Doctori și Dumnezei

Unde ar trebui să se întâlnească și când ar trebui să se despartă medicina și religia.

Pe 8 februarie am fost și eu la Muzeul Țăranului Român, unde membrii unei organizații creștine au protestat împotriva difuzării unui film cu „mizerii de la periferia societății” (Soldații. Poveste din Ferentari) într-un spațiu care ar trebui, spun ei, să apere valorile creștine și tradiționale ale neamului. N-au fost mai mult de 30, unii cu steaguri și îmbrăcați în costume populare. Au împărțit covrigi în fața muzeului, au spus o rugăciune, au cântat un cântec și după 30 de minute au plecat. Pentru presă a fost un spectacol. Pentru mine a fost confirmarea unui fenomen pe care-l urmăresc de vreun an: acela de radicalizare religioasă, care neagă drepturile minorităților LGBT și respinge valorile liberale, sub pretextul că ar amenința ființa națională.

Mi-erau cunoscute elementele manifestării de la MȚR: organizatorii au fost Frăția Ortodoxă Sf. Mare Mucenic Gheorghe purtătorul de Biruință, o grupare care organizează „tabere de lucru și de educație românească” la mănăstiri și care de 1 decembrie 2017 a defilat cu steaguri românești la Târgu Secuiesc. Rugăciunea pe care au spus-o se numește Rugăciune pentru România. Cântecul a fost Avem o țară, cu versuri de Radu Gyr, un poet naționalist cu trecut legionar. Iar printre semnatarii scrisorii de protest erau Dan Puric și dr. Pavel Chirilă, figuri binecunoscute în grupurile ortodox-naționaliste.

Totul a început pentru mine când unul dintre prietenii mei, medic stomatolog, a dezvoltat un interes pentru biserică și neamul românesc, pe care nu știam că îl are. Posta pe Facebook citate din preoți care pătimiseră în închisorile comuniste, participa la sfințirea unor troițe, uneori posta poze de la vreo mănăstire și sprijinea Coaliția pentru Familie. Din link în link am ajuns să aflu despre organizații ca Frăția Ortodoxă și Neamunit (o altă grupare care vrea să întărească conștiința națională), dar ce mă intriga cel mai mult era modul în care îmbina el credința și medicina. Nu îmi imaginam cum cele două ar putea coexista în mintea și practica unui doctor. Pentru mine, una are de-a face cu adevăruri absolute și abstracte, cealaltă cu matematică, logică și o permanentă chestionare a adevărurilor cu care operează. Neconcordanța era cu atât mai mare, cu cât părinții și multe dintre rudele mele sunt medici, dar nu văzusem niciodată la ei o asemenea preocupare pentru Dumnezeu. Așa că am vrut să înțeleg de unde vine acest interes ciudat, suprapus unui un context social tot mai puțin favorabil acceptării celuilalt.

Au urmat niște luni în care m-am cufundat într-o lume nouă, în care și certitudinile mele s-au zguduit profund, ca să lase locul unor nuanțe și noi semne de îngrijorare, mai puțin evidente la început. Am descoperit cum credința poate dezvolta o umanitate și o smerenie de care breasla medicală are nevoie, dar că asta riscă să vină la pachet cu pseudo-știință și poziționări radicale.

La începutul verii trecute am aflat de niște tabere gratuite pentru studenți care se organizau la mănăstirea Oașa, undeva lângă Sebeș. Două tabere avuseseră deja loc, urma cea cu tema civilizație românească, în iulie. Afișul, cu fețele lui Petre Țuțea, Mihai Eminescu, Constantin Brâncoveanu, promitea conferințe cu Dan Puric și preotul Constantin Necula din Sibiu, un exponent al Bisericii Ortodoxe Române popular printre tineri, plus „aer curat, slujbe cu cântări înălțătoare, bucurie, ascultări – adică treabă la bucătărie, grădină, fân, lemne”. Am sunat, am spus că sunt reporter la DoR și că mi-ar plăcea să văd cum se desfășoară o astfel de tabără și m-am dus. Nu mă așteptam să găsesc acolo și viitori doctori.


Am ajuns la mijlocul taberei, sâmbătă seara, pe 22 iulie, după multe ore de șerpuit pe Transalpina. Am oprit în fața bisericii în construcție și am căutat-o pe Pușa, contactul meu printre organizatori. La ora opt, biserica era plină de oameni cu fruntea lipită de podea, în miros de lumânări și aer închis, cu ultima fărâmă de zi care intra prin geamurile înalte și un glas sever de preot nevăzut. Eram singura femeie în blugi.

Am aflat că nu aveam loc să dorm (îi spusesem Pușei că m-aș descurca fără cazare, numai să mă primească), dar că, dacă nu găsesc ceva în zonă, m-aș putea înghesui la Geanina în cameră pentru o noapte. Se dormea pe saltele lipite unele de altele, direct pe podea. Geanina era sfioasă, studentă la Litere la Timișoara și mi-a vorbit cu „dumneavoastră”. Mi-a împrumutat o fustă lungă, albastră ca ochii ei și a zis că m-așteaptă înapoi. La radio, era o știre despre un preot și o călugăriță acuzați de spălare de bani pentru contrabandă cu haine. În mașină, în beznă, fără semnal și bătând inutil la porți de pensiuni unde oamenii beau în jurul focului, m-am simțit mai în control decât mă simțisem în biserică. Acea lume o cunoșteam. Pe cealaltă, de la mănăstire, nu. Pensiunea Poarta Raiului și Hotelul Sfântul Petru, pe care le știam lângă domeniul schiabil Șureanu, erau pline, așa că m-am întors.

Mănăstirea e pe malul barajului Oașa, înconjurată de pădure. Bisericuța din lemn a fost construită în 1982, pentru colonia de muncitori de la baraj, iar mănăstirea, care acum are 40 de călugări, s-a înființat în ’90. Bisericuța e aproape înghițită de construcțiile din jur: biserica nouă și impunătoare de lângă, chiliile călugărilor, clădirea unde dorm băieții și, peste drum, cea în care dorm fetele. Fără televizor, internet și cu semnal la telefon doar într-un loc, lângă gard.

Am dormit vreo cinci fete în cameră, dintre care una era studentă la Medicină la Timișoara. M-am trezit odată cu Geanina, la opt. Când m-am întors de la baie, am găsit lângă salteaua mea o cruciuliță din lemn și o iconiță plastifiată înfășurate într-un șervețel. Nu știu dacă erau pentru mine sau dacă le pierduse cineva, niciuna nu părea că știe. Geanina se grăbea să se spovedească înainte de liturghie, în singura zi în care nu trebuia să fie la slujbă la șase. Mi-a explicat că e obligatoriu să am capul acoperit și fustă lungă. Apa sclipea în bătaia soarelui și aerul mirosea a pin și-a proaspăt. Pe o băncuță improvizată cu spatele la mine și fața spre lac, două fete păreau că-și beau cafeaua. De fapt, citeau rugăciuni. Cafea n-am găsit cât am stat acolo.

Au urmat trei zile pe care nici acum nu mi le explic în totalitate, cum nu-mi explic nici starea mea de anxietate și avalanșa de întrebări care au urmat. Cine sunt acești tineri și de ce vin aici? De ce nu sunt cu prietenii lor la mare? Ce găsesc ei aici și nu găsesc în lume?

Duminică a fost ziua de odihnă și de conferințe. Cei mai mulți dintre ei au purtat la slujbă costume populare date de cu seară chiar de mănăstire și au înlocuit încălțămintea din timpul săptămânii – Nike, Skechers sau teniși simpli de pânză – cu pantofi cuminți din piele, cu șiret și fără toc.

La slujbă am fost singura femeie care a stat în picioare, singura care a plecat înainte de final și singura care a îndrăznit să poarte ochelari de soare cât traversa drumul. În jurul meu părea că fetele erau într-o competiție de care nici ele nu-și dădeau seama: care are capul mai plecat, basmaua mai strânsă, care vorbește mai puțin și se roagă mai mult. E condiția femeii românce dintotdeauna și nu ăsta părea locul unde se va schimba. Nu puteam să nu mă întreb ce suferințe au și cât au apucat să trăiască fetele astea de 18–20 de ani, de stăteau cu orele în genunchi, cu fruntea lipită de mocheta roșie din biserică. Singurele pe care le mai văzusem stând așa erau femei mature, bolnave sau cu probleme acasă.

Eu sunt un credincios nepracticant. Sau o persoană care doar îi cere lucruri lui Dumnezeu, dar nu îl slujește cu adevărat, depinde pe cine întrebi. Nu mă duc duminica la biserică pentru că nu mă pot concentra la slujbă și atunci simpla prezență mi s-ar părea ipocrită. Post obișnuiam să țin câteva zile înainte de Paște, până când mi-am dat seama că, atâta timp cât înjur, e doar un regim alimentar. Nu m-am spovedit niciodată, pentru că nu cred în mărturisirea păcatelor în fața unui om. Dar cred că există un Dumnezeu și că nicio faptă nu rămâne nepedepsită. Dacă mă trezesc dintr-un coșmar, spun Tatăl nostru și de fiecare dată mă liniștesc. În momente de cumpănă sau de boală ale familiei mele, am simțit nevoia să intru într-o biserică goală – oarecare – și să spun o rugăciune. Efect placebo, superstiție sau credință? Probabil că toate la un loc.

Prânzul, ca toate cele care au urmat, a durat fix 15 minute: ciorbă de salată și paste cu brânză, la două mese lungi sub un umbrar, în spatele bisericii. Nimeni nu vorbea, pentru că de fiecare dată un călugăr citea din învățăturile despre prietenie, iubire și ascultare de Dumnezeu ale părintelui Teofil Părăian, inițiatorul taberelor, care a murit în 2009. Zgomot de linguri grăbite și alte priviri în jos. După masă, o mână de tineri spălau vasele în ligheane mari, la cișmea, coordonați de unul dintre călugări.

Duminică e ziua în care se fac pozele oficiale ale taberei, cu tineri veseli în costume populare înconjurând câțiva preoți în fața bisericuței din lemn, apoi selfie-urile și pozele în grupuri mai mici, pe malul lacului. Sunt pozele de profil pe care mulți dintre ei le au pe Facebook până la tabăra următoare. Câțiva veniți doar pentru weekend au plecat, dar nu fără să își ia binecuvântarea pentru drum de la cel puțin unul dintre preoți.

Viața cealaltă, de la oraș, răzbătea doar în șoaptă, în frânturi de conversații la lac sau în drum spre dormitor: dacă au terminat sesiunea, dacă băiatul înalt cu care X a făcut ieri poză e prietenul ei (nu e!), dacă prietena de acasă ar trebui să accepte cererea în căsătorie. În rest, discutau despre ce mai face preotul cutare de la mănăstirea cutare, ce hram are o anume biserică sau: „Tu unde mergi la Sfânta Liturghie?”. Lumea de afară părea că nu-i atinge și că nici nu-i privește. Erau peste o sută, majoritatea studenți în centrele universitare din Transilvania: Cluj, Timișoara, Arad, Sibiu, Brașov, cei mai mulți la a doua, a treia sau a patra tabără. Unii veneau chiar din liceu, iar alții își aduseseră și frații mai mici. Tabăra a fost organizată de câteva organizații studențești, de obștea mănăstirii și de Arhiepiscopia Alba Iulia.

În sala de conferințe, joasă și cu bănci din lemn, mirosea a mir și a levănțică. Aerul era fierbinte și umed și Puric întârziase deja 45 de minute, așa că unul dintre liderii taberei, Teodora, încerca să anime mulțimea. De ani de zile actorul Dan Puric scrie și vorbește în fața a mii de oameni împotriva lumii moderne și face apologia unei Românii rurale, închise și evlavioase, care ar trebui să ne apere de rele și să dea răspunsul la tot. În noiembrie, el a umplut Sala Palatului (cel mai ieftin bilet a fost 80 de lei), cu spectacolul Să se ridice țara, unde a diagnosticat că România e asediată de tot soiul de dușmani și a făcut bancuri sexiste și xenofobe.

Teodora a început să cânte Troparul Sfântului Mare Mucenic Pantelimon, o cântare bisericească de laudă, apoi a împărțit niște caiete cu cântece liturgice și patriotice și a dat tonul, cu vocea ei înaltă și subțire:

„Plâng munții Ardealului
După arma Iancului.
(…)
Iancule, fecior de moți,
Plânge Ardealul și noi toți.
Scoală, Iancule, și du-te la hotar,
Nu-i lăsa să intre iarăși în Ardeal!”

Au urmat Cântă cucu-n Bucovina, Avem o țară, a lui Radu Gyr și Vin românii, vin la Oașa iar, cu care și-au întâmpinat invitatul. Poetul Radu Gyr este o figură legionară controversată și parțial reabilitată după 1990: pe de o parte, a scris Sfântă tinerețe legionară, imnul neoficial al Mișcării, iar pe de altă parte, în calitate de director al teatrelor în regimul Antonescu, a permis înființarea la București a unui teatru evreiesc, într-o perioadă când acestora le era interzis să joace. A stat peste 20 de ani în închisoare, în trei dictaturi, timp în care a declarat că și-a găsit credința și a înțeles sensul jertfei.

Primele trei cântece aveam să le aud și la spectacolul lui Puric din noiembrie, dar la Oașa era pentru prima dată și m-au trecut fiorii: de ce trebuia „să apărăm cu râvnă ortodoxia și-acest pământ de sfinți și de eroi?” și cui spuneam „Tatăl tău a fost cioban, bunicul tău e Decebal și-n țara asta te-ai născut să fii stăpân?”.

Puric a venit cu câinele, un labrador, și a început cu aceeași glumă din toate spectacolele: „Sunt singurul puric care are și-un câine”. A perorat mai bine de o oră despre Sfântul Ioan Gură de Aur, care i-ar fi zis împărătesei Sissi a Austro-Ungariei că e prostituată, despre marele martir al neamului Corneliu Zelea Codreanu, despre România, care e atacată necontenit, despre „șmecheria occidentală” de a folosi cuvântul „toleranță” în relație cu minoritățile sexuale (corect e: „ai răbdare, îngăduință, așteaptă-l ca o mamă care așteaptă ca copilul să se pună pe picioare”), despre el, care își subordonează bisericii profesia de actor, despre „babe care fac șpagatul cu coliva pe scările bisericii”. Ca la sfârșit să îndemne: „Trebuie să fiți pregătiți să preluați crucea”. „Trebuie să citiți toți sfinții, în loc să citiți Cărtărescu și ăștia care mai scriu pe la Dilema, șmecheri din ăștia.” Și, desigur, trebuie să-i citim cartea pe care o adusese la vânzare și pentru care nu dădea bon. Mulți au cumpărat-o și au început imediat să citească, în ultimele ore de lumină ale zilei.

Îl mai auzisem pe Puric vorbind, dar niciodată atât de direct și fără ocolișuri. Discursul naționalist și homofob, de la Puric la organizațiile pe care le descoperisem pe net, devenea o certitudine.

Dar ce mă intriga tot mai mult era prezența studenților mediciniști în acest mediu.

La 21:30, una dintre profesoarele din organizare ne-a rugat să ne culcăm. La 5:40, aceeași profesoară ne-a aprins lumina în față: „Haideți, fetelor, că începe Sfânta Liturghie”. Ușile scârțâiau pe zeci de tonuri. Se fâșâiau pungi, se înnodau năframe, se luau hanorace de la Decathlon peste fuste lungi. După liturghie, am mâncat pepene roșu și galben, ardei, măsline, vinete și am băut ceai și ne-am apucat de lucru. În două zile urma hramul mănăstirii și preoții așteptau cam 1.000 de pelerini pe care trebuia să-i așeze la masă. În ajutor au venit câteva măicuțe de la mănăstirea Horezu.

Pentru că nu aveam ascultare (activitate gospodărească pe care ți-o trasează preoții), am fost una dintre cele 15 care s-au oferit să ajute la sarmale, în speranța că o să apuc să vorbesc cu câteva fete. Aveam de făcut 5.000, dar ocazii de vorbit nu prea au fost, pentru că – am aflat atunci – regula era că în timpul muncii trebuie să spui rugăciunea inimii: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi”. „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi.” „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi.” Încontinuu. Cum tăcea una, începea cealaltă. Ca să nu ai tentația să te gândești la altceva, avea să îmi explice mai târziu un frate de mănăstire. Singura întrerupere venea de la maica stareță: „Capătul mai gros în dreapta, îl petreci peste carne, rulezi, la sfârșit înfășori”.

Fiecare se străduia să lucreze cât mai repede și cât mai bine și părea că nu e alt loc în care ar vrea să fie. Printre picături mi s-a confirmat că studenții la Medicină nu sunt o prezență întâmplătoare în aceste tabere, ci un grup semnificativ. Multe dintre fetele cu care făceam sarmale erau la Medicină, iar în august se pregătea la Oașa chiar o tabără de medicină și credință. O studentă era din Cluj, tocmai terminase stagiul de pediatrie și îi plăcuse că doctorii erau credincioși. Alteia, din Constanța, îi plăcuseră ultimele emisiuni ale Eugeniei Vodă pentru că vorbise mult de spiritualitate. Alta, medicinistă la Iași, se minuna de o colegă în trecere: „Tu miroși a mir! E fantastic!”.

Mâinile îmi miroseau a varză, îmi legasem la spate eșarfa luată din mall, mi-era cald în blugii de sub fusta Geaninei și în ghetele de trekking cu care merg de obicei pe teren. Simțeam că n-am aer și n-am spațiu să gândesc. N-aveam aer în cămăruța de trei pe patru, n-aveam aer în biserica fără geamuri, n-aveam aer să pun întrebări și să procesez această lume nouă în care intrasem. Nu mă puteam concentra să țin minte bucățile de discuție, că trebuia să nu pierd rândul la rugăciunea inimii. Mă revoltau programul și regulile făcute de bărbați. Aveam mereu în buzunar cheile de la mașină, telefonul și laptopul în portbagaj. Mașina era spațiul meu sigur și biletul de ieșire. Dar mi-era clar că eram singura care se simțea stingheră.

După-amiaza a fost din nou conferință, cu preotul Constantin Necula, profesor la Facultatea de Teologie din Sibiu, unul dintre inițiatorii Coaliției pentru Familie, figură carismatică printre tineri, urmărit de 65.000 de oameni pe Facebook. A vorbit despre predici ținute de preoți în timpul războiului și despre vremuri în care oamenii mergeau la „muncă și nu la training, mâncau slană și nu bacon”, despre școlile ridicate de biserică în satele transilvănene, despre homosexualitate, care „nu e o boală, ci deprindere păcătoasă” și a îndemnat „să vedem biserica, nu pe trădătorii ei morali, pe parșivi, șpăgari, curvari și pilangii”. A fost un discurs care a amestecat limbajul de cartier: „nașpa”, „hashtag”, „puțoi cu aere” cu jargonul bisericesc și care te făcea să te simți special, parte din această comunitate venită la Oașa să-l găsească pe Dumnezeu, dar care e totuși conectată cu realitățile lumești. A făcut aluzii la șpăgile din biserică și la cei care se cred reprezentarea ei, a condamnat habotnicia și asta l-a făcut întrucâtva frecventabil până și pentru mine.

La fel ca la Puric, sesiunea de întrebări părea menită mai degrabă să creeze bariere, decât să deschidă un dialog. Tinerii trimiteau întrebările scrise pe bilețele nesemnate către vorbitor, care le citea și le răspundea dacă voia, o metodă pe care am văzut-o folosită și la întâlnirile cu publicul ale Coaliției pentru Familie. În sală erau femei și bărbați de 20–30 de ani, dar cele mai multe întrebări păreau a fi puse de frații lor adolescenți: Care e sensul vieții? Cum câștigăm smerenia? Cât de des e bine să te spovedești? Poți începe o relație cu un băiat care te iubește, dar pe care tu nu îl iubești? Ce e iubirea?

Era prima dată când vedeam sistemul ăsta și mă frustra teribil. Era o lume în care nu aveai ocazia să pui întrebări și să schimbi idei. Apoi m-am întrebat dacă nu cumva chiar asta caută tinerii aceștia: îndrumare, protecție, disciplină, confirmare, claritate. În lumea în care avem tot mai multe întrebări, e liniștitor să știi că există o instituție care are răspunsuri. Mi-am amintit de asta când am văzut Un pas în urma serafimilor, în care profesorul de la Seminarul Teologic îi spune protagonistului despre sintagma „crede și nu cerceta”: dacă ne imaginăm adevărul în vârful unei piramide, știința tot șerpuiește și se îndoiește de sine încercând să-l atingă, pe când credința reușește să ajungă la el direct.

Am plecat înainte de hram. Mă dusesem în tabără hotărâtă să găsesc incubatoare de naționalism și elementele unei mișcări de dreapta și am găsit mulți studenți la Medicină, despre care în continuare nu înțelegeam ce caută la mănăstire și cum împacă întrebările științei cu certitudinile bisericii. Așa că am decis să cercetez mai departe.


Medicii pe care îi știu eu nu merg în tabere și nici prea des la biserică. Aș fi știut, că doar am trăit printre ei toată viața: mama, tata, un văr, o verișoară, trei unchi și trei mătuși sunt medici, neluându-i în considerare și pe partenerii lor. Plus mai mulți prieteni. Nu i-am văzut cântând la biserică, nu i-am auzit vorbind despre Dumnezeu și nici punându-și prea multe întrebări despre cine sunt și ce rol au pe acest pământ. Dimpotrivă, lucrurile sunt destul de clare: ei fac medicină și încearcă să vindece, conform științei pe care au învățat-o, experienței pe care au dobândit-o și cu mijloacele pe care le dă spitalul în care lucrează. Nu mă îndoiesc că cred în Dumnezeu. Dar nu-l invocă și nici nu-l manifestă.

În tabăra de medicină din august nu am încercat să mă duc. Programul de ascultări și slujbe era același. Am cerut însă pe pagina de Facebook a evenimentului înregistrările conferințelor. Ciprian Fișcă mi-a scris în aceeași seară și mi le-a trimis după câteva săptămâni.

Ciprian are 27 de ani, e rezident cardiolog în anul II la Institutul de Urgență pentru Boli Cardiovasculare și Transplant din Târgu Mureș și asistent universitar la cursul de fiziologie de la Facultatea de Medicină. În paralel, e președintele organizației Tineri Pentru Tineri-Mureș, pe care sora lui și unul dintre preoții de la Oașa spune că „l-au păcălit” s-o coordoneze, când el numai de asta n-avea timp (fără nicio legătură cu organizația națională cu același nume care promovează educația pentru sănătate). Sora lui merge și ea la Oașa și va fi și ea medic.

Ne-am descoperit cunoștințe comune (o mătușă care i-a fost profesor), i-am spus că mă documentez pentru un articol despre medici și spiritualitate și că mă intrigă apropierea de biserică pe care nu am văzut-o la ai mei. Am găsit un tânăr deschis și glumeț, care își ia în serios și credința, și meseria, fără să încerce să te convingă de adevărurile lui sau să te facă să te simți inconfortabil că nu știi regulile bisericii. Care e în stare să iasă din gardă și să meargă direct la schit sau să facă câte două drumuri într-o zi la mănăstire cu mașina lui, ca să-și ducă prietenii care nu au cu ce ajunge.

În paralel am căutat-o pe Teodora, fata care dădea tonul cântecelor naționaliste din ziua conferinței cu Puric. Am găsit că e președintele Organizației Tinerilor din Sibiu, medicinistă și ea, în anul V, cu tatăl preot și mama medic de familie.

M-am întâlnit cu amândoi într-o duminică de sfârșit de septembrie la Schitul Sfântul Ioan Evanghelistul, din Găbud, un sat la 60 km de Târgu Mureș. Schitul aparține tot mănăstirii Oașa, adică aceeași obște de călugări se ocupă și de slujbele, de construcțiile și de ferma de aici.

Și Ciprian, și Teodora erau în costume populare, el venit doar pentru weekend, ea la sfârșitul unei noi tabere, cu tema viața duhovnicească. Urma să meargă la hora de la căminul cultural. Ciprian e un tânăr de 1,65 m, brunet, cu barbă tunsă scurt și ochelari, care ar putea oricând să treacă drept un elev în clasa XII, un student la Teologie sau rezidentul care este. Vine la Găbud de dinainte să fie consolidat drumul de pământ și să fie construită bucătăria super utilată. Își amintește cum mergea pe jos peste dealuri, de unde îl lăsa microbuzul și zilele în care curăța cartofi în aer liber. Atât de mulți erau și atât de puțin spațiu. E așa de legat de locul acesta, încât numărul lui de la mașină are inițialele GBD.

Taberele se organizează la Oașa din 2000 și au crescut ca număr și amploare. Până în 2009 a fost câte una pe an, apoi s-au tot înmulțit, astfel că azi au loc, în total, la Oașa și Găbud, peste 10 tabere și workshopuri într-un an, plus excursii aproape în fiecare weekend. Adică vin peste 1.000 de tineri anual, avea să îmi confirme ulterior preotul Pantelimon Șușnea, absolvent de Arte la Timișoara, pasionat de fotografie și purtător de cuvânt informal al mănăstirii. „Nu vrem să facem o pepinieră monahală din aceste tabere”, a spus anul trecut într-un interviu preotul Iustin Miron, fostul stareț, atrăgând atenția totodată că, în lumea modernă de azi, copiii cresc cu roboți și filmulețe cu dinozauri, în loc să li se pună în față modelele sfinților.

Preoții s-au implicat și altfel în viața tinerilor, nu doar în tabere: i-au sfătuit să își înființeze asociații, ca să fie mai vizibili și să se poată organiza mai bine. „Au spus părinții: «Voi primiți de la noi foarte multe, vă încărcăm tot timpul, voi unde dați energia voastră?»”, își amintește Teodora. Așa au luat ființă în ultimii 10 ani organizațiile pe care ea și Ciprian le conduc și altele în Brașov, Timișoara, Cluj, București, cu studenți și de la alte facultăți, nu doar de la Medicină, care reprezintă doar 5–10% din totalul membrilor. Principalele lor activități sunt organizarea de conferințe cu preoți sau personaje precum Mihail Neamțu (politician de dreapta cu un discurs naționalist, care în 2012 recita la lansarea candidaților unui partid o poezie de Radu Gyr), seri de colinde sau strângeri de fonduri pentru bolnavi grav care au nevoie de operații.

În acea zi la Găbud speram ca Teodora și Ciprian să-mi explice cum împacă medicina și credința. Au adunat alte cinci studente la Medicină, din Cluj, Sibiu și Târgu Mureș și ne-am dus cu toții în sala de conferințe a unei clădiri încă în construcție. A urmat o oră și jumătate de continuă uimire pentru mine și de firesc pentru ei.

Mi-au spus că la Oașa „s-au născut duhovnicește”, adică și-au descoperit credința practică și răspunsurile la întrebări pe care începuseră să și le pună în facultate, când și-au dat seama cât de perfect se leagă toate în corpul uman și că trebuie să fie mai mult decât anatomie la mijloc. Acum Oașa și Găbud „sunt parte a vieții” și nu rezistă mai mult de două-trei săptămâni fără să vină.

„Deja noi suntem prieteni cu părinții, venim să-i ajutăm. «Facem zacuscă. Veniți?» «Venim, că tot noi o mâncăm»”, mi-a spus Ciprian. „În plus, e vorba de încărcarea duhovnicească, pe care, oricât ți-ai ține acasă pravila și rânduiala, tot din slujbe și din Sfintele Taine o iei.”

Îl ascultam și încercam să mi-l imaginez în halat alb.

Până și Teodora, din familie de preoți, tot la Oașa s-a convins, după ce a venit prima dată într-a IX-a cu profesoara de religie. A fost o ființă rațională dintotdeauna, i-au plăcut matematica și logica și, până să descopere Oașa, visa să facă medicină la Oxford sau Cambridge. De unde înainte comenta când trebuia să meargă cu părinții la slujbe sau la maslu (slujbă specială pentru oameni grav bolnavi, în care sunt unși cu mir), „deodată mi-am pus problema credinței, dar și a neamului și m-am convins că trebuie să am o relație vie cu sfinții, dacă unii dintre ei au fost așa de buni la medicină”. A dat exemplul Sfântului Nectarie, care a făcut vindecări și al Sfântului Luca al Crimeei, despre care a citit că ar fi inventat anestezia locală (în realitate, aceasta a fost inventată de un chirurg german în primii ani ai secolului XX, după ce o perioadă s-a experimentat cu frunze de coca). Acum nu mai vrea să plece din România și nici nu e hotărâtă dacă ar vrea să profeseze într-un spital de oraș sau într-un cabinet de țară. E convinsă doar că Dumnezeu le rânduiește pe toate.

Credința te ordonează și rugăciunea te ajută la studiu, spune Teodora. În prima sesiune, când învăța la anatomie de la șapte dimineața la două noaptea, și-a zis că o lasă mai moale cu rugăciunea, ca să aibă timp de carte. Când a văzut că „nu mai intră”, s-a oprit să se roage 20 de minute și a văzut că o ajută să continue. Acum își începe și încheie ziua cu rugăciunea de dimineață, respectiv de seară, citește câte 20 de pagini din Noul Testament pe zi și încearcă să spună cât de des poate rugăciunea inimii, după cum au învățat-o preoții de la Oașa. Cântă duminica la biserică, cu alți membri din organizația ei, cântă Paraclisul Maicii Domnului (o rugăciune de o oră) în fiecare săptămână la capela Facultății de Teologie din Sibiu și în vacanța din februarie a organizat o tabără restrânsă de muzică psaltică la Găbud.

Lui Ciprian, biologia i-a ridicat primele întrebări. Știa de la religie că trebuie să existe un Dumnezeu, dar nu își putea imagina „un Dumnezeu personal, implicat”, așa că a început să caute răspunsurile la Eliade, în studii despre mituri și în Istoria religiilor. Nu l-au mulțumit – era prea mult despre ritual și prea puțin despre substanță. În anul II, la fiziologie, știința care studiază funcționarea normală a sistemelor, pe care acum o și predă, a dat peste tratatul de Fiziologie filozofică al lui Nicolae Paulescu, care vorbea explicit de o legătură directă a medicului cu Dumnezeu. „Pentru că, dacă Dumnezeu e creatorul ființei pe care medicul o tratează, atunci e normal ca medicul să fie în legătură cu creatorul obiectului lui”, mi-a explicat Ciprian. „Ca și cum un lucrător de la un service nu ar lua contact cu firma care produce mașina. El ce repară, dacă n-are manualul de service?”

Paulescu a fost medic și profesor de fiziologie cu două doctorate la Paris și a contribuit la descoperirea insulinei, la începutul secolului XX. A fost la fel de activ în plan politic și ideologic, pe cât în cel medical: a susținut extrema dreaptă românească (Corneliu Zelea Codreanu îl considera un mentor), iar scrierile lui erau profund antisemite, motiv pentru care nu se studiază în facultățile de Medicină și pentru care e o figură extrem de controversată în comunitatea academică internațională. („Nu e politic corect și atunci îl îndepărtăm”, crede Ciprian.)

Paulescu, Sfântul Luca al Crimeei și medicul Alexandru Pesamosca aveau să îmi fie dați ca exemplu și de alți tineri medici cu care am vorbit ulterior, ori de câte ori îi întrebam care le sunt modelele în medicină. Niciun medic contemporan, niciun inventator de procedură medicală, nimeni pe care să-l fi văzut la televizor sau la o conferință. Sfântul Luca al Crimeei sau „doctorul fără de arginți” este un sfânt al secolului XX, chirurg în Ucraina, devenit preot și episcop, arestat de regimul bolșevic și pus să opereze în spitalele din închisori, unde își începea și sfârșea fiecare operație cu o rugăciune. Pesamosca e chirurgul pediatru care în ultimii ani de viață a locuit în Spitalul „Marie Curie” și reprezintă figura medicului de geniu, care și-a jertfit viața personală în favoarea pacienților. Are un bust în fața spitalului și e îngropat în biserica din curte, pe care a ridicat-o.

La Găbud, studenții mi-au spus că la cursuri nu vorbesc nici despre Dumnezeu, nici despre implicațiile moral-spirituale ale actului medical, deși ei și-ar dori. Cred că profesorii se tem că ar fi acuzați de îndoctrinare în morala creștină, or în facultate sunt și studenți de alte religii. („Ne ascundem foarte mult în spatele respectului pentru fiecare confesiune”, crede Ciprian.)

Una dintre ipotezele mele era că acești tineri medici au niște dileme morale pentru care nu găsesc răspuns în facultate sau în știință și așa au ajuns la biserică. Iar aceste dileme erau, în capul meu, cele clasice: când începe viața și cine are drept asupra ei? E transplantul de organe moral? Cum e cu ingineria genetică și care sunt limitele? Dar nu, spun ei, astea sunt chestiuni cu care nu te întâlnești în fiecare zi și pentru care biserica are deja niște reguli: e împotriva practicilor contraceptive, a avortului și a eutanasiei, dar e de acord cu transplantul de organe.

Mai importante sunt situațiile aparent minore, de fiecare zi, cum ar fi să îi explici pacientului ce semnează, în ce constă procedura medicală de care are parte și să îi dai tu, medic, apă cu paiul noaptea dacă are nevoie, fără să trezești toate infirmierele.

„La asta se reduce, la cum te raportezi tu omenește la omul ăla”, mi-a spus Ciprian la Găbud. Și asta nu înveți nici din cursuri, nici din cărți, nici din psihologie. Poți să înveți de acasă sau, cu siguranță, din biserică. Firescul, nu dogmaticul – asta înseamnă să aduci o abordare creștină în medicină și în viața de zi cu zi, crede el. „Nu sunt două lumi diferite – aici sunt creștin și aici medic. E același lucru.” Iar dacă ești medic, Dumnezeu trebuie să fie șeful secției tale, spune tânărul cardiolog. Și trebuie să îi spui ca la un raport de gardă: am această problemă, dă-mi o soluție. „Și îți vine rezolvarea.”

O relație cu Dumnezeu face boala mai ușoară pentru pacient – pentru că știe că nu e singur –, dar și pentru medic – pentru că nu mai duce doar el greul –, spune Ciprian. Pentru că doctorii tratează, dar numai Dumnezeu vindecă, cred toți tinerii medici credincioși cu care am vorbit.

Ciprian încearcă să își dea seama care dintre pacienții lui e credincios și, dacă e cazul și simte deschidere, încearcă o discuție despre credință și vindecare. Dar numai după ce găsește niște semne: un „Doamne-ajută!”, în loc de „Bună ziua”, un metanier la mână, așa cum are și el sau o carte de rugăciuni pe noptieră. Deși cunoaște medici care își trimit pacienții la spovedit, spune că el niciodată nu insistă cu sfaturi unde vede că nu sunt bine primite și, rezident fiind, nici nu își permite să încalce conduita impusă de medicul specialist cu care lucrează.

„Cred că noi spunem mult mai mult prin ceea ce facem și ceea ce suntem, decât dacă le-am spune de credință”, mi-a zis Teodora. „Dacă eu am reacționat urât și l-am scos afară din cabinet sau l-am lăsat să aștepte nu știu câte ore, degeaba sunt eu om credincios.”

Deși banal, ceea ce spun Ciprian și Teodora despre comportamentul pe care îl învață în biserică e total diferit de ceea ce trăim zilnic: spitale în care fie ești repezit, fie pus să aștepți cu orele și medici cinici, care vor bani și numai empatie nu manifestă. Practic, pentru viitorii practicieni biserica și taberele devin un loc de învățare a unor norme și valori pe care nici profesia și nici societatea nu le fac obligatorii.

Despre relația medic-pacient și despre chestiunile de bioetică învață prea puțin în facultate. Sunt patru cursuri de câte un semestru în șase ani de școală: Bioetică medicală, Științele comportamentului, Psihologie medicală și Comunicarea medic-pacient, plus încă un modul de bioetică la rezidențiat, cărora studenții recunosc că le dau prea puțină atenție, pentru că au puține credite, puține ore și pentru că sunt prea generale.

Am fost surprinsă că bioetica a fost introdusă în facultățile de medicină din România abia după ’90, pe rând (prima dată la Iași, ultima dată la București, acum opt ani). E coordonată, în general, de profesori de medicină legală. Bioetica medicală studiază moralitatea comportamentului în practica medicală, mai ales în legătură cu dezvoltarea tehnologiei medicale, explică cursul profesorului Cristian Curcă, titularul catedrei de la Universitatea de Medicină și Farmacie (UMF) „Carol Davila” din București. Studenții cu care am vorbit la Găbud erau însă nemulțumiți că la bioetică nu discută implicațiile spirituale ale unor acte medicale, ci mai degrabă aspecte juridice: fraudă în cercetare, malpraxis, iar raportarea la pacient ajung să o învețe tot în spital, prin exemplul îndrumătorilor lor, care, spun ei, variază de la a veni cu medicamente de acasă pentru un pacient care nu își permite, până la a nu-i explica altuia diagnosticul, deși stă internat cu zilele.

Profesorul Curcă spune că, deși valorile morale din religie sunt aceleași și în actul medical – nu ucide, susține viața –, etica studiată la Medicină este una a profesiei, nu una generală, filosofică, care să pună în balanță valori utilitariste versus teologice. De exemplu, deși un medic ar putea avea principii utilitariste și ar susține eutanasia, etica profesiei, care spune „nu ucide”, îi interzice asta și atunci el nu își poate exprima această valoare.

Maria Aluaș, șef de lucrări la cursul de bioetică de la UMF „Iuliu Hațieganu” din Cluj, mi-a explicat că „avortul e o problemă morală, nu o temă de bioetică” și că, pentru că nu e în programă, nu-l discută.

Și Ciprian, și Teodora sunt împotriva avortului la cerere și a contracepției (Ciprian insistă asupra complicațiilor cardiovasculare pe care le dau contraceptivele orale), iar Teodora crede că educația sexuală trebuie făcută în primul rând în familie și se împotrivește introducerii ei la gimnaziu (în liceu ar permite-o). Își amintește că în liceu a fost oripilată când la o oră li s-a explicat cum se folosește prezervativul; i s-a părut urât. Când am întrebat-o cum rămâne cu numărul mare de mame minore (suntem pe primul loc în Uniunea Europeană), a răspuns, șovăind: „Dar majoritatea sunt de etnie romă, nu? Și la ei așa e tradiția.”.

În timpul ăsta, la mijloc de februarie, la Camera Deputaților era pe ordinea de zi Legea pentru Inocența Copilăriei, care vrea interzicerea educației sexuale în grădiniță și școala generală fără acordul scris al părinților. În expunerea de motive de două pagini, inițiatorul legii, fostul deputat PSD Ninel Peia, spune că la vârsta la care „maimuțoii de pluș sunt încă cei mai buni prieteni ai copiilor”, educația sexuală creează traume și că „viața amărâtului de copil va fi mereu alta decât cea pe care o merită” din această cauză. (Exclus din PSD în 2016 pentru că a spus că un vaccin ar fi îmbolnăvit 16 bebeluși în Argeș cu sindromul hemolitic uremic, Peia și-a fondat în februarie anul acesta propriul partid, Neamul Românesc, care vrea „să reinstaureze puterea românilor în sfânta lor țară” și cere grăbirea referendumului pentru familie).

Teodora nu și-ar dori neapărat o lege anti-avort (pentru că, dacă le interzici oamenilor ceva, tocmai aia fac), iar Ciprian spune că, deși generația lui și-ar dori-o, nu va fi cea care va reuși s-o introducă. Crede că homosexualitatea e împotriva firii, iar Teodora e convinsă că ceea ce cuplurile gay din România vor, de fapt, e să înfieze copii și că acordarea de drepturi egale pentru minorități presupune întrebarea copiilor de grădiniță ce sex aleg să aibă. Ce repetă ea e, de fapt, discursul Coaliției pentru Familie, care amestecă și condamnă de-a valma educația sexuală în școli, drepturile minorităților, problematici de gen și de identitate sexuală, cu fake news despre inițiative de legalizare a pedofiliei în nu știu ce țară europeană.

În România, articolul 34 din Codul deontologic le permite medicilor să refuze acordarea de servicii medicale (de orice fel, de la albirea dinților până la avort), dacă „prin solicitarea formulată persoana în cauză îi cere medicului acte de natură a-i știrbi independența profesională, a-i afecta imaginea sau valorile morale”. Medicul poate refuza cu condiția ca refuzul să nu pună în pericol viața pacientului și cu obligația de a-l îndruma către alt doctor sau alt spital. Deși acest articol a fost introdus la noi abia în 2012, profesorul Curcă spune că dreptul medicului de a refuza pe considerente morale a existat dintotdeauna. El derivă din jurământul hipocratic și din Declarația de la Geneva, din 1948 – o variantă mai modernă a jurământului, elaborată după procesul de la Nürnberg, al ororilor Holocaustului, care a inclus și experimente medicale macabre, când a apărut nevoia reglementării eticii profesiei. Și asta pentru că medicul nu e un simplu prestator de servicii, un cetățean de rangul doi în raport cu pacientul, ci are dreptul – asemenea pacientului – la opțiunea lui de conștiință.

Nici în lumea academică, nici în cea medicală nu există un consens. Sunt țări, precum Suedia sau Finlanda, unde doctorii nu au dreptul să refuze servicii medicale dacă ele intră în conflict cu valorile personale, dar în majoritatea celorlalte îl au. În România, astfel de refuzuri nu se centralizează, mi-a spus Colegiul Medicilor.

Biserica Ortodoxă a fost întotdeauna împotriva avortului, dar în ultima perioadă a început să și decoreze medicii care refuză să le mai facă, cu medalia Sfinții Martiri Brâncoveni. În 2015 au fost premiați 18 medici, dar date mai recente – dacă există – nu am putut afla nici de la Patriarhie, care mi-a indicat doar să caut pe internet poziția Patriarhului referitor la avort. (Distincțiile din clasa Brâncoveanu se acordă celor care susțin cultura creștină. În 2014, și Liviu Dragnea a primit acest ordin pentru contribuția la renovarea mai multor biserici.)

Și Aluaș, și Curcă mi-au spus că un medic care îl susține pe pacient în credința lui nu încalcă nicio normă deontologică, atâta timp cât nu îi impune ceva. „Logica e că medicul trebuie să meargă pe același drum cu pacientul, nu pe contrasens”, spune Aluaș. „Dacă pacientul e credincios și are valori creștine la care ține, tu, ca medic, trebuie să-i lași loc pentru asta.” Iar dacă credința, ca opțiune de viață, este împărtășită de cei doi, ea poate crea o relație medic-pacient mai solidă, indiferent de confesiune, întărește Curcă.

La Oașa studenții spun că au învățat să facă orice lucru „ca pentru Dumnezeu”. Adică impecabil. Să nu mai aibă altul de lucru după ei. Or, în medicină, spune Ciprian, „corectăm o problemă, dar rămân altele nerezolvate” și de aceea el încearcă să afle toate problemele de sănătate ale pacientului pe care îl are în față, mi-a spus în acea duminică de septembrie la Găbud.

– Dacă nu trăiești pentru ceilalți, trăiești degeaba, a închis atunci discuția Roberta, colega Teodorei.

– Dacă pierzi din centru nevoia pacientului și pui nevoile tale, ajungi să te folosești de pacient ca să-ți satisfaci nevoile tale, nu neapărat financiare, cât științifice. Atâta numai să avem de la Oașa în medicină și suntem câștigați, a spus Ciprian.

– Nu înveți asta la facultate?, m-am mirat eu.

– La facultate nu ne ducem majoritatea ca să ajutăm oamenii, ne ducem că ne place medicina, a răspuns el.

– Și pentru că doctorii sunt deștepți, a adăugat Roberta.

– Și bine văzuți, a glumit Teodora.


Am plecat de la Găbud și mai confuză. Venisem convinsă că în tabere învață doar cântece legionare și să nu facă avort și am aflat că, de fapt, își găsesc un sens și o raportare la profesia pe care, uneori fără să știe clar de ce, și-au ales-o. Poate că în lumea medicală românească, zguduită de scandaluri, corupție și malpraxis, generația de mâine are nevoie de niște repere. În condițiile în care foste icoane ale medicinei românești, precum Mihai Lucan (acuzat de delapidare), Gheorghe Burnei (acuzat de luare de mită și experimente pe copii) sau Vasile Astărăstoae (fost șef al Colegiului Medicilor și rector al UMF Iași condamnat pentru conflict de interese și fraudă) sunt azi doar niște îngeri căzuți, ceva și cineva trebuie să fie acolo să umple vidul de valori.

Am început să ascult înregistrările conferințelor din tabăra de medicină, ca să-mi dau seama dacă acolo sunt următoarele modele.

Tabăra de medicină din 2017 a fost prima de acest gen și a fost ideea Teodorei. Au participat 170 de studenți și tineri medici, iar programul a fost stabilit de studenți și de părintele Iustin, fostul stareț. Pe lângă workshopuri de prim ajutor și de citire a electrocardiogramelor (pe care l-a ținut chiar Ciprian), care au avut un caracter aplicat, restul prelegerilor au avut o puternică abordare creștină: despre fertilizarea in vitro, cu dr. Andreas Vythoulkas (medic de origine greacă, stabilit în România și un apropiat al mănăstirii), în care tinerii au aflat că și folosirea contracepției de urgență se consideră avort, pentru că împiedică fecundarea. Despre mâncare, ca sursă de sănătate sau boală, cu Lavinia Bratu, biolog, la a patra conferință susținută la Oașa, care a spus că omul are nevoie să mănânce carne doar de două-trei ori pe săptămână, adică, coincidență, în zilele în care nu ține postul creștin. Sau că săptămânal e indicat să nu mâncam nimic 18 ore – adică exact de sâmbătă seara până duminică la prânz, când ieșim de la slujbă, pentru ca la final să îndemne: „Când vreți să mâncați o mâncare nesănătoasă, opriți-vă, beți apă, faceți o rugăciune și gândiți-vă ce vă îndeamnă să mâncați”.

Cele mai așteptate prezențe au fost însă biofizicianul Virgiliu Gheorghe și medicul Pavel Chirilă. Gheorghe, un bărbat chel la 50 de ani, cu ochelari rotunzi și barbă sare și piper, a scris șapte cărți despre efectul nociv al televiziunii asupra creierului copiilor, despre pornografie ca maladie a secolului XXI și despre homosexualitate ca și comportament patologic. Este coordonatorul site-ului familiaortodoxa.ro, cu articole care spun că sexualitatea excesivă ar crește riscul cancerului la sân.

Pentru că mama lui are cancer, Gheorghe spune că și-a concentrat lecturile pe noi terapii în tratarea lui. La Oașa a vorbit despre postul negru ca metodă de tratament, care ar fi folosită în câteva spitale din lume (și prin care, zice el, s-ar fi tratat oameni de cancer, diabet și schizofrenie) și despre cum în medicina de azi „se dă un tratament care întreține boala”. Teoria ar fi că, în cazul cancerului, postul încetinește creșterea tumorală – spre deosebire de o dietă bogată în proteine, care hrănește celulele canceroase. Până și depresia, spune el, se poate vindeca cu 10–15 zile de post negru.

Gheorghe a spus că nu respinge radio sau chimioterapia, ci că insistă pentru o medicină integrativă, care ar trebui să ia în calcul și alte metode decât cele clasice. Cu un debit verbal de invidiat, peste trei ore a făcut referire la studii peste studii, fără să numească o dată unul. A mai zis că școala, în general, e doar un sistem de spălare a creierului, că studenții trebuie să își găsească singuri adevărul și să-și dezvolte gândirea științifică și că nu le va da prezentarea, chiar dacă i-ar cere-o. S-a arătat însă dispus să înceapă proiecte de cercetare, dacă vreunul dintre ei ar fi interesat.

Mă simțeam neputincioasă, cu căștile în urechi, și mă întrebam dacă m-aș fi abținut de la comentarii dacă aș fi fost acolo. Speram că voi fi răzbunată la sesiunea de întrebări și răspunsuri, dar s-a repetat scenariul cu bilețelele și calitatea întrebărilor de la Puric și Necula: E recomandat postul terapeutic și la copii? Pot gândurile să provoace cancerul? Dintre toate lucrurile care se întâmplă la Oașa, părea că anularea gândirii critice se află în top.

L-am sunat pe Virgiliu Gheorghe. A spus că nu le-ar fi dat prezentarea pentru că nu e interesat să fie el citat, ci să îi provoace să citească și să cerceteze singuri, dar a recunoscut că niciun student nu l-a contactat în urma taberei, „pentru că nu au încredere în ei”. A zis că Oașa era prima conferință medicală la care a vorbit vreodată și că nu colaborează cu universitățile de medicină – practic, nu are cui să transmită în lumea medicală ce citește el pe Google Academic. „În România ar trebui să existe aceste prezentări în conferințele lor”, spune Gheorghe, referindu-se la medici, pe care îi consideră prizonierii industriei farmaceutice.

A zis că în România metodele pe care le-a prezentat la Oașa nu sunt folosite în mod oficial, dar că el știe medici „care merg pe așa ceva”. În lume a spus că postul se folosește într-un spital de stat din Germania și în niște clinici din Rusia, Thailanda și Mexic, unde „niște americani se feresc de mâna lungă a FBI-ului”. Am întrebat spitalul Charité – Universitätsmedizin din Berlin, unde Gheorghe pretinde că se folosește postul în terapia cancerului și mi-a răspuns că „nu au experiență în acest domeniu”.

Dacă în cazul lui Gheorghe afirmațiile sunt cât de cât factuale și pot fi, la un moment dat, demontate sau demonstrate, cu Pavel Chirilă, invitatul-vedetă al taberei, povestea e și mai amestecată. La el, faptul că e medic cu experiență (are 71 de ani), că e credincios, că scrie cărți, că ridică spitale și hospice-uri pentru bolnavii de cancer îl face greu de contestat în mintea unor tineri care văd lipsurile zilnice din spitalele în care învață.

Unde mai pui și flerul antreprenorial: are afacerea Naturalia, care cuprinde o clinică de fitoterapie și homeopatie în Voluntari și opt magazine de produse bio în București și a reușit să obțină fonduri europene de 2,2 milioane de euro pentru construcția Clinicii Nera, în localitatea natală din Caraș Severin. Nera ar trebui să devină prima clinică de recuperare oncologică din România care va încorpora și un centru de cercetări, destinată bolnavilor de cancer în stadii inițiale, cu o capacitate de 42 de saloane individuale. Fiecare bolnav va trece printr-o cură de 14 zile, care va cuprinde dietoterapie, kinetoterapie, psihoterapie, iar costurile vor fi suportate de Casa de Asigurări de Sănătate și, probabil, și de pacient. Spune că la Nera nu va folosi fitoterapie și homeopatie, dar va folosi postul, dacă bolnavul va vrea.

Chirilă e medic internist și o vreme a predat bioetică la Facultatea de Teologie din Craiova, iar acum profesează la clinica lui din Voluntari. La emisiunea Eugeniei Vodă de pe TVR1, a spus că a fondat în București primul spital creștin de după ’90, unde l-a îngrijit gratis pe filosoful Petre Țuțea înainte să moară, dar care a fost implicat în 12 procese și „a fost spulberat” de Ministerul Sănătății după patru ani, fără să intre în detalii. Deși am cerut explicit Ministerului Sănătății clarificări despre aceste declarații, răspunsul a fost sec: centrul de medicină socială Christiana a fost înființat în 1990, ca spital finanțat de stat și din donații și desființat în 2002.

Chirilă este de departe purtătorul de lance al medicinei creștine
(a fondat în ’92 editura Christiana, unde conform site-ului propriu, au apărut peste 200 de cărți despre „posibila întâlnire fericită între credință și știință”), apărătorul familiei tradiționale (e unul dintre fondatorii Coaliției pentru Familie) și antivaccinist convins. Încă din 2008 vorbea împotriva vaccinurilor care ar putea preveni cancerul de col uterin, iar în vara lui 2017 cerea Președintelui Iohannis să nu promulge legea vaccinării obligatorii.

Chirilă folosește site-ul ActiveNews.ro, unde afacerea lui are publicitate, ca să își trimită mesajele – către Colegiul Medicilor, parlamentari, Gabriel Liiceanu, presă și oricine îl supără. Spune despre ActiveNews că „ei sunt creștini”, spre deosebire de „anticriști”, care nu îl citează sau îl citează ca să îl critice.

În tabără, Chirilă a vorbit despre stilul de viață ca factor de prevenție a bolilor și a ținut-o una și bună: până nu tratăm sufletul, nu vom putea trata trupul. Din fericire pentru noi, „sufletul se vindecă mai ușor decât trupul și se poate întâmpla printr-un cuvânt, la Evanghelie”. „Dumneavoastră ca medici, puteți să ajutați omul să aibă o credință, a noastră – că suntem într-o mănăstire ortodoxă –, care le va fi benefică și pe parcursul perioadei cât sunt bolnavi, și când se însănătoșesc”, a îndemnat el. A mai zis că homosexualitatea este un focar de boli și că există o tendință venită din Occident de promovare a acesteia.

La telefon, în drum spre o emisiune la Trinitas TV, Chirilă mi-a spus că își sfătuiește pacienții să practice metode spirituale de vindecare: spovedanie, împărtășanie, post, dar că nu îi obligă, „că nici nu e etic”. Iar celor care pun sub semnul întrebării metodele lui le spune că e problema lor. „Nu mă interesează cine le contestă, și eu contest un medicament alopat care dă o reacție adversă atât de mare, încât moare omul sub ochii tăi”, a continuat Chirilă pledoaria împotriva industriei farma începută de Gheorghe.

În mediul academic, lucrurile sunt și mai confuze. La Conferința Națională de Bioetică de anul trecut – al cărei președinte de onoare e condamnatul penal Vasile Astărăstoae –, a existat o sesiune de bioetică creștină, iar Chirilă și Astărăstoae au co-moderat o sesiune de etică a vaccinării. Astărăstoae recunoaște eficiența vaccinurilor, dar spune că vaccinarea obligatorie e un abuz, în condițiile în care în care epidemia de rujeolă din România din ultimii ani a îmbolnăvit 10.700 de oameni și a omorât 38.

Oameni ca Virgiliu Gheorghe sunt deocamdată marginali pentru că nu au mijloacele să se adreseze unei mase mari de minți tinere și nici mijloacele ca să facă propriile cercetări. Dar personaje ca Pavel Chirilă nu sunt respinse oficial de breaslă și au autoritatea diplomei de medic și resursele din business ca să-și facă vocea auzită.

Pentru mine, rămâne întrebarea: ce efect au toate curentele astea de gândire asupra unor medici în formare, care nu stăpânesc încă metodele de cercetare științifică sau tehnica argumentației?

Ciprian, de exemplu, spune că el citește articole științifice – singurul lucru pe care îl mai citește – și că, la seminariile pe care le ține, profesorul îi cere să vină cu contraargumente la studiile companiilor de medicamente. Dar nu sunt sigură în legătură cu ceilalți. Judecând după ce postează pe Facebook, singurele preocupări ale multora dintre cei pe care i-am cunoscut sunt taberele creștine și conferințele cu Mihail Neamțu sau cu diferiți preoți, care au tot mai des loc în facultățile de medicină din țară.

Scopul taberei nu era să predea cursuri de medicină, mi-a spus preotul Pantelimon Șușnea, purtătorul de cuvânt al mănăstirii și cel mai diplomat interlocutor pe care l-am avut pentru acest articol. Ci „să stabilească o punte interdisciplinară între medicină și credință”, adică să le arate tinerilor medici că viața trebuie privită într-un mod mai cuprinzător și că „sensul oricărui aspect al vieții nu e dat de aspectul în sine, ci de relația cu toate celelalte. Nu trebuie privit pacientul ca un mecanism biologic, ca un ceas stricat care vine la reparat”.

I-am spus că postul nu e o metodă acreditată medical și că taberele riscă să promoveze pseudo-știința, iar răspunsul a fost: „deocamdată”; doar au mai fost teorii neacreditate la un moment dat și acreditate ulterior. Am pomenit de medicina creștină și m-a corectat. A zis că nu biserica a inventat medicina și că nu poate monopoliza viziunea asupra ei, dar că, da, biserica și-ar dori să încreștineze toate aspectele vieții, adică să impună corectitudine, moralitate, un anumit comportament.

Să fiu sinceră, și eu mi-aș dori corectitudine și moralitate în jurul meu și nu prea-mi pasă cine le introduce, dar îmi pasă dacă astfel de norme creștine, paliativ util, vin la pachet cu practici medicale nevalidate științific sau cu ura față de celălalt, predicată grobian de personaje ca Dan Puric.

Despre cântecele patriotice preotul Șușnea a zis că nu ei le-au dat tinerilor, ci tinerii le-au adus la Oașa. Despre costume a recunoscut că mănăstirea le colecționează și că au un caracter simbolic, adică îți definesc o identitate și te conectează cu trecutul și cu neamul tău și de aceea le dau la purtat. Preotul Oliviu Botoi, reprezentantul Arhiepiscopiei Alba, sub egida căreia au loc taberele, a spus că ei cunoșteau programul taberelor de la începutul anului, că n-au avut nicio obiecție și că nu vede derapaje sau viziuni radicale. De cântecele patriotice nu știa și nici nu prea i-a venit să creadă, dar va cere detalii.

Am știut dintotdeauna că relația dintre religie și medicină e complexă și că influența primei în cea de-a doua nu e nici nouă, nici proprie ortodoxiei. Icoane au fost mereu în spitale – și în saloane, și în cabinetele medicilor. Așa cum sunt și în cancelarii la școală sau în birourile instituțiilor publice. Dar le-am considerat mai degrabă obiecte decorative, așa cum unii își aduc poze cu familia din vacanță. Noi nu sunt nici capelele creștine sau camerele de rugăciune din incinta spitalelor – în Marea Britanie, de exemplu, în aceeași cameră au loc săptămânal slujbe creștine și rugăciuni musulmane sau hinduse. În București sunt 52 de spitale și 33 de capele ortodoxe, în care slujesc 41 de preoți. Sunt mai mulți preoți decât capele pentru că în trei spitale sunt câte doi, iar în câteva spitale, care nu au capelă, fac slujbe în sala de mese. Din cei 41, 17 sunt plătiți de BOR și 24 de Ministerul Sănătății.

În lume există spitale catolice, unde și medicii, și pacientele acceptă că nu vor putea face niciodată avort, după cum există credincioșii din cultul Martorii lui Iehova care refuză transfuzii, chiar dacă riscă să moară, pentru că Biblia le spune că nu trebuie să mănânce sânge sub nicio formă.

Și nici chiar taberele de medicină și credință nu sunt ceva nou la noi. În România există încă din 1990 Asociația Medicilor Creștini, cu aproximativ 300 de membri, care reunește medici din toate cultele creștine, care aderă la o viziune holistică a pacientului și promovează valori creștine în practica medicală. Se întâlnesc de două ori pe lună în biserici penticostale și baptiste, iar studenții organizează congrese și tabere care conțin și sesiuni de cântări bisericești numite „laudă și închinare”. Diferența, spun membri cu care am discutat, este că nu aduc invitați care să vorbească în afara practicilor medicale recunoscute.


Teodora și colegii ei intră într-un sistem găunos, care își arată tot mai mult hibele: medici puțini, resurse limitate, infecții intraspitalicești, corupție, lipsa medicamentelor vitale, uneori malpraxis.

România e țara cu cea mai mare creștere economică din Uniunea Europeană, dar cu una din cele mai scăzute speranțe de viață din UE (75 de ani, față de 83 în Spania, de exemplu) și cu cea mai mică felie din buget alocat de Guvern pentru Sănătate, arată ultimul raport al Comisiei Europene și OECD care compară sistemele de sănătate din UE. Același studiu spune că România e statul membru cu cel mai mare număr de decese evitabile prin tratament, în mare parte pentru că, în afara asigurărilor de sănătate, românii plătesc mai mult din buzunar pentru servicii medicale decât restul europenilor. Altfel spus, când nu-ți permiți să plătești, amâni mersul la medic până e prea târziu.

La toate acestea, spun unii experți, se adaugă faptul că performanța, adică calitatea muncii medicilor, nu e măsurată. La fel ca școlile, spitalele primesc fonduri în funcție de număr – de elevi, respectiv de pacienți –, nu de rezultate și nici măcar de nevoi. Practic, la noi nimeni nu urmărește cât de repede merge din nou un pacient operat la picior, dacă are dureri sau dacă doarme bine noaptea, adică nu măsoară calitatea vieții pacientului (patient outcome measurement). „Din punctul acesta de vedere, suntem cu jumătate de secol în urmă față de Occident”, spune Vlad Mixich, medic și expert în politici de sănătate publică, președinte al think tank-ului Observatorul Român de Sănătate, care cercetează performanța serviciilor de sănătate de la noi.

Peste toate, Teodora și Ciprian intră într-un sistem piramidal, în care cariera unui medic tânăr depinde atât de mult de cel din vârf, încât trebuie să fii nebun să-l contești, spune Mixich. De exemplu, e iresponsabil ca un chirurg de 35 de ani să îi atragă atenția în sala de operație unui profesor universitar că există o procedură mai nouă și, poate, mai sigură decât cea pe care o folosește el. Riscă să cadă în dizgrație, să nu mai opereze și, practic, să nu mai învețe meserie.

„Când ești de 10 ani într-o funcție, șef de clinică, și nu te contrazice nimeni și ai câte 20 de pacienți la coadă în fiecare zi, ajungi să crezi că ai tot timpul dreptate, te iubește toată lumea și nimeni nu e ca tine”, spune Mixich. „Complexul lui Dumnezeu” pe care îl manifestă unii medici e întărit de percepția publică pe care, tradițional, o avem despre profesie și de narațiunea presei când relatează despre doctori „salvatori”, „îngeri”, „de top”, care „fac minuni”. Și cu cât această impresie de sine e mai exacerbată, cu atât afișarea ei e mai vizibilă. Îmi amintesc că biroul lui Gheorghe Burnei era un adevărat altar. Al lui Șerban Brădișteanu, unul din puținii chirurgi cardiovasculari care fac transplant de cord în România, la fel. „Paradoxal, o valoare creștină ajunge să facă diferența între medicul-Dumnezeu și cel prin vocație: smerenia”, crede Mixich, un catolic practicant care poate să explice la fel de bine dogma bisericii și mecanismul internațional de evaluare a tehnologiilor în sănătate.

Practic, pentru că formarea unui rezident depinde atât de mult de relația cu îndrumătorul din spital, modelul pe care acesta îl oferă devine esențial. Cât de empatic e, câtă libertate își ia în stabilirea terapiei, în ce măsură e la curent cu evoluția științei, ce crede despre sine, dacă acceptă bani, cum se comportă cu asistentele devin repere mult mai tangibile și replicabile decât tot ceea ce învață în facultate.

„Dacă un medic înnebunește complet și se crede inventator și trimisul lui Dumnezeu pe pământ, e foarte probabil ca el – așa cum funcționează instituțiile pe care le avem –, să facă asta mulți ani, înainte ca cineva să îl oprească, dacă îl va opri”, spune fostul ministru al Sănătății, Vlad Voiculescu, care se declară un creștin ortodox credincios deși nepracticant. Într-o conspirație a tăcerii care guvernează breasla medicală sunt foarte puține șanse ca un medic să sancționeze sau să atragă atenția asupra practicilor unui coleg. Cei care pot face asta sunt doar pacienții.

În 2016, din aproape 700 de reclamații la adresa medicilor, Comisia Superioară a Colegiului Medicilor din România(CMR) a sancționat 26 de medici, dintre care trei și-au pierdut dreptul de a profesa. E „de râsul curcilor”, spune Voiculescu referindu-se la numărul și tipul sancțiunilor. E „meritoriu și reflectă întru-totul activitatea remarcabilă a medicilor din România”, crede Gheorghe Borcean, președintele CMR, instituția care reglementează practica medicală în România și din care fac parte, obligatoriu, toți doctorii.

Soluția nu constă în și mai multe sancțiuni, ci în responsabilitate, pregătire medicală continuă și în aplicarea protocoalelor medicale, adică a unor seturi de proceduri și de tratamente pentru fiecare specializare în parte. Asta înseamnă că „nu tratezi și nu diagnostichezi după capul tău, ci ceea ce faci se bazează pe experiențe anterioare și pe date”, explică Voiculescu, ceea ce „face ca calitatea medie a unei intervenții, statistic vorbind, să depindă foarte puțin de locul unde o faci și de inspirația, măiestria, geniul de moment al unui medic”. Practic, protocoalele îi protejează atât pe medici, cât și pe pacienți, de posibile erori de raționament, cunoștințe insuficiente sau consecințele unei gărzi intense în noaptea anterioară. Asta se numește medicină bazată pe dovezi și e norma în lumea civilizată. Să negi medicina bazată pe dovezi e ca și cum ai nega că omul a ajuns pe lună sau că pământul e rotund.

Doar că la noi nu se prea aplică protocoalele, spune Voiculescu. În România, pentru aceeași afecțiune ai un tratament la București și altul la Cluj, zice el, pentru că nici asociațiile profesionale, nici Colegiul Medicilor și nici Casa Națională de Asigurări de Sănătate, care finanțează serviciile medicale, nu le impun cu adevărat. Pentru medici, asta se traduce printr-un grad mai mare de libertate, iar pentru pacient – într-un posibil risc mai mare. Simplificând, e ca și cum te-ai încăpățâna să montezi de capul tău o mobilă de la IKEA, ignorând instrucțiunile. S-ar putea să o montezi perfect, dar sunt mari șanse să omiți vreun șurub esențial sau să-ți ia de trei ori mai mult timp, inutil.

Același Gheorghe Borcean crede însă că normele, protocoalele și ghidurile consumă din timpul alocat îngrijirii directe a pacientului și le numește „medicină defensivă”, cu rol nu atât în interesul pacientului, cât pentru siguranța juridică a medicului. „Această medicină defensivă induce costuri și duce la frânarea progresului medicinei prin teama medicilor de a încerca ceva nou”, spunea șeful medicilor la Convenția Română a Spitalelor în octombrie 2016, pentru ca în martie 2017, în mesajul oficial la 20 de ani de la înființarea CMR, să condamne drepturile pacientului. „Pacienții care altădată acceptau necondiționat ordinele paternaliste ale medicilor le cer adesea astăzi să-și justifice recomandările sau își caută a doua opinie pe Internet. Pacientul de astăzi nu mai vine la medic cu încrederea și seninătatea de odinioară, nu mai crede fără să cerceteze că medicul îi vrea binele necondiționat.”

Toate astea sunt manifestări ale unei lumi apuse, spune Voiculescu, ale unei filosofii care e revigorată tot mai mult în ultima perioadă, aceea de cetate asediată care trebuie apărată. Unii medici români, adaugă el, se simt atacați din afara domeniului – fie de pacienți, care au drepturi –, fie de non-medici care cer protocoale și reguli egale pentru toți. Mixich spune că în facultate n-a învățat despre protocoale și nici diferențele dintre studiile clinice (serie de cazuri, observarea unei cohorte, studiu randomizat sau dublu orb randomizat), care îți arată validitatea rezultatelor unui articol științific. A absolvit acum 10 ani și despre protocoale a aflat prima dată la un curs la Harvard.

Ciprian, rezidentul de la Târgu Mureș, spune că a învățat despre protocoale și că la institutul unde lucrează se aplică, ba mai mult, că îl ajută mult în munca de început de carieră.

„Dacă nu i-a sărit lumea în cap, e o problemă”, mi-a spus el într-o duminică la Târgu Mureș, referindu-se la Borcean și făcându-mă să cred că mai există o speranță. „Nu poți să ieși din medicina bazată pe dovezi. Eu n-am voie să am păreri. Dacă am păreri, fac o cercetare.” Venea după câteva ore în care îi explicase surorii lui sistemul nervos și după slujba de dimineață de la Găbud. În ziua anterioară mersese voluntar la gardă, dublându-și, practic, colegii, numai ca să vadă mai multe cazuri și să capete mai multă experiență. Mânca lasagna la La Teo, restaurantul de lângă Colegiul „Alexandru Papiu Ilarian”, unde obișnuia să chiulească în liceu, în special de la matematică. Într-a IX-a era olimpic la română și aproape corigent la matematică. Și acum, dacă ar avea timp, i-ar plăcea să mai citească basme românești și rusești, pentru că basmul i se pare cea mai complexă specie literară, care te trimite la esența și trăirile unui popor.

Când l-am întrebat ce ar schimba la sistemul medical, a spus sigur pe el: universitățile de medicină, care nu îi încurajează pe studenți să gândească și să caute. Ciprian știe și folosește și PubMed, biblioteca națională de științe medicale din SUA, care reunește toată literatura de specialitate publicată vreodată în engleză. A menționat PubMed fără să îl întreb eu. Dar el trăiește și lucrează într-un mediu în care face cercetare și vrea un doctorat la toamnă, ceea ce nu e valabil pentru toți studenții care merg la Oașa. Teodora știe că există protocoale, dar e puțin nesigură când vorbește despre ele sau despre medicina bazată pe dovezi. Nu știe de PubMed și e îngrijorată că la licență trebuie să folosească bibliografie apărută în ultimii 10 ani, în condițiile în care toate manualele lor sunt mai vechi de atât. Îi place că la biserică i se spune foarte clar de unde, ce și cât să citească, pe când la facultate nu. Teodora pare că ilustrează exact temerea lui Ciprian despre calitatea școlii românești.

După rezidențiat, medicii sunt obligați să facă ceea ce se numește educație medicală continuă (EMC) și să obțină un număr de credite fără de care nu li se prelungește autorizația de liberă practică. EMC se face prin abonarea la reviste de specialitate și prin participarea la cursuri și congrese și e chiar mai importantă decât facultatea și rezidențiatul, pentru că știința evoluează. Astfel de abonamente pot costa și mii de euro și, dacă nu lucrezi și în mediul academic, cel mai probabil nu ai acces la unul.

Nu există date despre cât de educați medical sunt medicii, dar, empiric, există indicații. Spre exemplu, în 2011, institutul englez care evaluează tehnologii medicale, NICE, a fost angajat de guvernul român să evalueze lista de medicamente compensate. NICE a constat că pe locul trei în topul medicamentelor care generează cele mai mari cheltuieli (16,3 milioane de euro pe an) era Bilobil, un medicament care fusese demonstrat științific că e ineficient, un fel de apă de ploaie, spune Mixich. Bilobil conține gingkobiloba și era prescris pentru îmbunătățirea circulației sângelui. România a fost ultima țară din UE care l-a scos de pe lista de compensate, după încă un an.

Ce literatură medicală citesc și cum citesc tinerii medici e esențial ca să poată discerne între știința adevărată și pseudo-știință și să-și poată pune semne de întrebare în fața unor afirmații precum cele din tabăra de medicină. Teodora nu-și amintește s-o fi intrigat nimic din ce a auzit acolo și nu a simțit nevoia să verifice nimic ulterior. Ține minte doar că prezentarea lui Virgiliu Gheorghe a fost mai aridă, iar a lui Pavel Chirilă mai umană. Crede doar că prea multă siguranță de sine nu e bună: nici să spui că postul e bun la tot, dar nici că e de lepădat. Nici să tratezi exclusiv homeopat, nici să respingi de tot ideea. Nici să faci orice vaccin, nici să nu faci deloc. Că și noi am făcut vaccinuri și n-am murit. „Fiecare medic să-și facă gândurile lui legate de vaccin”, spune ea, contrazicându-l nu doar pe Voiculescu, ci și pe Ciprian, care nu crede că doctorii ar trebui să aibă păreri.

Ciprian a criticat dur tabăra de medicină de la Oașa, în care a fost doar câteva zile. A spus că Virgiliu Gheorghe nu avea ce să caute, pentru că nu e medic și își arogă competențe pe care nu le are. Nu folosește studii științifice și din cauza unor oameni ca el credința devine pseudo-știință. „Biserica de multe ori se identifică cu el și invers. (…) Biserica merge mult pe laici în ultima perioadă, tocmai ca să câștige credibilitate, dar cu laici de tipul ăsta și-o pierde”, a spus Ciprian. L-a criticat și pe Pavel Chirilă, despre care spune că „mai exagerează”, că se bagă în specialități pe care nu le cunoaște și că promovează homeopatia. Deși științific s-a dovedit că nu funcționează, aceasta e legală și acreditată de Ministerul Sănătății ca terapie alternativă la noi și în alte țări europene.

„E cu adevărat pseudo-știință ce promovează ei și e un mare deserviciu pe care ni-l fac nouă, celor care vrem să împăcăm credința cu medicina”, mi-a spus Ciprian.

O chestiune asupra căreia el nu e încă împăcat e transplantul. Deși BOR îl susține, Ciprian spune că recoltarea de organe de la pacienți în moarte cerebrală tot implică un moment în care tu, medicul, decizi sfârșitul vieții, iar asta e incompatibil cu credința creștină. Acum, dacă s-ar întâmpla să fie de gardă și să aibă un astfel de caz, ar urma procedura de transplant. Dacă în viitor va decide că nu mai vrea să facă asta, spune că ar pleca din spital și ar merge în ambulatoriu (fostele policlinici), unde nu ajung cazuri ca astea.

Și el ține post, ba chiar trei zile de post negru în prima săptămână în postul Paștelui, dar spune că nu l-ar recomanda niciodată unui pacient. Mai mult, a recunoscut că și el s-a simțit ciudat în prima tabără de la Oașa, până a înțeles sensul ritualurilor și conținutul slujbelor și a criticat habotnicia unora dintre tinerii care merg acolo. („De-aia nu mai poate Dumnezeu, că îți iese o șuviță din batic.”)

Ciprian e, evident, conservator în unele privințe, dar granița dintre ce ar face și ce nu ar face din ceea ce aude la Oașa e clară pentru moment. Chiar și așa, existența unei tabere de medicină la o mănăstire mie mi se pare o greșeală. Am căutat să vorbesc și cu medici cu experiență, ca să văd cum se raportează ei la ideea taberelor.

Mihai Craiu, medic pediatru, conferențiar la UMF „Carol Davila”, fiu și nepot de preot, crede că medicina creștină e un pas înapoi și că organizatorii taberelor au un bias de selecție a invitaților, care nu e în regulă. „Ca doctor de urgențe, am văzut foarte mulți copii plecând dincolo”, spune Craiu. „Dacă nu îți găsești un echilibru în ceva, o iei pe arătură ori devii un cinic odios.” Și el se roagă și merge la biserică când îi e greu, dar limitele sunt clare: un doctor nu ar trebui niciodată să judece un pacient pentru credința sau necredința lui sau să încerce să-l aducă pe calea cea dreaptă. „Să crezi că tu știi mai bine, asta e trufie.” Și trufia e unul dintre cele mai mari păcate în creștinism.

Craiu e convins că această aplecare a tinerilor derivă din criza de modele. „Față de generația mea, care am avut modele (…), acum sunt niște epigoni și probabil acești tineri nu se regăsesc, n-ar vrea să fie ca mentorii pe care îi văd în facultate.”

„Intră într-o breaslă decrepită, marată de acuzații de șpagă, corupție, criminalitate atât organizată, cât și individuală, hoție, scandaluri”, spune și Gabriel Diaconu, medic psihiatru și autor la publicația Viața Medicală. În condițiile în care 75% dintre studenții la Medicină ar pleca din țară, biserica le dă un sentiment de apartenență, spune el: „Când te simți respins ca viitor medic în România, vine părintele și zice: «Am eu o tabără», nu-i așa că îți place să te simți băgat în seamă și reprimit?”.


I-am întrebat pe Ciprian și pe Teodora dacă există asemănări între medici și preoți. Ea a zis că răspunderea e mai mare la preoți, pentru că ei sunt responsabili de sufletul omului pe veșnicie, pe când medicii doar de trup și că amândoi au nevoie de niște sclipiri de sus ca să te ajute. El a zis că ambii încearcă să restaureze ceva: „noi, starea de sănătate, ei, omul mai global, spiritual” și că preoții ar trebui să accepte că medicina e un instrument pus la dispoziție de Dumnezeu și să se smerească în fața lui.

Nu mă îndoiesc de credința niciunuia și îi cred când spun că nu ar lua bani pacienților, că nu i-ar da afară din cabinet și că le-ar vorbi frumos. Nu credința e o problemă. Și Voiculescu, și Diaconu, și Mixich, și Craiu mi-au spus că și-ar dori mai mulți doctori credincioși în sistem. Și eu cred că am avea mai multă empatie, mai multă umanitate și mai puțină corupție, dacă ar fi așa.

În realitatea de azi, dubla măsură e periculoasă. Unii fac o rugăciune, alții fac yoga sau meditație. Unii îi spun post negru de 18 ore, alții îi spun cură săptămânală de dezintoxicare. Unii vorbesc de filantropie și caritate, alții îi spun milostenie. Unii spun să fii smerit, alții spun să nu te iei prea în serios. S-ar putea ca, până la un punct, să fie doar o chestiune de limbaj. Nu putem avea pretenția ca oamenii – fie ei și doctori – să nu-și manifeste credința. Iar dacă un ONG – și nu o mănăstire – ar colecționa și ar împărți oamenilor costume populare și le-ar lua înapoi seara, cred că am umple Facebook-ul de share-uri.

Când însă protocoalele nu se aplică sau sunt deficitare, când conducerea CMR condamnă folosirea regulilor și emanciparea pacienților, iar personaje care amestecă știința cu terapii alternative (în cel mai bun caz) sunt legitimate de Biserică, autoritatea în care unii viitori medici se încred, atunci avem o problemă. Și când minți tinere, studenți la Medicină sau nu, sunt îndoctrinate împotriva „celuilalt”, uneori subtil (cum face preotul Constantin Necula), alteori grobian (cum face Dan Puric), atunci iar avem o problemă. Discursul naționalist intolerant și anti-progres deja există în societate. Se întețește. Și riscă să târască cu el și viitorii medici.

Documentarea acestui articol a fost parțial susținută de Balkan Fellowship for Journalistic Excellence Alumni Fund.


Acest articol apare și în:

DoR #31

Căutări (I)
Primăvară, 2018

Cumpără revista

10 comentarii la Doctori și Dumnezei

  1. E mult prea amplu materialul.

    Concluziile sunt abrupte si fara prea mare legatura cu restul. Fragmentele pe care se bazeaza sunt mai putin de 10% din ceea ce s-a scris.

    Faptul acesta sugereaza ca articolul, bun – prin partea de deschidere si de reverenta fata de dimensiunea religioasa ignorata aproape sistematic de media sau prezentata exclusiv intr-o lumina defavorabila, a fost dirijat in directia asta.

    Pacat

  2. Ca viitor medic, acest articol mă îngrijorează și mă întristează. Poate sunt mai radicală, dar convingerile religioase n-ar trebui amestecate cu medicina si cu știința în general. Nu pot să am încredere că un medic care militează pentru homeopatie și știință amestecată cu pseudoștiință și împotriva vaccinării, contraceptivelor sau educației sexuale e un medic bun. Faptul că se consideră că doar prin credință sau prin apartenența la o religie poți să fii mai empatic e greșit, în opinia mea. Moralitatea nu e condiționată de religie. Acești oameni chiar se consideră mai buni decât alții, dar în același timp sunt rasiști, homofobi, xenofobi.

  3. Si in romania au inceput cu astea? .ca in franta si germania si spania etc de mult au introdus spiritualitatea in spitale, unii dau bani grei sa tina post.

  4. In perioada interbelica o multime de intelectuali au fost ispititi de slujitori ai bisericii ortodoxe de a adera la „(non)valorile leginare”, valori straine neamului romanesc. I-au pacalit cu Fiul lui Dumnezeu si au dus tara la dezastru, neamul romanesc fiind tratata ca a doua natie acuzata de holocaust si pe cale de consecinta plasarea romanilor si a Romaniei pe ultimul loc in Europa la mai toate criteriile.
    Din pacate, odiosul sarpe veninos al legionarismului continua sa-i ademeneasca perfid pe romani si dupa cum vad chiar pe medici(probabil tot etnici romani), o patura sociala care ar trebui sa dea prima tonul ca sa ne invete sa invatam din greselile trecutului(mai ales al celui legionar si antonescian).
    Avand in vedere ca unii slujitori ai bisericii ortodoxe ademenesc la (non)valorile legionare pe care le infasoara mistic in credinta crestin-ortodoxa, nu-mi pare de mirare stiind ca asa au procedat si in perioada interbelica. Mai de mirare imi pare activitatea mistico-religioasa a multime de medici ai zilelor noastre(asa cum inteleg din textul articolului).
    Personaje precum Dan Puric chiar sunt niste elemente nocive pentru sanatatea neamului romanesc.

  5. Frumos articolul. Felicitări ????

  6. Interesant articolul, dar mult prea lung pentru a fi citit pe ecran. Trecand peste aceasta, amestecarea stiintei cu credinta in entitati imaginarea nu poate fi decat o mare prostie.

    Misticismul nu are ce cauta in spitale si, in general, in medicina. Nu conteaza religia sau secta, ci numai efectul nefast care, la unele dintre ele, merge pana la interzicerea interventiilor medicale autorizate. Derapajul medicilor spre bigotism extrem si promovarea de catre ei a unor asa zise medicine alternative (ayurvedice, homeopatie, traditionale chineze etc.) sunt un pericol pentru sanatatea populatiei.
    In plus manifestarile unor ortodocsi extremisti, fanatici si nostalgici ai legionarilor, sunt la limita legalitatii, ele devenind uneori violente (cazul MTR). Se doreste cumva infiintarea unui „califat” ortodox brancovenesc?

  7. Chiar titlul articolului tau, draga Sorana, arata subiectivitatea si eroarea in care te situezi. Da, exista un Dumnezeu, cel Adevarat si mai exista unul pe care tu ti-l conturezi in functie de limitele si spatiul tau de confort, un dumnezeu al tau, care nu are de a face cu Cel Adevarat…
    Concluzia la tot acest articol e ca nu ai cum sa intelegi ceea cu nu cunosti. Si asa va fi mereu… Incearca sa Il cunosti pe Dumnezeul cel Adevarat si o sa intelegi multe, foarte multe.
    Dar uite, poti sa faci inca ceva- banii pe care ii primesti ca sa publici asemenea articole, investeste-i in carti bune care vorbesc despre legatura stransa dintre spiritualitate si vindecare sau despre legatura dintre psihologie-medicina-teologie. Este cunoscut deja ca mai inainte de a se imbolnavi trupul, se imbolnaveste sufletul (carti bune am zis, caci din pacate exista si multa maculatura si mult ezoterism pe teme de genul asta).
    Iti doresc mult succes !

    P.S. 99% din pacientii domnului dr. Pavel au venit la cabinetul dansului ca urmare a ESECULUI sistemului medical conventional… Esec de care nici un medic alopat nu vorbeste! Astfel incat, dupa n vaccinuri si n antibiotice nici nu mai stii ce sa tratezi intai si intai. Cauzele propriu zise ale bolii sau efectele (de cele mai multe ori grave) antibioticelor, vaccinurilor sau ale altor interventii nefaste ale medicinei conventionale ?

  8. Articolul se termină aşa: „Documentarea acestui articol a fost parțial susținută de Balkan Fellowship for Journalistic Excellence Alumni Fund.”
    Iar pe site-ul fundatiei care a dat banul pentru articol gasim: „The alumni project is supported by Open Society Foundation”. Iar Fundatia pentru o Societate Deschisa se mai numeste si FUNDATIA SOROS. :))))))))))))) E cel putin f funny.

  9. Foarte fain articolul! Personal, sper ca Ciprian sa-si pastreze principiile din prezent si sa ajunga sa fie un exemplu pt ceilalti medici. Altfel, e inspaimantator sa vezi inapoierea multor ortodocsi romani, si felul in care amesteca stiinta cu misticismul.
    Si da, s-a simtit bias-ul autoarei, dar la fel s-a simtit si nevoia de a se uita dincolo de acest bias, un lucru care nu se poate spune despre o buna parte din comentatorii de mai sus…

  10. Propaganda Sorosh …100% si Harari discipolul lui Sorosh .Personal ma doare ca sunt doctorii atei…

Comentariile sunt închise.