Aruncări libere

Cum m-a învățat baschetul să navighez lumea ca pe un circuit cu obstacole.

Am adversarul în față, se apără. Într-o fracţiune de secundă trebuie să decid: o pasă riscantă sub inel sau una sigură către coechipiera din dreapta. Risc. Matematica clipei se dovedește greşită, echipa mea pierde mingea. E doar un exemplu de situaţie dintr-un meci de baschet în care instinctele și tiparele se succed într-un ritm alert. Trebuie să creezi, să anticipezi și să fentezi.

Îmi imaginez baschetul ca pe un circuit cu obstacole pe care-mi place la nebunie să-l descifrez. Explorând harta cerebrală, trebuie să găsesc ruta cea mai avantajoasă pentru a termina circuitul. Baschetul e reacție la reacție – ca efectul fluturelui, o simplă aruncare liberă poate schimba cursul unui meci. E important să-ți menții energia la cote înalte în timpul jocului, iar pentru asta trebuie să-ți antrenezi nu doar trupul, ci și mintea.

Reflectând asupra jocului de baschet, am început să mă întreb: ce e talentul și cum poate fi el măsurat? Sportul, acțiunea ori persoana cu care interacționezi au propriul caracter, propriul sistem care se potrivește sau nu cu harta ta cerebrală. Nu e vorba de talent, sunt anumite acțiuni sau persoane cu care trebuie să fii pe aceeași lungime de undă.

Primul meu contact cu baschetul a avut loc în 2000, într-o zi ploioasă de toamnă. Eram în clasa a VI-a când, în hărmălaia din pauză, a intrat în clasă antrenoarea unui club de baschet din Drumul Taberei și a întrebat dacă e cineva interesat să se înscrie. Am hotărât să încercăm, eu și prietena mea cea mai bună de când aveam șase ani (Cristina Bigica, acum jucătoare la Universitatea Marquette, în SUA). Ne-am cunoscut în faţa blocului, unde ne-am jucat de-a v-aţi ascunselea și șotron, am început să jucăm baschet în acceași zi, am stat împreună în cameră în cantonamente, am crescut împreună. Concurenţa dintre noi ne-a ajutat să evoluăm.

Drumul către primul antrenament a reprezentat un prag în micul nostru univers, genul acela de moment când soarta te pune la încercare. Era furtună și sala era la vreun sfert de oră de mers pe jos de casă. Când am ajuns, ni s-a spus că acolo nu se ține niciun antrenament de baschet. Abia a doua zi, după încă o încercare eșuată care ne-a cam ofilit entuziasmul, am aflat de la o colegă cu care ne-am întâlnit întâmplător în drum spre casă că sunt două săli de sport în zonă – cea pe care o căutam era la vreo trei minute de cealaltă. N-am mai ratat niciun antrenament de atunci.

De cum am descoperit baschetul, am ştiut că mi se potriveşte. Pasiunea şi energia m-au ajutat să descifrez rapid jocul (mentalitatea începătorului te învață că secretul pentru a învăța orice este, de fapt, să nu ai nicio tehnică și nicio așteptare). Într-o săptămână jucam deja în echipa „fetelor mari”, iar un an mai târziu am fost aleasă să joc în echipa naţională, la categoria 13 ani.

A urmat primul turneu, în Polonia, unde am terminat pe locul trei, pierzând în semifinală împotriva Lituaniei. În finala mică, pe care am câștigat-o la patru puncte, am simţit prima oară adrenalina unui meci important. Cu 40 de secunde înainte de finalul meciului am înscris primul meu coș într-un moment crucial. Îmi amintesc perfect mișcările care ne-au adus avantajul de două puncte. Piruetă stânga. Stop șut. Mingea capătă traiectoria potrivită și – coș.

Această primă experiență, împletită cu adrenalina și seriozitatea turneului, mi-a crescut apetitul. Am pus bazele unei generații speciale, am împărțit momente amuzante, certuri, praguri; toate au construit o echipă care a avut rezultate la fiecare turneu la care a participat. La campionatele europene – la categoriile noastre de vârstă, 16, 18 și 20 de ani – am ocupat locurile III, I, respectiv IV. În ultimul campionat european la care am participat, în vara lui 2011, am jucat opt meciuri în 11 zile, trei câștigate în prelungiri. Atunci mi-am dat seama cât de importante sunt obiceiurile formate în timpul antrenamentelor. În astfel de momente, ajungi să joci din cele mai înrădăcinate resurse ale corpului și ale minții.

Mi-am dat seama de potențialul minții umane încă de la începuturi: la 12 ani am făcut pneumonie bilaterală, după un atrenament la -5 grade Celsius. Medicul mi-a recomandat repaos timp de trei luni, dar gândul meu era doar la joc. Mi-am convins părinții și antrenorul să mă lase la antrenamente cu mult înainte de termenul prescris de doctor, iar energia din acel prim antrenament a făcut ca răceala și oboseala să dispară.

Cunoaşterea şi disciplina jocului de baschet, împreună cu pregătirea fizică au avut un rol important în educaţia mea. Am început toţi de la acelaşi nivel. Pe măsură ce am crescut, am dobândit diferite aptitudini, iar comportamentul, caracterul şi personalitatea ni s-au format în funcţie de cum le interpretam. Privind viaţa ca pe un joc cu niveluri pe care trebuie să le depăşeşti, ţi se deschide o fereastră către o evoluţie graduală şi apar condiţiile ideale ca să înţelegi dedesubturile şi structurile repetitive ale naturii umane.

Calitatea mea principală, viteza de reacție, m-a ajutat și pe teren, și în afara lui. În timpul jocului, am simțit momentul oportun de a ataca, de a prinde adversarul pe picior greșit. În viața de zi cu zi, simt când paharul s-a umplut și trebuie să-mi schimb direcția, pentru a-mi desfășura viața pe traiectoria care mi se potrivește.

Bazându-mă pe această observație, am înțeles că mintea are perioade în care construiește, în care adună informații. Apoi, pe neașteptate, apare răspunsul în cel mai clar mod posibil.

*

Baschetul e un joc al minții și mintea poate juca și pentru tine, și împotriva ta. La început, baschetul era libertate și creativitate. Mă ținea într-o stare de alertă și în acelaşi timp totul se conecta, totul se întâmpla. Dar, cu timpul, am dezvoltat superstiții de-mi exploda capul. Îmi legam mai întâi șiretul de la piciorul stâng; în turnee aveam o dietă prestabilită; înainte de meciuri ascultam o anumită melodie (Red Hot Chili Peppers – Can’t stop).

Am început să găsesc scuze pentru orice greșeală, dând vina pe toată lumea mai puțin pe mine. Am devenit antisocială și nu eram deschisă să învăț lucruri noi. Asta a afectat relația mea cu antrenorii, nu am putut să îi descrifrez și, astfel, nu am putut să dau frâu liber jocului. (Mereu am simțit că un antrenor ar trebui să fie în primul rând un psiholog bun. Nu cred și nu am crezut niciodată într-o relație bazată doar pe apariția la antrenament. De aici a pornit și pasiunea mea pentru psihologie și mintea umană.)

Au apărut blocajele. Eram într-un cantonament cu echipa naţională, terminaserăm de ridicat greutăţi şi antrenorul ne-a pus să exersăm aruncări libere. Am încercat două, dar, inexplicabil, mâna şi mintea nu lucrau împreună. Îmi tremurau braţele şi am ratat ambele aruncări; nici n-am atins coșul. N-am mai fost în stare să execut aruncări libere timp de patru ani. Mă apuca tremuratul numai când vedeam linia de aruncări libere.

Au fost momente de încordare, disperare, întrebări fără răspuns. Intuitiv, după ce-am încercat orice ca să ies din acest vârtej, am început să vizualizez toate emoțiile pe care le trăiam și să mă concentrez să mă detașez, să fiu ochiul înăuntrul furtunii. Acest exercițiu m-a ajutat pentru că îmi domoleam energia pe care nu eram în stare să o controlez. Apoi, formând un comportament obsesiv din aruncările libere, mi-am dat seama că de fapt făceam prea mult și nu îi lăsam minții o pauză. Am încetat să le exersez cu încrâncenare și așa i-am transmis minţii că am încredere în ea.

Experienţa aruncărilor libere m-a făcut să mă concentrez mai mult pe alte aspecte ale jocului, în afară de a înscrie. Am început să fiu mai atentă la apărări şi pase, care sunt controlate de intuiție. Intercepția necesită concentrare şi intuiţie, trebuie să vânezi adversarul şi să anticipezi traiectoria mingii. Sunt importante obiceiurile şi pregătirea fizică şi mentală, pentru că în timpul jocului nu mai ai control asupra minţii – intuiţia conduce.

Einstein a spus că „imaginația este mai importantă decât cunoașterea”. Imaginația deschide calea spre noi perspective: în loc să privești de la A la Z, început spre sfârșit, te muți prin toate literele alfabetului până găsești răspunsul potrivit. Cunoaşterea de sine vine din efort şi luptă, iar pentru mine obstacolele au fost daruri care m-au modelat. Accidentările, zilele proaste la antrenament, înfrângerile, lacrimile sunt miracole, miracole care nu ţi se întâmplă, ci se întâmplă pentru tine.

*

Pe 23 februarie 2010, în ultimele 30 de secunde dintr-un meci, am suferit o ruptură de ligament încrucişat anterior. Au urmat o operație și șase luni de tratament, luni în care am învăţat ce înseamnă durerea și ce înseamnă pentru un atlet, care își construiește ziua în funcție de antrenamente și care-și ia energia din antrenamente, să piardă această rutină.

Accidentul m-a ajutat să-l înțeleg pe tatăl meu, care la 17 ani era unul dintre cei mai buni atleți ai României, campion național la 800 de metri, dar într-un cantonament s-a îmbolnăvit de hepatită și a fost nevoit să renunțe la efort fizic timp de un an. Mereu când eram în cantonamente și simțeam că nu mai pot să alerg mă gândeam la el și îmi imaginam că îmi transmite din puterea lui.

Accidentarea cu câteva luni înainte de absolvirea liceului îmi amenința un vis pe care l-am avut de mică: să joc într-o echipă de colegiu american. Primisem mai multe oferte, dintre care Universitatea din Minnesota m-a atras cu o energie aparte – chiar înainte să mă accidentez încercam să găsesc cu antrenoarea o dată când ar putea veni să mă vadă jucând. Deși momentul nu putea fi mai nefast, cu două zile înainte de operația la genunchi, pe 9 martie, antrenoarea a venit în România şi mi-a oferit o bursă. Am ajuns în Minneapolis pe 23 august și am început antrenamentele imediat.

M-au ajutat să reintru în joc clipurile din jocuri de baschet la care m-am uitat cât timp am fost accidentată, studiind mișcări, vizualizându-le. Am constatat uimită cum în primele săptămâni de antrenament îmi apăreau în repertoriu mișcări pe care nu le exersasem înainte. Tot în lunile de tratament mi-a picat în mâini Tao Te Ching, o carte în care am găsit viziunea pe care o căutam și pe care nu eram în stare să o exprim cu propriile cuvinte. O parte pe care o citesc destul de des: „Observând curgerea lucrurilor / Ceea ce este ușor și flexibil / Va triumfa asupra ceea ce este greu și rigid / Ceea ce nu are substanță există acolo unde nu este spațiu / Non-acțiunea este astfel superioară acțiunii / Să înveți fără cuvinte / Să acționezi fără a face / Fiind fără dorințe, mintea se liniștește / Tot ce există trece prin creștere și înflorire / Pentru ca apoi să decadă și să se întoarcă la sursă.”

A început o nouă perioadă de acomodare și acumulare. Am aflat un adevăr universal în timp ce mă chinuiam din răsputeri să ridic două gantere. „Tu controlezi ganterele”, mi-a spus antrenorul, „nu ganterele te controlează pe tine”. Am fost atenționată că va trebui să învăț un nou sport: baschetul în sistemul american. Foarte sistematic și foarte structurat. Fără libertate de a crea, ce mă atrăgea cel mai mult la jocul de baschet.

După un an și jumătate, am decis să renunț la bursă și să caut un loc în care să mă pot exprima. Câteva zile mai târziu, am aflat că am primit o bursă la Colegiul Saint Francis din New York. Acolo am găsit mediul și antrenorul la care am visat mereu, dar energia îmi dispăruse. Nu Minnesota fusese problema, ci baschetul. Nu mai eram eu când jucam, nimic nu mă mai entuziasma și antrenamentele mă plictiseau profund.

*

Mereu am fost atrasă de partea mentală din spatele baschetului și de cât de mult se aseamănă cu viața, cu natura. Antrenorul de la Saint Francis m-a ajutat să-mi dau seama cât de important e să fac ce-mi place și m-a îndrumat să îmi caut calea potrivită.

Așa am ajuns la începutul acestui an în Kona, Hawaii. Citesc și fac sport, studiez iChing, tai chi, kundalini yoga, geometria sacră, felul în care poți înțelege natura prin matematică. Încerc să învăț cât mai multe de la un cuplu de aventurieri trecuți de 60 de ani, David Blehert si Deborah Koehn, care și-au petrecut primii 20 de ani de căsătorie făcând înconjurul lumii, observând și fotografiind natura, iar acum fac surfing aproape zilnic, aleargă, înoată, se plimbă cu bicicleta. Deborah este o profesoară de yoga minunată, are o cunoaștere a fizicului și a psihicului uman copleșitoare.

Fac surfing, pe care l-am înțeles aplicând ce am învăţat de la baschet. Vizualizare, coordonare, viteză de reacție. Am învățat să am răbdare și să observ oceanul. Inițial încercam să prind fiecare val, pierzând multă energie – în momentul în care am ieșit din acest vârtej necontrolat, am reușit să mă ridic prima oară. Fluiditatea e similară cu un meci de baschet, când totul se conectează într-o armonie de care devii dependent. Ideea nu e să prinzi valul, ci să prinzi valul perfect. Iar dacă înţelegi scufundarea, ţi-e mai uşor apoi să revii la suprafaţă în siguranţă. Din surfing am învăţat să am răbdarea să mă scufund în fiecare experienţă de viaţă.

Toate au un punct comun: cel de a plimba energia în corp și a curăța blocajele energetice și tiparele care nu mă mai definesc. Încă încerc să decid ce vreau să studiez în continuare – psihologie, neuroștiințe cognitive, surfing profesionist –, căutând disciplina prin care să mă pot exprima la fel de bine cum am făcut-o prin baschet.

Cei 11 ani de baschet m-au pregătit pentru viaţă. Sportul întărește corpul și deschide noi orizonturi ale minţii. Chiar dacă nu mi-am atins potenţialul maxim ca jucătoare de baschet, am luat-o ca pe o pregătire pentru aventurile viitoare. Mă ghidez după procesul de individualizare al lui Carl Jung sau filozofia lui Bruce Lee, că trebuie să ne exprimăm în cea mai pură manieră posibilă. Calea va fi întortocheată, dar trebuie urmată cu o minte deschisă și curajoasă. Consider că ăsta e scopul vieţii, să lași sinele să fie el însuşi și să nu-ți faci o ambiție din a mulțumi pe toată lumea. Acceptă haosul, dar în același timp fii prudent! Aloha!

Alexandra Ionescu are 21 de ani, locuiește în Kona, Hawaii, unde face surfing, învață despre oameni și natură și își caută calea după 11 ani de jucat baschet de performanță.

În pandemie, misiunea noastră rămâne aceeași: Spunem povești adevărate pentru a ne sprijini comunitatea să înțeleagă, să empatizeze, să descopere soluții și să acționeze. Pentru asta avem nevoie de cât mai mulți susținători.

Între 1 octombrie și 15 noiembrie, vrem să ne dublăm comunitatea și să ajungem la 4.500 de abonați.

Cu 15 lei pe lună sau 150 de lei pe an, ne aduci mai aproape de țintă, iar tu contribui la jurnalismul DoR.

Abonează-te.


Acest articol apare și în:

DoR #15

Primăvară, 2014

Cumpără revista

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *