Ce urmează după 25 de ani de handbal?

După un sfert de veac pe terenul de handbal și o carieră plină de recorduri, Aurelia Brădeanu privește în urmă, dar și înainte.

Acest text a fost publicat inițial în BRD Handball Insider, o publicație distribuită de BRD, sponsorul echipei naționale de handbal, la meciul de retragere al Aureliei Brădeanu, de la Trofeul Carpați (26-27 noiembrie, Cluj).

Dacă ar fi fost un film de Hollywood, probabil că așa s-ar fi încheiat: cu jucătoarea aflată pe final de carieră, una dintre puținele românce dintr-o echipă de superstaruri mondiale, având șansa să marcheze golul victoriei în finala Ligii Campionilor și să aducă, în premieră în România, trofeul pe care și-l dorește orice club de handbal.

Jucătoarea e Aurelia Brădeanu și scena s-a întâmplat pe 8 mai, la Budapesta. Abia împlinise 37 de ani, era una dintre cele mai titrate și longevive handbaliste românce și, după un meci și două reprize de prelungiri terminate la egalitate, s-a îndreptat spre poartă să bată un 7 metri cu care CSM București și-ar fi învins marea rivală de la Győr.

Îi spusese „nu” antrenorului Kim Rasmussen prima oară când danezul s-a uitat spre ea și a întrebat-o dacă vrea să fie printre executante. După câteva secunde, s-a răzgândit: „Ba da, pot s-o fac”, le-a spus colegelor care stăteau în cerc în jurul ei, la mijlocul terenului.

Echipa din Ungaria ratase deja două aruncări, așa că lovitura ei, a patra, putea decide meciul. A ridicat mingea lipicioasă de pe parchet, a plimbat-o dintr-o mână în alta și a pornit spre poartă. Nu auzea vuietul făcut de tobele și vuvuzelele suporterilor maghiari care o aplaudaseră la începutul meciului, cum o făcuseră și în cei șapte ani în care a jucat pentru ei. Deși avea același număr scris pe spate, 15, nu mai purta tricoul verde al campioanei Ungariei, ci pe cel negru cu mâneci albe al CSMului. Părul negru, strâns bine la spate, îi dezvelea fruntea înaltă și obrajii din care părea că i s-a scurs tot sângele. „Rece ca gheața”, li s-a părut multora, văzându-i mersul hotărât, cu umerii drepți. În gând, se ruga însă să nu cadă de pe picioarele care îi tremurau și să nu-și lungească cei 1,80 metri pe podea. În cele patru secunde cât a durat drumul spre poartă, secunde care i s-au părut o veșnicie, a apucat să bată mingea de pământ și să arunce o privire scurtă portăriței, dar și să-și amintească de toate celelalte finale pierdute: una cu Győr în Liga Campionilor, una în Cupa EHF, o Cupă a Cupelor, dar și șase semifinale de Ligă, patru cu Győr și două cu Oltchim Râmnicu Vâlcea.

„Dacă nici acum nu se întâmplă, atunci când?”, și-a zis. A făcut un pas în spate, a ales dreapta portarului și a hotărât să dea sus și tare, cât poate de tare. Aruncată din prima, fără fente sau ezitări, mingea i-a fluierat pe la urechi norvegiencei Kari Aalvik Grimsbø, cel mai bun portar al Olimpiadei în 2012 și în 2016, și s-a înfipt în vinclu. Brădeanu s-a întors spre colegele de echipă cu brațele larg deschise, plângând, râzând și  țipând în același timp, o exteriorizare pe care cunoscătorii de handbal au văzut-o rar pe chipul ei.

Filmul putea să se încheie aici. Dar n-a fost așa.

La Budapesta, sub ploaia de confetti și lumini care au albăstrit arena de 12.000 de locuri, Aurelia Brădeanu s-a simțit mai fericită ca niciodată. Era încununarea unei cariere cu destule recorduri – singura jucătoare româncă prezentă la 17 turnee finale, a treia ca număr de selecții la națională și în top 10 ca număr de goluri înscrise. Putea să-și încheie cariera în handbal cu ridicarea Ligii Campionilor deasupra capului, dar urmau Jocurile Olimpice, a treia ei participare și ultimul gol din palmares pe care spera să-l umple. Nu reușise niciodată un rezultat bun acolo, dar ce trăise în ultimul an la echipa națională – bronz mondial, victorii cu cele mai bune echipe ale lumii – îi dădea speranțe. Lunile care au urmat i-au reamintit însă că viața de sportiv nu e întotdeauna ca în filme.
***
Aurelia Brădeanu – Mica, cum îi spune toată lumea – a fost în teren la toate performanțele handbalului feminin românesc din ultimii 15 ani: argintul mondial din 2005, bronzul european din 2010 și cel mondial din 2015. Deși mulți s-au întrebat și au întrebat-o cum de continuă să joace handbal la 37 de ani, a fost, în ultimul an, un pilon important atât la CSM, cât și la echipa națională, care în primăvară s-a calificat la Jocurile Olimpice după o pauză de opt ani.

Căutând răspunsuri despre secretul longevității ei de la oameni din lumea handbalului, nu primești vreo formulă secretă sau vreo rețetă magică, ci auzi de muncă, seriozitate și disciplină. Dacă îi rogi să-ți dea niște exemple, își amintesc de intensitatea cu care se antrena, încă de la junioare, pentru că nu suporta să nu fie cea mai bună, de vacanțele în care se trezea înaintea tuturor și alerga pe plajă, de cât de serioasă e pe teren și de cum niciodată nu se plânge în sala de forță, ba chiar vrea mai mult. Îți spun și că a fost mereu o jucătoare completă, care făcea bine și apărarea și atacul, un lucru rar în handbal.

Dacă o întrebi pe ea, crede că în primul rând a contat că nu a avut accidentări grave. În afara unei operații la umăr, care a ținut-o câteva luni pe bancă, și de perioada în care a fost însărcinată (2008–2009), n-a lipsit deloc din teren. Nu crede c-a fost un copil talentat, ci unul care a muncit pentru că i-a plăcut enorm handbalul, și ăsta e singurul sfat pe care îl are pentru o jucătoare la început de drum: să-i placă ce face, pentru că atunci „o să treacă prin frig, vânt sau ploi ca să reușească”. Și să muncească, mai
ales în primii ani.

Mica, cum i-a rămas porecla de când fratele ei mai mare o striga prin casă „aia mică”, pentru că nu putea să pronunțe Aurelia, a descoperit handbalul la 13 ani, în Slatina. Era în clasa a VII-a când antrenorul Gavril Kozma a venit să facă o selecție în școală, căutând fete înalte. A fost printre primele care au ridicat mâna; nu știa multe despre sport, pentru că nu-l vedea la televizor, ca acum, dar era curioasă. I-a plăcut de la primul antrenament, atât de mult încât s-a ascuns de părinți. Niciunul nu făcuse sport – tatăl era șoferul unui director de întreprindere, iar mama lucra la secția de croitorie a aceleiași firme – și știa că nu ar fi de acord, pentru că vedeau școala ca prioritară. Așa că se trezea înaintea lor, când afară încă era întuneric, se îmbrăca și aștepta sub pătură ca lumina de pe hol să se stingă, semn că au plecat. O lua apoi la fugă printre blocuri, să nu-i întâlnească pe drum.

Cum s-a ascuns de ei, s-a ascuns și de Kozma la început. După primele două zile de antrenament, i s-a părut că doar fetele mai mari jucau, iar pe cele de vârsta ei, născute în 1979, le lăsa pe margine, să facă exerciții pe saltea, așa că din a treia zi a spus că e cu un an mai mare. Când antrenorul le-a cerut certificatele de naștere, l-a ascuns în mijlocul teancului, sperând să nu-l vadă. Kozma i-a observat de la început ușurința cu care învăța și executa mișcările și, în scurt timp, a devenit cea mai bună din generația ei. Tot antrenorul e cel care i-a convins părinții s-o lase într-o deplasare, pentru că avea nevoie de ea. Se apăra bine încă de atunci, pentru că nu-i era frică de contacte. Era cuminte și muncitoare, dar se evidenția mai ales prin modul cum gândea jocul în momentele decisive: când vedea două-trei jucătoare cărora le putea pasa, o alegea pe cea care se afla în cea mai bună poziție de gol. „Aici diferă un jucător bun de unul foarte bun, în a alege cea mai bună soluție”, spune Kozma, acum secund al naționalei de tineret, care în 2014 a câștigat aurul mondial la junioare.

Asta au observat și cei de la Oltchim, care au venit la Slatina să-i convingă familia s-o lase la centrul de juniori de la Vâlcea, fabrica de talente care strângea cele mai bune tinere handbaliste din țară. Acolo și-a cunoscut colegele de generație – Cristina Vărzaru, Gabriela Tănase – și au crescut învățând una de la alta, de la antrenori și de la senioarele cu care se antrenau uneori. Avea 15 ani și nu i-a fost ușor să plece de acasă, dar a simțit că e un pas bun pentru cariera ei și crede c-a fost cel mai important. A învățat să se descurce singură, să gătească vorbind cu mama la telefon și să jongleze cu școala și antrenamentele, uneori și trei pe zi: de la șase-șapte dimineața era cu echipa de junioare, apoi la școală, după-masa iar cu junioarele, iar seara se antrena cu senioarele, alături de care și juca unele meciuri oficiale.

Își dorea să fie în teren, indiferent de poziția pe care juca, și așa a ajuns să se potrivească pe mai tot semicercul. A început ca inter stânga la Slatina, în timp ce la naționala de junioare juca extremă, pentru că avea colege mai înalte pe postul de inter. O perioadă a fost și pivot, dar nu i-a plăcut. Locul în care se simțea cel mai bine era însă tot la linia de 9 metri, fie că era coordonator, inter stânga sau dreapta. („Nu e ideal să joci un singur post, pentru că poate fi nevoie de tine și în alte locuri.”)

La linia de 9 metri au văzut-o și antrenorii cea mai potrivită. Iar rolul de coordonator, pentru care trebuie să fii bun pasator și să iei decizii rapide prin care să pui în situații de gol coechipierii, e cel pentru care a devenit cunoscută. Citește și anticipează jocul, îl organizează, trage bine de la distanță și pasează precis și rapid, „pase de nivel mondial”, cum spune Tomas Ryde, fostul selecționer al României. În plus, a contat că se descurca foarte bine și în apărare, că „era o jucătoare completă, cum sunt puține la nivelul ăsta”, spune Gheorghe Tadici, alt fost antrenor al naționalei.

Într-un sport atât de rapid și imprevizibil, în care scorul poate scăpa ușor de sub control, o apărare solidă poate fi crucială. E important să construiești, nu să alergi după egalare; să poți pleca pe contraatac, nu să repui mereu mingea de la centru; să ai încredere în ce e în spate, ca să poți ataca. Toți se uită la cei care dau multe goluri, la cine răsucește mingea mai frumos în fața porții, dar astea sunt pentru spectacol, crede Radu Voina, care a câștigat cu România bronzul european din 2010. În apărare e muncă, mai ales în zona centrală, unde se întâmplă majoritatea fazelor de atac. Acolo e important să fii mobil, puternic și să ai o bună deplasare laterală, să marchezi bine pivotul și să nu-ți fie frică, pentru că primești lovituri în piept, în burtă, în cap sau în brațe. „Toată lumea spune că în centru trebuie să ai cei mai buni apărători”, spune și Adrian Vasile, secundul CSM-ului. „Mica e acolo pentru că e foarte bună și acolo a fost toată cariera ei.”

A câștigat prima ei medalie importantă în 1998: aur la Campionatul European cu naționala de tineret. Anul următor a câștigat și aurul mondial, cu aceeași echipă, o generație pe care mulți antrenori o văd ca una de excepție, generație din care mai făceau parte Vărzaru, Valeria Motogna, Gabriela Rotiș, Simona Popa sau Talinda Tolnai și care a promovat apoi la naționala mare. Tot în 1998 a ieșit campioană națională cu Oltchim, atât la senioare cât și la junioare, și a câștigat Cupa României. După cinci ani la Oltchim și patru titluri de campioană, a semnat pentru doi ani cu Rapid, echipă cu tradiție în handbalul feminin, dar care nu mai câștigase campionatul de 36 de ani. Echipa suferea în ultima vreme la linia de 9 metri, neavând un „om de gol”, cum era Mica. În primul sezon, cu Brădeanu în lot, rapidistele au ieșit campioane.
***
Printre momentele care i-au fulgerat prin fața ochilor în fracțiunea de secundă în care a scuturat din cap că n-ar vrea să bată penalty-ul din finala de la Budapesta a fost și mingea pe care a trimis-o în bară în ultima secundă a semifinalei Campionatului Mondial din 1999. Avea 19 ani, era primul turneu final cu echipa de senioare și juca cu Franța pentru calificarea în finală. Cu 30 de secunde înainte de final, tabela arăta 17–18 și s-a gândit că dacă echipa recuperează mingea și ajunge la ea, pleacă pe contraatac și încearcă să egaleze, chiar dacă nu era ăsta rolul ei. A primit mingea, a ajuns la șase metri și, gândindu-se că arbitrul poate fluiera în orice moment, a aruncat spre poartă, din plonjon. Când a nimerit bara, în stânga jos, meciul era pierdut.

Mult timp, unii suporteri au asociat-o cu o ratare despre care ea spune că putea fi a oricui. O vedeau pe stradă și îi spuneau: „Tu ești numărul 9, care a dat în bară”. „Oamenii rămân cu ultima imagine, că n-ai băgat mingea în poartă. Te afectează lucrurile astea, eram și tânără, la început de seniorat.” A suferit, dar a învățat că viața unui sportiv nu înseamnă doar cupe și medalii, ci și ratări. A înțeles și că fanii români au așteptări mari, uneori nedrepte, mai ales după ce s-a transferat la Győr în 2004 și a văzut cum e să fii susținut indiferent că pierzi sau câștigi. „În România ești iubit când joci bine, când echipa merge bine. Când ai eșecuri, lumea vorbește urât. Acolo nu conta.”

Când cei de la Győr au venit la București să o convingă să semneze, s-a întrebat dacă o să reușească să se impună ca titular. Și-a zis apoi, cum o făcuse dintotdeauna, că n-are cum să nu reușească dacă o să muncească la fel. În cei șapte ani petrecuți în orășelul din nord-vestul Ungariei a câștigat șase titluri interne – primul, după o secetă de 48 ani, în chiar primul ei sezon acolo – și a fost de două ori numită cea mai bună jucătoare străină din campionat. A învățat repede limba, s-a înțeles bine cu colegele și a fost printre favoritele suporterilor, care au vizitat-o la spital când a născut, în iunie 2009, și au învățat-o să facă prăjituri ungurești. Forța ei, își amintește un ziarist local, era că nu se temea să-și asume riscuri și responsabilități în echipă și că intra bine atât în atac – a avut meciuri în care a înscris și 11 goluri, cam jumătate din câte dă o echipă într-un meci –, cât și în apărare, de unde era nelipsită. Juca însă mai mult inter, pentru că Anita Görbicz, cea mai bună handbalistă din lume în 2005, era coordonatoarea jocului. Dar se dăruia la fel, indiferent de poziția din teren, spune Ibolya Szekeres, o altă jurnalistă din Ungaria. „Avea o influență enormă în cursul jocului, dar nimeni nu observa special acest lucru, pentru că părea normal că asta o să facă.”

Tot la Győr a și pierdut mult: o finală și patru semifinale de Liga Campionilor, finala Cupei EHF și o Cupă a Cupelor. N-a fost niciodată o jucătoare care să se prăbușească după o înfrângere grea, spune Marian Ursescu, un jurnalist român care i-a urmărit întreaga carieră, dar tot au uimit-o reacțiile din jurul echipei. „Toată lumea spunea: «Nu-i nimic, la anul», și eu îi întrebam: «Cum puteți fi așa de liniștiți?». La anul pierdeam iar, iar spuneau: «La anul».”

Mica nu putea să adoarmă, cum nici acum nu poate, până nu trecea prin minte filmul meciului, scenă cu scenă, și până nu înțelegea unde a greșit, ea sau echipa. Dar de a doua zi, privea spre următorul. „Are un psihic puternic, n-ai cum să joci la atâtea turnee finale și să fii slab”, crede Ursescu. Nu se entuziasmează prea tare după victorii și rar dă declarații euforice, așa cum nu izbucnește în hohote de plâns și nu dă vina pe nimeni la înfrângeri. După ce înscrie, se întoarce înapoi în apărare, ridicând uneori pumnul în aer, dar fără strigătele de eliberare pe care le vezi la alte jucătoare, uneori chiar fără să zâmbească. După ce ratează, nu-și dă ochii peste cap și nu se tăvălește pe parchet, ci se ridică și își reia locul în apărare.

La final, aplaudă suporterii, salută adversarele, apoi iese de pe teren și își sună soțul, pe Valentin, cu care e împreună de la 16 ani.  Din familie își ia echilibrul despre care toți cei care o cunosc – antrenori, colege de echipă, prieteni, suporteri – spun că o caracterizează; diplomația care a ajutat-o să nu intre în niciun conflict și să nu plece cu scandal de la nicio echipă; firea tăcută care îi făcea pe unii să creadă, înainte s-o cunoască mai bine, că e cu nasul pe sus sau prea serioasă. Era genul de jucătoare care venea, își făcea treaba, apoi se ducea acasă, la familie, își amintește Steluța Luca, o fostă jucătoare emblematică, acum vicepreședinta Federației de Handbal. Pentru că se ocupă de propria firmă de transport, soțul a putut să-i fie alături la toate cluburile la care a jucat, să stea cu băiatul lor, David, când era plecată în deplasări și să-l ducă la școală când ea era la antrenament. „În familia lor e liniște, e o plăcere să stai cu ei”, spune Mihaela, un suporter din Brașov care le-a devenit prietenă apropiată. „Și soțul ei e la fel de calm, cu ei te simți liniștit, oricât de agitat ai fi.”

Oficialii maghiari au încercat s-o convingă să joace pentru Ungaria, dar Brădeanu nu s-a imaginat în tricoul altei țări. Handbalul a fost mereu un sport care a adus rezultate României. Naționala masculină a dominat în anii ’60–’80, cu medalii mondiale de aur și bronz, dar și argint și bronz olimpic, iar fetele au câștigat și ele trei campionate mondiale (două la handbal în 11). Trecuseră însă 32 de ani de la ultima prezență pe podium a fetelor (băieții au dispărut și ei de la vârf în ultimii 20 de ani) până când generațiile Narcisei Lecușanu și Steluței Luca, apoi a Micăi, Cristinei Vărzaru și Valentinei Ardean-Elisei au readus handbalul pe prima scenă. Argintul mondial din 2005 și bronzul european din 2010, precum și rezultatele Oltchimului în cupele europene au adus tot mai mulți oameni în tribune și în fața televizoarelor.

Miezul acestei efervescențe era la Vâlcea, care adunase cele mai bune handbaliste din România și din lume pentru visul Ligii Campionilor. Oltchim pierduse finala în 2010 și se pregătea de un nou atac sezonul următor, când Brădeanu s-a întors în țară. La Vâlcea, unde tribunele erau neîncăpătoare, unde crescuse ca jucătoare, se maturizase ca om și își cunoscuse soțul, se simțea acasă. Cu jucătoare ca franțuzoaica Allison Pineau, vedeta Muntenegrului Katarina Bulatović sau ucraineanca Iulia Managarova, pe care presa le numea „galactice”, și cu nucleul naționalei României – Cristina Neagu, Oana Manea, Ada Nechita și Adina Meiroșu –, Oltchim a ajuns în semifinale următorii doi ani, dar a fost oprită de fiecare dată de Győr. După ultima ratare, în vara lui 2013, echipa s-a desființat, pentru că principalul finanțator, Combinatul Oltchim, a intrat în insolvență.

Brădeanu avea deja 34 de ani, vârstă la care multe jucătoare se gândesc la retragere, dar declara în Gazeta Sporturilor că nu se uită în buletin, că va juca până când nu va mai simți plăcerea de a intra pe teren și că sportul se face cu inima. S-a transferat la Corona Brașov, o echipă de locul șase care câștigase în trecut campionate și unde a avut unul dintre cele mai bune sezoane. Colegele mai tinere au numit-o căpitan, a înscris câte 7–10 goluri pe meci, de multe ori cele mai multe din echipă, a fost numită cea mai bună jucătoare din România în 2013 și a ajuns cu Brașovul pe treapta a doua a podiumului. În vestiar și-a asumat partitura de lider dându-le încredere fetelor tinere și fiind puntea de legătură între conducere și echipă, căreia încerca să-i rezolve problemele, de la salarii, la lipsa căldurii în autocare. „Încerca să facă să ne fie bine tuturor”, își amintește Cristina Zamfir, acum la SCM Craiova, care știa că dacă Mica
era în teren, echipa se va așeza mai bine, pentru că știa cum să le pună în valoare.
***
În 2015 s-a transferat la CSM, un proiect pornit în 2007 și finanțat de Consiliul Local al Primăriei București, care pentru visul Ligii a adus superstaruri internaționale ca suedezele Isabelle Gulldén și Linnea Torstensson, Ana Paula Rodrigues din Brazilia sau daneza Line Jørgensen. Aici concurența era mai mare și n-a mai prins atât de multe minute în teren ca la Brașov. Coordonator de joc era Gulldén, golghetera Europei în sezonul 2015-2016 cu 108 goluri în Ligă, iar românca a fost folosită de antrenorul Kim Rasmussen mai ales în apărare. Când a avut nevoie de ea în atac, a ajutat însă echipa, spune danezul – în campionatul intern a înscris 84 de goluri, iar în Liga Campionilor a dat 27.

Nici în vestiar nu a mai avut rolul pe care îl avea la Brașov, o echipă mai mică, care a cerut-o ca lider. La București, unde lucrurile erau așezate și jucătoarele vedetă aveau personalități variate, Mica părea uneori prea liniștită, își amintește Rasmussen. Calmul ei a fost util însă pe teren, în special în apărare, unde a avut un rol esențial, adaugă danezul, acum selecționerul Ungariei.

Mica se bucură că poate ajuta echipa în fața porții, dar nu se simte ca o jucătoare completă când joacă doar acolo. Mai ales că simte că încă poate. Încă joacă ambele faze, se antrenează la același nivel, nu se dă la o parte cu nimic și respectă același program ca restul jucătoarelor, așa că nu înțelege de ce oamenii îi strigă din tribună „Brădeanu, nu te mai lași?” și suferă când stă pe bancă. „Nu mai ești tu ceea ce ești de fapt. La Brașov eram mult mai sigură pe mine, pe ce pot face, aici nejucând așa mult, normal că pierzi din încredere. Nu cred că un jucător e mulțumit și satisfăcut dacă joacă doar o fază; eu n-am fost niciodată jumătate de jucător.”

La antrenamente duce același ritm și nu-și arată vârsta biologică, spune și Vasile, preparatorul fizic și secundul echipei. Însă, adaugă el, la nivelul la care joacă CSM-ul acum e bine ca jucătoarele să aibă roluri clar definite, pe care să le înțeleagă și să le poată îndeplini cât mai bine. „Dacă dai același rol mai multor jucătoare, n-are cum să funcționeze un sistem”, explică Vasile. La fel a simțit și Ryde la națională unde, în ultimul an, a folosit-o tot mai mult la coordonarea atacului pe handbalista de 23 de ani Eliza Buceschi, la care apreciază modul în care schimbă tempoul jocului, mai ales în colaborare cu Cristina Neagu. „Trebuie să și eficientizezi și să prioritizezi, să vezi unde e fiecare mai bună și să încerci s-o exploatezi acolo”, spune Vasile.

Faptul că Mica este un stâlp al apărării nu face mai ușor de acceptat pentru ea că nu mai e mereu prima opțiune în atac. Nu a fost mereu golgheteră, dar era omul din construcție care influența, chiar dacă discret, jocul. Știe că fiecare antrenor își formează un anumit nucleu de jucătoare în care are încredere și înțelege și nevoia schimbării generațiilor, pentru că i-a plăcut mereu să dea sfaturi și încredere celor tinere: Cristinei Zamfir îi spunea la Brașov să aibă încredere în ea, că nimeni altcineva n-o să aibă, iar pe Bianca Bazaliu, campioană mondială cu junioarele în 2014, o încurajează mereu la CSM, aplaudându-i golurile și acțiunile. Dar simte că antrenorii cu care a lucrat în ultimii ani, la CSM, dar și la națională, majoritatea străini, nu au avut la fel de multă încredere în ea; că nu a fost la fel de importantă în echipă cum era obișnuită și atunci nu are cum să aibă aceeași siguranță. „Jucând tot timpul e normal să fii în ritm, ai încrederea, condiția fizică; când joci mai puțin e diferit.”

Nici la Budapesta n-a jucat mult în atac și nu marcase niciun gol, până la lovitura de la 7 metri. A stat însă lipită de Heidi Løke, cel mai bun pivot al lumii, cu care s-a înghiontit, s-a tras de tricou, s-a îmbrâncit, iar blocajele ei au contribuit la scorul egal, 22–22, care a dus meciul în prelungiri (25–25), apoi la loviturile de departajare. Pe scaunele roșii din tribunele de acolo nu erau oameni care se întrebau ce mai caută pe teren, ci care se bucurau că e acolo și-și împlinește visul. Prietena din Brașov tremura de emoții, jurnalistul care o știe de-o viață avea încredere, iar un suporter maghiar care în ultimii 15 ani a fost la toate meciurile Győrului se gândea că, deși echipa lui pierde, măcar se întâmplă și ceva bun: Mica câștigă, în sfârșit, Liga Campionilor. Soțul ei Valentin, deși părea liniștit, se simțea ca un vulcan. N-a putut să se uite la penalty-uri, așa că și-a ațintit privirile în tavan, atent la reacțiile fanilor români. Lângă el, într-un tricou cu numărul 15 și cu o vuvuzelă galbenă în mână, David, băiatul lor de șapte ani, abia aștepta să coboare pe teren, să facă poze cu trofeul.

După ce-a sărbătorit pe teren, cu el și cu echipa, după ce și-a primit medalia și a atins masivul trofeu, Mica a ajuns în fața microfoanelor și reflectoarelor din zona de interviuri. „Am așteptat atââât”, a șoptit cu vocea tremurândă și cu ochii rimelați lăcrimând în luminile blițurilor, în timp ce, în spatele ei, coechipierele defilau cântând și fluturând steaguri tricolore.

„Sunt atât de fericită, nu pot să mă exprim”, le-a spus jurnaliștilor, strângând medalia în pumn, în dreptul pieptului. „Atât de mult mi-am dorit lucrul ăsta, să câștig Liga Campionilor. Sincer, nu mai speram, am avut multe tentative, dar cred că au meritat și acelea, pentru că aceasta e cea mai importantă.”
***
După câteva zile de plimbat trofeul la radiouri și televiziuni, unde Brădeanu a fost întrebată de fiecare dată de aruncarea câștigătoare, handbalistele de la CSM s-au întors la antrenamente. Au câștigat campionatul și Cupa României la final de mai, apoi Brădeanu a jucat în meciul naționalei cu Belarus, pe 1 iunie, care a adus calificarea la Campionatele Europene din decembrie 2016. Au urmat 10 zile de odihnă, după care a reînceput pregătirea fizică. Deși venea după un an de jucat fără pauză, în care s-a antrenat și de Paște, și deși era încă în vacanță, se trezea la 5:30 dimineața. De la 6 alerga pe plajă sau mergea la sală, ca restul zilei să fie cu familia. Olimpiada a fost motivul pentru care a semnat pe doi ani când a venit la CSM și pentru care soțul ei crede că a continuat să joace. Spera ca la a treia și ultima ediție la care participă să reușească mai mult decât la primele două – locul 7 și în 2000 și în 2008, singurele la care România se calificase în ultimii 40 de ani.

La final de iunie, s-a întors în cantonament cu naționala. Fusese prima jucătoare căreia Ryde îi spusese că e în lotul pentru Rio. În primăvară, imediat după turneul preolimpic la care România a obținut calificarea, suedezul a strâns echipa în jurul ei și i-a spus că merită să meargă la a treia ediție, iar fetele au aplaudat-o. La întoarcerea în țară, Brădeanu a spus într-un interviu pentru DigiSport că turneul olimpic va fi, probabil, ultimul cu naționala. „Ar fi cazul să mă mai și retrag de la echipa națională. Asta mi-am dorit foarte mult, să ne calificăm la Jocurile Olimpice și după aceea să mă pot retrage și eu.” După două săptămâni la Ploiești, un turneu amical în Norvegia și alte câteva zile acasă, a plecat în Brazilia. Pentru că David a început să plângă când a auzit că va lipsi o lună, i-a promis că o să facă tot ce poate ca să se întoarcă cu o medalie.

În ultimul deceniu, România a avut câteva generații talentate, dar care nu au reușit să joace mereu bine împreună: între clasările pe podium au fost și ani incerți, cu rezultate dezamăgitoare. Bronzul mondial din 2015 a părut să aducă o schimbare. Acolo, pentru prima oară de când joacă în tricoul României, Brădeanu s-a simțit cu adevărat parte dintr-o echipă. După trei înfrângeri clare în grupă, cu Rusia, Norvegia și Spania, care nu anunțau un parcurs lung, jucătoarele s-au închis într-o cameră, fără antrenori, s-au așezat în cerc și și-au spus ce simt, de ce cred că nu merge jocul și ce vor să realizeze împreună. „A fost prima oară când toată lumea a fost sinceră și și-a deschis sufletul față de toată echipa”, își amintește Mica. „A fost ceva unic și probabil că va rămâne unic.”

În optimea de finală de a doua zi cu Brazilia, pe atunci campioană mondială, au fost de neoprit. Au condus mereu și au înscris din toate pozițiile – cele mai multe goluri date chiar de Brădeanu, șapte. A fost un moment de cotitură pentru România, spune Ryde, căruia jocul făcut de Mica, mai ales în apărare, i s-a părut fantastic. Un alt factor decisiv, crede suedezul, a fost faptul că de la meciul din grupă cu Rusia a început s-o folosească mai des ca inter dreapta, o zonă în care România n-a mers bine în primele meciuri. De acolo, Brădeanu a înscris de 23 de ori, fiind a cincea marcatoare din echipă, și a dat 24 de pase de gol, la egalitate cu centrul Buceschi și cu Neagu, aleasă cea mai bună jucătoare a turneului,
dar și a lumii.

Tot Brădeanu i-a dat Adei Nechita o pasă sclipitoare, rotindu-și mâna stângă peste cap, în sfertul de finală cu Danemarca. Erau ultimele 10 secunde, era egalitate, iar Nechita a înscris golul victoriei și calificării în semifinale. Acolo România a întâlnit însă Norvegia, pe care n-o învinsese de 15 ani, și a pierdut în prelungiri, la diferență de un gol. Bronzul câștigat în finala mică contra Poloniei a făcut handbalul feminin „noul sport național”, cum îl promovează Federația, ajutată și de rezultatele echipelor de club în Liga Campionilor (pe lângă CSM, HCM Baia Mare a ajuns în sferturi) și ale naționalelor de junioare.

Victoriile au continuat și în 2016 – cu noua campioană mondială Norvegia în preliminariile Campionatului European și cu Danemarca la turneul preolimpic. Pentru că se simțeau tot mai puternice împreună, jucătoarele au vorbit deschis cu presa înainte de plecare despre faptul că își doresc o medalie olimpică. Credeau mai mult ca niciodată că o pot aduce.

Doar că la Rio, nimic din ce-a funcționat înainte n-a mai mers. Au apărut din nou fracturi în echipă, n-au mai simțit că pot fi sincere una cu cealaltă și Brădeanu spune că au pierdut ce-au construit în Danemarca. Neagu și Buceschi au fost accidentate în perioada de pregătire, iar Buceschi n-a jucat prea mult nici acolo, așa că Brădeanu a fost pe teren mai mult. Cu trei goluri și șase pase de gol, n-a ajutat însă prea mult o echipă care a făcut multe greșeli și care și-a intrat greu în ritm. România a pierdut primele două meciuri și deși a revenit pe final, învingând Spania și Muntenegru, a pierdut din nou cu Norvegia, tot la un gol. Nu s-a calificat din grupe și a terminat turneul pe nouă.

Pentru Brădeanu, meciul cu Norvegia fusese și ultimul în tricoul României. N-a jucat mult, pentru că Ryde simțise că nu e suficient de rapidă pentru accelerările norvegiencelor și a scos-o după 14 minute. Privind eliminarea României de pe bancă, a simțit că vrea să urle. A fost prima oară când n-a putut să-și sune familia imediat după meci, pentru că nu voia să vorbească cu nimeni. Întoarsă acasă, s-a gândit să renunțe de tot, deși mai avea un an de jucat la club. („Eram convinsă că vom face un rezultat bun, să intrăm în istorie. Eram convinsă, putea să-mi spună oricine că nu, nu-l credeam.”)

După ce-a stat câteva zile cu familia, a făcut ce face mereu. A înțeles că Olimpiada e doar o secvență din cariera ei, nu tot filmul și s-a hotărât să-și ducă contractul până la capăt, pentru că așa a făcut întotdeauna. A reînceput antrenamentele cu CSM și și-a amintit că are pentru ce să joace: ca să demonstreze că faptul că anul trecut au câștigat Liga nu fost un accident norocos, cum au zis unii.

Campioana Europei n-a început însă bine sezonul. Cu un nou antrenor, Jakob Vestergaard, și cu destule jucătoare noi, a pierdut trei meciuri în Ligă și a fost aproape de o eliminare. Vestergaard a fost și el înlocuit, cu românul Aurelian Roșca, și echipa a obținut până la urmă calificarea și șansa de a-și consolida locul printre cele mai bune echipe din Europa. Brădeanu n-a jucat în primele meciuri din cauza unei tendinite la genunchi cu care a venit de la Rio, dar, când a revenit, antrenorul s-a bucurat că are încă o armă la dispoziție. În Ligă continuă să joace mai mult în apărare (până în noiembrie, înscrisese patru goluri), dar în campionat, unde a bifat 11 goluri, pornește și-n construcție, stând și câte 40 minute pe teren. La cel mai recent meci, 35-25 cu nou promovata CSM Bistrița, a scos un 7 metri, a dat două goluri și câteva pase, făcându-l pe comentator să se întrebe: „Are 37 de ani Mica? Nu cred, la cum a rupt plasa.”

Știe că tot ce poate să facă e să muncească în continuare, meci de meci, la fel ca până acum. Fie că joacă doar în apărare sau și în atac, fie că e coordonator, inter stânga sau dreapta; fie că joacă în Sala Polivalentă, în fața a 5.000 de spectatori gălăgioși, sau în Sala Rapid – pentru că CSM nu are o arenă a ei –, unde doar câteva sute de bucureșteni vin să vadă supervedetele CSM-ului în campionatul intern. După fiecare meci, se îmbrățișează cu familia și cu prietenii veniți s-o vadă și face poze cu copiii care invadează terenul, cu același zâmbet cald pe care și-l amintesc și fanii maghiari. Duminica e nelipsită de la meciurile de fotbal ale lui David, iar la prânz iese des la masă cu Oana Manea, pivotul naționalei și jucătoarea de care e cea mai apropiată, singura care spune că Mica nu e mereu calmă, că uneori se enervează, mai ales când arbitrii iau decizii greșite sau când jucătoarele simulează.

Nu vorbește cu multă lume de momentul în care n-o să mai intre pe teren ca jucătoare și nu-i place când lumea o întreabă despre asta, dar știe că mai sunt doar câțiva pași până acolo. Ar mai putea juca, dar simte că e momentul să se oprească, așa că ăsta va fi ultimul ei sezon. Dacă ar fi câștigat o medalie olimpică, poate ar mai fi jucat 10 ani, glumește uneori, dar e convinsă că tot i-ar fi fost greu când s-ar fi oprit. „Te gândești, îți pui tot felul de întrebări: ce-o să faci după, cum o să te simți? În primul rând, pentru că toată viața ai fost pe un anumit program, care se schimbă cu totul după ce termini. Am tot felul de întrebări și caut tot felul de răspunsuri, dar până nu ești acolo, în momentul ăla, n-ai de unde să știi.”

Că se încheie cu trofee sau dezamăgiri, retragerea unui sportiv de performanță e la fel de grea și nu e mereu ca-n filme. Înseamnă tot că după 25 de ani de trezit dimineața, de mers la antrenament, de plecat în cantonamente, de ordonat viața după un program, trebuie să facă altceva, iar ea nu știe încă ce. Înseamnă și că vor urma zile în care o să-i fie greu să accepte că nu mai joacă și că, de fiecare dată când o să vadă meciuri, o să-și amintească tot ce-a trăit pe teren, cum spun foste jucătoare, care acum antrenează sau lucrează la Federație.

Dar înseamnă și că va fi acasă când David va pleca sau va veni de la școală și că nu va mai lipsi câte-o lună, de Crăciun sau vara – de asta spune că deocamdată n-ar vrea să antreneze, să nu mai piardă și alte momente din copilăria lui. Îi va fi greu, dar îi va fi și bine, așa cum i-a fost și pe teren și e convinsă că o să se obișnuiască, cum a făcut mereu. „O să-mi fie dor, cu siguranță, dar nu putem să stăm să ne plângem în pumni. Trebuie să ne luăm viața în mâini și să mergem mai departe, să încercăm să facem și altceva.” Doar că, uneori, se întreabă dacă o să iubească acel altceva la fel de mult cum a iubit handbalul.●