„Români și maghiari: Suntem diferiți, dar suntem și la fel”

Ce înseamnă să crești ca maghiar în Târgu Mureș și cum creezi o punte de comunicare cu românii.

Povestit Andreei Vrabie.

Olvasd el a cikket magyarul

M-am născut în 1975 și am crescut în Târgu Mureș, într-o familie maghiară.

Unchiul meu a fost un erou al maghiarilor din România, scriitorul András Sütő, și a fost una dintre victimele evenimentelor din martie 1990 din Mureș, zilele alea negre în care s-au bătut românii și maghiarii. Cred că asta a fost amprenta din familie care s-a pus pe mine, fiindcă, având numele ăsta, toată lumea își dădea seama din prima a cui rudă sunt eu. Dacă eram bun la ceva, eram bun fiindcă făceam parte din această familie. Dacă eram rău, eram rău fiindcă făceam parte din această familie. 

Și la noi, ca și în alte familii de maghiari de aici, exista un naționalism latent. Nu zic că părinții mei sau rudele mele au avut ură pentru români, dar cultura noastră este diferită. Existau extremiști și atunci, în comunism, dar marea majoritate trăiam bine împreună. De exemplu, în cartierul nostru din Aleea Carpați, erau o grămadă de familii maghiare, o grămadă de familii române, și am conviețuit foarte frumos timp de mulți ani. Nu îmi amintesc de prietenii lungi cu români, dar eram cumva împreună. 

Am făcut Școala Nr. 16, o școală normală acolo în cartier, clasa maghiară. Învățam limba română din manualele din care învață copiii români și nu e o idee bună, pentru că nu ai baza pe care un copil de șase-șapte ani o aduce de acasă: lexic, gramatică, comunicare. E ca și cum ai șapte ani și ești băgat să înveți engleză cu un manual de clasa a VIII-a. Azi se vorbește mult despre problema asta, dar nu e o problemă nouă. Am dat inițial admitere la Liceul 89 – era în regimul comunist – și am intrat la electrotehnnică, pentru că nu era altceva și nici nu eram prea conștient de ce vreau să fac cu viața mea. Apoi a venit Revoluția și după un an mi-am dat seama că nu prea mă interesează mecanica și electrotehnica și că vreau să fac filologie. Am decis să repet primul an de liceu și m-am mutat la filologie la liceul Bolyai, unde învățam limbi străine, literatură, și era mult mai lejer. 

La evenimentul din ’90 îmi amintesc că eram cu familia la Sfântul Gheorghe – cu excepția tatei, care era cu unchiul meu în Târgu Mureș. Era o seară foarte ciudată. Căutam postul de radio din Mureș în maghiară sau din Budapesta și ziceau acolo că românii se luptă în centrul Târgu Mureșului, că nu știu câți oameni au fost bătuți. Pentru generația mea, trauma asta a fost destul de mare, pentru că pentru câteva zile aici a fost un fel de atmosferă de război civil. Erau aduși țărani români cu autobuze, așa cum au fost aduși și minerii în București, din satul Hodac, unde se fac fluiere tradiționale excepționale de unde cumpără azi și maghiarii. Au intrat cu basculante în centru peste flori, peste oameni, a fost foarte urât. Se luptau atunci pentru școala noastră, Bolyai Farkas, ca să devină doar maghiară. Luptă care continuă până azi, doar că acum lupta asta e pe morminte, pe steaguri, nume de străzi. După, nu-mi amintesc cum era concret atmosfera pe stradă, dar tensiune sigur era. Pentru mine, evenimentul a ajuns foarte repede să fie băgat în subconștient, oprimat. Ce poți să faci cu așa ceva ca adolescent? Am fi putut să stăm de vorbă despre asta cu un diriginte deschis sau cu altă clasă de români, o procesare a traumei comune, dar nu s-a întâmplat. 

În liceu scriam poezii toată ziua, ascultam heavy metal, dar nu prea știam ce să fac, așa că am decis să mă fac psiholog. Așa am dat admitere la Universitatea de psihologie din Budapesta. Din cei șapte ani acolo, cam șase am locuit într-un internat pentru maghiarii din afara Ungariei, care a fost un fel de ghetou mental din care foarte puțini au reușit să iasă și să prindă contact cu lumea din Ungaria autentică.

Mulți avem experiența asta când ajungem prima dată în Ungaria și anume că localnicii te întreabă: tu vorbești maghiara? E o întrebare clasică pe care noi maghiarii din România o primim când ajungem acolo și pentru mine a fost ca un fel de șoc cultural. Adică atât de puțin sunt informați despre noi sau atât de neconectați suntem unii la alții. Eu n-am reușit să mă conectez și să mă integrez. 

Acolo, la internat, am avut ani de droguri, dar m-am apucat și de fotografie intens. După câțiva ani am renunțat la facultate, m-am întors la câteva cursuri doar ca să am ceva hârtie ca să arăt că pot sta legal în Ungaria. Eu căutam altceva la facultatea de psihologie, ceva ce am găsit când am ajuns într-un centru de meditație budist din Budapesta. Simțeam că în evoluția mea personală de autocunoaștere meditația îmi oferea de fiecare dată altceva. La fel cum până să ai un copil nici nu observi familiile cu copii, așa era și tripul meu de spiritualitate. De fiecare dată reveneam la aceeași problemă și o înțelegeam în alt fel. 

Mă măcina dacă să rămân sau să mă duc acasă, unde-i casa mea, de fapt. Chiar și până azi mă întreb de multe ori unde e casa mea, unde e țara mea. Mi-am dat seama că vreau să mă întorc acasă, în România.


După decizia asta a venit și oferta de muncă în București de la un fost coleg de școală: un job la cabinetul președintelui UDMR, Markó Béla, la secția presă. Eu, făcând fotografie și scriind bine, și nu prea având alte oferte, eram perfect pentru munca asta. Asta s-a întâmplat în 2003, an de campanie, și experiența a fost foarte intensă. 

Politica e despre putere în primul rând, acolo totul se învârtea în jurul puterii și restul venea după. Dacă nu ai putere, nu ai cum să lupți pentru drepturile minorităților. Mi-am dat seama că nu am nicio treabă cu politica și mi-am dat demisia după vot. Dar, în același timp, a fost o școală puternică pentru mine personal, pentru că, fiind acolo, am început să am o viziune atotcuprinzătoare asupra maghiarilor din România. E o lume care se închide în ea și nu neapărat dintr-o decizie conștientă, ci că nu avem de ales. 

Suntem din ce în ce mai puțini și noi, foarte mulți pleacă din țară în vest cum pleacă și românii, nu prea se mai fac copii nici la maghiari și bariera asta lingvistică dintre români și maghiari ne face și mai mult să ne închidem. Foarte puțini învățăm limba română și foarte puțini suntem motivați să intrăm în contact cu români. Avem televizor maghiar, n radiouri, poți să trăiești o viață întreagă chiar și în Târgu Mureș și să ai aproape zero contact cu românii. Nu vreau să zic că asta e bine sau nu, dar așa am ajuns. Și nici de partea românilor nu prea există deschidere. În toți anii mei, ăștia 44, am întâlnit o singură persoană în Cluj care vorbea maghiară, Rarița Zbranca de la Fabrica de Pensule. În afară de ea, mai știu o persoană, o vecină, dar ea a avut un soț maghiar. Nici pe plan politic nu există interes. 

După UDMR, am plecat în Franța și jumătate de an am lucrat ca bucătar și fotograf într-un centru de meditație budistă la țară. În centrul ăsta, chiar dacă eram în Franța, era o comunitate extrem de multiculturală. Limba comună era cea engleză. La început tot încercam să zic că sunt un maghiar din România. Dar reacțiile erau: Ce? Maghiar român? Nu înțelegeau. După aia, am făcut experimente, ba ziceam că sunt Hungarian, ba ziceam că Romanian, ca să văd care sunt reacțiile. Până la urmă m-am împăcat că e un detaliu care nu-i interesează pe oameni. 

După Franța, în 2007, m-am dus pe urmele lui Kőrösi Csoma Sándor, un secui care acum 200 de ani a plecat pe jos în Tibet, în căutarea originilor poporului maghiar. Am învățat despre el de foarte mic, în școală. Apoi, ca adult, am aflat la universitatea budistă că anumiți oameni îl consideră un sfânt budist și că a început să se formeze un cult în jurul personalității lui printre maghiari. Am vrut să merg pe urmele lui, pentru că m-a fascinat ce a făcut. Așa am ajuns să cutreier prin Himalaya timp de două luni jumătate. 

După asta am revenit în Târgu Mureș și, la un an după, s-a născut fiul meu. Am avut o parteneră maghiară, amândoi eram creativi, deschiși, voiam să facem ceva și, după un an jumate, ne-am dat seama că în Mureș n-avem ce să facem. Și atunci – și astăzi – simțeam că în Mureș, dacă nu ești prietenul cuiva, pur și simplu nu ai ce să faci. Atunci am decis să ne mutăm la Cluj. Acolo eu am lucrat mai mult ca jurnalist și fotoreporter pentru publicații maghiare și am deschis un centrul de meditație și yoga. De la început am oferit toate serviciile noastre în trei limbi: maghiară, română și engleză, pentru că era Cluj, era un oraș multicultural, erau mulți străini. Habar nu aveam cine o să vină la programe, dar după un timp au început să vină primii clienți români și eram nevoiți să comunicăm. Atunci a urmat o treaptă grea, mi-am dat seama că trebuie să învăț să vorbesc în limba română în România. Până atunci bâlbâiam tot timpul și veneam cu expresii englezești. Încă vorbesc mai bine engleza, dar uite că mă străduiesc. Fac o grămadă de greșeli, dar pot să mă exprim liniștit în română.

Ne-am conectat cu foarte mulți români care ne-au devenit prieteni buni și am început să ne bucurăm de chestii împreună, de exemplu un revelion, un eveniment foarte banal. Nu stăteam acolo să discutăm problema maghiarilor și a românilor. A fost un revelion multicultural în liniște, am stat în sala de meditație 15 persoane, de la 23:30 la 00:30 în liniște. Așa s-a creat baza pe care am reușit să ne conectăm. 


Acum doi ani jumate m-am despărțit de partenera mea, ea a rămas cu fiul meu în Cluj și eu am revenit în Târgu Mureș. Acum aș zice că zidul ăsta între români și maghiari în Mureș e mai puternic și că se agravează. Înainte, de exemplu, nu te uitai la televizor în maghiară, nu ascultai trei sau patru radiouri locale, nu aveai o grămadă de ziare sau feeduri în limba maghiară. Acum toată lumea e băgată pe felia ei. Asta nu e o problemă specific ungurească, toți suntem așa, dar și asta ne face să trăim în paralel.

Nu prea există forumuri unde cele două comunități să se întâlnească. Ca să nu se mai simtă zidul, ar fi nevoie de cursuri în limba română pentru adulți, în primul rând. Măcar pe YouTube, cursuri gratis pentru cine vrea să învețe. Invers ar fi un extra, dar eu nu sunt de părere că trebuie să te aștepți ca un român să învețe maghiara. 

Trebuie găsit ceva ce ne unește dincolo de diferențe. Eu mi-am găsit: liniștea, meditația, practicile astea. Ăsta a fost drumul meu, dar poți să faci asta și printr-o piesă de teatru, de exemplu. Suntem diferiți, dar suntem și la fel. La miezul nostru, la suflet, suntem absolut identici. Trebuie să ai deschidere față de cel diferit, despre orice tip de minoritate vorbim.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

*

*