„Mă auzi?”   

Irina Rimes a intrat pe Zoom din mașină. O văd până la brâu, cu fața scăldată într-o lumină aurie. Mignonă, brunetă, într-o bluză albă și geacă de piele, mă salută din dreapta șoferului. Dincolo de ferestre se perindă clădiri, bulevarde și alte mașini. „Stai să împărtășesc cu tine ceva”, îmi spune și întoarce camera telefonului.

Un apus superb, portocaliu se lasă peste turnul Eiffel.

E februarie 2021 și Rimes se află în Franța de aproape două luni. Nu s-a mutat acolo, așa cum au titrat publicațiile de la București; e prinsă totuși în mijlocul unor schimbări. Le-am observat prima dată pe la jumătatea lui 2020, când solista și-a reconturat stilul: a renunțat la părul lung pentru un bob mediu și a adoptat ținute mai puțin dulci. „E marele meu viciu”, explică Rimes din mașină. „Dacă nu fac o schimbare majoră la ceva timp, nu simt că evoluez.”

Irina Rimes e printre cele mai apreciate artiste pop din România. O recunoști după bretonul drept și piesele despre iubire, sincere și vulnerabile. Adună fani de toate vârstele, de la copii până la bunici, care îi strigă versurile la unison la concerte. În ultimii cinci ani, solista originară din Republica Moldova a scos zeci de hituri, care au strâns peste 360 de milioane de vizualizări pe YouTube. A luat o grămadă de premii pentru muzica ei, dar a scris piese și pentru alți artiști, precum INNA, Antonia și Andra, iar din vara lui 2018 face parte din juriul concursului Vocea României, alături de Horia Brenciu, Smiley și Tudor Chirilă.

Rimes s-a născut pe 22 august 1991, cu cinci zile înainte ca Republica Moldova să-și proclame independența. Peste un an și patru luni, m-am născut și eu, tot în Moldova. Cred că am avut copilării similare, cu filme rusești, bomboane Bucuria și multă zăpadă de Revelion, în timp ce părinții noștri au îndurat deficiențele și haosul anilor ’90. Am crescut odată cu țara și am plecat în același an în România: ea – să-și facă o carieră la București, eu – să învăț jurnalism la Iași.

Aceste paralele și ascensiunea explozivă a Irinei m-au făcut să mă întreb cum o artistă de calibrul ei, venită din același spațiu, își gestionează cariera în prag de 30 de ani. Cum ia decizii dificile? Cum îmblânzește frica de eșec sau presiunea de a livra? Ce o mai motivează acum că e în vârf?

Întrebările mele au căpătat o nouă dimensiune odată cu pandemia care a dat totul peste cap. Dintr-odată, ne-am trezit cu toții într-o lume incertă, în care rutina, jobul, sănătatea, libertatea de mișcare, viața însăși păreau să atârne de un fir de ață. Izolarea ne-a forțat să stăm cu noi înșine și să medităm la limitele, fricile și dorințele noastre. În acele momente de introspecție, mulți dintre noi dibuiau în ce direcții ar vrea să o ia odată ce pandemia va fi cedat.

Așadar, într-un 2021 în care suntem preocupați de schimbări, în care Irina și țara din care venim amândouă fac 30 de ani, mi-am propus să înțeleg prin ce trecem și, poate, ce urmează. 

---

Eram în liceu când am auzit pentru prima dată numele Irinei. Se întâmpla în 2012, pe când eu și mama aveam o tradiție. Cam în fiecare duminică, lungite pe o canapea plușată, urmăream împreună un reality show de talente numit Fabrica de Staruri. În cadrul competiției, 16 tineri (jumătate din România, jumătate din Republica Moldova) locuiau într-o casă, făceau ore de canto și concurau între ei ca să ajungă vedete.

Irina Rimes, pe-atunci Rîmeș, se număra printre participanți. Momentul în care a interpretat o piesă de-a Mădălinei Manole mi-a rămas într-un colț al minții. L-am revăzut ani mai târziu, pe YouTube. „Tu n-ai avut curaj”, cânta grav Irina, îmbrăcată într-o rochie neagră cu falduri laterale și multe perle la gât. Era studentă la Conservatorul din Chișinău, avea 20 de ani, bucle mahonii și o voce vibrantă. Îmi plăcea naturalețea ei lipsită de pretenții, care contrasta cu ifosele altor candidați. „Sunt o fată de la țară”, spunea simplu, inclusiv după ce devenise cunoscută. Asta mi-a repetat și mie în unul dintre interviuri. „Am crescut boboci, pui și curci. Am avut și iepuri: îmi plăceau cei cu ochii negri ca mărgelele.”

Rimes s-a născut în satul Izvoare din nordul Republicii Moldova, într-o familie de contabili. Și-a petrecut copilăria făcând năzbâtii împreună cu fratele mai mic, Vitali. Au furat cireșe, căpșune și harbuji (adică pepeni) de pe câmp, au dat drumul la găinile din cotețul vecinilor și s-au jucat pe săturate. Aveau o singură condiție: seara, când se întorceau părinții de la muncă, trebuia să fie peste tot curățenie.

Până la șase ani, Rimes a stat mai mult la bunici, într-un sat din apropiere. Peste drum de casa lor se înălța o biserică modestă, cu turn pătrat și acoperiș din plăci de ardezie. „Bunicul lucra zidar la biserică, bunica cânta, iar eu eram toată ziua ori în biserică, ori în cimitirul de-alături”, îmi povestește zâmbind. Bunica din partea tatălui, de la care i se trage numele Irina, a învățat-o să cânte colinde și să declame poezii.

Rimes trage aer în piept și începe a recita din mașină:

„Cum, n-o știi?
Pe Grăchina lui Tănasă?
Una grasă, cu-o diseatcă de copii.
Casa lor
îi pe-aproape de izvor,
unde-i drumu-ncârjoiet
și scoboară
înspre moară,
de la deal de selsovet.”

Vocea ei dulce, cu grai moldovenesc, călătorește de la Paris la Chișinău și-mi răsună în toată bucătăria. Chicotim amândouă – e o poezie comică, semnată de Andrei Lupan, un scriitor moldovean din perioada sovietică. Artista continuă să recite pasaje lungi, cu repeziciunea unei piese rap. Am mai auzit-o declamând aceeași poezie într-un live pe Instagram, la rugămintea unor fani. „Ești superbă, frumoasă, bestială”, îi scriau urmăritorii în timp ce ecranul telefonului meu se umplea de inimi. Irina le-a mulțumit pentru laude și le-a cântat a capella secvențe din melodiile pe care le cereau. Sinceritatea ei mi s-a părut la fel de autentică ca acum zece ani, pe scena concursului de talente, unde a ajuns în finală, dar nu a câștigat.

Fabrica de Staruri, crede Rimes acum, a fost primul punct de cotitură din cariera ei. Acolo l-a cunoscut pe Andi Bănică, un artist român alături de care a decis să se mute în 2012 la București. Când ea avea 22 de ani, cei doi s-au căsătorit. („Așa devreme?”, au tot întrebat-o mai târziu jurnaliștii. „M-am măritat pentru că m-am îndrăgostit”, le-a răspuns fără ocolișuri.)

Au urmat patru ani dificili, în care artista a încercat să se afirme sub pseudonimul Irra. A scos câteva single-uri în engleză, însoțite de videoclipuri. Deși a avut apariții la televizor, proiectul nu a prins la public. Ca să aibă bani de trăit, Rimes compunea piese cu Bănică și le vindea interpreților din Republica Moldova. Chiar dacă aveau datorii la întreținere și un Matiz ruginit, erau un cuplu fericit. „Iubirea ne făcea să simțim că avem ceva valoros și că trebuie să luptăm ca să ne asigurăm un viitor”, spune Rimes despre acea perioadă. 

Între timp, pe piața muzicală din România intrau în forță noi interpreți din republică. În 2013, Carla’s Dreams, trupa ai cărei membri poartă hanorace și măști vopsite pe față, lansau P.O.H.U.I. cu INNA. Au urmat piese cu Loredana, Antonia, Delia, care au devenit instant hituri. Alți artiști moldoveni, precum Nicoleta Nucă sau Olga Verbițchi, au ajuns în vizorul caselor de discuri după participarea la X Factor, un alt concurs de talente. În 2016, i-a venit rândul și Irinei Rimes.

---

Conexiunea se întrerupe câteva clipe după ce mașina coboară într-o parcare subterană. Rimes reapare pe ecran și mă roagă să stau pe fir în timp ce intră în casă. Aud clinchet de chei și o ușă care se deschide. Se aprinde lumina.

Rimes și iubitul ei, David Goldcher, stau într-un apartament mic, pe care l-au închiriat de curând în suburbia Parisului. (Cei doi s-au cunoscut într-o sesiune de înregistrări, în Franța; Goldcher este producător și face parte din duo-ul francez We Are Gold.)

Locuința cuplului se află la parter și are o bucătărie deschisă, conectată cu sufrageria. Un grilaj de lemn desparte dormitorul de living și este parțial acoperit de două plante curgătoare. În spatele ferestrelor panoramice, se vede o curte cu iarbă verde.

Rimes își dă jos geaca de piele și se așază la masa din sufragerie. Ne întoarcem în primăvara anului 2016, într-o seară petrecută în studioul Quantum Music. Rimes și soțul ei încercau să scrie o piesă pentru o artistă pe nume Rucsy. Era trecut de ora 21, când Bănică s-a uitat la ea și i-a spus, din senin, că are un hit. „Visele-le-le-le…”, a fredonat, ondulându-și vocea. S-au apucat să potrivească strofele. Au lucrat toată noaptea și la răsărit aveau piesa gata. „Îmi colorai visele-le-le/ Dar acum și cerul meu albastru-i negru/ Îmi colorai visele-le-le”, suna refrenul.

Artista a comparat mai târziu piesa (și videoclipul care a urmat) cu un „cosmos în care ea se visează cu el și culorile încep să curgă din ei în momentul în care se ating”. Starea i s-a potrivit mănușă. „Atunci am zis că piesa asta rămâne la mine, o să fie primul meu single și așa a fost.”

Visele a intrat pe marile posturi de radio din țară și, de la o săptămâna la alta, a urcat tot mai sus în clasamente. La două luni după lansare, Rimes a ieșit în oraș să vadă dacă își va auzi piesa. A luat un taxi și s-a dus la IDM, unul dintre centrele comerciale vechi din București, de unde își cumpăra frecvent haine. Visele răsuna peste tot, prin restaurante și buticuri, printre oameni. „În patru ore, am auzit piesa de nouă ori. Pentru mine a fost un șoc.” În jumătate de an de la lansare, devenea cea mai difuzată piesă radio din țară, iar în mai puțin de un an, depășea 14 milioane de vizualizări pe YouTube. (Astăzi se apropie de 25 de milioane.)

„Și ce ai făcut în acel moment?”, am întrebat cu nerăbdare. Mi-am imaginat-o făcând piruete prin casă, sărbătorind cu șampanie și muzică dată tare. Rimes a dat din cap că nu. „Eu nu știu să mă bucur ca toți oamenii”, a spus împăcată. „E un motiv de bucurie, dar nu e ca și cum am câștigat la loto. Dacă am rezultate, înseamnă că munca a dat roade.”

După o ascensiune rapidă, ușa spre succes era, în sfârșit, întredeschisă. Rimes nu avea timp de pierdut – trebuia să demonstreze că nu e doar un one-hit wonder. A petrecut nopți întregi în studio, muncind la primul ei album. În aceeași perioadă, se întâmpla o altă schimbare în viața artistei – ea și Bănică divorțau. A fost momentul, spune Rimes, în care a devenit independentă: „Mi-am luat mașină, m-am mutat singură într-un apartament drăguț și de acolo am început să construiesc”.

Munca de cantautor înseamnă pentru Rimes, înainte de toate, să transpună în versuri tot ce simte. Din acest motiv, nu prea vorbește despre viața ei personală decât în melodii. De exemplu, toate piesele de pe albumul de debut au fost inspirate dintr-o poveste de iubire reală, trăită de Rimes după divorț. Solista și-a folosit emoțiile ca pe plastilină pentru a compune. („Cuvintele sunt grele/ E mai frumos să le punem pe foi/ Noi am rămas doar poezie/ Iar peste-un timp, o să fim eroi/ Eroii pieselor noastre.”)

Albumul Despre El a apărut în 2017, la un an după hitul care a propulsat-o, și a fost un succes absolut. Artista a filmat câte un videoclip pentru fiecare dintre cele zece piese, iar cinci dintre ele le-a unit într-un scurtmetraj cu același nume. Piesa Bandana, cu care începe filmul, a fost realizată în colaborare cu trapperul român Killa Fonic și a adunat aproape un milion de vizualizări în primele trei zile. „Este povestea mea, dar și a voastră, cei care au respirat dragoste până în adâncul plămânilor”, a spus atunci Rimes.

---

Trebuie să fac o mărturisire: după Fabrica de Staruri, nu am urmărit îndeaproape cariera Irinei până am scris acest text. Îi știam piesele, fiindcă mergeam cu mașina tatei, un Audi argintiu din ’98, cu interior de lemn și un radio casetofon. Prin urmare, când artista lansa un nou single, în câteva săptămâni ajungeam să îi fredonez refrenul. În 2016, după ce am absolvit facultatea și m-am întors la Chișinău, cântam Visele pe drum spre primul meu job într-o redacție de ziar. Un an mai târziu, m-am prins că îngân pe repeat: „Timpul plânge, îl simt în ploi/ Ce s-a întâmplat cu noi?” în timp ce lucram la teza de master.

În 2018, când Rimes a lansat Cosmos, cel de-al doilea ei album, munceam deja la Europa Liberă. În drum spre filmări, în taxiuri și în cafenele, „Nu știi tu să fii bărbat/ pentru o fată/ Nici măcar nu ai încercat/ măcar o dată” răsuna din difuzoare. Deși Rimes avea puține concerte în Moldova, tot o zăream la știri, la emisiuni, în comentariile alor mei care se uitau cu sfințenie la Vocea României, unde devenise jurat. (Mama ținea cu ea, pentru că „e de-a noastră”.) Nu mai exista îndoială: Irina Rimes domina piața muzicală din România, iar succesul ei reverbera până la Chișinău.

Și cum celebritatea e o medalie cu două fețe, interpreta nu a scăpat de critici sau de scandalurile din tabloide. Presa de senzație a speculat multă vreme despre motivele divorțului de Bănică. Rimes a dezmințit tot ce s-a scris, cel mai recent în acest an, în podcastul lui Cătălin Măruță: „Nu a înșelat nimeni pe nimeni, nu a făcut nimeni niciun copil. Pur și simplu ne-am gândit să căutăm alte lucruri în viață, dar ne-am despărțit frumos, normal, ca doi oameni maturi.” Dovadă a fost faptul că cei doi au continuat să colaboreze după separare. „Andi este omul cu care pot lucra cel mai bine, e un munte de talent”, i-a spus artista Andreei Esca într-un interviu.

Mai târziu, când Rimes a fost desemnată de Ministerul Culturii ambasador onorific al Zilei Naționale Constantin Brâncuși, s-a iscat un alt scandal. Mai mulți oameni au spus în cuvinte dure că nu e competentă să vorbească despre sculptorul român. Ministrul Culturii Bogdan Gheorghiu a venit cu o explicație: „Am încercat să profităm de popularitatea Irinei Rimes pentru a promova fenomenul cultural”, referindu-se la cei peste 1,2 milioane de fani care o urmăresc pe Facebook și Instagram. Rimes s-a apărat zicând că nu își propune să analizeze arta sculptorului, pentru că nu e avizată, dar își permite să o simtă: „Eu aș putea să învăț o viaţă despre Brâncuşi şi, la rândul meu, să îndemn tinerii din generaţiile cărora mă adresez să învețe împreună cu mine”.

Deși i-ar plăcea să dispară toate articolele mincinoase cu «uite-l pe noul iubit al Irinei Rimes» sau «vezi ce-a mai făcut artista», recunoaște că viața în lumina reflectoarelor a călit-o. „Pot să trec peste scandaluri, peste trădări”, a declarat Rimes într-un interviu. „Am învățat că sunt o femeie puternică.”

---

Până la pandemie, Rimes jongla între concerte, munca din studio și filmările de la Vocea României. În paralel, lucra la piese împreună cu alți interpreți. Într-un singur an, artista a scos două single-uri în colaborare cu Mahmut Orhan, un DJ din Turcia; o piesă cu Zdob și Zdub, cunoscuta formație de rock alternativ din republică; o melodie cu trupa Taxi; una cu popularii The Motans și un duet cu interpretul moldovean Guz. „Aveam un program atât de încărcat încât în anumite momente dădeam crash ca laptopurile suprasolicitate”, mi-a spus ea.

Ultima zi din acel an a petrecut-o la spitalul Elias din București, unde a fost operată de urgență, după ce a fost internată cu hemoragie internă. Din cauza intervenției, nu a mai ajuns la Iași, unde trebuia să cânte de Revelion. „Anul 2019 a fost un an greu, poate cel mai greu din viața mea”, a scris în social media pe 2 ianuarie 2020.

Deși succesul ei nu mai era de mult volatil, se scufunda în muncă mânată de o convingere fermă, pe care a concentrat-o în câteva cuvinte: „Ca să atingi mai mult, trebuie să muncești mai mult.” Dacă voia ca proiectul ei să crească într-un mediu competitiv, era necesar să rămână concentrată și să tragă de ea în continuare. „Nu trebuie să te relaxezi prea mult, trebuie să fii mereu focusat”, îmi explică o lecție desprinsă de la mama ei.

Spune că a învățat să fie perseverentă de la ambii părinți, pe care i-a văzut tot timpul lucrând. Valentina și Tudor Rîmeș nu aveau timp liber. Mama Irinei a fost inspector fiscal, iar mai târziu s-a angajat contabilă la primăria din comuna vecină. Tatăl artistei a lucrat o vreme la cooperativă, după care și-a deschis trei magazine mici, pe care le gestionează și astăzi. Dacă nu erau la muncă, soții Rîmeș aveau grijă de gospodărie. Și-au crescut copiii cu reguli stricte, fără dulcegării (le-au spus prima dată „te iubesc” la maturitate). Pe scurt, i-au pregătit de mici pentru viața de oameni mari.

„Viața e grea peste tot, îmi spunea mama. Îți dai două palme și mergi mai departe”, povestește Rimes din sufrageria ei din Paris. Povețele mamei au devenit un soi de mantră, iar anul trecut s-au transformat într-un single, Bagă, realizat în colaborare cu Bruja. „Bagă muncă, bagă muncă bine/ Bagă tu că nimeni n-o să bage pentru tine” sună refrenul, cântat pe două voci, repetat în buclă.

„E un imn al celor care muncesc mult”, spune Rimes. „Asta am făcut eu și acesta e sfatul meu pentru toți cei care îmi cer rețeta succesului.”

---

De fiecare dată când am vorbit cu Irina, ajungeam să o întreb despre muncă. Mă interesa cum ia deciziile legate de carieră, ce face cu stresul și ce gânduri o bântuie. Mă atașasem și eu de ideea de muncă și voiam să îmi răspundă la întrebări, fiindcă, sinceră să fiu, sunt întrebări pe care mi le pun zilnic.

De când am absolvit facultatea în România, am lucrat constant. Am combinat munca cu un master în Suedia, urmat de o bursă la Praga. Toate plecările s-au succedat într-un dans fără oprire, într-un maraton al muncii, cu puține vacanțe sau zile libere. Spre deosebire de Rimes, eu am revenit în republică, dar în pandemie, gândul de a pleca din nou m-a sâcâit ca o muscă.

Eu și Irina suntem reprezentative pentru una dintre cele mai mari probleme ale Republicii Moldova: exodul tinerilor. În ultimii șapte ani, peste 200 de mii de oameni au emigrat și o treime din ei au sub 35 de ani. Valul de plecări cu care se confruntă statul nu mai are la bază sărăcia, așa cum se întâmpla în anii ’90. Cei care își fac acum bagajele sunt specialiștii, tinerii școliți, în căutare de oportunități.

Chiar și cu zece ani în urmă, Irina Rimes a găsit în România o piață muzicală mult mai dezvoltată decât în Republica Moldova. Fiindcă în țara de peste Prut nu există case de producție, interpreții moldoveni sunt deseori nevoiți să fie și impresari, și manageri. În mod normal, fiecare artist ar trebui să aibă o echipă în jurul lui și să nu se ocupe de management, a explicat Rimes într-un interviu. Așadar, când i s-a ivit oportunitatea să vină în România, n-a stat pe gânduri nicio secundă: „Am luat tot și am venit”.

În orașele noastre, se lasă întunericul.

În sufragerie, singurul fir de lumină vine din spatele ei, probabil dintr-o lampă de podea. O întreb sfios dacă a avut momente în care a fost dezechilibrată, momente în care i-a fost greu. Rimes dă aprobator din cap. Le-a avut, doar că nu a povestit nimănui despre asta și a continuat să muncească. „Dacă nu muncești tu, o să vină altul și o să-ți ia locul, o să obțină ceea ce voiai să obții tu.”

---

Pe 16 martie 2020, din cauza pandemiei, în România se instaura starea de urgență. Concertele s-au amânat, deplasările au fost interzise, totul s-a închis peste noapte. Pentru Rimes, izolarea a fost oportună, ca un concediu pe care i l-a dat cineva. În perioada următoare, și-a pus deoparte mai mult timp pentru sine: a făcut sport, a citit, s-a uitat la filme, a vorbit mai des cu mama. Restul timpului l-a folosit pentru creație. „Am avut timp să mă gândesc la toate și să le cern, printre multe momente de introspecție.”

Decizia de a-și schimba stilul a venit natural. „Conceptul a fost «Irina face 30 ani» și trebuie să renunțăm un pic la rochițe și fustițe”, mi-a explicat. A ales o coafură mai scurtă, în scări și ținute colorate, mai îndrăznețe. Bretonul, un semn distinctiv, a rămas neatins. Noul look venea să anunțe un nou album, pe care l-a lansat în mai 2020.

Pastila, compus în pandemie, conținea zece piese, unele dintre ele făcute în colaborare cu nume sonore din trapul românesc, cum ar fi Amuly, Bruja sau Nane. „M-am gândit că pot așeza sensibilitatea pieselor mele pe un sound de genul ăsta, mai agresiv, și a funcționat”, a spus Rimes public.

Despre Pastila spune că e un cumul de sentimente. De exemplu, Treci la nu o face să se simtă impenetrabilă emoțional („Nu mă mai atinge suferința ta/ Eu am fost acolo înaintea ta/ Nu mă interesează că te arde, că te doare/ Dacă vrei să ne vedem, fă-ți o programare.”), în timp ce Perna ta, cu Amuly, îi amintește de trecut („Când îți mai trimit un dor/ Să-ți ureze somn ușor/ Tu să simți pe perna ta/ Toată gingășia mea”). „Am scris, ca de obicei, despre mine, dar și despre lucrurile pe care le-am trăit până și în pandemie”, a spus solista într-un interviu în VICE. „Am vrut să fie un soi de aroganță, să scot un album când vreau eu și cum vreau eu.”

Schimbările nu s-au oprit acolo. Peste câteva luni, în toamna lui 2020, a lansat o melodie în engleză împreună cu artistul american Cris Cab. În videoclipul de la Your Love apare pe o motocicletă café racer, învăluită de flăcări, unduindu-se în ritmuri balcanice. Câțiva artiști români au comentat producția: Irina e diferită, e sexy, fresh, cool. E un alt personaj.

---

Era sfârșit de ianuarie 2021 când am vorbit cu Irina Rimes pentru prima dată. Era îmbrăcată într-un sacou ecosez și o bluză albă și s-a conectat pe Zoom din curtea aceluiași apartament de la periferia Parisului. M-am întrebat atunci dacă prezența ei în Franța e un alt semn de schimbare, o dorință, poate, de a face un pas și mai departe de România. Bănuiala mea se baza pe ce văzusem pe pagina ei de Instagram: câteva selfie-uri recente dintr-un studio cu lumină albăstruie și un story scurt în care fredona un refren în franceză.

„Am un proiect în Franța pe care îl dezvolt”, mi-a confirmat Rimes. Povestea a început acum cinci ani, când Zola Garcia, un manager de acolo, i-a propus artistei să traducă hitul Visele în franceză. După ce l-au lansat, Garcia și Rimes au hotărât să lucreze la ceva mai mult, iar timpul liber din pandemie le-a dat ocazia să reia colaborarea. (Între timp, Vivons Les, versiunea franceză a Viselor, a adunat peste 400 de mii de vizualizări.)

Mi-a spus că decizia de a face muzică în străinătate e dificilă, fiindcă presupune investiții serioase de timp și bani, cu riscul de a le pierde pe amândouă. „E ca și cum te-ai arunca în ocean, fără colac de salvare, neștiind să înoți.” Însă frica de eșec sau incertitudinea nu au oprit-o niciodată să se apuce de muncă. Și-a cumpărat un manual de franceză și și-a suflecat mânecile, iar după jumătate de an de meditații pe timp de pandemie, a ajuns să vorbească aproape fluent. („Îmi imaginez că de nevoie o să învăț să înot. Și o să ajung la mal.”)

O întreb dacă planifică să se mute în Franța, așa cum au speculat mai multe publicații. Rimes dă din cap că nu: „Pentru mine, România e acasă. Oriunde aș ajunge în viața asta, tot acasă am să mă întorc.” Deși mi-aș dori să detalieze, evită să vorbească despre tot ce este work in progress. Nu e superstițioasă, mai curând modestă și prudentă.

„Lucrurile nu se întâmplă întotdeauna așa cum plănuim. Să vorbesc despre un proiect fără nicio cifră e ca și cum m-aș lăuda”, crede ea. „Prefer să tac și să muncesc.”

Rimes și-a dorit mereu să devină un artist internațional, dar s-a raportat la acest vis mai degrabă ca la o stea călăuzitoare. Zi de zi, a preferat să aibă visuri mai mici, mai ușor de îndeplinit. „Nu există în capul meu: «vreau să ajung ca Stromae sau ca Indila». Vreau să fac, de exemplu, un featuring cu Indila la un moment dat sau o piesă care să fie în topuri pe radio 20 de săptămâni”, îmi explică. Aceste visuri sunt ca niște stații, continuă ea. Drumul dintre ele e presărat cu durere, pasiune, muncă, multă muncă. După ce ajunge într-un punct și își vede obiectivul împlinit, merge mai departe, spre următoarea oprire.

Rezonez mult cu ce îmi spune, fiindcă împărtășesc aceeași convingere: succesul e o sumă de pași mici. Ca reporter la început de cale, puteam visa orbește la The New York Times, dar nu mă ajuta cu nimic în afară de o doză de inspirație. Scopul meu tangibil, pământesc era să devin mai bună cu fiecare zi.

Așa am trecut de la articole de ziar la documentare de televiziune, de la știri la reportaje pe care le documentez timp de câteva luni. Dezavantajul acestei strategii? Ca să simt că progresez, ajungeam să lucrez fără oprire. În șapte ani de presă, nu mi-am luat mai mult de zece zile legate de vacanță și tot mă simțeam vinovată. Când aveam prea multe de făcut, sufeream de insomnii sau dureri de cap.

În pandemie, lucrurile s-au agravat. Neputând să-mi văd părinții și prietenii cu frecvența de odinioară, nu-mi rămânea decât să muncesc. Așa că am lansat cu o colegă un podcast despre sănătate mintală și am început să-mi pregătesc dosarul pentru poziții doctorale de peste hotare. Eram obosită și anxioasă din cauza incertitudinii, stări care m-au împins în final să fac și terapie.

Într-una dintre conversațiile noastre m-am încumetat să-i pun o întrebare care mă bântuie de ceva timp: „Când știi că ai muncit suficient și te poți opri?”.

Rimes îmi răspunde calm și pragmatic: „Când o să am câteva milioane în cont, o casă pe malul mării, când o să fiu mulțumită cu ce am făcut în viața asta”. O văd matură, cu mâinile împreunate și fața senină. „Eu muncesc pentru mine, ca să mă simt bine, dar și pentru viitorul meu copil, ca să aibă tot ce trebuie.”

Își dorește, la un moment dat, să devină mamă. Apropierea de 30 de ani și vestea că Sandra, cumnata ei, a rămas însărcinată, au făcut-o să se întrebe când va fi momentul. S-a văzut dintotdeauna în rolul de mamă, doar că a dat, cel puțin deocamdată, prioritate carierei. „Mi-am programat să nu am un copil în următorii doi ani”, a mărturisit de curând într-un podcast. Nu a spus-o cu părere de rău, ci cu asumare. Maternitatea presupune inevitabil o pauză de la muncă, iar artista nu e gata încă să taie din programul ei. „Sunt încă la jumătatea drumului.”

Cuvintele Irinei mi-au amintit de niște conversații lungi pe care le-am avut cu prietenele mele. Aveam aceeași dilemă: cum vom împăca într-o zi cariera și maternitatea? Chiar e posibil „să le ai pe toate” sau e mai degrabă un mit, o iluzie? Sunt întrebările pe care mi le-am adresat de cele mai multe ori în pandemie. Făceam frecvent un exercițiu de imaginație: îmi închipuiam un timeline al vieții mele și lucrurile care aș vrea să mi se întâmple – un doctorat, un copil, o bursă, o vacanță sau două pe an. Încercam să înțeleg dacă transformarea unuia dintre obiective într-o prioritate riscă să le amâne sau chiar să le anuleze pe celelalte.

Și dacă riscul ăsta există, atunci în ce ordine ar trebui să vină?

Când am vorbit cu Rimes ultima dată pe Zoom, la sfârșitul iernii, m-am întrebat dacă aș putea surprinde in real life următoarea schimbare din viața ei, următoare reprioritizare: un videoclip, un concert mare, o piesă lansată, poate, în Franța. Speram că apropierea de ea pe viu ar releva niște adevăruri inaccesibile într-un interviu online, niște detalii mărunte, care m-ar ajuta să o înțeleg mai bine. Cartea de pe noptieră, rutina de dimineață, viteza cu care se mișcă prin casă pot fi uneori mai grăitoare decât cuvintele. Din păcate însă, eram încă în plină pandemie, care le punea pe toate în stand-by. Mi-am petrecut următoarele luni păstrând legătura cu Mara Ciama, managera artistei, și așteptând o ocazie de a ne vedea. 

În perioada în care nu am vorbit și ne-am căutat de viețile noastre, s-au întâmplat multe. Soțul meu a trecut prin Covid și a scăpat cu bine; eu am depus dosarul pentru o poziție doctorală la o universitate din Stockholm și, după câteva etape de concurs, am ratat-o, ieșind pe locul trei.

Printre muncă, familie și alte treburi, am urmărit-o pe Rimes de la distanță, pe Instagram. A continuat să împărtășească fragmente cotidiene pe stories: selfie-uri din studio și de la shootinguri; feluri de mâncare gătite de David; filmulețe cu Tesla, motanul ei alb cu pete cafenii pe spate; meme-uri. În ultima zi din aprilie, a publicat o fotografie de la vaccinare.

„Nu m-a pus nimeni, nu m-a plătit nimeni să vorbesc despre asta și nu reprezint interesele nimănui. M-am vaccinat pentru că vreau să mă întorc pe scenă”, a scris Rimes în descriere. Sute de insulte au curs în secțiunea de comentarii. Ea n-a reacționat și nici nu a șters postarea.

La începutul verii, după ce s-au relaxat restricțiile și m-am vaccinat și eu, am repornit ping pong-ul de mesaje cu managera. Îmi era teamă că ratez momente importante: Rimes lansase deja N-avem timp, un nou single în care revenea la soundul care a făcut-o cunoscută și pe care îl auzeam tot mai des prin oraș.

Mama îmi povestea că o vede în fiecare seară la TV, în pauzele de publicitate. (Eu, ca un adevărat milenial, n-am abonament la cablu). Solista devenise, între timp, imaginea operatorului național de telecomunicații Moldtelecom și apărea într-o serie de reclame, cu ocazia aniversării de 28 de ani a companiei.

Până la urmă, după o rundă de negocieri pe mail și mult FOMO din partea mea, am stabilit ziua în care urma să o întâlnesc pe Irina.

---

E sfârșit de iulie 2021 și am ajuns la București, pe care îl regăsesc încins, aglomerat, la fel de vibrant ca înainte de pandemie. M-am cazat la un hotel la câteva minute de Piața Romană. Când scot capul pe geam, văd trotuare crăpate, oameni care mișună, boturi de mașini parcate de-a lungul străzilor șerpuitoare. Simt deja un amestec de entuziasm și anxietate: a doua zi, împreună cu fotografa Raluca Mărgescu, urmează să merg la Irina acasă pentru un interviu și o ședință foto.

Dimineața a început bine, cu o răcoare plăcută și un cer noros, întins ca o pânză deasupra orașului. Raluca e la volan și ne face drum prin traficul intens, printre claxoane și huruit de motoare. Rimes locuiește în nordul capitalei, într-un complex nou, cu balcoane deschise și o grădină interioară. Mara, managera artistei, ne întâlnește în curtea blocului. Urcăm la ultimul etaj și intrăm în apartamentul din fața liftului; motanul Tesla se ivește de după ușă.

O găsim pe Rimes în sufragerie, nemachiată, ușor somnoroasă, îmbrăcată într-un top crem și pantaloni maronii. Ne zâmbește discret și ne întinde mâna. Mă încearcă un sentiment ciudat de apropiere: fiindcă am petrecut jumătate de an cu Irina în gând, a devenit cumva parte din viața mea. Acum, față în față cu ea, simt două impulsuri diametral opuse: să îi pun o grămadă de întrebări și să nu fiu băgăcioasă, să nu deranjez. Dau prioritate celui din urmă instinct.

„Ce faci de obicei dimineața?”, o întreb stângaci. „Nu am o rutină”, spune artista timid, dând din umeri. Raluca îi explică ce fel de fotografii ar vrea să îi facă, că și-ar dori să o surprindă așa cum e zi de zi. Lângă un perete din sufragerie, construit din cărămidă roșie, stau două piane digitale, un microfon și câteva boxe. Raluca o roagă să ne cânte ceva. Rimes se așază pe scaun și începe să își plimbe degetele pe clape.

Ne spune că i-au prins bine instrumentele pe timp de pandemie; până la izolare, acel colț era mai degrabă un altar. Camera se umple de o melodie clasică, blândă și limpede, întreruptă câteodată de blițul aparatului de fotografiat. În scurt timp, atmosfera din casă se agită. Rimes se mută în dressing, unde Alex Ifimov, hairstylist și makeup artist, începe să îi aranjeze părul. Două dulapuri înalte, pline cu rochii, bluze și încălțăminte – majoritatea alese de stilista Olivia Stoica – îmbracă pereții laterali. După schimbarea de stil din 2020, o parte din hainele Irinei au fost luate de verișoarele ei. („Unele au ajuns la fetițele din sat, să se îmbrace pentru concertele de la casa de cultură”, mi-a povestit în iarnă.)

În timp ce Alex îi aplică un fard sidefat pe pleoape, Mara enumeră viitoarele concerte: Hunedoara, Râmnicu Vâlcea, festivalul Electric Castle de la Cluj. „Au început cântările, cel puțin una pe săptămână, ceea ce e foarte îmbucurător”, adaugă Rimes așezată în fața oglinzii. Vocea ei se pierde printre vâjâitul uscătorului de păr și zumzetul televizorului din sufragerie, setat pe YouTube.

Din bucătărie se aude David, trebăluind la aragaz. În casă se împrăștie un miros dulce, de zahăr ars și vanilie. Pe peninsula din bucătărie apare o farfurie cu frigănele sau, mai bine zis, french toast. Pe plită sfârâie următoarea porție. Deasupra aragazului, lipite cu scotch de perete, văd două foi de hârtie, puse una lângă alta. Pe una dintre ele e imprimată o poză cu David și Irina; cealaltă e acoperită cu un text scris de mână și multe inimioare.

„Contract între Irina Rimes și David Goldcher”, scrie în franceză în capul paginii.

„Pot să te întreb în ce constă acest contract?”, o întreb sfios pe Irina. „Aoleu!”, râde ea ștrengărește și adaugă imediat că e un contract făcut anapoda, compus într-o seară, după trei pahare de vin. Prevede o singură clauză: dacă în următorii trei ani niciunul dintre ei nu va avea succes, vor trebui să-și dea unul altuia câte un milion în bancnota țării în care locuiesc. Prin urmare, artista ar trebui să primească un milion de euro de la David și el – un milion de lei românești de la Irina. 

„Dar voi sunteți de succes, la ce te referi?”, o contrazic ușor. Rimes recunoaște că acordul are lacune și nu prevede ce înseamnă succes. Un milion de streams pe Spotify, concerte toată vara sau primul milion în cont? Nu au specificat asta în scris. „Deci cumva contractul ăla e și activ, dar e și nul”, spune zâmbind. „El este acolo ca o amintire a serii în care ne-am setat niște scopuri mari în viață.”

---

„M-ai prins în faza de trecere la un mare și nou capitol al vieții mele”, îmi spune Rimes câteva ore mai târziu, într-un studio al casei de discuri Global Records, unde am însoțit-o să înregistreze un voice-over în rusă, pentru o altă reclamă Moldtelecom.

Stăm așezate pe aceeași canapea, într-o încăpere cu draperii cenușii și pereți izolați fonic. „O dată la cinci ani se întâmplă o schimbare radicală în viața mea”, adaugă ea, de parcă ar lua-o de la început. Fac un calcul mintal și descopăr într-adevăr un ritm: cu zece ani în urmă, Rimes pleca de acasă și se muta în România; cinci ani mai târziu, divorța, lansa primele hituri, era la începutul celebrității. Azi, când încă cinci ani s-au scurs, artista presimte o nouă cotitură: „E ca și cum am terminat un caiet și trebuie să încep altul. Și știi cum e, atunci când începi un caiet nou, scrii frumos, fără să faci mâzgăleli”.

O privesc curioasă în timp ce mintea îmi vuiește de ipoteze. Presupun că se referă la viitorul ei album, finalizat în pandemie. Știu din iarnă că Acasă va spune povestea unei fete care se regăsește și va conține numai piese de dragoste. Nu greșesc chiar de tot: fiecare album constituie un capitol separat în cariera ei, îmi spune, dar schimbarea prin care trece pare să fie mai profundă.

Rimes își urcă picioarele încălțate în bocanci pe măsuța din fața. Cu o mână pornește telefonul și îmi arată calendarul. „S-a aglomerat. Uite aici: punct-punct-punct, toate acestea sunt zile ocupate”, zice glisând dintr-o parte în alta pe ecran. Deși nu văd nicio zi liberă, aflu că programul ei curent e mai echilibrat decât cel de dinainte de pandemie, când era implicată în zeci de proiecte concomitent.

Pandemia, crede Rimes, i-a resetat prioritățile și i-a remodelat relația cu munca. A înțeles că poate livra rezultate într-un ritm mai lejer, că odihna are puteri vindecătoare: „Mi-am dat seama că poți să ai o viață foarte activă, dar să reușești să te și relaxezi ca să-ți poți aduna puterile pentru lucrurile care vin”.

Obiectivul de mai departe al artistei, dincolo de menținerea acestui echilibru fragil, este să trieze mai mult, iar timpul câștigat să-l investească în proiecte de perspectivă. „Aș vrea să gândesc mai mare, pașii să fie mai largi, deciziile mai curajoase, sumele mai mari. Aș vrea să iau mai puține proiecte, dar să le duc bine până la capăt, ca să nu ajung în spital după fiecare proiect mare”, spune Rimes cu un aer final.

Dau din cap aprobator, mai energic ca înainte, fiindcă mă regăsesc în cuvintele Irinei. Am ieșit și eu la capătul stării de alertă cu intenția de a-mi reorganiza viața. Primii pași au inclus să renunț la un proiect care nu-mi aducea bucurie, să ies la plimbări zilnice și să merg cu ai mei în vacanță. Când i-am propus tatălui meu să plecăm cu toții la Brașov, eram sigură că va refuza, că va găsi, cum s-a întâmplat și în alte dăți, o suită de motive pentru care nu poate lăsa munca la vinărie. Spre surprinderea mea, a acceptat și, la început de iulie, tatăl meu de 62 de ani a ajuns pentru prima dată în viață la munte. Ne-am plimbat printre brazii drepți ca lumânările și am admirat norii care întretăiau crestele. Se pare că nici tata nu era imun la lecția dură a pandemiei: nu avem timp de pierdut.

Drămuirea timpului spre care tindem mulți dintre noi îmi amintește de piesa pe care a lansat-o Rimes în mai.

N-avem timp să iubim până la capăt
N-avem timp să avem grijă de noi
Tu mă uiți tot mai des, eu te văd tot mai rar
N-avem timp să dăm timpul înapoi.

N-avem timp a devenit instant hit, trecând de opt milioane de vizualizări în trei luni. E un memento să găsim loc în calendare pentru lucrurile importante. Rimes spune că știe mulți oameni care uită să trăiască și că experiența lor a inspirat-o să scrie piesa. „Eu sunt de părere că trebuie să trăiești”, spune Irina cu hotărâre în glas. „În general, eu sunt despre iubire și despre a trăi viața.”

E aproape ora cinci. Lumina albă, puternică de afară se strecoară printre draperii. Înainte să ne despărțim, o întreb cum vede schimbările prin care trece Republica Moldova, țara din care venim amândouă. Trăim, până la urmă, un moment istoric: pentru prima dată în cei 30 de ani ai statului, în urma alegerilor parlamentare, la cârma țării au fost alese un partid pro-european și o femeie președinte. „Nu aș vorbi despre orientarea politică a țării, mai mult m-aș referi la faptul că este impresionant și încurajator să avem o femeie în rol de președinte”, schimbă solista subiectul, cu măiestria unui politician, după care îmi spune, franc, „despre politică și religie nu discut pe nicăieri”.

Înainte să o întreb ce o face atât de grijulie cu imaginea ei, Rimes menționează că nu e avizată și că e un domeniu fragil, cu păreri împărțite. Mai are un argument, pe care îl prezintă cu convingere. „Artistul e al tuturor, și al celor care sunt comuniști, și al pro-europenilor. Eu trebuie să fiu a tuturor”, spune ea. „Nu urmăresc să influențez oamenii cu opiniile mele politice și, dacă tot sunt un formator de opinie, mi-ar plăcea să îndemn oamenii să fie curajoși, să iubească, pentru că despre asta e muzica mea.”

Ne luăm rămas bun și ies în căldura sufocantă a Bucureștiului. În timp ce îmi aștept taxiul pe un trotuar strâmt din Dorobanți, le văd pe Irina și pe managera ei ieșind pe ușa casei de discuri. Îmi fac cu mâna în timp ce traversează. Rămân să o urmăresc pe Rimes, cu rucsacul în spate, țopăind apăsat ca un copil, până dispare printre clădiri. Îmi vine în minte răspunsul pe care mi l-a dat în iarnă, când am întrebat-o cum se simte în pragul vârstei de 30 de ani. Când era mică, recunoaște artista, își imagina că, atunci când va schimba prefixul, va avea mai multe răspunsuri clare, însă maturitatea e un ocean de incertitudini. În pofida lui, se consideră împăcată: „Am tot de ce am nevoie: prieteni, echipă, inspirație, dragoste. Sunt pe un făgaș bun”.