Viața după școală

Cinci foști colegi de generație, absolvenți ai Colegiului Național „Alexandru Papiu Ilarian” din Târgu Mureș, se pregătesc de viața de student. Unii pleacă spre Cluj, la Drept, Chimie sau Medicină, alții în afară: la studii politice în Marea Britanie sau la arhitectură în Franța. Gândurile lor – despre bac, profesori, stres sau cum va arăta lumea de mâine – sunt extrase dintr-o serie de conversații pe care le-am avut cu ei în ultimele luni.

ANTONIA BOILĂ

Chinuită on-off de o gastrită, din cauza presiunii excesive pe care a simțit-o la profilul mate-info-bilingv engleză. Și-a dezvoltat abia într-a XI-a un sistem de autoapărare față de nedreptățile din liceu, dar e mândră că l-a descoperit. Studentă la Drept din toamnă, la Cluj, speră că a ales bine, deși a fost o algere prin eliminare. Îi e teamă că n-o să-i placă, dar vrea să fie o avocată cu etică și principii de nezdruncinat.

Antonia Boilă

La noi în oraș s-a întâmplat ceva de care a aflat toată lumea. Înainte de Crăciun s-a sinucis un băiat de-a VIII-a, fiul unei profesoare de-ale noastre, extraordinare. Pare genul de părinte pe care orice copil și l-ar dori – e deschisă, puteam vorbi cu dânsa orice. A venit ca un șoc și în miercurea aia n-a făcut nimeni ore. Joi a venit la clasă profesoara de matematică să ne țină un discurs despre cât de prețioși suntem, cum viața noastră e importantă, ca în ora următoare să țipe la noi și să ne dea tot felul de stări de anxietate. Mi s-a părut ieftin. Simt că o condamn mai mult decât trebuie, dar de ce a fost nevoie ca un copil să moară, ca ea să ne spună că suntem importanți?

La noi în oraș a fost o problemă și cu Liceul Teologic Romano-Catolic, înființat în curtea Colegiului Național „Unirea” – concurența noastră. Au câștigat o clădire, au pus liceul ăsta, nu știu toată situația, dar fostul nostru inspector școlar era director acolo și a intrat la pușcărie, a venit DNA-ul. Nu m-am bucurat, dar mi s-a părut că s-a făcut puțină dreptate, pentru că soția domnului director e la noi în liceu și am observat că, de când s-a întâmplat chestia asta, ea s-a mai temperat, n-a mai fost așa exagerată. Eram într-a IX-a când a venit în clasă și s-a uitat la noi și a zis „vai, dar văd că fetele sunt cam neîngrijite” – la modul că nu eram machiate. Pentru noi a rămas o glumă, dar nu mi se pare în regulă să zici așa ceva. A fost și un alt scandal – ne-a jignit și pe noi, și pe părinții noștri. Apoi, la festivități: „Vai, copiii extraordinari, elita”. Chestii care te fac să-ți dai un facepalm.

Într-a IX-a au făcut niște elevi meme-uri cu profi. Făceau poze și scriau tot felul. Au aflat profii, s-a făcut abuz de putere. Ne-au chemat la direcțiune și ne-au cerut telefoanele ca să vadă ce poze avem, o violare a intimității. Îmi pare rău că atunci nu știam că nu au voie să se uite în telefonul meu, să țipe la mine. Mulți au început să plângă – într-a IX-a ești speriat. De la o școală de cartier, vii într-un liceu cu 1.000 de elevi. Ne-au amenințat cu scăzutul notei la purtare și nouă, câtorva care nu avuseserm nicio legătură, ne-au spus „cum ar fi să fac eu poze cu mamele voastre și să zic că-s niște curve?”. Dar noi nu făcuserăm nimic.

La noi în oraș e chestia că liceul nostru ar fi cel mai bun, că de la mate-info-bilingv engleză orice poartă ți se deschide. Nu știu exact cum m-am hotărât, printr-a XI-a, la Drept. „Ești sigură?”, mă întreabă lumea. Nu sunt, dar cred că e cea mai bună alegere. Am în familie o mătușă și o verișoară care sunt avocate și de când eram mică le vedeam pe ele aranjate, cochete și-mi doream să fiu ca ele. În viața de zi cu zi, dacă văd că ceva nu e OK, chiar dacă nu e treaba mea, îmi vine să mă bag. Știu că avocații sunt văzuți cam rău, că ar gândi lucrurile astfel încât să le iasă lor bine, dar eu consider că poți fi și un avocat cu niște valori de care să te ții. Totul se bazează pe un set de reguli și respectăm acele reguli.

SARA GOREA

Festivitatea de-a XII-a a fost o corvoadă superficială pentru ea. Îi plac cărțile SF, dar nu alea cu roboți sau „hai să ne batem cu nu-știu-cine”, ci cele care mișcă rotițele până la final, ca seria Fundația de Asimov. Are zile în care nu citește deloc și zile în care devorează o carte de dimineață până seara. Anul trecut a citit puține, spune Sara, doar vreo 40. Voia să fie scriitoare sau fizician când era mică. Nu-i plac profii cu idei bune, care se pun pe ei în centrul atenției și ale căror ore sunt mai mult monologuri.

Sara Gorea

Pe la șapte–opt ani aveam niște idealuri revoluționare. Un fel de chestie cu văru-mio, în care ne gândeam să cucerim planeta, ca s-o scoatem de sub stăpânirea adulților și s-o punem sub stăpânirea copiilor. Ne duceam să dresăm câini vagabonzi și să ne antrenăm ca ninja, ca să fim pregătiți. Ar fi fost mult mai bine condusă. Plus că am fi dat mai mult acces la dulciuri și desene animate. Sincer, îmi place că mă gândeam să fiu împotriva status-quo-ului.

În primele două clase am fost la școală în Periș, satul de lângă Târgu Mureș în care locuiesc. Eram în clasă nouă copii din I-IV și țineam orele în același timp, cu același învățător. În clasa I chiar eram singura de clasa I. Învățătorul era destul de dezinteresat, venea târziu la ore și nu făceam decât română și matematică. Ne spunea: „De ce să facem muzică, dacă nu vrem să ne facem cântăreți?”.

Cred că în gimnaziu mi-am bazat foarte mult stima de sine pe profesori. Am fost mereu puțin exclusă din clasă și niciodată nu m-am integrat bine în grupuri. Eram, așa, teacher’s pet. Toată lumea mă considera un mic geniu, mă duceam la concursuri. Într-a IX-a mi-a fost greu să dau de profesori ostili și mă simțeam vinovată că nu mă descurcam. Deschideam caietul de mate și mă holbam la el vreo jumătate de oră. Înainte mă bazam pe faptul că sunt eleva-model, acum simțeam că nu aveam nimic interesant. Uitându-mă în urmă, mi se pare ridicol.

Mi-am dat seama în ultimii ani că e importantă empatia. Eram foarte „adevărul științific” și atât, dar o grămadă din problemele societății noastre vin din lipsă de empatie. În 2015, a murit scriitorul meu preferat, Terry Pratchett, care combina satira cu fantasy. El avea Alzheimer și am aflat că se investește destul de puțin în cercetarea pentru asta, din cauză că societății nu-i pasă așa de tare de oamenii în vârstă, presupun. M-am enervat când m-am gândit cât de mult se investește, de exemplu, în armament, care nu e doar inutil, dar și distructiv. A început să-mi pese mai concret de societate. Anumite chestii nu sunt în regulă și prin anumite acțiuni faci, automat, rău altora. Nu e totul, așa, o chestie plutitoare, apolitică. Noi vedem economia ca pe un fel de știință separată, dar economia e extrem de politică și extrem de personală. La noi e deprimant și plictisitor în același timp tot ce se întâmplă. Un fel de degradare destul de pasivă.

Autobiografia lui Malcom X mi s-a părut interesantă. Să vezi cum era să fii o persoană de culoare în America secolului XX; cum, de fapt, e o chestie sistematică și înrădăcinată în felul în care funcționează o țară, în gândirea tuturor. Îți schimbă puțin perspectiva. Sunt multe dinamici de genul ăsta și în societatea noastră. Poate și din cauză că suntem obișnuiți cu ele, nu le mai vedem. De exemplu, faptul că nu sunt extrem de multe femei care să fie CEO, sau în general în funcții de conducere. Mentalitatea e: „Nu mi se pare ceva ieșit din comun, trăim într-o lume egală și dacă sunt atât de puține, e din cauză că meritocrația le-a selectat și dat jos”. (Nu sesizăm pentru că gândim automat că trăim într-o lume meritocratică, și e în regulă, și nici n-am văzut altceva.) Nu ne gândim că poate sunt și alte chestii în joc. Am niște idei vagi cu ce aș vrea să fac. Mi-ar plăcea să fiu o rotiță într-un mecanism care ajută ca lucrurile să meargă mai bine. Fie pe partea de economie sau politică, să lucrez poate pentru un ONG. Poate ceva care să implice scrisul folositor. Nu mi-ar plăcea să ajung la o corporație, deși poate o să ajung. Vreau să ajut societatea la ceva, iar la o corporație aș ajuta anumiți oameni să se îmbogățească. Și cam atât. Dar cred că mai am timp.

DIANA FURNEA

Are 19 ani și din toamna asta a început Arhitectura, în Paris. Și-a dorit cariera asta din copilărie, de când organiza mobila din căsuțele păpușilor. Crede că i se potrivește stilul de educație creativ și nonformal pe care l-a descoperit la francezi, „un mediu mai mult sau mai puțin utopic”, dar se teme că nu se va plia, pentru că vine dintr-un loc cu multă teorie. Ar vrea să aibă unde să se întoarcă după facultate, dar nu crede că sunt multe opțiuni pentru arhitecți în România.

Diana Furnea
Fotografie de Antonia Boilă

Am observat că se întâmplă multe discriminări între sexe. La conceptul de „feminism” nu mă gândisem mult, până nu am ajuns la clubul de dezbateri din liceu și am vorbit despre asta. Am început să fiu mai atentă și am auzit de la „am fost violată pentru că purtam o fustă prea scurtă” până la „la cum se îmbracă, nu m-aș mira să fie violată”. Nu-mi vine să cred.

Mi se pare de la sine înțeles că suntem toți egali, dar observ că nu e așa și nu tac dacă se întâmplă în jurul meu. Dacă cineva face un comentariu, reacționez. Primele dăți m-am speriat cumva. Eram prin autobuz și mai simțeam o mână pe picior și ziceam „scuză-mă, te rog”, „dă-te mai încolo”, „mulțumesc”. E, așa, o senzație de invazie a propriei persoane. De viața umană nu te apropii în niciun fel – fie că ești răutăcios sau că o atingi fără să vrea.

La club ne-am format o cultură generală și simt că am devenit o persoană mai activă în societate. Anul trecut am fost în fiecare seară împreună la proteste. Măcar în stradă să ieșim, dacă de votat n-am putut. Mi-ar plăcea să vreau să mă întorc, dar nu prea am unde. Citesc, sunt atentă la ce se întâmplă și e o senzație de confuzie, de nu-se-poate-așa-ceva. Mi se pare că situația politică e din ce în ce mai rea și nu pot să înțeleg cum ajung la putere niște oameni care fac doar ce vor ei.

Francezii pun accent pe tine, pe creativitate și pe practică – ceea ce e bine –, dar nou pentru mine. Apoi e toată societatea lor: foarte socialistă – toată lumea e pentru țară și e fericită că muncește. Altă viziune față de România, totul e performant și relaxat. Nu știu cum mă încadrez aici. Oare o să găsesc prieteni, o să fac față la școală? O să mă înțeleg bine cu profesorii? Nu sunt sigură cât de bine stăpânesc franceza. E și o ușoară stigmatizare a românilor, deși ei sunt educați să accepte pe toată lumea. Cel care mi-a făcut dosarul m-a întrebat dacă înțeleg vreun pic franceza. Eu nu am putut niciodată să mă pliez pe România [teoretică], dar sistemul ăsta m-a format și mi-a creat anumite mecanisme de învățare. Am intrat prin cel mai mare noroc și uneori mă întreb dacă merit să fiu acolo.

Într-a X-a și a XI-a am făcut mai multe. Am fost voluntară la Școala de Valori, unde am organizat tot felul de proiecte de educație nonformală, am lucrat și-ntr-o asociație dedicată copiilor orfani, am ajutat și pe la festivaluri de muzică. M-au ajutat toate mai mult decât ce-am făcut în liceu. Eram foarte închisă și așa am învățat să relaționez cu cei din jurul meu, să lucrez cu diferite tipuri de oameni. Pe lângă asta, am învățat cum coordonezi un proiect sau cum cauți un sponsor. Noi am avut într-a XII-a o materie pe care am ales-o ca opțional – Educație pentru carieră – cu doamna psiholog a școlii. E foarte târziu într-a XII-a, nu ne-a prea ajutat, pentru că nu a avut ce să ne spună. Trebuia gândită mai devreme, ar fi ajutat să încerci tot felul de chestii și să vezi pe ce te pliezi.

La noi în liceu nu prea contai ca elev. Dacă aveai o părere, nu se schimba nimic. Eu m-am simțit nerespectată ca persoană în unele momente și cred că asta e o problemă. Sistemul de educație e, în primul rând, pentru elevi, dar ei nu au niciodată dreptate, sunt copii. La liceu înțelegem câteva lucruri.

Noi ne tot lăudăm că suntem cel mai bun liceu din județ – [prin rotație cu Colegiul Național „Unirea” – n.r.], dar nu avem hârtie igienică la baie. Avem, în schimb, ecrane la intrarea în școală, sistem de acces cu cartele și lasere decorative pe liceu. Mi se pare o lipsă totală de respect față de noi. Am scris despre asta într-un formular online anonim, creat de Consiliul Elevilor, dar nu are rost, nu se schimbă nimic.

TUDOR ROMAN

Misiune personală: să ajute lumea. Ar vrea să se reapuce de cântat la pian, doar are unul acasă. Crede că scrima practicată în clasele II-VIII i-a ajutat, pe-atunci, condiția fizică. Ascultă muzică electronică, stiluri chill – tehno, deep sau tropical. Ar vrea să și compună, dar timpul cine i-l dă? Îl judecă lumea pentru că începe cinci cărți deodată și nu le termină. Printre ultimele reușite: Arta subtilă a nepăsării, de Mark Manson. Crede că e mai bine să te supraestimezi. Nu mult, dar să te simți bine în legătură cu tine.

Tudor Roman

Trebuie să ai grijă de sănătatea ta în primul rând, să ieși pe afară, apoi să te ocupi de partea școlară, profesională. Mai iei o notă mică, nașpa, dar se rezolvă până la urmă. Mi-ar fi plăcut să-mi zică lumea că profesorii nu sunt așa gods cum se cred unii dintre ei și noi nu suntem fraierii mici care venim să ne supunem lor.

Bunicii și părinții nu m-au îndrumat să fac medicina. Tata și bunicul au făcut-o și nu cred c-au fost foarte mulțumiți. După ce am făcut o tiroidită autoimună și am suferit mult, mi-am dat seama că vreau să ajut oamenii să conștientizeze că bolile psihice sunt ceva real, nu sunt mofturi sau fițe, au un substrat fizic. Medicina, psihiatria au devenit pasiunea și prioritatea mea în ultimii doi ani de liceu. Familia nu prea a fost de acord, dar ce putea să facă?

 Aș vrea să vizitez lumea, dar cu medicina cred că o să rămân să vizitez lumea pe un ecran acasă. Am trecut prin multe și acum sunt gata să intru cu adevărat în viața de la Cluj*, pe cont propriu. Nu am făcut educație economică, deși aș fi vrut. O să trăiesc la Cluj o parte din viață și nu știu lucruri basic. Nu prea înțeleg cum funcționează ratele, dobânda, ROBORu’. Sunt sigur că nu sunt greu de înțeles, dar nimeni nu mi-a făcut o educație.

În ciuda unei nebunii generale, cred că trăim în cea mai bună lume de până acuma. Statistic, speranța de viață este foarte mare, mortalitatea infantilă a scăzut în majoritatea lumii, nivelul de trai este destul de bun. Dar pe lângă politica care pare haotică de multe ori, mă preocupă natura. Ne cam batem joc de ea și asta o să ne coste mult pe viitor. Totul se dezvoltă repede și mă bucur când văd că țări ca Olanda sau Suedia au început să introducă restricții pentru mașinile diesel și prevăd un viitor electric. Dar nu e suficient. În lumea noastră capitalistă, oamenii vor să câștige pe termen scurt, nu le pasă de ce-o să se întâmple apoi. Trebuie să ne gândim că suntem șapte–opt miliarde pe glob și ar trebui să trăim în armonie.

Cu globalizarea mi se pare că vin și lucruri bune, că ne blenduim. Mă gândesc că-ntr-o sută de ani n-o să mai existe atâta rasism și discriminare, o să fim mai aproape unii de alții din cauza migrațiilor. Asta vreau, să avem grijă unii de alții.

 M-am gândit la plecat. Toată lumea se gândește: „Wow, mă duc în Germania, câștig 5.000 de euro pe lună, m-am făcut boier”. Mă gândeam și eu că doar fraierii rămân în țară, dar nu-i așa. Aici m-am născut, sunt conștient că sunt român și vreau să ajut țara asta. Știu că nu e o țară de rahat, cum zic alții, știu că are mult potențial și am impresia că aici e o problemă mai mare în domeniul psihiatriei, față de alte zone ale lumii.

Cred că frica mea cea mai mare e să dau greș. Mereu m-a însoțit asta, că o să dezamăgesc, o să ajung un ratat, și până la urmă e o frică total neproductivă, nu ajută cu nimic. Toți dăm failuri, avem eșecuri – normal –, unii chiar mai multe, nu ține neapărat de tine, ține de șanse. Aș vrea să am curajul să am mai mult curaj, pentru că pare safe să joci mereu ascuns, să nu te implici. În ultimul timp am început să deschid gura mai des, să zic mai multe lucruri.

Vreau să ajut să se schimbe lucrurile în bine. Cred că pot. Dacă suntem mai mulți care vrem asta, lucrurile or să meargă spre bine. Dar schimbarea trebuie să vină cât mai repede, pentru că altfel situația se duce în jos.

* Tudor a intrat la Facultatea de Medicină din Sibiu, urmând să încerce un transfer în anul II.

CARINA IURIAN

Toceala i se pare strigătoare la cer. Are un arici pe care îl recuperează des din papuci sau din spatele frigiderului. Îi place rockul alternativ – Luna Amară, Coma, Alternosfera. Își amintește de directoarea liceului, care la fiecare început de an spunea cum „Papiu nu este pentru oricine”.

Carina Iurian

Până într-a IX-a am făcut și lecții de canto la Palatul Copiilor și cântam mult în grup, fusesem pe câteva scene locale. Acolo am mai prins încredere în mine. Când a venit un profesor nou de canto la Palat, voia să ne asculte pe fiecare în parte, să vadă dacă ne pune solo sau nu. Mă tot punea să cânt și să cânt eu o anumită parte – că-mi iese. M-am simțit bine.

Eu am emoții când trebuie să vorbesc liber în fața profesorilor, am o problemă cu vorbitul în public. Mă stresez tare, mă blochez și încep să tremur. Pentru două propoziții pe care trebuia să le spun la geografie în fața clasei, tremuram. Mă gândeam „pot să plec, vă rog? Lăsați-mă-n pace”.

Ni se spunea la liceu că suntem veșnic nemulțumiți, că ne știm doar drepturile, nu și îndatoririle. Venea diriginta și ne spunea să ne potolim, că „capul plecat sabia nu-l taie”. Cu chestia asta a trebuit să ne conformăm. Profesoara de română, în schimb, ne-a încurajat să vorbim liber, să ne spunem părerea, dar nu multă lume o face. Sunt profi care-ți spun: „Învață asta și asta, că se punctează la bac”, dar ea ne-a încurajat mereu să scriem și să citim pentru noi. Ne spunea des că, dacă ar putea, ar renunța la catalog. Era visătoare.

Am dat la Inginerie Chimică, la Cluj, la toate specializările, dar nu am avut alt plan B. Cred că dacă-ți găsești și te gândești la un plan B, e mai puțin probabil să iasă planul A. Sunt o persoană nehotărâtă, mi-e greu să vreau ceva clar, dar la început de-a XII-a am spus – asta aleg, nu mai schimb, fie ce-o fi –, ca să nu mai stau cu îndoieli. Mă gândesc și la alte lucruri pe care le-aș putea face, dar, uitându-mă în urmă, parcă am pierdut oricum timp, când puteam să merg la olimpiadele de chimie, la concursuri. Acum îmi pare rău.

Am făcut multe lucruri, voluntariate, dar parcă timpul ăla investit nu mai contează, nu pot spune că am făcut ceva foarte bine. Îmi plac oamenii care sunt foarte buni la un lucru și fac chestia aia cu toată pasiunea. Aș vrea să spun că-s bună la un lucru, să am domeniul meu, dar eu mă descurc un pic și aici, și acolo. Nu știu cum e mai bine.

Multă lume a mers spre info, dar eu am asta de la mama: când toată lumea merge într-o direcție, hai să mergem noi în cealaltă. Mă gândesc și la ce vreau să fac dup-aia, până la urmă nu faci facultatea și gata. O faci ca să lucrezi în domeniul ăla, nu? Mi-ar plăcea să lucrez cu produse cosmetice sau cu alimente. De-aia vreau aici, nu pentru că e „fain”.

E o stare. Parcă față de anii trecuți aveam așa multă energie și eram entuziaști de multe chestii și anul ăsta nu am avut chef de nimic. Înainte puteam să stau să învăț până pe la 1–2 noaptea, acum la 22:00 simt că mi se rupe filmul. Vreau doar la nani. Când ieșim în oraș parcă nu mai avem același chef. Sper ca-n facultate să-mi revină starea aia de-a IX-a.

Într-a X-a eram aproape sigură c-o să mă duc în străinătate, dar e și chestia financiară, poate și frica de a mă duce într-o țară nouă, să învăț permanent în engleză. Poate la master. Mă duc la Cluj mai întâi, eu, singură la părinți, ca să fiu pe cont propriu.

Ți se pare important ce ai citit?

Dacă ce citești te ajută, cumpără un abonament digital. E cea mai directă formă de susținere pentru munca noastră. Om cu om, vom strânge o comunitate care nu doar va fi un garant al sustenabilității, ci și una care contribuie și ne sprijină în a răspunde nevoilor prin povești despre cum muncim, cum relaționăm cu mediul, cum putem schimba educația, cum putem construi o societate mai echitabilă, cum putem trăi mai echilibrat.


Acest articol apare și în:

DoR #33

Căutări (III)
Toamnă, 2018

Cumpără revista

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *