an și ceva. Poză făcută de tata.

În schimb, m-am speriat pentru că, brusc, tata ducea discuțiile în altă direcție decât cea pe care o propuneam eu. Și pentru asta n-am mai avut un răspuns simplu.

Eu venisem de acasă pregătită să fac un film despre pasiunea noastră comună. Pentru mine era un exercițiu de metacinema autobiografic. Nu m-am așteptat niciun moment ca discuția despre sănătate psihică să fie atât de importantă. Și, în primul rând, nu m-am așteptat să îl găsesc pe tata așa de pregătit și de dispus să vorbească despre asta.

M-am panicat: pe de-o parte pentru că totul scăpa de sub control, pe de altă parte pentru că mă simțeam total nepregătită să fac un film despre sănătate psihică. În același timp, mi se părea esențial să mă adaptez și să îi dau lui tata posibilitatea să se exprime.

Documentarul e un proces de descoperire care naște mereu noi întrebări, mereu imprevizibil. Spre deosebire de ficțiune, te pune într-o altă poziție față de lume – nu mai ești tu artistul care controlează tot și are toate răspunsurile. Or pe mine mă interesau toate lucrurile astea, dar nu însemna că știam cum să mă descurc cu ele.

Cu greu, dar am decis că e perfect normal ca tata să aibă propriile proiecții în legătură cu ce ar trebui să fie filmul și să aibă spațiul să le manifeste. Dacă tot am zis să facem un film împreună, de ce să fie doar tema care mă interesează pe mine? Așa că am construit mai departe fix pe ideea asta: două filme într-unul. Tensiunea dintre două perspective, două agende.

Schizofrenia mi se pare genul de temă mare, tabu și rețetă de tearjearker, poate și de asta mi-era frică de ea. Poate foarte ușor să alunece către tragedie, dramă, (auto)victimizare și (auto)compătimire sau chiar exotizare. Poate foarte ușor să devină autosuficientă și reducționistă.

Dar marele merit pe care cred că îl are documentarul de familie este tocmai posibilitatea de a aduce în discuție subiecte mari, privindu-le la firul ierbii, în intimitate, și sondând către realitățile interioare cu căldură, înțelegere și empatie.

În genul ăsta de documentar, statutul dublu al cineastului – membru al familiei, outsider-insider – se află într-o tensiune constantă. Iar relația dintre cele două poziții poate, pe de-o parte, să reducă riscul unei priviri exterioare superficiale și să atenueze raportul de putere care se formează, dar pe de altă parte poate rata nuanțe tocmai pentru că sunt luate ca atare, naturalizate în familie.

Mă tot gândesc la faptul că familiile funcționează mult pe o serie de coduri comune: ce spui, ce nu spui, cine e deranjat de ce, cu cine poți vorbi ce, ce nu putem vorbi niciodată deși știm cu toții. Suntem atât de deprinși cu codurile astea încât nu doar că nu le mai chestionăm, dar nici nu le mai observăm. Sunt elefantul din cameră.

Iar aparatul de filmat este străinul care îți oferă capacitatea de a chestiona și provoca de-la-sine-înțelesurile, e un catalizator, e pretextul perfect. Aparatul vede elefantul. Și, în contextul unui film de familie, cred că se poate apropia de el cu blândețe.

De asta eu nu cred că o situație rămâne la fel atunci când apare camera. Devine o altă situație. Fără să fie mai rău sau mai neadevărat. Iar în cazul nostru, filmarea, această construcție artificială în care ne-am desfășurat, ne-a dat pretextul pentru niște discuții pe care altfel nu le-am fi avut și pentru niște momente de adevăr.

Filmul Noi împotriva noastră. Teaser.

JURNAL DE POSTPRODUCȚIE

12 ianuarie 2018

De când m-am întors la București am mai tot povestit oamenilor despre film. Îmi dau seama că unul dintre lucrurile pe care le spun repetat, la orice rezumat despre cum a fost filmarea, e că după o sesiune de discuții, în general, în restul zilei, eu și tata ne concentram pe alte chestii, pe alți oameni și ne ignoram puțin unul pe altul.

Senzația mea e că reacția asta se datorează pe de-o parte epuizării emoționale (vampirismul pe care îl descriam după o întoarcere de la țară), dar pe de altă parte mi se pare că aveam nevoie de timp să gestionăm și asimilăm ce ne-am spus. Au ieșit multe chestii la care cumva nu mă așteptam. Deși poate le știam. Am tresărit de câteva ori uimită de ce spun/aud, de fapt poate tocmai pentru că o spun/aud.


16 februarie 2018

Ieri am mai văzut niște material, mai mult așa, cu mine, vorbind și ascultându-l pe tata.

Sunt foarte antipatică.

E înfiorător ce bălării vorbesc, ce repede îmi delimitez pătrățelul și mă închid în el.

Fac fix ce urăsc la alții.

Știam că aparatul de filmat o să te trădeze.
Ne-a trișat pe amândoi.


21 februarie 2018

Azi a venit tata pe aici cu pachetul de ziua mea. S-a interesat de film – cred că îi este puțin teamă și e speriat / nu înțelege cum de eu nu am nici măcar acum un plan (concepție regizorală?) despre ce e filmul ăsta.

Fragment din jurnalul Andrei: "Despre încredere. Ce nu credem din ce auzim? Ce nu ascultăm din ce auzim. Comunicare. De-la-sine-înțelesurile de familie. Imposibilitatea de comunicare. Despre cum ne blocăm unii pe alții și nu ne ascultăm. Despre cum nu avem încredere nu ne dăm credit și nu încercăm să înțelegem de fapt. Filmul ca instrument de comunicare - tata vorbește cu mine prin ce filmează; nu vorbim decât atunci când ne filmăm de fapt."
Fragment din jurnal. 21 februarie 2018.


25 februarie 2018

Mă gândesc să mă uit cu tata la material, să văd el ce simte. Cum îi părem. Măcar la dialoguri, zic. Cred că sunt importante și că sunt parte din poveste și reacțiile și revelațiile lui.

„Tu nu l-ai perceput așa cum ar fi vrut el să îl percepi”. Tocmai am fost cu mama jumătate de oră la telefon.

Am sunat-o pe mama, căci am zis să nu acționez la impuls cu tata, ci mai bine să dezbat înainte. Mama îmi zise că el e îngrijorat de ce va reieși din film. Nu are încredere în mine pentru că simte că eu nu am în el. Nu e sigur Vede că nu m-a convins de vindecarea lui și crede că asta trebuie să apară în film.

Așa își și justifică plecarea abruptă din ultima zi de filmare.

Fragment din jurnal: "Nu are încredere în mine. Simte că nu a ajuns la mine așa cum voia și pentru el e despre comunicare. Trebuie să mă vulnerabilizez și eu."
Fragment din jurnal. 25 februarie 2018.

În momentul ăsta mi se pare că singurul mod ca să zic lucruri în film, dar să nu îl pun pe el într-o poziție nașpa… vulnerabilă, e să mă pun pe mine. (Adică să îmi asum că trebuie să intre în film momente cu mine de care mi-e super rușine. Nu pot, nu e OK să reduc doar la el. El reacționează la mine. Nu la cameră, nu la cineast. La mine, fiica lui. Și fac și eu prostii.)

CURAJ!

rolul de fiică > rolul de cineast

Am făcut greșeli de fiică, nu de cineast.

A MĂ VULNERABILIZA & ASUMA

Le asum și gata. Despre asta e filmul.


17 iunie 2018

Am început să scriu pentru lucrarea de disertație. Am mai lucrat la film, apoi am vrut să i-l arăt lui tata. Super curioasă de părerea lui, mai ales că au tot fost momentele astea în care începuse să pună întrebări, în care l-am simțit nesigur și cu emoții. Dar mai devreme, când am ajuns la Ghizdaru foarte pornită să i-l arăt, el mi-a zis că nu vrea. Că nu se simte pregătit pentru asta, dar că are încredere totală, că sigur e mișto și oricum nu mi-ar cere să schimb nimic.

„Pentru că dacă eu am scris 6 și tu îl vezi 9, e ok, amândoi avem dreptate. Despre asta e vorba.”

Așa cred și eu. Fix asta e „ce nu ascultăm din ce auzim”. [titlul de lucru al filmului]

M-am bucurat că pare că intuiește și înțelege atât de bine ceea ce fac. Deși inițial m-am mirat foarte tare, și poate și revoltat puțin, că nu a vrut să îl vadă, iar eu nu eram deloc pregătită pentru reacția asta. Anyways, am înțeles și mi s-a părut chiar mișto.

L-am mai întrebat dacă pot în condițiile astea să continui demersul așa cum îl plănuisem – disertație/festivaluri/căutat producător – voiam să fiu sigură că își asumă tot procesul. A zis da.

M-am mirat că e OK să fie văzut de alții, dar nu vrea să se vadă și el, sau mai întâi el. În fine. A rămas că îmi va spune când e gata.

În schimb mama a văzut filmul, s-a emoționat, a comentat, râs, plâns. I s-a părut că mă port nepotrivit uneori, dar înțelege de unde vine. Mie mi s-a părut că pentru ea discursul lui tata e mai uzat decât pentru mine – pare mai obișnuită și într-un fel mai resemnată.


30 iunie 2018

Pe 20 iunie tata m-a sunat să îmi spună că ar vrea să vadă filmul acum. Adică m-a întrebat dacă poate veni să aducă niște fructe și să îl vadă. I-am zis că plec la mare, deci nu, dar că sun eu când revin. L-am întrebat cum de s-a răzgândit așa rapid. Mi-a zis că avea emoții că dacă nu e ok și dacă a zis chestii prostuțe…

Azi a venit tata să vadă filmul (cu 9999999…99 lădițe de fructe).

Am fost doar noi acasă și l-am văzut în condiții bune, pe proiector+boxe. A reacționat în timpul proiecției: râs la VHS, chicotit la „minunăția de copil” care eram eu și comentat, explicat, aprobat peste dialoguri. Părea o verificare constantă că a zis lucruri OK.

Concluzia e că i-a plăcut foarte mult.

A zis că sunt curajoasă și e de admirat că am decis să mă păstrez în film chiar strângând din dinți de fiecare dată când mă văd. („Nu mi se pare, tati, că ești antipatică. Sunt părerile tale la momentul ăla. Ești și tu surprinsă că mă găsești altfel decât credeai. Încercai să îți spui și tu părerea ta, dar pare că ale mele sunt mai mature și mai așezate. Ale tale sunt mult mai cultivate, dar încă nu s-au sedimentat. Sunt ale unui copil tânăr și abia de acum încolo or să se vadă… și tu ai evoluat formidabil datorită culturii și deschiderii tale.”)

Filmul Noi împotriva noastră. Fragment.

A zis că începutul e foarte puternic. Că totul e foarte bine proporționat, legat, că lucrează subliminal – că râzi, plângi, ai loc să ți se așeze, să te transpui, etc.

A mai zis și că i se pare că prea insistă pe lucrurile deosebite pe care le face – și crede că e pentru că nu știa cât stau eu, ce caut și ce vreau să fac, și atunci a încercat să mă convingă rapid și insistent. Eu i-am explicat cum cred că intră asta în contul personajului, apropo de nevoia lui de confirmare. Părea că înțelege foarte bine ce-i spun, că oricum tot cam așa se uită la lucruri. Mă mir des de cum poate să ia atâta distanță. Să se vadă din exterior și de fapt să înțeleagă cum vede asta un necunoscut – și că în mare parte așa va fi.

Deci a fost cam super. După asta l-am dus la Macaz și m-a bătut la Fussball. La limită.


6 iulie 2018

Ieri, susținere disertație. Nota 10. A fost drăguț și încurajator.

Azi, interviu pentru Ileana Szasz, pentru doctoratul ei despre filme de familie.

Azi, prima mea zi de șomeră.

GÂND:

Mă gândesc altfel la tata acum,
a devenit mult mai super,
e din nou un erou

după ce mi-au spus alții
(văzând filmul)
despre cât de super este.

:-s


INTERLUDIU: FILMUL RESPONSABIL

În iulie 2018, mama și tata se împăcaseră, tata se mutase înapoi acasă, la Giurgiu, iar eu aveam un draft de montaj de care eram mulțumită. Era o radiografie a relației mele cu tata, despre sănătate psihică, traumă, încredere, empatie, educație, dar mai ales despre incapacitatea de a comunica și încercarea de a stabili o punte de dialog, chiar prin film.

În septembrie 2018, tata a avut un nou episod psihotic, a fost dus la psihiatru și l-au băgat pe antipsihotice. O doză semnificativ mai mare decât în prescripțiile anterioare. Iar prima mea reacție a fost să mă înfurii că l-au blegit pe tatăl meu cel super. Că l-au convins să facă chestii pe care nu le vrea cu adevărat. Că l-au făcut docil.

Apoi am aflat detaliile. Fusese nasol de tot. Insomnie, agitație, idei delirante.

Mi-am dat seama că am reacționat altfel decât altă dată, din cauza filmului. Brusc m-am simțit mai entitled decât ceilalți să am păreri despre starea lui. Mi se părea că eu știu. Eu știu mai mult, eu știu mai adevărat, eu vorbeam pe bune cu tata și îl luam în serios.

Nu îmi dădusem seama până atunci că reușise să mă convingă de funcționalitatea lui mult mai bună fără pastile. Mă făcuse să am încredere că ia cele mai bune decizii și că modul lui de se trata nu e doar cel mai just, ci și cel mai bun. Și, brusc, devenise evident că nu e. Nu pentru cei din jurul lui, mai ales.

Tot ce am aflat despre tulburarea asta sună cam așa: persoanele diagnosticate cu schizofrenie pierd contactul cu realitatea. Halucinează, au idei delirante, se retrag din viața socială, devin dezorganizate în gândire și în comportament.

Cauzele apariției nici nu se știu exact, dar e vorba de o combinație de factori genetici și de mediu (abuzul de substanțe, factorii de stres prenatali, adversitatea socială, instabilitatea locuirii etc.).

Iar complicațiile pot fi atât de ordin medical (afecțiuni din cauza carențelor în alimentație și igienă, efecte secundare ale medicamentelor, abuzul de alcool, nicotină și alte substanțe, autovătămare), cât și social (dificultatea de a menține un loc de muncă, afectarea relațiilor sociale, spitalizările repetate). O persoană diagnosticată are nevoie de ajutor și de tratament pe toată durata vieții.

M-am înfuriat foarte tare că am picat în capcana de a crede că tatei îi e bine și că am dus-o și în film. M-am speriat că aș putea să dau glas unor idei periculoase. Ăla a fost momentul în care mi-am asumat explicit responsabilitatea față de faptul că fac un film despre schizofrenie, care, vrând-nevrând, propagă niște idei. Și-aș face bine să fie niște idei echilibrate.

Un mesaj scris de mână de tatăl Andrei: "Speranțele mele se vor adeveri! O cred cu toată convingerea! Tata. Am avut dreptate, vezi. 18.09.18"
2015-2018, Giurgiu. Prima bucată e scrisă de tata când mi-a făcut cadou cartea The Secret. La momentul ăla cred că era deja mutat la țară și începuse treptat să se apropie de zona asta de spiritualitate. Pe mine nu m-a interesat și am lăsat-o în dulap. În episodul psihotic din 2018, a scris a doua parte: „Am avut dreptate… vezi.”

Am reintrat în montaj. Simțeam că ceva s-a schimbat fundamental și nu am cum să las lucrurile așa, dar mi se părea un gest destul de radical să las filmul să fie mai mult despre schizofrenie și să îi dau alt final. Îmi era frică de clarificări excesive, de tezism, de ideea că vin eu să spun cum stă treaba cu schizofrenia într-un film de 75 de minute.

Atunci a intervenit David, și mi-a zis o chestie foarte importantă: că mai mult riscă să fie un film tezist când e așa unilateral, când surprinde doar acel unic moment în care tata nu își ia pastilele și e foarte bine. Momentul ăla are nevoie de o contrapondere. Trebuie să apară și cealaltă parte. Partea în care e nasol. Partea în care lucrurile se complică. Partea în care poți fi un pericol pentru tine și pentru cei din jur. Partea în care e nevoie de pastile. Și cel mai valoros ar fi de arătat tocmai cât de alunecoase sunt de fapt lucrurile.

Cum nu e bine nicicum. Cum habar n-ai ce să faci și nu există nimic care să te ajute. Cum sistemul nu îți lasă nicio opțiune. Cum toate nemulțumirile sunt juste și nimic nu e satisfăcător, nimic nu funcționează până la capăt, nimic nu reprezintă de fapt o soluție bună. Pastilele sunt oribile și e total de înțeles să nu vrei să le iei, dar fără ele nu ai niciun control.

Când m-am apucat de montaj, mi-am dat seama că toate premisele erau acolo. Lucrurile trebuiau duse doar un pic mai departe. Tensiunea deja exista: cam fiecare pornire a unuia dintre noi era pusă la îndoială de celălalt. Cam fiecare bravadă inspirațională de-a mea se termina cu tata spunându-mi că trebuie să văd lucrurile prin prisma lui ca să pot înțelege. Cam fiecare pornire de-a lui era pusă la îndoială de mine, explicându-se treptat drept compensație personală (și ineficientă) pentru sistemul care, dacă nu vrei să mai iei pastile, te scoate complet din schemă.

Și tema asta a căpătat pe parcurs mult mai multă importanță pentru mine.

Mi-am dat seama că discursul motivațional al lui tata e de fapt un discurs problematic. E un discurs individualist, care nu ține cont de context, de condițiile obiective, de problemele structurale. Înghițit fără rest din manualele de self-help, discursul ăsta devine foarte delicat, mai ales atunci când se suprapune peste o problemă medicală. În cazul lui tata, așa s-a construit ideea că soluția stă în el însuși, că el știe cel mai bine de ce are nevoie, că nu are nevoie de ajutor, că își poate controla perfect simptomele.

Sigur, câtă vreme lucrurile au mers bine, gândul ăsta a fost destul de satisfăcător. Când reușea, era pe deplin meritul lui. Dar când nu reușea ar fi însemnat că a făcut ceva greșit, sau ce? Nu. Schizofrenia nu funcționează așa.

Ion Tarara la Ghizdaru
2011, Ghizdaru. Tata la 44 de ani, pozat de mine.

În primă fază, am preluat fără să chestionez toată povestea asta pentru că mi s-a părut un discurs emancipator. În fond, tratează persoanele diagnosticate cu schizofrenie ca pe niște persoane autonome. E discursul care a făcut diferența, care ne-a scos din epoca tratamentelor dezumanizante, a lobotomiilor și electroșocurilor și a creat contextul pentru regândirea modelului de tratament. E în continuare un discurs important în lupta cu stigma.

Însă cred că are niște limite. Discursul pro autodiagnosticare și autotratare, care vede boala mai degrabă ca pe o identitate decât ca pe o problemă medicală, este susceptibil la a intra în logica de reducere a serviciilor publice și de transformare a problemelor de sănătate psihică în probleme care necesită rezolvări individuale, pentru care statul nu are nicio responsabilitate. În loc să punem presiune pe structuri, punem presiune pe individ. În loc să cerem servicii sociale mai performante, spunem că ne descurcăm singuri, servind perfect discursul neoliberal pro-individualism și demantelare a statului.

În ceea ce mă privește, cred că cea mai bună strategie de luptă pentru sănătatea psihică ar fi o combinație între cele două perspective, asumând limitele și beneficiile fiecăreia. Și mai cred că umbrela suferințelor psihice nu e deloc omogenă și s-ar putea ca nu toate luptele să fie comune. E de judecat de la caz la caz cât e bine să vorbim dintr-o perspectivă și cât din cealaltă. Și „bine” pentru cine? „Bine” pentru individ, „bine” pentru cei din jur, „bine” ca strategie în lupta cu sistemul, „bine” pentru a schimba discursul public?

Poate cel mai mare prag pe care l-am avut incorporând toate gândurile astea a fost ideea că dacă lucrurile stau așa, atunci meritele lui tata sunt de fapt mai mici. Și dacă arăt asta în film, am să decredibilizez și diminuez lupta lui. Și nu mi se părea că ar trebui să fie așa. Și nu cred că este. Filmul este despre o persoană cu schizofrenie care se autoreprezintă cu forță și demnitate. Este un act de putere.

Nu e eșecul unui om, e eșecul unui sistem. Nu este o poveste de succes a autodiagnosticării, dar asta nu înseamnă că e un eșec al lui tata.

JURNAL DE POSTPRODUCȚIE 2

3 februarie 2019

N-am mai scris de mult, așa că reiau retrospectiv. Cred că într-un fel m-am oprit, pentru că am simțit cam finalizat lucrul, cel puțin în mare, pe deciziile creative care au rămas cam bătute în cuie din noiembrie.

Dar eu tot nu m-am simțit imediat super convinsă că ăsta e filmul, că e gata, că vreau sau sunt pregătită să iasă în lume, că tata e pregătit. Și de fapt în ce mod să iasă? Mi s-a părut că am multe decizii delicate de luat, care par minore, dar sunt foarte fine și pun presiune pe mine, căci eu încerc să le pun în perspectivă și să le văd bătaia pe termen lung. Cum intru în industria asta? Ce vreau de la ea? Ce compromisuri sunt dispusă să fac? Ce e important pentru mine? De ce fac asta?

Și-am tot stat bântuită de întrebările astea, bântuită de etica față de ai mei scoși în lume pe un ecran și cea față de mine însămi, încadrată într-o industrie care, așa cum o văd, arată ca un circ pe care nu mi-l doresc.

Eu vreau să fac filme și vreau să le vadă oamenii.

… dar vreau să fac doar atunci când simt eu, când îmi vine pe bune, când am ceva de spus, când arde;

… dar nu vreau să fac din asta un stil de viață, nu vreau să fiu persoană publică, nu vreau ca existența mea să graviteze total în jurul industriei cinematografice;

… vreau ca interesele mele să rezulte în mod natural în filme, așa cum știu că funcționează oricum de la sine pentru mine;

… nu filme făcute doar de dragul de a face filme, nu filme despre filme sau despre realități cu care nu am de fapt niciun contact și îmi dau și eu cu părerea din turnul meu de fildeș;

… nu vreau un turn de fildeș deloc, nu mă interesează să fiu autor în felul ăla.

Cred din ce în ce mai tare în idealul de artă descris de Julio Garcia Espinosa în Manifestul cinemaului imperfect [Por un cine imperfecto]. O artă comunitară, o artă a tuturor, o artă pe care oricine o poate folosi ca mijloc de expresie a propriei realități, o artă în care viziunea celui mic e valoroasă și prețuită ca atare.

Între timp, mă gândesc că un model bun de lucru ar fi o structură de atelier în care oamenii primesc instrumente prin care să-și spună singuri povestea – într-un fel asta am făcut și cu tata.

FILME CU REALITĂȚI TRĂITE CARE SE AUTOREPREZINTĂ.

Asta vreau eu să fiu ca autor. Nu un creator unic pe piedestal, ci mai degrabă un intermediar, un motor care pune în mișcare, oferă o platformă de exprimare, încurajare și încredere, importanță și voce celor care nu o au în societatea în care trăim; celor mai puțin privilegiați, dar care sigur au ce povesti despre lume; celor ale căror lumi nu le vedem prea des.

Andra Tarara în 2020
2002-2020, București. Fotografia asta, la fel ca cea din deschiderea articolului, are o poveste amuzantă. În 2020 am expus din greșeală un film care fusese deja expus o dată, cu 18 ani înainte. Aici apar eu în Cișmigiu, peste o cușcă de la Grădina Zoologică București, făcută la o excursie cu clasa în 2002.

În fine, altundeva voiam să ajung.

Mi se pare o trădare să intru într-o industrie în care nu cred. Chiar și făcând lucrurile în felul meu, trișându-le cumva, nu mi se pare OK să girez pentru un sistem cu care nu sunt de acord. Mi se pare că intrarea mea în sistem, chiar nefăcând bani din asta, chiar nerenunțând la autonomia artistică și făcând fix ce/cum filme vreau să fac -> doar parcursul lor de creștere, validare, distribuție prin festivaluri mi se pare deja un compromis major.

Eu nu sunt de acord cu festivalurile ca această entitate capitală care filtrează după niște criterii semi arbitrare între o mână de oameni deja semi cunoscuți; festivalurile pe care tu le plătești să te valideze [prin taxa de înscriere] și ei de cele mai multe ori nu îți plătesc proiecția (fără de care, evident, nu ar exista festival); festivalurile care tot nu reușesc o distribuție reală și filmul e văzut tot doar de o mână de profesioniști. Festivalurile care fac din film un produs, iar jocurile ajung să se dea între oamenii cu banii, nu oamenii cu filmele.

Da, deci în timp ce eu refuz să intru în asta, pe de altă parte îmi dau seama treptat că nu am de ales, dacă vreau să scot filmul din casă, și că o premieră la Macaz nu ar coborî de fapt filmul de pe pedestal și nu l-ar aduce mai aproape de oameni, ci l-ar închide în cercul eu-și-prietenii-mei.

Între timp, mă tot înfurii pe prietenii care, cu o siguranță zdrobitoare, îmi spun „hai măi, ești bine, nu te mai alinta atât. bucură-te!”.

Pe 26 noiembrie [2018], i-am scris Anamariei Antoci [ca să îi propun să preia producția filmului]. Mi-a răspuns prompt că va vedea filmul și ne vom întâlni la o cafea. Următorul mail a fost ca să mă întrebe dacă e ok să vină și colega ei, Anda Ionescu. Atunci am știut că e totul OK. Și a fost. Ne văzurăm pe 13 decembrie toate trei și m-am simțit super ok și safe și firesc și pe aceeași lungime de undă.

Un nou și eliberator sentiment. Acum filmul ăsta nu mai e doar problema mea. Și simt că e pe mâini bune.


9 martie 2019

M-au nominalizat la Gopo – Tânără Speranță [pentru regia filmului O moarte în familia mea]. I’m living the dream… and hating it.

M-am bucurat puțin tare

pentru puțin timp

apoi anxietățile

atenția

lumea

mișcarea socială – nu știu să mă port public, nu știu să încasez atenția

oboseala

inerția

gândurile despre felul în care funcționează nominalizările, selecțiile, festivalurile…

Industria asta de fiecare dată când te validează, te pune în același timp la îndoială.


31 martie 2020

Am plecat în Praga pe muchie [unde am terminat post-producția, la final de februarie]. Începuse prin lume agitația cu coronavirusul, deși Europa era abia la primele cazuri. Am reușit să terminăm filmul la timp, fix înainte de lockdown. Și cu încă puțin noroc vom avea premiera fix la ieșirea din pandemie.

Mă simt un pic stoarsă. Mă bucur că am terminat filmul, dar mă și sperie. Mă sperie întrebarea „Și? Următorul proiect?”. Habar n-am și mi se pare perfect OK să nu știu, dar tot mă bulversează întrebarea și simt că trebuie să mă pregătesc pentru ea.

Dar de când cu pandemia, s-a domolit și presiunea. Îmi doresc să fiu bună cu mine și să îmi dau timp.


16 august 2020

Am început ușor-ușor planurile de distribuție pentru film. Momentan am făcut o listă semi-exhaustivă de dorințe și idei. Sunt destul de entuziasmată și vreau să îmi iau timp să fac serios chestia asta cu distribuția. Mi se pare că până acum nu m-am aruncat cu adevărat în asta, nu am mers cu filmele și nu am încercat să duc până la capăt lucrurile astea. Iar pentru Noi împotriva noastră simt că miza e mare și merită făcut cât mai mult.


26 octombrie 2020

Avem afiș, vestea e out, super multă atenție asupra noastră, adrenalina pe tavan. Săptămâna crazy a început. Sper să fie bine. Ieri am bocit după niște secvențe care au picat la montaj.

OVER AND OUT.

Suntem în următoarea etapă.

gif cu creditele filmului Noi împotriva noastră

EPILOG

Pe 27 octombrie 2020 a fost prima vizionare publică a filmului, premiera mondială la Ji.hlava IDFF, iar pe 30 octombrie filmul a fost disponibil online timp de 12 ore în cadrul Les Films de Cannes à Bucarest, în avanpremieră românească.

Privind în urmă, mi se pare că am vrut să fac un film despre artă, autoreflexiv și autobiografic, pentru că eram într-un impas – aveam nevoie să îmi construiesc un sentiment de apartenență și aveam nevoie de răspunsuri. Apoi am vrut să fac un film despre incapacitatea de comunicare, pentru că eu nu știam să comunic. În final, m-am trezit făcând un film despre sănătate psihică și nu știam nimic, așa că am tot bâjbâit, căutându-mă pe mine în asta.

Cuvântul „schizofrenie” l-am auzit pentru prima dată spus atât de răspicat abia în timp ce filmam. Încă nu înțelegeam foarte bine ce înseamnă, dar primisem un cuvânt pe care să dau vina pentru toți anii în care tata nu a fost lângă mine. Apoi am descoperit un alt cuvânt: „pastile”.

Am asociat toată povestea asta cu felul în care tata a fost crescut, cu atitudinea celor din jur. Și, mai ales, am legat asta de faptul că nu a primit suficientă încredere. Am crezut că tataie e de vină, pentru că și tata uneori își explica lucrurile în felul ăsta. Apoi am crezut că și mama e de vină – și le explica și așa uneori. Iar când m-am văzut filmată, am început să cred că și eu s-ar putea să fiu. Eu și tot restul lumii, pentru că, din păcate, lumea noastră nu e un loc prea primitor pentru o persoană care primește un astfel de diagnostic.

Filmul a devenit din ce în ce mai mult despre asta și mi-am dat seama că un astfel de subiect nu are cum să aibă răspunsuri simple.

Schizofrenia nu are sens, iar noi tocmai asta căutam.

Pentru mine, ecranul a fost o oglindă dură cu care m-am confruntat constant în ăștia trei ani. Mi se pare că am făcut variante de montaj pentru fiecare eșec al meu. Pe parcurs am învățat multe, mi-am nuanțat foarte tare poziția față de subiect și față de tata. Și-am făcut pace.

Pentru tata, filmul cred că a fost un mijloc prin care și-a descoperit propria voce. Nu a fost un demers activist în sensul clasic, în care tata ar fi avut deja niște idei, iar filmul ar fi fost doar o nouă platformă de propagare a lor. În cazul nostru, devenirea lui activistă, descoperirea și asumarea unei voci care are ceva de spus către lume, a fost parte din proces.

Să ne confruntăm unul pe celălalt cu tot trecutul nostru și cu ceea ce simțeam în legătură cu asta, apoi fiecare dintre noi să se vadă pe ecran reacționând, prin camera celuilalt, a fost un gest foarte puternic și destabilizator. Pentru un moment, cred că fiecare a reușit să se pună în papucii celuilalt. Pretextul filmului, cu tot ceea ce se întâmplase, ne adusese un nou început. Cu toate cărțile pe față, abia așteptam să continuăm să ne descoperim și să ne redesenăm relația. Și de-acolo, amândoi credeam că ne așteaptă un timp infinit.

Film is the only means I have to show someone else how I see him.” – Jean Rouch

un plic pe care scrie "Pentru tati" și pe care sunt desenate două inimi cu aripi.
2004, București. Plicul scrisorii citite în film. Tata era internat la Spitalul Militar Central, probabil la primul episod mai sever.

Dar finalul de după finalul filmului e altul.

După anii de tratament neregulat, episoadele psihotice au revenit. Tata s-a mutat din nou la țară, unde nimeni nu mai avea vreun control asupra medicației lui, și a intrat într-o fază mistico-religioasă, în care niciunul dintre noi nu a mai reușit să stabilească o punte de dialog. La începutul anului 2020 a fost diagnosticat cu cancer și a refuzat tratamentul. Spunea că este o încercare pe care, dacă o suportă cu suficient stoicism, fără a ceda tentațiilor, o va depăși. În ultima perioadă, a reînceput tratamentul cu antipsihotice și părea dispus să accepte ajutor în lupta cu cancerul. Dar corpul lui era deja prea slăbit.

În septembrie 2020, a murit.

A rămas filmul. Și cred că filmul este cea mai bună modalitate de a-l celebra pe tata, de a-i duce povestea mai departe și de a ajuta alte persoane, așa cum își dorea.

Ion Tarara cu o cameră de filmat
Ion Tarara. Imagine din filmul Noi împotriva noastră.

În ultimii doi ani, filmul a adunat în jurul lui: o echipă de producție; una de post-producție imagine și sunet, subtitrare și grafică; un grup de psihologi, psihoterapeuți și psihiatri; o groază de alți oameni care m-au susținut și cu care m-am sfătuit în diferite etape de lucru. Uneori mi se pare copleșitor când mă gândesc că am început singură și acum suntem atât de mulți. Mă simt într-un spațiu protejat, unde responsabilitatea e împărțită, ceea ce îmi dă stabilitate și, prin urmare, curajul și spațiul creativ necesare ca să mă arunc și să duc la rândul meu lucrurile și mai departe. Simt că de-acum filmul este independent de mine și asta îmi place foarte mult.

Anul acesta își va porni în mod oficial zborul prin țară, odată cu premiera din vară, apoi ne propunem să intrăm pe cât mai multe canale, să ajungem la cât mai mulți oameni. Pe lângă proiecții, încercăm să ne mobilizăm, prin resursele la care avem acces, să găsim soluții pentru a veni în întâmpinarea celor care vor vedea filmul (și nu numai) și a discuta în mod direct despre sănătatea mintală.

Cu ce probleme ne putem confrunta sau deja ne confruntăm noi sau apropiații noștri? Cum le identificăm? Cu cine vorbim despre ele? Ce platforme de suport există? Cum să facem să existe mai multe, mai eficiente și mai accesibile? Cum putem vorbi mai ușor despre asta?

Lista e lungă, iar drumul de-abia acum începe.

Noi împotriva noastră. Afișul filmului.

Selecții din același jurnal apar în diferite forme în lucrarea mea de disertație „Filmul de familie: ce nu ascultăm din ce auzim. Un jurnal de proces.”, coordonată de lect. univ. Bogdan Iancu, în 2018, la SNSPA. Filmul despre tatăl meu și implicit acest text n-ar fi existat fără: David Schwartz, Dana Tarara, Anda Ionescu, Anamaria Antoci, Maria Gemescu, Dana Bunescu,  Bogdan Iancu, Flora Pop, Alexandru Radu, Sorin Botoșeneanu și, bineînțeles, Ion Tarara.

Ține legătura cu echipa filmului pe pagina de Facebook Noi împotriva noastră, pentru vești despre proiecții, evenimente conexe și resurse despre sănătatea psihică.


Au contribuit:

Development: Mihai Ciobanu
Editor vizual: Oana Barbonie
Editor digital: Cătălina Albeanu
Editare: Cristian Lupșa și Irina Tacu

Ți se pare important ce ai citit?

Dacă ce citești te ajută, cumpără un abonament digital. E cea mai directă formă de susținere pentru munca noastră. Om cu om, vom strânge o comunitate care nu doar va fi un garant al sustenabilității, ci și una care contribuie și ne sprijină în a răspunde nevoilor prin povești despre cum muncim, cum relaționăm cu mediul, cum putem schimba educația, cum putem construi o societate mai echitabilă, cum putem trăi mai echilibrat.

Un comentariu la „Ce nu ascultăm din ce auzim

  1. Wow, wow, wow! Minunat! Răvășitor, impresionant până în nucleul ființei! Un talent adevărat! Moștenit sau nu, autencitatea emoțiilor zdruncina din temelii. Și încă o dată realizezi că cele mai grele călătorii sunt cele spre descoperirea propriei ființe, a realității dincolo de imaginile idilice făurite de copilul din noi. Minunata incursiune, abia aștept să vizionez filmul, deși sunt sigură că mă va bulversa serios.
    Mult succes tinerei cineaste!
    Dumnezeu să-l odihnească în pace pe tatăl-erou.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *