[EduDoR] Cenușăreasa educației

Institutul de Științe ale Educației e singura instituție publică de cercetare din domeniul educației din România…

Ce este și ce face Institutul de Științe ale Educației, una dintre cele mai importante instituții publice, de care probabil n-ai auzit niciodată.

 

 

Institutul de Științe ale Educației în zece puncte:

Institutul de Științe ale Educației (IȘE) e singura instituție publică de cercetare în educație din România.
Scopul IȘE e să cerceteze fenomene și schimbări în educație – de la abandon școlar, la rezultatele simulărilor, la metode noi – și să propună soluții.
Institutul a fost înființat în 1952, apoi desființat de Ceaușescu 30 de ani mai târziu, din cauza unui program de tehnici yoga ale cărui detalii se cunosc prea puțin.
IȘE coordonează elaborarea planurilor cadru și a programelor școlare în învățământul preuniversitar.
După ’90, cercetătorii IȘE au inițiat rapoarte asupra asupra sistemului de învățământ și au introdus indicatori de evaluare chiar înainte ca ei să devină obligatorii la nivel european.
Rezultatele muncii lor nu sunt întotdeauna folosite: dacă nu convin, unele rapoarte sunt ignorate de minister, iar altele nu ajung la toți profesorii din lipsa fondurilor.
În ultimii ani, institutul trebuie să răspundă tot mai multor petiții publice și solicitări de la ministerul Educației, ceea ce diminuează timpul destinat cercetării.
Bugetul IȘE a scăzut față de 2015, bani pentru un abonament la baze de date de specialitate și pentru participarea la conferințe internaționale nu există.
Pentru prima dată, planurile cadru la gimnaziu propuse de ei au fost intens dezbătute public și contestate de o comisie suplimentară numită de ministrul Educației.
Nivelul discuțiilor i-a convins pe specialiștii IȘE că trebuie să înceapă să comunice și pentru publicul larg, deoarece curriculumul este un bun al tuturor.

Pe un panou din holul clădirii, printre desene cu floarea soarelui și picături de ploaie, e o coală portocalie pe care un copil de 10 ani a scris cu carioca verde și litere perfect aliniate: „Institutul de Științe ale Educației este un loc unde lucrează mulți oameni. Aceștia, prin munca depusă, ajută ca școala să fie mai interesantă, profesorii să fie mai buni, iar copiii să se gândească cu drag la școală.”

Mesajul a fost scris toamna trecută de Silvia, când, la sărbătoarea a 25 de ani de activitate, câțiva dintre cercetători s-au gândit să le ceară copiilor lor să descrie institutul. Mama Silviei, Irina Horga, 43 de ani, e mândră de cum a evoluat înțelegerea fiicei asupra serviciului ei. Prima dată când a călcat în institut, pe la trei ani, Silvia a întrebat unde sunt copiii. „I-am explicat atunci că fie mergem noi la copii, fie ajungem la ei prin cărțile noastre”, spune Horga.

Cuvintele Silviei sunt probabil cele mai calde dintre cele spuse despre institut în ultimele luni, când criticile au curs din toate direcțiile odată cu dezbaterea despre stabilirea planului cadru la gimnaziu, adică documentul care cuprinde materiile de studiu și numărul de ore alocat fiecăreia. IȘE a coordonat grupul de lucru care a elaborat planurile cadru, așa cum a făcut-o și în trecut, doar că de data asta propunerile lor – singurele care sunt oficial luate în calcul de minister – au fost contrate public și vehement de mai multe grupuri. (Am scris despre diferitele propuneri, aici.)

Horga e o brunetă minionă, cu ochelari și cercei mici de aur, cu o fustă lungă, neagră și o bluză gri încheiată în nasturi, fără machiaj și fără ojă, care pe 1 martie oferea colegelor din birou mărțișoare făcute de fetița cea mică la grădiniță. A venit în institut printre primele generații de absolvenți ai Facultății de Psihologie și Științe ale Educației (FPSE) de la Universitatea din București, la mijlocul anilor ’90, iar acum lucrează în Laboratorul de Politici Educaționale.

În institut sunt 45 de cercetători, majoritatea absolvenți ai Facultății de Psihologie și Științe ale Educației, împărțiți în cinci departamente numite „laboratoare”. Institutul este subordonat ministerului Educației, iar scopul specialiștilor e să facă studii care să pregătească sau să evalueze implementarea de politici și strategii educaționale, cum ar fi introducerea Clasei Pregătitoare sau a învățământului obligatoriu de zece clase. Coordonează elaborarea planurilor cadru și a programelor, fac ghiduri de lucru la clasă pentru profesori, țin cursuri – de la reducerea violenței în școli, până la cursuri pentru consilierii școlari. Toate presupun lucrul direct cu profesorii din sistem, unele chiar vizite în școli, astfel că experții IȘE spun că sunt mereu conectați la realitatea din clasă.

Unii dintre ei merg la întâlnirile periodice ale comunității de ONG-uri din educație și știu care sunt inițiativele și nevoile, unii ies în presă ca să explice ce face IȘE, iar alții intră în școlile copiilor ca să țină diferite lecții: în Săptămâna Altfel, Horga va avea o oră de educație financiară, pentru că e prima dată când Silvia și colegii ei de-a V-a vor primi burse și s-a gândit că ar fi bine să vorbească despre bani și cum îi cheltuiesc (anul trecut, tot ea le-a vorbit despre drepturile copilului).

IȘE e singura instituție publică de cercetare din domeniul educației din România și a fost de-a lungul anilor unul din puținele elemente de stabilitate din sistemul public de învățământ, care a schimbat peste 20 de miniștri în 25 de ani (șase doar în 2012) și aproape tot atâtea încercări de reformă.

Magdalena Balica, directorul adjunct al institutului, spune că rolul lui a fost dintodeauna acela de intermediar dintre sistemul de educație la firul ierbii și decidenți, care, prin munca de cercetare din școli, propune opțiuni de politică educațională. „Nu vrem să fim o instituție de cercetare care doar se uită și nu reacționează”, spune ea, „ci una care încearcă să și facă niște lucruri”. Dă exemplul proiectului Tinerii împotriva violenței, în care, pornind de la un studiu pe care l-au făcut, au ajuns să formeze mii de profesori în combaterea violenței în școli.

În general, decid singuri temele de studiu, dar, în ultimii ani, au tot mai puțin timp pentru asta, fiindcă trebuie să răspundă diferitelor petiții care vin de la public sau din Parlament (și câte 17 petiții pe zi, de când s-au pus în discuție planurile cadru) și solicitărilor suplimentare ale ministerului: ba un raport pentru Consiliul Europei, ba unul pe învățământ superior, ba – cel mai recent – o analiză a rezultatelor slabe la simulările examenului de-a VIII-a, unde doar 44% dintre elevi au luat peste 5. De analiza simulării au aflat din presă, pentru că inițial nu a existat o cerere oficială. S-au apucat imediat de lucru, odată pentru că s-au obișnuit să li se ceară rezultate de pe o zi pe alta și voiau să fie pregătiți, dar și pentru că li s-a părut un subiect interesant de cercetare în sine. Cererea oficială a venit abia după 18 zile. Toate acestea fac însă aproape imposibilă dezvoltarea instituțională și estimarea unui volum de muncă la începutul anului, spune directorul general al IȘE, Ciprian Fartușnic.

„Eu am intrat aici ca cercetător și de la an la an povestea asta cu curriculumul s-a amplificat, aria cercetării se tot diminuează, ajungi un aparat funcționăresc al ministerului”, spune Fartușnic.

Nimic din munca lor nu se face după ureche, ci este o activitate științifică spun cei de la IȘE. În ultimele luni însă, expertiza le-a fost pusă la îndoială, iar spațiul public inundat cu puncte de vedere vehemente, din partea altor experți care nu au făcut niciodată planuri cadru, a Academiei Române, care nu renunță la predarea latinei, a unor profesori universitari care vor mai multe ore de istorie, dar consideră educația pentru drepturile copilului inutilă, a părinților care se plâng de prea multe teme și chiar a ministrului Adrian Curaj, care în decembrie 2015 și-a format o comisie consultativă proprie, care să dea feedback pe propunerile pe care grupul de lucru coordonat de IȘE le elaborase.

„Aștept de la IȘE, de la profesioniști, o soluție, că doar ministrul nu e deținătorul pocalului cu adevăr”, spunea Curaj la începutul lunii la o conferință a oamenilor de afaceri. „Mă aștept să luăm niște decizii înțelepte.”

O decizie finală asupra planului cadru la gimnaziu ar trebui să fie anunțată în zilele următoare.

 

***

 

Horga face parte din echipa de cinci-șase cercetători care timp de nouă luni în fiecare an lucrează la Raportul asupra stării sistemului de învățământ, poate unul din cele mai importante documente de diagnoză la ora actuală și pe care, conform legii, miniștrii sunt obligați să îl prezinte și în Parlament. Pe baza datelor brute de la Institutul Național de Statistică (INS) și din Sistemul Informatic Integrat al Învățământului din Romania (SIIIR), un fel de portal în care școlile sunt obligate să introducă date despre fiecare elev în parte, Horga și colegii ei calculează nivelul abandonul școlar, rezultatele la evaluările naționale sau ponderea profesorilor calificați și necalificați din ultimul an școlar și evidențiază tendințele din ultimii cinci.

Raportul a apărut în 2005, la inițiativa celor de la IȘE, care și-au dat seama că lipsa datelor despre sistem e o mare problemă, pentru că nu se pot face strategii și lua decizii fără a cunoaște realitatea din teren. Fără a-i nominaliza, specialiștii IȘE spun că nu toți miniștrii au înțeles relevanța acestui raport. Unii ziceau: „De ce îmi aduceți date de anul trecut, că eu n-am fost ministru anul trecut”, unii cereau analize imediate asupra măsurilor luate de ei (deși rezultatele se văd în timp), iar altora nu li se păreau relevanți anumiți indicatori care țin de integrarea pe piața muncii, ori tocmai aceștia, spun cei de la IȘE, îți arată calitatea unui sistem de educație.

Tot IȘE a introdus, în 2007-2008, rata abandonului la nivelul unei generații („abandonul pe cohortă”). „La începutul anilor 2000 se raportau elevii care au intrat la începutul anului și cei ieșeau la sfârșitul anului și abandonul era 1-2%, nu părea îngrijorător”, spune Magdalena Balica. „Când au văzut câți intră în clasa I și că termină a VIII-a cu 15-16% mai puțini, șocul a fost mare”.

Chiar și așa, ministerul nu a făcut imediat din reducerea abandonului școlar o prioritate. De abia prin 2010-2011, când Uniunea Europeană a introdus un indicator de părăsire timpurie a școlii, a stabilit ținte pentru 2020 și a cerut statelor membre să raporteze semestrial măsurile luate, a început și ministerul să ia în serios această problemă, și de abia din 2015 avem o strategie națională în acest sens. În 2015, conform Eurostat, rata de părăsire timpurie a școlii în România a fost de 18,9% (media europeană a fost 10,9%), iar ținta națională pentru 2020 este 11,3% (10% cea europeană).

 

***

 

Laboratorul de Politici Educaționale e perete în perete cu cel de Teoria Educației, la etaj. Tot acolo, de o parte și de alta a scărilor, mai sunt sala de consiliu, secretariatul, biroul directorului, vitrine din sticlă cu lucrări publicate de-a lungul timpului, iar în capete câte două fotolii și o măsuță. Parchetul scârțâie la cea mai ușoară apăsare.

Camerele înalte, cu pereți albi și lambriuri cafenii din lemn, tavanele cu stucaturi și luminator în hol, așa cum îi stau bine unei clădiri de pe Știrbei Vodă, gard în gard cu Conservatorul și cu parcul Cișmigiu, îi dau aerul unei instituții centrale din anii ’80. O aduc în zilele noastre tablourile fanteziste ale elevilor și studenților la Arte, imprimanta din hol care zumzăie neîncetat și oamenii, care nu lucrau aici pe-atunci: câte patru-cinci într-un birou, la desktop-uri negre, unii cu căștile pe urechi și toți înconjurați de cărți: studii, broșuri, ghiduri pe birou, sub birou, lângă birou, cu câte un calendar mare, colorat, lipit pe peretele din spate. În general e liniște. La telefon se vorbește în șoaptă sau pe hol, mâncarea se aduce de acasă în caserolă sau de la cantina Conservatorului și se mănâncă de obicei în fața ecranului.

IȘE a fost fondat în 1952, s-a numit inițial Institutul de Cercetări Pedagogice, iar în anii ’70 a fost comasat cu cel de Cercetări Psihologice. În 1982 însă a fost desființat de soții Ceaușescu din cauza „Afacerii Mișcarea Transcendentală”, un program de tehnici de meditație yoga adus în țară de un român plecat de mulți ani și inițiat de un guru indian. Printre cei interesați de aceste metode ar fi fost și Aurora Liiceanu, Andrei Pleșu sau scriitorul Marin Sorescu. Inițial, partidul și Securitatea au permis efectuarea unor cercetări la institut asupra acestor tehnici, pentru ca apoi să considere programul o sectă religioasă periculoasă și să-i trimită pe toți specialiștii din institut muncitori necalificați în fabrici. Era începutul anilor ’80, când paranoia Ceaușeștilor și obsesia pentru propriul cult al personalității atinseseră apogeul, iar orice i-ar fi putut pune în umbră și orice ei nu înțelegeau trebuia înlăturat. Drept consecință, tot ce însemna cercetare în psihologie și pedagogie a fost pus pe butuci până în 1990, când institutul a fost reînființat cu actuala denumire. Detaliile „afacerii” sunt încă ascunse în documentele Securității, parte din ele clasate.

La repornirea activității au pus umărul oameni care lucraseră anterior, profesori din învățământul preuniversitar și absolvenți ai altor specialități decât pedagogia, pentru că și catedrele de pedagogie, psihologie și sociologie din universități fuseseră desființate la sfârșitul anilor ’70, când singura filozofie trebuia să fie cea a partidului comunist.

Dan Badea, 60 de ani, a venit chiar în vara lui ’90, după șase ani de predat româna în județul Călărași și cinci de tradus pentru întreprinderea Microelectronica din București. A dat concurs pentru un post la institut pentru că, spune el, voia să facă revoluție. Era sătul de limba de lemn din facultate și de „orizontul îngust și îmbâcsit” de care avusese parte. La absolvire, în ’79, decanul le spusese: „Noi nu scoatem profesori universitari, noi suntem o fabrică de profesori”, pentru ca apoi să fie cu toții trimiși la țară, nici măcar în vreun orășel muncitoresc cât de mic. Opțiunile sau pregătirea personale nu contau defel, iar posibilități de promovare nu existau, astfel că anii ’90 apăreau ca providențiali.

Badea spera că după Revoluție, „tineretul și creativitatea se vor revărsa peste școala românească”. „Am venit cu această iluzie și m-am considerat un ales al sorții”, spune el autoironic. E unul dintre cei zece cercetători din Laboratorul de Teoria Educației, iar pasiunea lui, glumește el, e teoria chibritului: îl preocupă conceptele și problemele de epistemologie (teoria cunoașterii științifice) – de fapt, tocmai elementele care stau la baza oricăror cercetări și e convins că școala ar trebui să formeze în continuare o cultură generală solidă și să nu cadă pradă obsesiei practicalității. Până și cercetarea este atinsă de acest mit al utilului, crede el: „Să fie totul cuantificabil, pentru că se dau bani și trebuie să ai niște rezultate. Problema e că educația nu poate fi văzută ca o industrie sau ca o piață a serviciilor educaționale.” Mai mult, crede că, din cauza influenței presei și a convingerii că, în democrație, oricine are dreptul la opinie, spațiul școlii „s-a desacralizat”: „Dintr-o dată un ochean s-a pus pe școală și pe tot ce mișcă acolo. Școala a ajuns în centrul privirii tuturor, a pierdut din respectul oamenilor și s-a transformat în ceva transparent și vulnerabil.”

Badea crede că învățământul românesc o duce atât de prost pentru că a fost supus politicului, apoi goanei după bani, apoi unor exigențe europene, cum ar fi centrarea pe competențe în educarea elevilor; pentru că noi, ca țară mică, am facut reformă numai prin imitație; pentru că atunci când se schimbă șeful învățământului, se schimbă și direcția; pentru că tot timpul ne-am grăbit să introducem schimbări, fără să le testăm înainte.

„Cum ar fi ca în sănătate unul să zică: am un leac”, îl completează Monica Cuciureanu, colega lui de departament. „Și toată lumea îl încearcă, vedem apoi câți or muri. Apoi vine altul și facem la fel.”

Două lucruri majore îi lipsesc sistemului românesc de educație, sunt de acord toți de la institut: o strategie națională, de la Clasa Pregătitoare până la învățământul superior. Această strategie ar trebui să stabilească obiectivele educației din România și cum se pot ele obține. În lipsa ei, toate celelalte strategii pe care le avem: pe infrastructură, pe educație timpurie, pe formarea adulților, pe abandon școlar sunt numai piese dintr-un puzzle care nu știm cum trebuie să arate. Al doilea lucru ar fi implementarea de politici educaționale la nivel național numai după ce au fost testate și experimentate în școli, lucru care cere bani și timp.

Degeaba ar încerca IȘE să convingă ministerul să introducă elemente de mnemotehnică (tehnici de memorare) în învățământul primar, spune Badea, dacă n-are posibilitatea să testeze cu copiii luni de zile eficiența lor. „Acum suntem la un moment crucial, în care ori punem lucrurile pe o platformă corectă, ori ne iluzionam pe următorii 25 de ani”, spune Badea.

Momentul crucial constă, în parte, în modificarea planurile cadru și a programelor școlare la gimnaziu și liceu, în înlocuirea manualelor și în schimbarea modului de predare al profesorilor, de pe livrarea de conținut, pe formarea unor competențe cheie: gândire critică, capacitate de rezolvare a problemelor, antreprenoriat. Iar IȘE are un rol important în tot acest proces: coordonează din punct de vedere științific planurile cadru și programele – pe de o parte se asigură că ceea ce se predă duce la formarea acelor competențe și pe de altă parte că structura programei e cea standard: descrierea competențelor și a conținuturilor asociate, sugestii de activități la clasă și sugestii de evaluare.

 

***

 

Laura Căpiță, 51 de ani, este cercetător în Laboratorul Curriculum încă din 1990 și unul din cei 11 membri din grupul de lucru la planurile cadru de la gimnaziu, alături de inspectori generali din minister și reprezentanți ai învățământului profesional și pentru minorități. Căpiță a terminat Facultatea de Istorie a Universității din București în 1988 și a predat istorie, geografie și științe socio-umane la gimnaziu și liceu timp de doi ani înainte de a veni în IȘE. A intrat în cercetare pentru că voia să facă lucrurile mai bine la clasă și i s-a părut că în ’90 „se deschide lumea”.

Încă din ’90 ea a început să pregătească viitorii profesori de istorie. Ținea și ține și azi seminarii de Didactică (de predare) a istoriei la facultate și, în paralel, la institut învăța din mers ce însemna „curriculum”; literatură de specialitate există puțină, dar a avut noroc că diferiți experți străini veneau în țară și țineau cursuri.

„Era ca o școală profesională”, spune Căpiță. Împreună cu colegii ei, a început să se uite la ce predau francezii, englezii, iar în ’93 au făcut primele drafturi de programe post-revoluționare și au mers să le discute cu profesori din toate județele țării. Ulterior, a făcut parte din toate comisiile de reformă curriculară, iar în 2002 și-a luat doctoratul în Metodologia proiectării curriculumului, adică s-a specializat în toate etapele procesului, de la planul cadru la manuale și modul în care ele formează absolventul.

De fiecare dată când se fac planuri cadru e un moment tensionat, spune Căpiță, dar acum presiunea a fost mai puternică decât de obicei, și au resimțit-o toți din institut. „A fost un stres destul de mare, în parte și pentru că a trebuit să lucrăm cu cineva cu care nu mai lucrasem: experții numiți de ministrul Curaj. Apoi totul s-a amplificat in dezbatere.”

Spune că au luat lucrurile ca de la sine înțelese și au crezut că, dacă ei sunt transparenți, va fi suficient, dar s-au convins că de acum înainte trebuie să comunice pe înțelesul tuturor. De exemplu, regretă că nu au făcut și o variantă mai simplă și mai clară a documentului de politici publice pe care și-au fundamentat propriile propuneri de plan cadru și că nu au explicat ce înseamnă profilul de formare al absolventului, care a fost des invocat în dezbaterea publică.

Specialiștii de la IȘE vorbesc așa cum scriu în rapoarte: cuvinte ca „elaborează”, „facilitează”, „abordare”, „expertiză”, „metodologic”, „formativ” le vin natural. Problema nu e că nu-i înțelegi, ci că în felul acesta pun între ei și public o distanță care îndepărtează pe oricine ar încerca să afle ceea ce fac și cum fac. Pentru că nimeni nu a vorbit despre acel profil al absolventului și toată lumea s-a referit doar la numărul de ore alocat uneia sau alteia dintre discipline, nivelul discuției publice a fost frustrant și dezamăgitor, spune și Horga, dar există și un câștig: și-au dat seama că curriculumul e un bun al tuturor, chiar dacă nu ești profesor sau elev, și că trebuie să se raporteze la el și în acest fel.

 

***

 

Cercetarea își are bucata ei de muncă solitară și cei de la IȘE sunt obișnuiți cu asta. Nu e nimic spectaculos în a interpreta statistic în mai puțin de o săptămână 18 mii de răspunsuri la un chestionar, așa cum au făcut în ianuarie, când au centralizat într-un raport feedback-ul primit pe planurile cadru lansate în dezbatere publică în decembrie. Raportul a arătat, printre altele, că publicul face confuzie între plan cadru și programe, că profesorii au preferat varianta care le păstra numărul de ore sau le aducea ore în plus la disciplina lor și respingeau variantele care nu făceau asta, dar și că doar 15% dintre respondenți cereau o variantă radical diferită de cele puse în discuție.

Cercetătorii ar mai avea de lucru însă la diseminarea rezultatelor muncii lor, dar asta costă bani pe care nu îi au. Uneori, dacă lucrează în parteneriat cu ONG-uri, cum ar fi UNICEF (cu care au făcut studii pe finanțarea școlilor sau fenomenul de reziliență școlară, adică adaptarea copiilor la mediul școlii, în ciuda unor trauma sau obstacole), se ocupă acestea de conferințe de presă, publicații și follow up. Alteori, rezultatele ajung doar la școlile sau inspectoratele implicate în cercetarea respectivă, și, câteodată, rămân într-un sertar la minister, mai ales dacă ele nu convin din punct de politic sau financiar.

Dacă, de exemplu, costurile implementării unei măsuri sunt prea mari și ministerul nu și le permite, decidenții nu se grăbesc să-și asume respectivele măsuri. Așa s-a întâmplat în ’90, când în România au intrat alternativele educaționale: Waldorf, Montessori, Step by Step, care presupuneau costuri mari, așa că reprezentanții lor au fost lăsați să se descurce singuri în sistemul privat.

În raport cu ministerul Educației, cu universitățile și cu alte instituții de cercetare, IȘE e un fel de Cenușăreasa. E subordonat și finanțat de minister, nu poate aplica la granturi europene de cercetare pentru că nu e propriu-zis un institut de cercetare (cum sunt cel de Fizică de la Măgurele sau cele ale Academiei Române), dar angajații înaintează în carieră conform Legii Cercetării: trebuie să publice în revistele de specialitate și să participe la conferințe, în condițiile în care institutul nu își permite să plătească un abonament anual de 10.000 de euro pentru acces la bazele de date de specialitate.

„Fiecare se descurcă cum poate”, spune Balica. Pentru că predă la FPSE, ea a cerut Universității din București să îi dea acces la baza de date în această calitate.

Anul acesta bugetul institutului e mai mic decât anul trecut, fonduri pentru participarea la conferințe internaționale nu există, iar pentru cele naționale sunt doar 8.000 de lei pentru acoperirea taxelor (valorea taxei e de 100-200 de lei). Dintre cei 45 de cercetători, majoritatea au gradul științific III (echivalentul unui lector în sistemul universitar), zece au gradul II (conferențiar), iar doi au gradul I (profesor universitar). Salariile sunt fixe, indiferent de numărul și de complexitatea proiectelor în care sunt implicați și variază între 700 de lei net pentru un asistent de cercetare și 3.000 de lei pentru un cercetător cu gradul I. Datorită echivalării, au însă avantajul că pot preda și la facultate, ceea ce unii dintre ei fac.

Dacă îi rogi să explice de ce e nevoie de cercetare în educație, îți vor spune că deciziile care vor influența generații întregi trebuie să fie corecte din punct de vedere pedagogic. Modul în care funcționează o societate depinde de ce se întâmplă în școală. Pe de o parte, nici deciziile și nici responsabilitatea implementării lor nu le aparțin, iar dacă propunerile lor nu convin, de multe ori sunt uitate în sertare. „La noi, deciziile se iau, de cele mai multe ori, pe alte rațiuni, fără bază științifică, și atunci urmează potopul”, spune Adi Mircea, cercetător în Laboratorul de Teoria Educației. „Iar consecințele sunt trase de toată lumea, pentru că se experimentează in vivo pe copii și pe părinți. Cercetarea nu produce ceva palpabil imediat, rezultatele se văd în timp. Iar societatea nu mai are timp.”

Pe de altă parte însă, cel puțin până acum, planurile cadru pe le elaborau erau aprobate fără contestații și fără dezbatere. Ceea ce s-a întâmplat în ultimele luni ar putea fi tocmai o „desacralizare” simbolică a institutului și o liberalizare a modului în care se produce schimbarea în educație.

 

3 comentarii la [EduDoR] Cenușăreasa educației

  1. Realitatrea e crunta…Subfinantare si mentinerea materiei sufocante pt evaluarea Nationala si BAC in folosul editurilor ce vand tone de maculatura inutila si merge afacerea meditatiilor pe banda!!

    Oare nu pricep ca tara asta are nevoie de meseriasi si muncitori calificati,asa cum au scos comunistii?!! Ce faci cu un tanar de 18 ani care nu stie sa bata un cui? De de au desfiintat scolile profesionale,pe vremea erei Andronescu?
    Cine are nevoie de atata matematica si fizica daca nu poate monta un bec?

  2. Atunci sa faca publice toate cercetarile, rezultatele, toata munca lor si sa le mediatizeze mai bine.
    Opinia publica va prelua ceea ce este important si va face presiune.

  3. Un alt domeniu al educatiei subfinantat dar care, din punct de vedere strategic al dezvoltarii societatii noastre, in context european, este foarte important.
    Schimbarile in invatamant, sunt intr-adevar suportate pe viu iar consecintele lor se vad in 10 ani de la aplicare de aceea este important ca deciziile sa fie foarte bine fundamentate si adaptate nevoilor de azi si de maine.

Comentariile sunt închise.