Cum am crezut jumătate de an că sufăr de anxietate socială

Apoi m-am hotărât să scriu despre oameni care se luptă cu propria lor minte.

Sunt Ale, am 22 de ani și sunt reporter la început de drum, cu toate că încă nu m-am obișnuit cu statutul ăsta. Mi se spune „fata cu pălăriile”, pentru că am o colecție de 18 pălării colorate pe care le-am strâns în timpul facultății, iar oamenii își fac griji când mă văd fără. Îmi place să scriu și o fac de prin clasa a XI-a, cu toate că de la 10 ani aveam jurnale și oracole personalizate. Am un blog (www.alescrie.ro) unde-mi spun părerile și scriu despre mine mai mereu. Postez întruna pe Facebook întâmplările amuzante și încurcăturile prin care trec. Și pentru că nu era suficientă expunere, de doi ani am început să mă și filmez prin casă, pe stradă, la facultate și în magazine, într-o serie de filmulețe amuzante pe care le pun pe YouTube. Cu toate astea, cred că sunt o persoană timidă, care nu vrea să supere pe nimeni și uneori stă în colțișorul ei și nu scoate un sunet.

Am fost dintodeauna o persoană mai retrasă. Dacă alții ieșeau în evidență prin îmbrăcăminte sau tunsoare extravagantă, eu ieșeam prin timiditate. Nu obișnuiesc să vorbesc prea mult despre mine, iar când vine vorba de ridicat mâna sau luat inițiativă în vreo situație, am mereu o teamă. Chiar dacă nu sunt o persoană prea vorbăreață, mintea mea e. Există mereu o voce care îmi spune că nu sunt potrivită, că nu sunt suficientă, că părerea mea nu contează și că oamenii oricum nu au nevoie de mine. O voce care îmi critică felul în care arăt, felul în care mi se vede nasul în fotografii, felul în care îmi port bluza în pantaloni sau în care reacționez când stau de vorbă cu cineva necunoscut pentru prima dată.

Am terminat Facultatea de Jurnalism a Universității din București în 2018, iar ultimul an a fost cel mai intens ca diversitate a experiențelor pentru mine. M-am trezit într-o dimineață cu teamă. Nu mai voiam să vorbesc cu nimeni, nu-mi găseam subiecte comune cu alții, nu-mi plăcea cine devenisem, nu știam ce vreau să fac cu viața mea, iar în timpul liber îmi refuzam prietenii și ieșeam rar din camera mea dintr-un apartament simplu de la Eroii Revoluției. La jobul meu de reporter la radio de atunci mă ascundeam mai tot timpul într-un colț și încercam să mă fac nevăzută. Nu mai voiam să mă ridic dimineața din pat și îmi doream să dorm non-stop. Îmi era bine în zona mea de confort.

Atunci mi-am dat seama pentru prima dată cât de mecanic am trăit timp de 21 de ani. Fusesem copilul care mergea la școală și apoi se întorcea acasă pentru teme. Am început să simt presiunea că trebuie să-mi termin facultatea, că era deja februarie și nu aveam un subiect pentru lucrarea de licență. Că începeam să fiu adult și nu trebuia să dezamăgesc. Eram obosită mai mereu și mă îndopam cu sandwich-uri cu ardei din supermarketuri, chiar dacă nu-mi era foame. Iar în mintea mea se învârteau mai tot timpul „dacă” și „trebuie”. Dacă nu o să fiu niciodată un jurnalist bun? Dacă trebuia să fac altă facultate în care își poate găsi loc și o persoană tăcută, ca mine? Cu toate că venisem în București cu gândul că o să depășesc stereotipurile că jurnaliștii sunt mereu persoanele alea vocale și că-mi pot folosi timidtatea în favoarea mea, ceva nu mai funcționa atunci.

Mă certam mai des cu părinții, care m-au susținut pe parcursul facultății, indiferent de alegerile făcute, pentru că simțeam că vor să ignore că nu eram bine emoțional și mi se părea că nu am avut niciodată conversații despre noi și felul în care ne simțim. Iar întrebările despre vreme și mâncare deja mă plictiseau. Devenisem o adolescentă care se ceartă cu toată lumea, doar că perioada mea de rebeliune întârziase cu vreo trei ani. Nu vorbeam cu nimeni, evitam contexte sociale, nu ridicam mâna la facultate și îmi era frică de expunere. Ceea ce părea să fie o simplă timiditate devenise în mintea mea, după câteva articole citite pe internet, anxietate socială. Mă diagnosticasem singură.

Așa că am luat o pauză de la tot ce făceam și am început să documentez mai mult fenomenul despre care până atunci nici nu știam că există. Învățasem în facultate că uneori jurnalismul te poate ajuta să înțelegi ceea ce se întâmplă cu tine și trebuia să aflu de ce mă simțeam așa. De ce mi se părea că ceilalți dețin mereu controlul, de ce și de cine îmi era uneori frică și de ce m-am oprit pur și simplu într-o zi din a mai face lucruri pentru mine. Problema pe care o vedeam la mine s-a transformat după câteva interviuri și articole de specialitate într-o adevărată curiozitate jurnalistică, pe care am decis s-o explorez inclusiv în lucrarea de licență. Prietenii îmi povesteau despre teama de a fi în preajma oamenilor, dar nu îmi dădusem seama până atunci că putea fi așa copleșitoare. Vorbeam cu tineri de 20 de ani care refuzau să iasă în oraș dacă nu cunoșteau pe cineva și nu aveau o persoană de sprijin, care se uitau de acasă pe meniul restaurantelor ca să-și poată comanda mâncarea, care făceau atacuri de panică dacă nu prindeau autobuzul.

Descoperisem că există mai multe feluri de anxietate și că se poate transforma în depresie foarte repede. Mircea Miclea, psiholog și profesor la Facultatea de Psihologie din Cluj, mi-a spus că tinerii sunt mai vizați ca niciodată: „În urmă cu 10 ani, vârful celor care sufereau de anxietate era în jur de 27 de ani. Acum, conform datelor din America, pentru că nu avem date din Europa, avem spre 17,5 ani. Adică debutul tulburărilor de anxietate este cu 10 ani mai devreme față de cum era în mod tradițional.”

Am aflat și că în 2015, la nivel mondial, aproximativ 3,6% din totalul populației suferea de anxietate și că femeile sunt mai predispuse decât bărbații. În America de exemplu, 7,7% din populația feminină se confruntă cu probleme de anxietate, în timp ce ponderea bărbaților cu această tulburare ajunge la 3,6%, conform Organizației Mondiale a Sănătății. La fel, tinerii sunt predispuși să fie mult mai anxioși decât vârstnicii. În România, nici vorbă de vreun studiu despre asta.

Uneori ne construim singuri anxietăți sau frici, prin gândurile iraționale care ajung să ne controleze: „Toate emoțiile noastre sunt determinate de felul în care noi gândim”, mi-a spus psihologul Andrada Cosma. „Felul în care eu gândesc determină felul în care eu simt.”

De multe ori, rădăcina anxietățiilor noastre poate fi o presiune socială care ne apasă prea tare. Poate fi modul în care părinții ne-au crescut, regulile prea stricte, faptul că nu am vorbit despre emoții cât ar fi trebuit, o critică a profesorilor interpretată catastrofal sau o atitudine mai retrasă a noastră, care a dus la marginalizare în timpul școlii. Faptul că spunem uneori: „Nu sunt suficient de bun să fac asta” sau „Nu sunt potrivit, pentru că nu am talent” și că nu avem în jur oameni care să ne ajute să depășim impasul.

Prin comparație cu toți tinerii cu care am vorbit pentru lucrarea de licență, mi-am dat seama că anxietatea de care credeam că sufăr nu e atât de gravă. Nu-mi era atât frică de oameni, cât îmi era frică de mine. Nu mă cunoșteam suficient de bine, nu mă gândisem la mine dincolo de școală și ieșiri cu prietenii. Un om cu anxietate socială nu merge singur la petreceri, nu dă admitere la Facultatea de Teatru cu peste 10 examinatori uitându-se la el cum tremură, nu cântă pe stradă și nu se ceartă cu doamna de la bilete, cum am făcut eu. Pentru că nu vorbeam niciodată de emoțiile mele, nu am fost vreodată la psiholog, nu știam ce se ascunde dincolo de pălării și încercarea de a fi elevul și copilul ascultător, mi-am pus singură un diagnostic greșit și am pus mereu o barieră între mine și ceilalți.

Odată cu lucrarea de licență, am realizat cât de mult rău îți poate face o părere proastă despre propria persoană și cât de mult te poate afecta părerea celor din jur când nu ai încredere în tine. Că trebuie să faci diferența între teama de vorbit în public, timiditatea în a aborda oameni necunoscuți și anxietate, evitare socială sau atacuri de panică. Toți spunem că avem depresii sau trecem prin stări proaste la un moment dat, dar uneori nu ne informăm suficient și încă ne e frică să cerem sfatulul unui psiholog, de teamă că vom fi judecați. Subiectul nu îmi dă pace, chiar dacă lucrarea de licență a trecut. Vreau în continuare să vorbim despre problemele care ne macină interiorul.

Dacă ai trecut și tu printr-un episod anxios, dacă te-ai trezit într-o dimineață și nu ai mai vrut să faci nimic pentru tine, dacă ai simțit că o relație toxică de prietenie sau de dragoste te-a marcat, dacă ai simțit vreodată că din cauza unei frici ai încetat să mai evoluezi și crezi că povestea ta îi poate ajuta și pe alții, scrie-mi la alexandra.tipter@decatorevista.ro. Împreună putem transforma experiența ta într-una care să îi ajute pe ceilalți.

 

17 comentarii la Cum am crezut jumătate de an că sufăr de anxietate socială

  1. 0 am de 30 de ani ni i nu mor nici nu traesc

    1. De 30 ani ? Ai apelat la vreun psiholog ?

  2. eunsufar 25 ani nu stiu unde sa ma mai duc si ce sa fac

  3. Anxietate sau depresie… Vindecarea ține doar de noi, chiar dacă nu este chiar atât de simplu… Din propria experiență, îmi permit să vă dau un sfat… Dacă vrei să te „vindeci” încearcă să depistezi de unde a plecat totul, Dacă nu te simți bine într-un anumit loc, evităl pe cât posibil, dacă nu te simți bine în preajma anumitor persoane fie ele chiar și rude apropiate încearcă să îi evitați…găsește-ți o ocupație care să te satisfacă, încurajeazăte singuri cât de mult poți, uită-te în jurul tău și gândește-te că alții sunt mai rău ca tine. Găsește o persoană în preajma căruia te simți bine fie el și străin…Când ai o stare de rău sau de neliniște fă ceva care să-ți distragă atenția sau sună pe cineva în preajma cu-i știi că te simți bine și discută cu ea, dar nu despre felul în care te simți ci despre un alt subiect…ori ce care te face să uiți…Și încă ceva…atunci când vă este rău mâncați bomboane mentolate sau mentosane…dar nu le ronțăiți…vă va ajuta enorm, la mine a funcționat excelent… Sunt patru ani și ceva de când am scăpat de anxietate depresie…în același mod și cu ajutorul uni om foarte drag mie și care a apărut în viața mea când nu mai aveam speranță. Acest om minunat a reușit să facă în câteva luni ce nu au reușit alții să facă în opt ani
    A avut răbdare și a crezut în mine, acum sunt o femeie frumoasă, fericită și foarte încrezătoare…Deși sursa care mi-a provocat aceea depresie intenționat și care ar fi în stare să-l bage și pe Moș Crăciun în depresie…încă se mai află lângă mine…dar nu mai are atâta putere negativă asupra mea… Pentru asta aș avea și eu nevoie de un sfat, dar asta este o altă poveste.. ☺️

    1. Un sfat foarte prost. Din contra,orice frica pe care o aveti trebuie s o infruntati. Altfel ce o sa deveniti? Niste fricosi?

  4. Cred ca am gasit articolul asta in disperarea de-a cunoaste ce se intampla cu mine si din nevoia de-a vorbi cu cineva care sa nu ma cunoasca, care sa fie obiectiv si sa asculte, sa inteleaga, nu doar sa audă si atat…M-am confruntat cu frici exagerate, teama efectiva de oameni, de viata, de situatii sociale firesti uneori, dar in ultima vreme s-a acutizat…Numai un simplu fapt de a ma afla intr-o aglomerație de oameni in care stiam cumva ca atentia poate fi indreptata si asupra mea, ma facea sa tremur excesiv din varful unghiei, pana la varful ultimului fir de par din cap…Odata s-a intamplat atat de tare incat imi clanțaneau dinții in gura🤣norocul meu ca era putin racoare si puteam da vina pe asta, pt a nu ma face de ras.Dar efectiv era incontrolabil…Alte dati in care o cana de cafea nu puteam duce la gura decat cu ambele maini pentru ca in asa hal imi tremurau mainile, incat devenea penibil, iar cu amandoua simteam cumva ca am putin mai mult control…Acum sunt in situatia in care n-am mai iesit din casa mai departe de propria curte de 2 luni de zile si pare ca nu am nicio problema cu asta, din contra, evit si nu-mi doresc sa ies.A devenit o corvoada numai gandul de a merge pana la magazin…Chestia asta dureaza deja de un an de zile…ies rar si atunci pentru ca sunt foarte fortata de imprejurari.Nu dorm noptile de chinul a tot felul de ganduri, dorm numai ziua, e mai usor atunci.. Partea ingrijoratoare e ca am numai 24 de ani si simt cum trece viata si oportunitatile pe langa mine, ma simt un esec, imi doresc cu tot dinadinsul sa-mi gasesc un loc de munca, sa traiesc efectiv…dar simt ca nu pot, mintea ma ține captiva…ma simt un eșec total, asta cu toate ca stiu ca am foarte mult potențial…Vreau sa fac atatea, dar nu stiu de unde sa incep, imi tot spun ca va fi altfel dar iata-ma aici, dupa luni de zile in acelasi loc…simt ca doar „sunt” si atat…Parca am incetat sa mai traiesc.Si partea cea mai enervanta e ca stiu ca totul depinde de mine, dar cu toate astea…nu ma pot învinge!

    1. You wouldn t worry so much about what others think about you if you realized how seldom they do.
      Uneori e okay pur si simplu doar sa fii. Daca te ingrijorezi in continuu faci mai mult rau decat bine, poate mediul in care te afli nu e bun pentru tine, si nu ma refer la casa ta, ma refer la orasul in care locuiesti. Daca vrei sa muncesti, okay, daca vrei sa stai acasa, okay. Cine suntem noi sa judecam ce alegi sa faci cu viata ta?
      Mult noroc si sper sa te simti mai bine cu tine, pentru ca tu esti tu si e minunat sa fii tu, posibilitatea ca inca o „tu” sa se mai nasca vreodata pe acest pamant e inexistenta.

    2. Exact asa ma simnt si eu si nush cum sa ies din situatia asta

  5. Eu cred ca avem nevoie de oameni care cred in noi, ne iubesc si ne accepta. Ar fi frumos sa cream un fel de grup de suport in acest sens 🙂 o sa las blogul meu aici, poate sunt persoane interesate de asta si imi vor lasa mesaj. http://www.egovssoulblog.wordpress.com O viata lina va doresc!

    1. Eu sunt interesata de acest blog .As vrea sa fac parte din aceasta comunitate.

  6. Buna! Am aflat intamplator de acest termen”anxietate sociala”.
    Acum gasesc raspuns la toate problemele care le am cu sotul meu. El cred ca are anxietate sociala! Mi-as dori din suflet sa-l ajut dar nu stiu cum…
    Nu vrea sa mearga la psiholog desi i-am propus de multe ori , intuind ca crva il face sa sufere.

  7. Eu sufăr de 7 ani (de la 11 ani) acum având 18.
    Nu știu ce să spun
    Nu mai am speranță în ochi, am obosit
    Nu mai vreau

  8. Viața este atât de simplă și o complicăm noi prin gânduri ciudate care nu își i-au rostul, eu am 20 de ani și nu știu ce se întâmplă cu mine! Dar sunt sigur de o chestie” NU MAI SUNT EU!!! Nu îmi vine să cred că eu băiatul care aveam la orice problemă rezolvare , acum nu mai am la nimic , și eu mi-am dat singur diagnosticul (Anxietate), singura problemă din toată chestia asta cu anxietate este că nu mai pot vorbii normal cu oamenii, cu nimeni! Zi de zi mă lupt cu mine sa fiu eu.. cel care vorbea cu oricine și se simțea bine in fiecare secunda , acum totul la mine este pe dos! Mi-e greu cand doar știu că este cineva langa mine , respir greu și îmi bate inima tare , eu nu am ținut cont niciodată de atacul de panica! Am știut să mă gestionez , dar treaba cu oamenii că nu mai pot comunica normal ma distrus efectiv, este cel mai urat lucru să te simți inconfortabil lângă mama ta, fratele tău , nu vreau sa folosesc vorbe MARI! Îmi e greu să știu că nu sunt ok , nu sunt bun de nimic , nu mai știu cine sunt , cum sunt ?
    Sunt doar Cristi . Fără muncă și sunt în londra.. fără iubită care eu aveam 2,3 :))) fără gânduri pozitive, fără realitate. Parcă este un vis prost rău de tot care nu se mai termină, încercați voi toți care aveți anxietate să nu vă mai blamați, să fiți voi înșivă. chear daca e greu să aveți puțină prioritate pe voi și să nu fiți niște marionete conduse de alte persoane neintenționat. Încercați din răsputeri să fiți voi și să vă gestionați ușor.

  9. Buna…as vrea si eu sa inteleg ce se intimpla cu mine…am un haos in cap….ginduri peste ginduri seara cind incerc sa dorm….

  10. Si eu trec prin stresul asta exagerat in public mai ales. Nici nu vreau sa detaliez prea mult pentru ca nu mi place deloc sa recunosc si mereu m am luptat sa depasesc boala asta. Mereu am incercat sa fac exact lucrurile de care ma temeam cel mai tare pentru ca lasitatea ma infuria mereu. Am facut progrese si nu mai sunt atat de afectat. Cel mai bine este sa meditati si sa va ganditi de unde pleaca problema. In cazul meu pleaca de la fizic.

  11. Am anxietate de 8 ani… este un cosmar care nu se mai termina .Am incercat multe cu speranta ca ma voi vindeca ,dar totul este in zadar. Este o boala crunta

Comentariile sunt închise.