Despre familie și conversații dificile

Sunt Oana Sandu, reporter la DoR, și fiică, soră, cumnată, mătușă, parteneră și mamă. De-a lungul vieții mi-au fost mereu aproape două lucruri importante: familia și munca. Nu sunt nici familistă, nici workaholică (deși astăzi nu îmi mai este clar care sunt definițiile celor două), dar – personal și profesional –  mă fascinează noțiunea de familie și de multe ori am folosit situații din familia mea în eseuri și reportaje. Despre toate astea vă voi povesti aici, pentru că aș vrea să vă încurajez să vă gândiți la poveștile din familia voastră și cum v-au modelat peste ani. 

La începutul lunii, pe bancheta din mijloc a unui van de nouă locuri, undeva pe drumul dintre Bran și Brașov, mi-a venit să plâng de furie. Partenerul meu era la volan, lângă el stătea cumnatul american pe care-l cunoscusem cu o săptămână în urmă. În spate erau mama și nepoții mei, Toma, care are 14 ani și autism, și Bela, de 10 ani, care acum vorbește românește stâlcit și cu accent de California. 

În stânga mea dormea (în sfârșit) Dora, fiica mea de trei ani și în dreapta sora mea, pe care am revăzut-o vara asta după șase ani. Pentru că de mai bine de doi ani încerc să-mi învăț fetița să recunoască și să verbalizeze emoții, printre care și mult-cunoscuta furie, am decis să urmez lecția pe care i-o tot spun – spune ce simți – și i-am spus surorii mele pe o voce joasă: 

„Nu-mi vine să cred că poimâine pleci. Nu am petrecut deloc timp împreună. Ai fost tot timpul numai cu prietenii tăi.” 

Ea a făcut o pauză și apoi a spus: „Dar nici tu nu ai timp de mine, ești mereu cu munca și cu Dora”. 

Așa s-a pornit o discuție de surori în care ea mi-a spus că sunt o mamă care nu lasă copilul să stea cu alții și că nici eu nu am depus eforturi să vorbim în serile și nopțile în care era liberă, iar eu i-am spus glumind că are ADHD virtual fiindcă postează încontinuu pe social media, e agitată și sare dintr-o întâlnire (mergeam către o cină cu prietenii ei) în alta. 

Mai mare cu aproape opt ani, sora mea a fost mereu o ancoră în viața mea: m-a învățat engleză când eram mică, mi-a explicat ce înseamnă democrația și participarea civică când eram adolescentă, iar când am început să lucrez, am încercat mereu să-i imit agendele organizate. 

A emigrat în America în 2013, cu soțul și cei doi copii, pentru că obosise până la burnout să conducă un ONG și să lupte cu sistemul public pentru ca drepturilor copiilor cu autism să fie respectate. Avea enorm de mulți prieteni aici, acesta fiind și motivul pentru care n-aș fi crezut niciodată că va pleca din țară. A plecat pentru că nu voia ca fiul ei să ajungă vreodată într-un centru public pentru adulți cu probleme psihice în România, unde oamenii sunt adesea neîngrijiți sau chiar abuzați.

De aceea, nici n-a revenit atâția ani; a așteptat azilul social de la statul american ca să fie un rezident legal. Între timp, a divorțat și s-a recăsătorit. Eu am devenit mamă și am vândut casa în care locuiam înainte cu toții într-un sat de lângă București.

Dacă aș privi această situație cu ochi de reporter, aș putea înțelege ce s-a întâmplat cu noi în acea discuție din mașină. Amândouă aveam dreptate și fiecare a avut nevoile ei, doar că foarte rar ni le-am spus.Eu aveam nevoie să aflu cum au fost cei șase ani pentru fiecare dintre noi; la câtă dorință de control și planificare am, aș fi vrut să luăm fiecare an în parte și să ni-l povestim. Aș fi vrut să-i spun că aș fi dat orice să fie cu mine în ziua când am născut sau să-i fiu domnișoară de onoare la a doua nuntă. Sora mea a avut nevoie să-și revadă cât mai mulți dintre prietenii pe care i-a lăsat în urmă, pentru că își ia energia din relațiile de prietenie și acesta e un lucru care-i lipsește atunci când e în America, unde are, mi-a spus, prea puțini prieteni.

Planul pe care amândouă ni l-am promis este să încercăm să vorbim mai des la telefon și să ne revedem în aprilie la Sacramento. Până atunci, va fi nevoie să învăț să găsesc și eu timp mai mult pentru prieteni și familia extinsă. 

Chiar dacă în familie avem momente când vorbim despre ce ni se întâmplă, sunt puține cele în care vorbim pe bune despre emoții, nevoi, ce ne place sau nu la comportamentele noastre. Sunt reporter și de multe ori vorbesc cu oamenii pe care îi intervievez despre toate astea, uneori chiar în bucătăriile lor, și mă roade întrebarea „de ce nu pot face același lucru cu familia mea?”.

Uneori, am deschis conversații complicate în familie, scriind despre anumite lucruri care ni s-au întâmplat. „O să scrii despre asta?” e o întrebare pe care mama și sora mea mi-o pun adesea.

Majoritatea textelor pe care le-am scris a avut o sămânță din ce mi s-a întâmplat mie sau familiei mele, în viața de zi cu zi. Așa am scris despre divorțul părinților și abandonul tatălui meu, despre rasism și zidul de la Baia Mare, după ce în liceu și facultate sora mea mi-a explicat atât de multe despre romi și discriminarea la care sunt supuși în România, despre alegeri și politică, pasiune pe care am împărțit-o cu cumnatul meu, despre autism și ce înseamnă să fii părintele unui copil cu dizabilitate intelectuală în România și despre nașterea fiicei mele, o experiență traumatizantă care m-a făcut să caut răspunsul la cum funcționează sistemul de nașteri din țară.

Recomandări

❤️ Unconditional love. Aceasta este my all time favorite poveste audio, descoperită acum mai bine de șapte ani. Sunt două povești pe care mi le amintesc adesea în diferite momente ale vieții pentru că intensitatea emoțională pe care o dau mai departe ascultătorilor este imensă. Una este despre cum părinții adoptivi ai unui copil abandonat în orfelinatele din România încearcă să-l învețe să primească și să ofere dragoste. Iar alta despre doi părinți care decid să-și mute tânărul cu autism într-un centru rezidențial. 

👩‍👧 How to be a girl este un podcast despre provocările unei mame care își crește fiica transgender de opt ani. Marlo Mack povestește cum se pregătește pentru adolescența fiicei, cum organizează cercuri de joacă căutând alți copii și cum îi vorbește despre discriminare și istoria oamenilor transgender. 

🎄 Cartea mea preferată despre familie este Corecții, de Jonathan Franzen, despre reuniunea unei familii împărțită în colțuri diferite, spațial și emoțional. 

👩‍👩‍👦‍👦  Prima mea carte despre familie, prin care putem explica copiilor cât de diferite pot fi familiile. Unele au copii, altele nu, unele au părinți de același sex, unele sunt monoparentale, iar în altele mama este asistentă maternală. 

📢 În ultimii ani am scris despre familie din perspectiva violenței domestice. Subiectul acesta nu îmi va da niciodată pace, pentru că sunt convinsă, în urma documentării mele, că în România (și în multe alte locuri din lume) este azi unul dintre cele mai importante fenomene care ne influențează viețile și calitatea lor. Cred că mulți dintre noi am fost crescuți în violență și, până nu vom vorbi suficient despre asta, nu vom putea crește generații sănătoase psihic, tolerante și empatice. Gândurile și informațiile despre acest subiect, le scriu într-un newsletter lunar la care vă invit să vă abonați.

Sunt curioasă cum și dacă deschideți conversații mai complicate în familiile voastre, dacă povestea mea v-a dus cu gândul la ceva similar trăit recent sau mai demult sau dacă vreți să împărtășiți o întâmplare din familie care i-ar putea ajuta și pe alții. 
Dacă vreți să continuăm discuția, îmi puteți scrie gândurile voastre la oana@decatorevista.ro.

Acest articol a fost publicat în unu:unu, newsletterul DoR trimis lunar începând cu mai 2019 în care reporterii povestesc despre obsesiile lor. În 2020, conversația se mută aici, în spațiul dedicat comunității de susținători.