Cum am descoperit povestea unora dintre primii români care au trecut Oceanul în căutarea unei vieți mai bune.

Scenaristul Toma Peiu i-a făcut o vizită bunicii sale, înainte să plece cu partenera lui de film și de viață, Luiza Pârvu, în Statele Unite. Așa a aflat de Ana și Pavel, sora stră-stră-bunicii și soțul ei, care au emigrat peste Ocean la începutul secolului XX. Le-a căutat povestea și, inspirat de ea, a scris filmul O lume nouă. Aceasta este povestea căutării.


La început au fost multe gânduri. În vara lui 2012, încercam să mă obișnuiesc cu gândul că aș putea pleca în America pentru mai mult timp. Nu traversasem niciodată Atlanticul, nu petrecusem niciodată mai mult de șase săptămâni consecutiv în afara României, însă, de data asta, eram pus în situația de a lua o decizie cu implicații pentru toți oamenii din viața mea și pentru raportarea lor la mine. Luasem (cu întârziere) licența în Comunicare Audiovizuală (o titulatură vagă pentru secția „bicefală” care reunește scenaristica și critica de film în cadrul UNATC București). Aveam un motan pe nume Sandu (încă îl mai am, chiar dacă e „împrumutat” de aproape doi ani), locuiam în Piața Unirii și călătoream des prin țară și în afara ei. De trei ani eram într-o relație artistică și personală cu regizoarea Luiza Pârvu, de care îmi plăcea mult (făcuserăm două scurtmetraje și locuiserăm în aceeași garsonieră din prima noastră zi împreună), dar pentru care aveam puțin timp – pentru că eram mereu plecat, pentru că, în puținele ore petrecute acasă, telefoanele și e-mailurile țârâiau întruna. Făceam cât de multe lucruri puteam pentru proiectele în care eram implicat, deseori în multiple calități: PR, selecționer, organizator.

Alături de colegii mei, am reușit să transformăm Festivalul Internațional de Film de Animație Anim’est dintr-un eveniment de nișă în cel mai mare festival de film din București, pe care, apoi, l-am extins cu succes și peste Prut. Alături de alți colegi, am încercat să oferim filmului românesc un moment de sărbătoare și de bilanț care să îl aducă mai aproape de atenția publicului larg, organizând Premiile Gopo. Dintr-o inițiativă inițial ironizată de potențialii parteneri și chiar de oamenii din lumea filmului, evenimentul pentru care dădeam zile și nopți câteva luni pe an ajunsese un fenomen de ne-ignorat pentru întreaga comunitate cinematografică din România. Toate aceste reușite, obținute în contextul extrem de complicat – cultural și economic – ne dădeau energie să continuăm. Au fost ani frumoși, însă găseam greu timp și energie să mai scriu sau măcar să mă mai gândesc la povești și personaje de filme.

În martie 2012, latura creativă a carierei mele a primit un deadline: Luiza fusese acceptată la un masterat la New York University, școala pe care au urmat-o Martin Scorsese, Charlie Kaufman, Woody Allen, Ang Lee și mulți alții. Pentru ea, era o șansă imensă să descopere din interior o lume cu totul nouă și un alt fel de a face film. Pentru mine, era un moment de cumpănă, nu doar pentru că de el depindea viața mea personală, ci și pentru că de câteva luni de zile mă tot gândeam la viitorul carierei mele cineastice.

Au fost un montagne-russe lunile ce-au urmat. În mai, am filmat la București My Baby, un scurtmetraj conceput în câteva luni de discuții și filozofie de cinema și de cuplu. La finalul lui iunie, mi-am susținut licența la UNATC. La finalul lui iulie eram în toiul pregătirilor pentru marea călătorie, fără să știu exact la ce să mă aștept. Nu îmi era clar dacă mă voi întoarce în țară peste o lună, peste două, peste un an sau, poate, niciodată.

Am făcut unul dintre ultimele drumuri cu mașina pe care urma să o vindem (și pe care o cumpăraserăm din premiul primit de filmul nostru, Aniversarea, la Festivalul de la Abu Dhabi). Am mers să îi vedem pe bunicii mei, care după ce trăiseră toate transformările Bucureștiului, de la finalul complicaților ani ’50 până în haosul primului an de tranziție post-comunistă, s-au retras într-un sat de lângă Sighișoara.

Bunica mea, Rodica, unul dintre cei mai buni povestitori pe care îi cunosc, a păstrat mereu în mâini arhiva familiei. Vizita la ea acasă nu era deloc nevinovată: voiam să mă asigur că cele mai importante povești, fotografii și documente de acolo nu se vor pierde. Am stat la masă, Luiza, cu mine și Rodica și am rugat-o să ne povestească despre fiecare fotografie în parte și protagoniștii ei, într-o călătorie prin Austro-Ungaria, România interbelică, Germania din care venea stră-bunica mea, Al Doilea Război Mondial, Dictatul de la Viena (care au adus frontiera țării până în spatele grădinii bunicilor ei din Țigmandru, Mureș), apoi prigoana comunistă împotriva familiilor de „chiaburi”, studenția bunicului meu, fiu de ceferist de la Tecuci și dublu absolvent de Politehnică în anii ‘50, căsătoria lor în București, copilăria și adolescența copiilor lor în Calea Griviței, Drumul Taberei, la munte și la mare, primii ani de viață ai generației mele – eu și verii mei – în ultimii ani de comunism, în care toată lumea purta în casă pulovere și căciuli groase din lână, iar sub bradul de Crăciun tronau, trufașe, portocale.

Am găsit și o vedere din America, trimisă pe 13 decembrie 1926. Destinatari erau stră-străbunicii mei, iar expeditori, sora stră-stră-bunicii și soțul ei, emigrați în America înaintea Primului Război Mondial. Mai mult decât numele lor, Ana și Pavel, și posibila lor reședință în orașul de pe ștampila poștei, Sharon, Pennsylvania, nu știa nimeni dintre bătrânii familiei. Fotografia de grup, în care cei doi apăreau alături de figuri ceva mai familiare din trecutul familiei noastre, stârnea multe alte întrebări: cine erau ei? De ce plecaseră din sat? Ce se ascundea în spatele zâmbetelor în obiectivul aparatului foto, în 1903?

Am plecat cu imaginea lor întipărită clar în minte. Odată ajunși la New York, unde parcă totul era făcut să ne ia prin surprindere și să ne provoace, povestea celor care făcuseră aceeași călătorie cu un secol înaintea noastră cerea să fie descoperită. Visam la un film documentar care să spună povestea familiei „transplantate” peste Ocean dintre dealurile Transilvaniei.

Certificatul de intrare în ţară al Anei Chotlos. Ana și Pavel au emigrat în Statele Unite la începutul secolului trecut, plecând pe rând din Antwerp și Fiume. Vapoarele i-au dus la New York, unde ajungeau toți oamenii veniți în Lumea Nouă în căutarea unei vieți mai bune.

Am vizitat prospăt-deschisul Ellis Island Immigration Museum, găzduit de fosta clădire a vămii din New York, în care au debarcat cei mai mulți dintre imigranții europeni din prima jumătate a secolului XX, și am descoperit o secțiune întreagă dedicată românilor din Regat și Transilvania. Acolo am aflat că, la începutul secolului, mulți români au venit în State ca „imigranți temporari”, muncind sezonier sau timp de câțiva ani pentru a-și aduna o avere cu care să își cumpere pământ, casă și să înceapă afaceri acasă, așa cum fac acum mulți dintre cei plecați la muncă în Germania, Spania sau Italia. Am aflat că aproape toți cei intrați în State prin New York sunt înregistrați într-o bază de date online și așa am dat de ei, cu numele schimbate după cum le sunaseră funcționarilor vamali: Anna Csatlos și Pawel Csoltos.

Apoi, încercând diverse variante de transliterări ale numelor, i-am căutat în datele recensămintelor americane din 1920, 1930, 1940, din orașul de unde trimiseseră vederea. Am găsit impresionant de multe date despre ei în doar câteva ore de căutare: viața lor prindea contur cu fiecare click. Din baze de date de tip Pagini Aurii am aflat unde au locuit și cu ce s-au ocupat urmașii lor. Necrologurile amănunțite, găsite în variantele online ale publicațiilor locale, m-au ajutat să îmi dau seama cum a evoluat fiecare ramură a familiei lor centenare.

Cu inima îndoită, le-am scris celor de la arhivele tribunalului din Sharon întrebându-i dacă mi-ar putea pune la dispoziție eventuale documente și date publice. Am primit un răspuns prompt, prin care eram îndemnat să pun patru dolari într-un plic, în schimbul fotocopiilor actelor din arhivă. I-am pus la poștă a doua zi, împreună cu o scrisoare în care explicam cine eram și ce voiam. Peste o săptămână, țineam în mâini copiile adeverințelor de intrare în țară, ale pașapoartelor, cererilor de naturalizare, semnate de cei doi cetățeni-americani-în-devenire, cu numele lor „finale” – Anna și Paul Chotlos.

Când cercetarea s-a apropiat de zilele noastre, am început să caut numele întâlnite în necrologuri pe Facebook. Am găsit o verișoară de-a bunicii mele (cu 30 de ani mai tânără decât ea) și i-am scris un mesaj cu multe nume și date, care începea ca în filme: „Bună, Paula, Poate sună ciudat, dar cred că suntem rude…?”.

Proaspăt descoperita mea mătușă mi-a confirmat presupunerile dar, după ce am schimbat un număr de mesaje și am anunțat-o că aș vrea să ajung în orășelul în care se stabiliseră înaintașii noștri, nu mi-a mai răspuns. În ultimul mesaj mi-a spus că verișoara mătușii ei analizase arborele genealogic din România și o sfătuise ca, în principiu, să nu aibă încredere în rudele din România, privite cu destul scepticism. (A fost doar una dintre ciudățeniile comportamentale pe care le-am descoperit odată ajuns în State. Deși sunt politicoși și deschiși la prima vedere, americanii au un fel de reticență în a stabili relații personale, greu de înțeles când vii dintr-un colț al lumii relaxat și gregar.)

Apoi demersul meu de câteva luni s-a împotmolit. De Crăciun aveam bilete la Greyhound către Pennsylvania, însă o furtună de zăpadă a blocat nord-estul Statelor Unite; în plus, în orășelul astăzi semi-abandonat al strămoșilor mei nu ajungea niciun fel de transport public. Poveștii mele îi lipsea firul direct, „vertical”, care să o ajute să prindă viață. Așa că am început să mă documentez „pe orizontal”, dându-mi seama că nu știam mare lucru despre contextul pe care emigranții est-europeni îl găseau dincoace de Atlantic.

Din eseuri publicate în România și America, articole și relatări găsite pe internet, am aflat multe despre motivele pentru care plecau de acasă, despre fabricile și minele în care lucrau cei mai mulți în primii ani peste Ocean și despre accidentele frecvente care lăsau în urmă văduve și orfani într-o țară străină, unde regulile de acasă nu mai funcționau. Am citit despre enclavele maghiare, poloneze și românești din nord-estul și centrul Statelor Unite. După aproape un an de documentare și căutări, am reușit să încheg posibila poveste a Anei și a lui Pavel.


Ana Ciotloș s-a născut cu un secol înaintea mea, în 1887, în satul Cikmántor (Țigmandru) din comitatul Kiskükülló (Târnava Mică), parte a Imperiului Austro-Ungar, unul dintre cele mai influente state europene ale vremii și, potrivit istoricilor de astăzi, unul dintre cele mai complexe, ca mozaic etnic și cultural, din câte au existat vreodată. Provenea dintr-o famile de țărani români cu ambiții intelectuale – fratele ei, Iuliu, avea să devină preot greco-catolic, iar sora ei, Maria, avea să se mărite cu Ioan Boeriu, un tânăr absolvent al școlii de învățători în limba română de la Blaj de lângă Făgăraș, din comuna Veneția de Jos. Printre altele, stră-stră-bunicul meu, învățătorul, avea să contribuie semnificativ la progresul comunității, aducând în sat primul aparat de radio, dar și imnul pașoptist Deșteaptă-te, române!, împărtășit, în afara sălii de clasă, celor mai silitori băieți din sat.

Mezinul familiei Ciotloș, Benedict, a murit în Primul Război Mondial, luptând în armata austriacă pe frontul din Italia. Legenda familiei spune că acasă s-a întors doar valiza lui din lemn, cu hainele de schimb și câteva obiecte personale, valiză care e îngropată sub monumentul eroului din cimitirul de pe deal, între doi brazi seculari.

Ana a învățat să scrie și să citească, dar nu a mers la școală (școala nefiind pe-atunci o ocupație potrivită pentru fete) și, la 16 ani, s-a măritat cu vărul ei primar, croitorul Pavel Ciotloș, în ciuda presiunilor tatălui ei (stră-stră-străbunicul meu), nu prea încântat de implicațiile alegerii ei asupra reputației familiei.

Ana Ciotloș, sora stră-stră-bunicii lui Toma, care a emigrat împreună cu soțul ei în Lumea Nouă. 

Satul era o dublă enclavă: zona aceea a Transilvaniei era populată majoritar de maghiari, sașii reprezentau încă populația „emancipată”, dar românii recuperau rapid handicapul social și politic. După ce materialele de construcție se sfârșiseră de câteva ori în albia Târnavei Mici, beneficiind de protecția jandarmeriei comitatului, românii reușiseră să își construiască propria biserică, în 1877. Deschiderea școlii elementare în limba română a venit ca un pas firesc în emanciparea micii comunități românofone. Satul nu a fost niciodată mai mult decât un șir de case, lung de vreo doi kilometri, pe drumul care leagă văile celor două Târnave de cea a Mureșului (între Sighișoara și Târgu Mureș), așadar posibilitățile socio-profesionale nu erau dintre cele mai diverse pentru un cuplu de tineri care căuta mai mult decât traiul de pe urma propriei gospodării.

Încă de pe la 1900 tineri din sat începuseră să ia drumul străinătății – nu către Regatul României și nici către Vestul Europei, pe atunci închis și neprimitor, ci către Lumea Nouă. Acolo se zvonea că fiecare nou-venit primea locuință și teren la discreție, iar ofertele de muncă pentru toate felurile de meseriași erau abundente. Lumea Nouă era promovată de pliantele și afișele aduse de agenții marilor firme care se ocupau cu transportul europenilor peste Ocean, cu vapoare cu abur care plecau din porturi devenite imense săli de așteptare pentru visătorii începutului de secol. Agenții povesteau despre tărâmul unde nu trebuia să ai grija zilei de mâine, unde puii de găină, cartofii și porumbul aveau dimensiuni nemaivăzute și unde nimeni nu te persecuta pentru că vorbeai o anumită limbă sau proveneai dintr-o anumită clasă socială sau etnică.

Cel mai ieftin era să pleci către Lumea Nouă din Europa de Vest, fie din porturile germane, fie din Țările de Jos, de la Antwerp sau Rotterdam. Călătoria dura doar șase zile, vapoarele plecau mai des – însă călătoria până la portul de îmbarcare era plină de riscuri și neprevăzut, implicând zile de așteptare în localitățile de graniță și traversarea ilegală a frontierelor, cu ajutorul călăuzelor. Calea legală era prin portul Fiume, de la Adriatica (astăzi Rijeka, în Croația); încă de la finalul secolului XIX, autoritățile austro-ungare încheiaseră un protocol de exclusivitate cu compania de vapoare Cunard Line, Fiume fiind singurul port unde se eliberau pașapoarte pentru cetățenii Imperiului. Dar biletele erau mai scumpe, călătoria dura mai mult (între 10 și 14 zile), iar perioada de așteptare pentru eliberarea pașaportului era semnificativă.

În Țigmandru, Ciotloșii erau o familie mare și, deși nu o duceau rău, nu erau bogați. Primul care a plecat în America a fost Traian, o rudă mai îndepărtată de-a Anei: avea 16 ani când a debarcat la Ellis Island – punctul terminus al tuturor vapoarelor care traversau Atlanticul cu destinația New York – fix pe 4 iulie 1900. Traian – căruia,  după cum se întâmpla frecvent, un funcționar de la vamă i-a schimbat numele în Trion – nu avea carte, dar, urmând o tradiție de familie, știa croitorie. S-a stabilit în orășelul Sharon, unul dintre proaspăt dezvoltatele centre miniere și industriale din nord-vestul statului Pennsylvania, aflat la 700 de kilometri de New York, cu zeci de mii de muncitori și mineri, majoritatea din Europa Centrală, de Est și de Sud. Trion s-a integrat rapid: în 1905, depunea Petiția de Naturalizare, solicitând obținerea cetățeniei americane.

Pavel i-a călcat pe urme, plecând din Țigmandru în vara lui 1907, cu bani economisiți cât pentru un set nou de haine și un bilet de vapor la clasa a III-a, din Antwerp. A reușit să ajungă teafăr în portul belgian traversând ilegal frontiera austro-prusacă și s-a îmbarcat pe vasul Finlanda. A intrat în SUA pe 17 septembrie 1907, s-a stabilit în Sharon, unde îl aștepta vărul său, și a început imediat să lucreze. Cu banii trimiși de el, Ana a putut pleca legal din Fiume, ajungând la New York pe 27 mai 1909.

Pavel și Ana au fost norocoși, spre deosebire de mii de alți imigranți care apucaseră calea Pennsylvaniei și, din lipsă de alternative, se angajaseră la sutele de mine apărute peste noapte în regiune. Munca în minele de cărbuni deținute de magnații vremii era plătită simbolic și condițiile erau dintre cele mai periculoase. Lucrul cu explozibili în galeriile șubrede, neaerisite, la lumina flăcărilor deschise din vârful căștilor cu arzătoare de gaz metan, făcea ca exploziile să fie frecvente – 703 oameni au murit în explozii miniere numai în decembrie 1907, 239 dintre ei, în mina Darr din Van Meter, la mai puțin de 200 de kilometri de Sharon.

După câteva luni de ucenicie în Pennsylvania, Pavel și-a deschis propriul atelier de croitorie, la care Ana avea să lucreze alături de el pentru următoarele câteva decenii. La un an după sosirea Anei, pe 25 aprilie 1910, s-a născut primul lor copil, Olympia. Certificatul ei de naștere a fost, probabil, primul document oficial pe care numele lor a fost scris Chotlos – actele de naturalizare au fost completate abia peste un deceniu de Pavel și în anii ’40(!) de Ana.

Până în 1924, cei doi au avut încă cinci fete și patru băieți, toți botezați cu nume care se regăseau și în familia de acasă, de pe Târnave: Aurelia, Adela, Sylvia, Mary, Elizabeth, respectiv John, Paul, George și Irvine. Familiile celor 10 copii s-au răspândit în centrul și nord-estul Americii, în Ohio, Wisconsin, Kansas, Kentucky, Iowa, Pennsylvania, New York. Ciotloșii din America au atins vârste venerabile: mezina familiei, Elizabeth, a murit în 2011, la 93 de ani, în Farrell, Pennsylvania – suburbie a Sharonului care păstrează unele dintre cele mai vizibile amprente ale primelor generații de imigranți români: trei biserici ortodoxe într-un oraș de 5.000 de locuitori.

În 1975, Dr. John Chotlos, fiul cel mare al Anei și al lui Pavel, psiholog și profesor la Kansas University, a traversat Atlanticul pentru un simpozion la Paris. John și surorile lui păstraseră legătura cu familia din România, în ciuda contextului politic complicat al anilor ’30-’70, el fiind singurul dintre copii care vorbea românește. Ana și Pavel nu vorbiseră limba maternă decât între ei doi, din câte povestesc nepoții lor. Profitând de ocazia ivită pe neașteptat, John s-a aventurat în România comunistă și l-a vizitat pe vărul său, Ioan Boeriu, care locuia în casa părintească a Ciotloșilor, în Țigmandru.

Ioan revenise de câțiva ani în sat, după ce fusese grațiat de Ceaușescu în 1965, alături de mulți alți intelectuali închiși de regimul comunist în „obsedantul deceniu”. Anii de temniță la Aiud și Gherla își lăsaseră amprenta asupra fostului inginer de gaze naturale, transformându-l într-un om ursuz. Străbunicul meu a refuzat să povestească despre cei șase ani petrecuți departe de ai lui, care nu au aflat decât că, timp de 365 de zile numărate pe răboj, nu a văzut lumina soarelui.

Ioan și Maria Boeriu, 1905

Vizita lui John din Kansas acasă la Ioan din Mureș în vara lui 1975 nu a dus la reunirea celor două familii despărțite de un Ocean și o Cortină de Fier. Ioan, care nu vorbea engleză, se știa supravegheat de Securitate, iar John, care vorbea o română cu accent de Pennsylvania, se aștepta la o cu totul altă primire, într-o cu totul altfel de casă. În plus, singurele fotografii cu verișoarele din America din casa lui Ioan tocmai fuseseră compromise de un nepot neastâmpărat. John a plecat cu impresia că nu ar fi fost binevenit în casa vărului, iar Ioan s-a simțit lezat de blugii, tricoul și guma de mestecat a yankeului. Odată cu moartea stră-bunicului meu și vânzarea casei din sat, între Ciotloși și Chotlosi s-a așternut o tăcere de peste 30 de ani.


Descoperirea unei felii mari din trecutul familiei mele a fost cu atât mai importantă cu cât, în timp ce luam notițe și schimbam e-mailuri, mesaje pe Facebook și scrisori, ieșeam pe stradă și vedeam povestea scrisă și rescrisă în mii de feluri și povești personale, în poveștile românilor sosiți peste Ocean în zilele noastre și în nostalgia după o țară rămasă – în ochii lor – așa cum au lăsat-o (interioarele din România anilor ’90 se găsesc oricând în localurile din „cartierele românești” ale New York-ului, Sunnyside și Ridgewood).

Poveștile sunt documente, urme ale căutării continue a sensului existenței, exerciții de ordonare a lumii în ciuda hazardului care tinde să ne îndepărteze de scopurile și convingerile noastre precum o forță centrifugă.

Povestea asta mi-a dat de gândit în fiecare zi și m-a obligat să o transfigurez, să îmi dau seama ce încercam să îmi transmit mie însumi, prin intermediul ei, într-un dublu proces de dialog: interior și exterior, în zile, nopți și luni de zile de vorbă cu Luiza. Urcarea treptelor de piatră care duc către Sala Mare de la Ellis Island – tocite de pașii a peste 12 milioane de imigranți până la închiderea punctului vamal, în 1954; aterizările la New York, în august 2012, respectiv 2013, și controalele vamale trăite alături de sute de alți călători din toate colțurile lumii; dosarele de viză și documentele oficiale depuse pentru fel de fel de cereri și petiții; discuțiile din miez de noapte cu Luiza, în timpul primelor luni newyorkeze – luni de dragoste și singurătate, în care ne-am simțit, de multe ori, singurii doi oameni de pe planetă – au dus, în paralel cu acumularea de date, la o acumulare emoțională care a obligat povestea Anei și a lui Pavel să iasă la lumină.

La fel ca Pavel și Ana, Luiza și cu mine ne-am numărat printre norocoși: nu ne-am sacrificat preocupările, meseriile – ba chiar am avut avantajul de a fi născuți într-o epocă în care distanțele sunt mai scurte și barierele de comunicare sunt ceva mai puține. La fel ca ei, suntem în situația fericită de a fi plecat împreună și de a putea fi unul alături de celălalt. La fel ca ei, am adus cu noi, în Lumea Nouă, istorii personale complicate și multe fire care ne leagă de lumea de acasă. La fel ca ei, nu am venit aici ca să ne uităm trecutul, ci ca să luăm o (necesară) distanță de el și să ne construim un viitor care acasă devenise incert și șubred.

Poveștile neștiute pe care le-am găsit aici nu sunt doar despre vise de la 1900 năruite în galerii de mină, ci și despre vise mai recente. Am aflat, de exemplu, de cofetării ori fabrici de confecții care foloseau în anii ’90 pe post de mână de lucru ieftină imigranți ilegali români, iugoslavi sau albanezi, ținuți ostatici încă de la coborârea din avion. Am ajuns întâmplător într-un astfel de loc, la o filmare: în fabrica astăzi falimentară, printre cutii de pulovere și maldăre de nasturi încă mai existau cartelele de pontaj cu nume familiare (Popescu, Milosevic); de sub un birou, sub protecția unui strat gros de pânză de păianjen și praf, mijeau două sticle de vin alb dulce românesc (Muscat Ottonel de Murfatlar și Grasă de Cotnari), ambele datate 1996.

În vara lui 2013, s-a ivit prima ocazie reală de a transforma în film aceste povești. Luiza trebuia să filmeze un scurtmetraj pentru care școala îi dădea echipament, o mică parte din buget și îi oferea posibilitatea să lucreze în echipă cu colegii ei.

Nu mi s-a întâmplat până acum să scriu (adică să ajung la un draft suficient de avansat) o poveste care să vină complet din exteriorul meu. Fiecare scenariu ajuns punct de plecare pentru un film a fost un soi de terapie personală pentru o dilemă suficient de obsedantă încât să se materializeze sub formă de personaje și povești scrise. După un an în Lumea Nouă, am ajuns la concluzia că singurul film pe care îl puteam face aici și acum trebuia să aibă legătură cu EI DOI, dar și cu NOI DOI și cu cei care nu își pot spune poveștile de unii singuri.

Ana și Pavel ne-au dat o bună parte din backstory, dar și epoca și locul în care am plasat acțiunea: Pennsylvania, 1908, cu tragedia de la mina Darr ca eveniment major de care ne-am legat povestea – pentru că orice parabolă are nevoie de un punct de referință real. În același timp, distanța față de acea perioadă și contextul precis al poveștii ne-au permis să vorbim liber despre experiența descoperirii Lumii Noi.

Ne-am propus să surprindem momentul sosirii în Lumea Nouă, contrastul dintre așteptările cuiva venit cu mare entuziasm și realitatea care de multe ori se dovedea a fi cu totul diferită. Acest punct de plecare ne-a permis să încercăm să spunem – în douăzeci și ceva de minute – o poveste universală, despre sacrificiu și solidaritate.

Toate poveștile de film pe care le-am scris au finaluri deschise – e unul dintre punctele la care am fost mereu de acord, Luiza și cu mine. Unele au finaluri atât de deschise, încât spectatorii mai riguroși cu convențiile narative ies de la proiecții revoltați. Pentru mine, povestea Anei și a lui Pavel – din realitate – rămâne, încă, un mister. Am aflat multe despre ei, dar nu știu dacă au fost fericiți, sau dacă viața lor în Pennsylvania a fost pe atât de simplă pe cât o arată documentele și puținele relatări la care am avut acces.

Sper ca o călătorie în vestul Pennsylvaniei, pe urmele lor și ale altor ardeleni stabiliți în zonă la 1900, să aducă răspunsuri care să ne ajute în dezvoltarea unui lungmetraj de ficțiune, care să spună mai bine povestea unei generații care, la o primă vedere, seamănă mai bine cu noi decât am putea crede.

Într-o poveste cu final deschis, Luiza și cu mine ne-am căsătorit la New York City Hall, într-o zi de ianuarie din prima noastră iarnă în Lumea Nouă. Prietena noastră Anca ne-a fost martor, domnișoară de onoare și fotograf, iar în metrou, în drum spre primărie, ne-au cântat o trupă de mariachi și un trubadur din Louisiana. După ce am făcut un film cu ajutorul prietenilor de acasă și al multor noi prieteni care au crezut în povestea noastră, în 2014 ne dorim să înființăm propria noastră casă de producție, primul pas spre lungmetrajul de debut. Între timp, continuăm să cercetăm, să ascultăm, să povestim despre generația prea puțin cunoscută a celor care și-au luat lumea în cap acum un secol în căutarea unei vieți mai bune și despre care sperăm că generația copiilor noștri va afla din manualele de istorie.

Căutarea Anei și a lui Pavel m-a învățat – dacă mai aveam nevoie – că cel mai important e să pornești la drum, să te supui transformării și să observi ce ți se întâmplă pe parcurs. Fiecare destinație atinsă e un punct de plecare într-o nouă aventură, fiecare post-generic e începutul unei noi povești. La fel ca povestea strămoșilor mei, care încă se scrie, la un secol după ce s-a petrecut, suntem cu toții, la fel ca tot ce ne ocupă timpul, mintea și inimile, a work in progress. 

Chiar și în aceste vremuri, misiunea noastră rămâne aceeași: spunem povești adevărate pentru a ne sprijini comunitatea să înțeleagă, să empatizeze, să descopere soluții și să acționeze. Pentru asta avem nevoie de cât mai mulți susținători.

Între 1 octombrie și 15 noiembrie, vrem să ne dublăm comunitatea de abonați. Dacă ajungem la 4.500 de oameni care ne susțin, veniturile din abonamente vor fi jumătate din cele necesare ca să producem jurnalismul pe care îl facem.

Susține-ne cu un abonament digital. Cu 15 lei pe lună sau 150 de lei pe an, ne aduci mai aproape de țintă și investești direct în echipa noastră editorială. 

Abonează-te.


Acest articol apare și în:

DoR #15

Primăvară, 2014

Cumpără revista

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *