Cu cine ții? Cu omul sau cu ursul?

Avem voie să împușcăm sau să mutăm, anual, 140 de urși care atacă gospodăriile. Aceasta e povestea unuia dintre ei.

Când Bogdan a urcat pieptiș, cu arma de vânătoare, câteva zeci de metri până în șaua unui deal din comuna Rucăr, era 19 septembrie și știa că e penultima seară – conform unei autorizații primite de la Ministerul Mediului –, în care mai putea să împuște unul dintre urșii care coborau în sat aproape zilnic, ca să se înfrupte din merele, găinile și porcii pe care oamenii sperau să-i pună pe masă de Crăciun. În ultimele șase luni primise suficiente telefoane în toiul nopții, de la localnici sau prin 112. Văzuse urșii coborând în localitate, și pe viu, și pe camerele video instalate în zone tampon, între pădure și sat.

După aproape o lună în care nu reușise să-l prindă, în care mai încercase să tragă de două ori în el, în alte locuri în care știa că-i place să viziteze cotețe de porci, Bogdan, ranger la Fundația Conservation Carpathia (FCC), mai avea puțin și ceda acolo sus, singur. Și de frig, și psihic. Fusese o lună cu mai puține atacuri ca de obicei. Ca și cum ursul, oportunist de fel, ar fi simțit că pe dealul ăla își va găsi sfârșitul și și-ar fi schimbat traseul. Ca și cum n-ar fi vrut să fie el primul urs pe care rangerul de 33 de ani îl împușcă. Dar seara asta de toamnă, între liniște și disperare, abia începea.   

Rucăr e o comună din județul Argeș cu puțin peste 6.000 de locuitori, culoar de omenie spre Bran, care șerpuiește într-o căldare de dealuri verzi, sub streașina crestelor Pietrei Craiului și-ale Bucegilor, cu case mici, vechi, discrete și vile văruite în verde și portocaliu; cu vaci care pasc în grădini întinse și mistreți care râmă culturile de cartofi, cu porci răniți și urme de urs care sădesc frica în săteni. Cu dealuri pe care mai găsești, pe lângă urme, și fecale uscate în care se văd bucăți întregi de mere, pentru că ursul înghite haplea, fără să mestece mult. C-or fi mai mulți, c-or fi câțiva, anul ăsta urșii au lăsat mai mult sânge în grajdurile rucărenilor decât în trecut. Și, în momentele alea, nici rangerii, nici Jandarmeria, nici Primăria nu pot face nimic concret, în afară de a aprinde o lanternă spre pădure, ca să pună ursul pe fugă. N-au autoritate să împuște, să mute. Să mai nimic.

• A fost un an în care urșii au fost în centrul atenției. Atacă și chiar omoară oameni, umblă prin gunoaie, distrug lanuri de porumb și sfâșie păsări, oi și, în special, porci. Sunt loviți de tren încercând să traverseze păduri sau sunt călcați de mașini la marginea șoselei.  

• Toate astea pe fondul unei dezbateri deja complicate despre ce facem cu urșii, pentru ca din 2016 (inclusiv la presiunea UE și a activiștilor de mediu) să interzicem vânătoarea lor.  

• Până în 2015, existau cote de vânătoare la urși, pe care le stabilea Ministerul Mediului.

• Între 2016 și 2019 urșii nu au putut fi vânați, dar Ministerul, din cauza atacurilor repetate, a hotărât totuși că 140 dintre ei pot fi și omorâți sau relocați în fiecare an.

• Anul acesta, un grup de parlamentari PSD și ALDE a încercat reintroducerea vânătorii, pe o perioadă de cinci ani, pentru reglarea populației. Inițiativa a fost aprobată în septembrie de Senat, dar a fost respinsă de Camera Deputaților în decembrie. Dacă ar fi trecut, planul ar fi fost ca numărul urșilor să scadă cu 8%, dintr-un estimat de 7.000 de exemplare la noi (și 17.000 în Europa). Calculul este însă inexact, spun experții, pentru că sunt numărate doar urmele din pădure, deci un urs poate fi numărat de mai multe ori.

• În cadrul dezbaterii din Senat, Ministerul Mediului a anunțat că va finanța un studiu prin care urșii vor fi numărați științific, fără să spună cum și cine va face asta.

• Din cei 140 de urși pe anul ăsta, până la final de noiembrie au fost împușcați 23.


În noiembrie m-am dus la Rucăr ca să aflu cum ne putem întâlni la mijloc oameni și urși. Șeful secției pentru situații de urgență din primărie, Ionel Țuluca, care ziua umblă cu comisii să constate pagube și noaptea răspunde și el, ca și Bogdan, la apelurile sătenilor afectați, mi-a arătat tabelul cu cele 23 de pagube inventariate pe 2019, majoritatea produse de urs: un porc într-o locuință, doi – trei într-alta. Cu pixul a adăugat păgubitul cu numărul 24: Ion Bucur. Un porc, singurul. „E jale”, mi-a spus Țuluca.

Ion și Elena Bucur, el fost învățător, ea fostă profesoară de română, părinții a patru copii, cumpăraseră porcul la început de februarie, ca să-l aibă pentru Crăciun. Ursul intrase în grădină cu câteva zile înainte, pe la 11 seara, iar Elena, la cei 68 de ani, aprinsese lumina și ieșise în pragul ușii din spate. Casa lor e aproape și de centrul satului, dar și de pădure. Ursul era ascuns după coteț. Sfâșiase porcul și bâjbâia după o ieșire prin gard. Elena avea mâna stângă luxată și înfășată după o alunecare și spune că nu și-a dat seama la ce se expune. A strigat „ursul” și a sunat la 112.

După ce veterinarul i-a spus femeii că nu mai are ce-i face porcului și că trebuie eutanasiat, în zilele următoare s-a întrunit o comisie care să constate paguba: oameni din primărie, Agenția pentru Protecția Mediului, Camera Agricolă, Garda Forestieră, plus reprezentanți ai fondului cinegetic care administra pădurea din care venise ursul. Pasul următor era ca soții Bucur să se înscrie pentru despăgubiri la primărie, iar comisia, după evaluare (ce animal era, ce greutate estimată) să trimită dosarul la Garda Forestieră Ploiești, Garda să trimită Ministerului Mediului, ca acesta, în cele din urmă, să îi despăgubească. Așa e procedura. Lungă și complicată.

„Ursul suferă, toți spun că e braconaj. Dar porcul meu nu suferă?”

Elena luase porcul deja măricel, cu 12 lei kilogramul, vreo 400 de lei în total – și va primi doar 6,84 lei pe kilogram, suma standard pentru depăgubire stabilită de Garda Națională de Mediu, adică aproximativ 1.100 de lei pentru un porc care apăsa pământul cu vreo 160 de kilograme. Banii nu acoperă toate lunile de hrană din urmă și nici nu știu când îi vor vedea. Iar să cumpere un porc în viu ar fi foarte scump, spune Elena, având în vedere că mai e așa puțin până la Crăciun și având în vedere pesta porcină, care a ridicat prețul porcului peste tot.

Din cei 24 de păgubiți, doar pentru nouă se aprobase dosarul și doar două-trei familii își și primiseră banii, la începutul anului. Anul trecut și-i primiseră într-o lună-două, dar acum nici oamenii din primărie nu știau de unde întârzierea. Într-o întâlnire cu consilieri locali, săteni și reprezentanți ai fondurilor cinegetice, cineva prespunea că Ministerul Mediului a rămas fără bani, plus că în toate schimbările astea mari din guvernare se pierd problemele „mici”. Costel Alexe, ministrul Mediului în guvernul Orban, abia fusese numit și deja avea de furcă cu patru urși călcați de mașină pe șosele.

Elena crede că guvernanții ar trebui să acționeze, ca să dispară urșii din casele lor, pentru că pe viața unui om n-ai ce despăgubire să dai. „Ce atâta importanță ecologică prezintă aceste animale?”, se întreabă. „N-au nicio grijă, nu construiesc nimic în lume, n-au nimic de făcut decât să se înmulțească și să mănânce”, după care își amintește de porcul ei. „Ursul suferă, toți spun că e braconaj. Dar porcul meu nu suferă?” Dacă ar mai avea putere, ar merge în fața Guvernului în port tradițional și le-ar striga: „Bă. Ursu’, bă!”. Și-a văzut de format caractere la catedră, n-a aspirat la mai mult. Acum vrea să fie liniștită în timpul rămas, nu să se lupte cu ursul.

Nu vrea să-i fie frică. Dar și în acea seara, RO-ALERT avea să sune din nou că e un urs în zonă.


Frica asta nu era doar în mințile rucărenilor. Frica era și-n Bogdan în după-amiaza aia friguroasă de septembrie în care-i înghețaseră mâinile pe arma de vânătoare, așteptând lângă un gard din sârmă care delimita două văi. Ambele găzduiau mai multe locuințe, fiecare cu cotețul ei – toate frecventate des de urs, ceea ce îi adusese acestuia porecla de „cotețar obraznic” din partea unui rucărean. Rangerul, care urcase singur, ca să nu se strângă lumea ca la urs, știa locurile în care ursul se întoarce în fiecare seară. Aceleași gospodării, aceleași străzi, aceeași cărare din spatele caselor, aceleași livezi, același gard cu sârmă sub care câinii vagabonzi făcuseră o gaură ca să se dea la o cățea în călduri și sub care se fofilase și ursul și „făcuse prăpăd”. „Caută cel mai bun trai”, spune Bogdan. „Dacă astăzi găsește aici mâncare și liniște, stă. Dacă nu, pleacă mai departe.” Dintr-una din casele pe care el le vedea în seara aia din locul de pândă, ursul reușise să scoată în curte un frigider. „L-a făcut țăndări. Imaginează-ți că ia și un porc de 150-200 de kilograme la subraț și pleacă cu el.” Ba uneori îi și îngroapă, ca să aibă și mai târziu.

Ce știa sigur Bogdan când s-a urcat pe deal, după ce se uitase pe camerele video de la buza pădurii, era că ursul pe care spera să-l prindă era, de fapt, o ursoaică cu doi pui. Camerele arătau același lucru, despre asta vorbeau și localnicii din primăvară. Pe unul dintre puii ei, un mascul de doi-trei ani și peste 100 de kilograme, reușiseră să-l prindă într-o cușcă și să-l mute la început de august la Izvoarele Dâmboviței, lăsând 50 de kilometri de drum forestier între el și prima așezare umană. Pentru asta obținuseră o derogare de la minister, una dintre cele 140 alocate.


Bogdan Sulică e din Zărnești, un oraș la poalele Pietrei Craiului, la 30 de kilometri de Brașov, unde a terminat Silvicultura. A fost ranger în Piatra Craiului, apoi s-a implicat în alte proiecte de teren, precum monitorizări, studii și echipe de intervenții, tot pe carnivore. N-a vrut nici să lucreze într-un ocol silvic în care să semneze avize pentru tăieri de lemne, nici să se apuce el să le taie, așa că în 2017 s-a angajat la FCC, care de peste 10 ani lucrează ca să creeze în sud-estul Carpaților cel mai mare parc național acoperit de păduri din Europa. România are peste șase milioane de hectare de păduri, dintre care o parte semnificativă încă virgină, nefragmentată de așezări umane, lucru care a atras investitori străini și care motivează fundația să protejeze zona împotriva tăierilor ilegale. Pentru asta, FCC a cumpărat sau administrează 25.000 de hectare de teren în munții Leaota, în parte din masivul Iezer, în mai multe văi din Făgăraș și în Piatra Craiului.

La FCC, Bogdan inițial colecta date din teren: urme de labe pe sol, mostre de fecale, păr, sânge, ca echipa să poată găsi un sistem mai eficient de numerotare a efectivului de urși, apoi a căpătat o responsabilitate și mai mare. De doi ani este ranger șef al echipei de intervenții rapide a fondului cinegetic 22 Rucăr, o felie de aproximativ 10.000 de hectare, pe care FCC le-a preluat în gestiune printr-o licitație publică în decembrie 2017, de la Ministerul Mediului.

În Rucăr, pe lângă Carpathia, mai activează alte două fonduri cinegetice: Jderul și GTS Muntenia. Cele trei își împart și pădurile, și problema atacurilor de urși. În funcție de unde atacă, sunt chemați în casele localnicilor reprezentanții fondului căruia îi aparține zona respectivă. Rangerii Carpathia nu își pot explica 100% de ce atacurile s-au înmulțit în ultimul an. „Nu știm dacă n-au ce mânca în pădure”, spune Bogdan. „Nu știm dacă sunt mulți sau puțini.” Și nici măcar ce înseamnă mulți sau puțini urși. Conform unor evaluări genetice făcute de FCC pe teritoriul lor și analizate la un institut veterinar din Slovenia, sunt cam 16 urși pe 10.000 de hectare, cifre asemănătoare cu numărătorile din perioada comunistă (19 pe 10.000 de hectare), ceea ce n-ar indica o creștere atât de mare a efectivului de urși. Numai că acum aceste cifre nu mai sunt suportate de ecosistem, spune directorul tehnic al Carpathia.

Oamenii au tăiat din păduri și asta-i îndeamnă mai mult spre zonele locuite, au construit în (și pe lângă) ele, au cules ciupercile cu care urșii obișnuiau să se hrănească. Nici jir, fructul fagului, nu prea mai e. În plus, urșii sunt animale migratoare, care pot călători și 100 de kilometri pe zi, deci un urs poate fi numărat de mai multe ori.   


Când ziua se îngâna cu noaptea, pe la opt, Bogdan se pregătea, demoralizat, să își strângă rucsacul și să coboare de pe coama dealului. Să mai încerce și a doua zi. Se împăcase cu ideea că nu va fi nici aia ziua în care va împușca un urs, că avizul de la Ministerul Mediului, valabil o lună, va expira și că iar vor fi acuzați cei de la Carpathia că nu vor să-i scape pe rucăreni de urși. Când să își strângă lucrurile însă, a auzit ceva mișunând din partea satului care încasase cele mai multe lovituri. Ursoaica a ieșit din spatele unui grajd din vale și a început să urce spre el.

Bogdan știa că alți vânători folosesc tot felul de trepiede ca să sprijine pușca, dar el a rămas în picioare, ca-n alte dăți când a împușcat mistreți. A dus arma la umăr și a început să fixeze ursoaica prin lunetă. N-au trecut mai mult de două minute până i-a ajuns la vreo 35 de metri în față. Nu era mândru de ce urma să facă, dar făcea parte din fișa postului. Să omoare primul lui urs, într-unul din puținele locuri care întruneau mai multe condiții: era departe de oameni, avea vizibilitate, putea ochi ursoaica din lateral. A împușcat-o prima oară regulamentar, în zona șoldului și a organelor vitale. Ursoaica a căzut, dar a reușit să se ridice în secunda următoare. A tras și a doua oară, undeva în zona umerilor și ursoaica s-a prăbușit din nou. A tras și a treia oară, ca să fie sigur că va rămâne jos. Nu va ști nimeni niciodată câți porci omorâse exact ursoaica asta în Rucăr, dar cineva trebuia să încaseze gloanțele.

Nici ursoaica n-a scos niciun sunet, nici Bogdan nu s-a apropiat de ea, pentru că frica nu trecuse de tot. I-a sunat pe colegii lui ca să-l ajute s-o care și a rămas acolo, în locul în care frigul i se strecurase pe sub haine în ultimele ore.

Oricum, RO-ALERT urma să sune din nou. Porcii au continuat să moară.


La început de noiembrie, Mariana Gherman, o femeie de 55 de ani cu păr cărunt și voce ascuțită, acoperise o amprentă de urs în pământ cu o oală, în curtea ei. Era veche de o săptămână, de la ultima vizită. În trecut, ursul îi mâncase un sac de tărâțe dintr-o ladă, altă dată îi umblase la tomberoane. În iulie îi mâncase un porc și încă aștepta, și ea, ca familia Bucur, despăgubiri. Dincolo de porcul care va lipsi de pe masă de sărbători, îi e teamă că va urma ea.

Discuțiile din jurul a ce poate face localnicul, ce poate face primarul sau ce poate face rangerul de la Carpathia ca să protejeze cetățenii sunt sensibile, interminabile. Sătenii îl opresc mereu pe Țuluca pe străzi să-l întrebe când le vin banii. Iar acuzațiile la adresa rangerilor Carpathia sunt tot mai dese – ei sunt vinovați că nu prind exemplarele mari și periculoase, că nu pun mai multă hrană ursului sus, în pădure, ca să nu mai coboare lângă case, cum „se făcea pe vremea lui Ceaușescu”. Rucărenii spun că sigur Carpathia aduce urși din alte zone cu elicopterul, că vor să-i gonească pe oameni ca să-și mărească ei „grădina zoologică”, că vor să-i înmulțească ca să-i vâneze pentru trofee, ca să se îmbogățească Christoph și Barbara Promberger, neamțul și austriaca „care au venit să le fure pământurile”.

Cei doi sunt directorii executivi ai FCC și au obținut, pe lângă alți investitori privați, fonduri europene pentru reabilitarea habitatelor și conservarea anumitor specii. Au reîmpădurit 800 de hectare cu puieți de fag, brad, molid, paltin, ulm, scoruș și anin. Din proprie inițiativă, Carpathia dă despăgubiri suplimentare oamenilor care suferă pagube pe ariile pe care ei le administrează: 400 de lei pe hectar, acolo unde porcii mistreți râmă culturile (în 2018-2019 au ajuns deja la peste 60 de oameni). Au montat cinci-șase garduri electrice în Rucăr pentru oamenii care stau la granița cu pădurea (și vor ajunge în curând la 40) și vor, printr-un proiect viitor, să suporte o parte din costuri și pentru alții care vor vrea să-și pună. Tot ei creează o bancă de animale, ca să le înlocuiască pe cele omorâte de urși sau mistreți. Va avea 20 de vaci și 100 de oi, pe viitor și porci. Iarna dau localnicilor lemn de fag căzut pe terenurile lor.

De cealaltă parte, nemulțumirile sunt tot acolo: de ce unii primesc despăgubiri de la Carpathia și alții nu (pentru că proprietățile lor nu intră în fondul lor cinegetic); de ce 400 de lei, e prea puțin (deși primarul le repetă că fac asta benevol); de ce Carpathia „face front comun cu ursul” și ajutorul lor vine după ce atacurile au loc. Carpathia încearcă să și prevină, dar lucrurile nu se schimbă peste noapte. Printr-un alt proiect cu finanțare europeană, în care partener este Jandarmeria, formează echipe mixte cu cuști și tranchilizante, care să poată răspunde mai repede și mai eficient pe raza comunei Rucăr, la apelurile localnicilor.   

„Atenție, a fost semnalat un URS într-o gospodărie din comuna RUCĂR. Luați măsuri de autoprotecție, circulați cu atenție și nu vă expuneți la pericole.”

Dacă unele măsuri de ajutor sunt clare, altele ridică niște semne de întrebare. De exemplu, Carpathia a pus pe terenurile din jurul Rucărului patru tone de mere în ultimii doi ani, ca hrană suplimentară (pun, prin lege, pentru mistreți, cerbi și alte animale și vor mânca și urșii), dar asta nu poate funcționa ca o soluție pe termen lung, spune Bogdan, pentru că rezultatul e domesticirea unor carnivore mari, poate atragerea în zonă a unora noi. Pe de altă parte, și stoparea bruscă a hranei e periculoasă, pentru că ar putea să atragă urșii și mai mult în zonă, disperați că nu mai primesc cu ce i-ai obișnuit de pe vremea vânătorii. FCC ar vrea ca în viitor să decidă și să-și asume împreună cu Primăria, Jandarmeria și celelalte fonduri de vânătoare unde, când și câtă mâncare pun, ca să fie mai puține acuze ulterior.

Momentan, rangerii FCC își pun întrebări și în caz de atacuri. Directorul tehnic al fundației spune că nu există prevederi care să te asigure ce e „legal și corect”: să tragi în urși cu cartușe de cauciuc? Dacă tragi o bilă de cauciuc asupra unui urs care fuge pe moment, dar care se întoarce și mai agresiv cu oamenii? În lipsa unei aprobări de la Ministerul Mediului care să permită capturarea, tranchilizarea și mutarea sau împușcarea ursului, și autoritățile, și Carpathia sunt legați de mâini. În cazul unui atac asupra oamenilor, jandarmii pot împușca ursul (motivată ca apărare). Dar pentru că ursul e o specie protejată, jandarmii își pun problema dacă au totuși acest drept (sau dacă vor fi cercetați apoi, pentru că au împușcat exemplar de specie protejată), așa că Jandarmeria Argeș și Carpathia lucrează la o propunere de modificare legislativă care să clarifice asta.

În timpul ăsta, RO-ALERT continuă să sune. Uneori sunt alerte de vânt puternic, alteori e ursul. De cele mai multe ori e ursul.

„Atenție, a fost semnalat un URS într-o gospodărie din comuna RUCĂR, în punctul Peste Vale”, scria într-un mesaj RO-ALERT la început de noiembrie. În primele 11 luni ale lui 2019, RO-ALERT a avertizat asupra prezenței urșilor de 26 de ori în Rucăr și de 93 în tot județul Argeș. În toată țara, au fost 452 de mesaje de avertizare despre animale sălbatice (nu doar pentru urși și nu doar în rural, ci și în orașe).

„Luați măsuri de autoprotecție, circulați cu atenție și nu vă expuneți la pericole”, continua mesajul DSU.

Dacă pentru aprobarea împușcării ursoaicei Carpathia așteptase trei luni (au nimerit în aprilie, perioada în care Ministerul Mediului elabora un nou Ordin, cu 140 de urși pentru un nou an), primarul Rucărului crede că și mutarea unui urs dintr-un loc într-altul e prea complicată. Ca să poți obține o relocare, ai nevoie de cel puțin două atacuri pe aceeași rază (și de două aprobări via Minister). „Noi avem două atacuri într-o noapte”, spune Bogdan. Primarul ar vrea ca măcar mutările urșilor să le poată decide singuri, la nivelul comunei, să nu mai aștepte luni de zile după un răspuns.

Rucărenii au organizat, pe final de noiembrie, un protest în centrul Rucărului, dar vor să ceară aprobare să facă un miting la București, în fața Ministerului Mediului.

Între timp, nici unii rucăreni nu cooperează întotdeauna, spun rangerii. Își fac case aproape de pădure (nici aici nu există reglementări clare) și refuză să dea 2.000 de lei pe un gard electric, ca să stea apoi să aștepte 2.000 de lei despăgubire pentru animale sfârtecate de urs sau mistreț. Își pun grajdurile tot mai în fundul curții și în buza pădurii, ca să nu le mai pută a cocină aproape de casă și folosesc lemn fragil sau șubred, în loc de materiale zdravene. Într-una din grădinile în care echipa Carpathia a pus garduri electrice astă-primăvară, ursul s-a apropiat și s-a curentat de două-trei ori până să accepte că n-are cum să avanseze, în timp ce rana pe care i-o făcuse la gât purcelului într-o vizită anterioară încă se vindeca. Femeia în cauză spune că, în patru ani de când a ridicat casa, e primul în care vin așa des urșii, de-asta nu s-a gândit la pericole. Acum, că se obișnuise cu ei, parcă-i pare rău că nu mai vin. Voia și copilul ei să-i vadă, dar știe că fără gard n-ar fi dormit bine noaptea, iar porcul ar fi dormit, probabil, pe vecie.


Când au ajuns colegii lui Bogdan, începuse să se însereze. S-au apropiat împreună de ursoaică, i-au legat cu sfoară labele din față și cele din spate și au început s-o târască la vale, greoi, spre gospodăriile în care mișunase aproape seară de seară.

Când au ajuns jos și-au scos corpul ursoaicei de după un grajd, se strânseseră câțiva inși gălăgioși în jurul lor, după ce auziseră împușcături. Nu credeau până nu vedeau. Un copil de până-n 10 ani s-a apropiat de unul dintre colegii lui Bogdan și i-a spus cât se bucură că au prins ursul, pentru că lui îi era frică să mai iasă din casă. Directorul tehnic de la Carpathia i-a rugat să stea liniștiți, că nu e motiv de sărbătoare. Deși au martori din seara aia și poze care să demonstreze captura, mai sunt care speculează că echipa Carpathia inventează moartea ursului, că un singur urs împușcat nu rezolvă problema, că nu au împușcat ursul care trebuie, că trebuiau să omoare unul mai mare.

După ce localnicii au văzut ursoaica moartă, rangerii Carpathia au urcat-o în Land Rover Defender-ul lor. Au dus-o prima oară în curtea casei închiriate în comună, i-au dat blana jos cu un cuțit și au pus-o la păstrare într-un sac de nailon, de teamă să nu irosească un bun valoros. Corpul l-au băgat într-o cameră frigorifică la vreo 20 de kilometri de Rucăr (fiecare fond trebuie să aibă un loc de depozitare a „carcaselor vânătorești”). E același spațiu de tranziție prin care trec și mistreții post-împușcare, pre-consumare a cărnii.

După aproape trei luni, corpul era încă acolo, așteptând ca Ministerul Mediului să decidă ce se întâmplă cu el. Conform Ordinului prin care se aprobă împușcările, animalele ucise rămân „la dispoziția autorității publice centrale pentru protecția mediului”, dar exprimarea nu li s-a părut foarte clară celor de la FCC, care au tot trimis adrese la minister întrebând ce să facă cu corpul. Ce ar trebui clarificat în lege mi-au scris mie cei de la Ministerul Mediului, pe email. „După recoltare, exemplarele de urs și lup sunt la dispoziția gestionarului fondului cinegetic responsabil cu recoltarea.” Adică la dispoziția Carpathia. Când i-am spus directorului tehnic, s-a mirat. Doar citise și el de-atâtea ori Ordinul. Ce simplu ar fi fost să fi existat și precizarea asta. (Acum, că povestea e mai clară, Carpathia vrea să doneze blana ursoaicei unui muzeu sau unei facultăți de profil.)

În timpul ăsta, pentru relocarea celui de-al doilea fiu al ursoaicei, aprobarea a venit în două săptămâni, și după ce primarul amenințase că, dacă nu o primesc mai repede, apare în fața Ministerului cu 100 de oameni. Acum, Bogdan și echipa lui încearcă să-l captureze și să-l mute, înainte să mai facă alte pagube. Speră să-i pună un colier cu GPS, ca să-l poată monitoriza de la laptop, să fie în alertă dacă se întoarce.

Doamna Mari Gherman speră și ea că ce i-a rămas, vaca ce paște într-o grădină la vreo doi kilometri de casă, nu va fi atacată. Dincolo de atacuri, viața merge înainte și o bucură că și-a creat o rutină care o scoate zilnic din casă și din singurătate (cei doi copii sunt la orașe, soțul a murit), pentru că o ajută să-și păstreze psihicul într-o bucată. Iese, mulge vaca, îi pregătește fânul pentru iesle, ajunge acasă și mai stă pe Facebook. A doua zi o ia de la capăt. Pornește spre grădină și speră s-o găsească vie, ca s-o mai mulgă o dată. Mai uită de urs, că nu și-a primit banii, că nu-i spune nimeni nimic concret.

De mulți ani se vorbește despre cum pot fi numărați și monitorizați urșii, dar, ca să existe într-adevăr rezultate, metodele pe care le-au verificat cercetătorii în Vrancea, Harghita sau Argeș, care implică coliere GPS, analiză de păr, fecale și urme, printre altele, trebuie agreate la nivel național. Altfel, conflictul va rămâne, spun experții. (Plus că mai puțini urși nu echivalează neapărat cu mai puține atacuri. Un singur urs migrator poate ataca zeci de gospodării și trebuie să știi că-l împuști pe acela). Până reușim să ne punem de acord cum îi numărăm, e esențial ca discuția să se mute pe prevenire: garduri electrice obligatorii pentru locuințele care sunt aproape de păduri, despăgubiri acordate mai repede, dosare mai puțin stufoase la constatarea pagubelor, mai puține tăieri de păduri. Sunt metode care ar face mai mult bine, mai repede, și care ar ține la depărtare întrebarea ori-ori pe care mi-au tot pus-o rucărenii cât am fost în vizită. Eu cu cine țin: cu omul sau cu ursul?


Un proiect editorial despre transformarea satului românesc.

14 comentarii la Cu cine ții? Cu omul sau cu ursul?

  1. Foarte fain articolul! Ce bine ar fi sa putem finanta gardurile alea, PUZ-urile sa prevada chestiile de genul asta si sa alinieze altfel apararea satelor de munte si evident sa controlam ciupercarii si afinarii care culeg si ultima poama si taiatul padurilor „la ras”

    1. Vânătoarea a fost și va rămâne o tradiție europeana deci și românească. Ursul atâta timp cât a fost gestionat cinegetic nu a fost o problemă pentru ca cinegetic știe să-i și poarte de grijă. A fost destul de bine. Acum când ne luam după oameni pricepuți la toate avem numai probleme. Anul viitor va fi mai rău. Nu va mai băgați unde totul e bine!

  2. Buna ziua,
    „Rucarenii nu colaboreaza, isi fac case la liziera padurii..” dar unde sa si le faca…?! Rucarul e un sat de munte, au avut colibele pana in etajul subalpin, au trait cu animalele peste iarna in coliba si grajdul de faneata.
    Vreau sa cred in bunele intentii ale acestei fundatii, dar ceva ma retine.De ce nu au implementat programe de repopulare cu carnivore mari in Germania, Elvetia, Austria ….?! Au tatonat slabiciunile localnicilor, unii batrani, altii hapsani…unii saraci, iar asta îi face suspiciosi. Aaa…ei au gresit in istoria lor si au dus specii la extinctie, iar acum vin sa ne spuna sa nu facem la fel…de acord, dar nu asa. E mult de argumentat pe subiect…Tin si cu omul, si cu ursul…! Avem destui oameni capabili si iubitori de natura in Romania, de ce trebuie sa vina altii sa ne spuna ce sa facem…?!

    1. Pentru ca de atata amar de timp nu a facut-o nimeni de aici. Doar pentru ca rucarenii nu mai au loc in sat sa isi faca vile nu inseamna ca e ok sa le faca in padure si apoi sa se vaite ca sunt animale salbatice acolo…

  3. Partea cu “mai putine taieri de paduri” sigur este promovata de Carpathia (pentru ca au tot interesul sa sustina asta), dar nu-i adevarata. Ursul nu mananca copaci 🙂 Din contra, cea mai bogată hrană este cea care apare în urma tăierilor de păduri, zmeurișuri, regenerări, plantații tinere.

    1. Salut, Călin. Nu era intenția mea să se înțeleagă că urșii mănâncă copaci, ci că prin tăierea repetată a arborilor le îngustezi lor casa și sunt șanse mai mari să coboare spre locuințe.

    2. Calin, ursii nu mananca numai zmeura. Padurea le este si casa si masa. Natura stie sa aiba grija de ea daca este lasata in pace. Daca intervine omul se strica un echilibru fragil.

    3. Anca Iosif, Luminita, va rog argumentati ce sustineti cu un studiu.

  4. Vanatoarea facuta pe ratiuni economice pentru trofee o sa duca la disparitia acestei specii. In secolul 21 omul este in stare sa se protejeze de un animal. E nevoie doar de vointa din partea autoritatilor si a localnicilor. Este treaba ongurilor si a autoritatilor sa ceeze un mediu in care si animalul sa traiasca si nici omul sa nu aiba de suferit.

    1. Dacă punem problema sub forma ”e treaba ONG-urilor…” înseamnă că vorbește gura fără acțiunile noastre. Este treaba tuturor să ne uităm la cum invadăm mediul animalelor. Și, dacă tot avem capacitatea ca oameni să ne apărăm fără să omorâm, hai s-o facem! Dumneavoastră ce faceți concret? Pe lângă pasat treaba statului și ONG-urilor?

  5. Veniți după mine, frați pădureți,
    E vânătoare în munți, la mistreți!
    Veniți după mine, sus între târși
    E vânătoare, să dați semn la urși!

    Uuu! face lupul, el urlă pesemne,
    Ori poate Dănilă doboară lemne,
    Ori poate mistreții și cu Hârjoabă,
    Desfac porumbul boabă cu boabă.

    Veniți după mine, sus prin păduri
    Mai sunt dihănii și lemne să furi!
    Veniți după mine ai codrilor fii,
    Hoherul pădurii ce bine-i să fii!

  6. Un lucru e sigur, ca in toate situatiile nerezolvate: toata lumea are dreptate. Pe mine ma incearca, insa, un fior de cate ori apare discutia despre a vana sau a nu vana ursii: cum ar fi daca s-ar spune la un moment dat (de catre extrateresti, probabil), ”cum putem gestiona lucrurile in asa fel incat sa pastram un numar suportabil de 7000 de oameni?”

  7. @doina Pe zi ce trece, saracim planeta si resursele ei fara ca sa existe vreo posibilitate de a le reînoi. Planeta este supra-populata, si umanitatea continua sa creasca. Pe tine, pe mine, nu o sa ne mai doara demult dintii când aceste preocupari se vor transforma, inevitabil, în razboaie de supravietuire… Salbaticiunile astea nu au nevoie de internet, smartfoane si masina la scara, se vor descurca foarte bine si fara noi, când vom fi toti o apa si-un pamânt. Deocamdata, toti cât suntem, batem apa-n piua si ne prefacem ca lucrurile se vor întrepta aproape de la sine. Si totusi, viata se termina totdeauna rau, da’ rau de tot…

Comentariile sunt închise.