M-au crescut poveștile pe care le-am documentat și muzica din jurul lor
Ce au schimbat în mine personajele despre care am scris, dincolo de ce ați citit în DoR sau pe site-ul Școala9.
Acest eseu este o adaptare a unei prezentări pe care Ana Ciobanu, reporter Școala9, a ținut-o la o întâlnire cu comunitatea de susținători DoR pe 6 februarie. Povestea are și un soundtrack pe care îl vei descoperi pe parcurs, dar dacă vrei să asculți în timp ce citești, ți-am pregătit un playlist pe Youtube și poți apăsa deja play.
Am scormonit în arhivele cu fotografii și muzică din ultimii nouă ani de când public la DoR și m-am teleportat în perioadele de documentare pentru unele dintre cele mai dragi texte pe care le-am scris. E vorba de perioadele de început când credeam că pot să scriu și să înțeleg numai dacă mă scufund cu totul într-un personaj și ascult muzica pe care el sau ea o ascultă, mănânc același meniu și stau conectată la ritmul vieții sale.
Ca să vă explic călătoria mea în jurnalism, am aceste două fotografii din anul de grație 2008. Una e la ieșirea din cort într-o Vamă de mai, cealaltă în costumul pe care îl purtam la jobul de spiriduș pe care îl aveam încă din liceu.
Ana de atunci era studentă la comunicare la SNSPA în anul II. Scriam povești la o revistă pentru copii și animam evenimente mai mici sau mai mari – de la zile de naștere și botezuri, la festivaluri de muzică pentru copii.
Făceam asta pentru că visul meu de dinainte să fi mers la școală a fost să fiu actriță de teatru. Îmi doream asta atât de mult încât îmi puneam în gând dorința să intru la UNATC de fiecare dată când călcam pe canale impare, când prindeam pufi de plop pe care-i băgam în sân, când mâncam ceva nou pentru prima oară. Făceam cursuri de teatru, unde sigur nu eram atât de bună pe cât de mult îmi doream să fiu. Fast forward, când a venit momentul admiterii, la teatrul Cassandra din centrul vechi, m-am dus emoționată cu repertoriul în care țineam monologul lui Doruleț din „Visul unei nopți de iarnă”. Nu mi-am pus problema că aș putea să pic. Când am urcat pe scenă și am spus „Bună ziua” în fața comisiei, profesorii au părut uimiți. „Cum ai zis? Mai zi o dată?”. Eram deja fâstâcită toată și volumul vocii îmi scăzuse la jumătate. Erau uimiți pentru că li se părea că am greșit data și admiterea la marionete era în săptămâna următoare. Cu vocea asta nu aveam cum să vreau la teatru de oameni mari. A fost deci o chinuială de examen, am recitat vreo 5 poezii și săracii chiar s-au luptat cu mine să vadă dacă mă pot scoate din pițigăială, dacă pot să le arăt și altă stare. La un moment dat mi-au spus „Uite, povestește-ne ceva adevărat despre tine, un moment în care ți-a fost greu”, ceva care să mă facă să nu mai zâmbesc și să nu mai vorbesc ca roboțelul Memo din Cartea Cărților de la care mi-am luat și porecla din liceu.
M-am gândit la cele mai grele amintiri de acasă și le-am povestit despre tatăl meu alcoolic și despre dimineața când mama avea ochiul vânăt și mințea că s-a lovit în colțul geamului, despre cum am văzut-o când a intrat la baie și se pieptăna deasupra toaletei și părul îi cădea bucăți. Am plâns. Apoi m-au pus să cânt și să dansez. Îmi dau seama acum, tocmai ca să vadă cum trec de la o stare la alta. Am picat.
Și așa ajungem în acest 2008 în care nu știam ce o să fac cu viața mea după ce am rămas fără vis. Nu am avut curaj sau ambiție să mai dau a doua oară examenul, dar am ajuns să fac tot mai mult entertainment pentru copii, deci domnii și doamnele profesori probabil aveau mare dreptate.
Ei și în acest mai în care pierdeam eu vremea în Vamă, stând la povești cu prieteni și necunoscuți, m-am înscris la o școală de vară de jurnalism narativ pe care o ținea Cristian Lupșa, editorul și fondatorul DoR. Nu știam ce înseamnă jurnalism narativ, nu citisem niciodată genul acesta de jurnalism. Îmi imaginam că o să învăț să scriu mai bine și o să mă angajez la o revistă pentru femei să mă fac Carrie Bradshaw, ceea ce tot încercasem încă din anul I de facultate și nu mă voia nimeni nici la Elle, nici la Cosmo, sau la alte reviste din perioada aceea.
Cursul ăsta mi-a schimbat viața din mai multe perspective și o spun fără exagerare.
În primul rând am scris un eseu personal despre cum am picat la teatru și am spus în sfârșit povestea pe care nu aveam curaj să o spun nimănui, nici măcar mie, atât de tare mă duruse. A fost un exercițiu terapeutic care a excizat rana asta și m-a lăsat să mă împac cu ea. În al doilea rând, am citit enorm și mi s-a deschis o lume nouă în care ceva ce pare literatură și te prinde, te fură, nu te lasă să lași cartea sau articolul din mână, e de fapt documentat, verificat și adevărat.
Și am avut total revelația că poate eu îmi doream să fiu actriță de teatru pentru că era o cale prin care puteam vedea cum e să fii altcineva și să treci dintr-un decor în altul, de la un om la altul. Acum, dacă aveam curaj să mă apuc, puteam să bat la ușile necunoscuților, să-i rog să mă primească în viețile lor, să-mi arate fotografiile de familie, să-mi împărtășească temerile lor și să gândească cu voce tare în timp ce eu înregistrez sau iau notițe.
Așa am pornit, din nou cu multă frică pentru că nu scriam bine, pentru că nu-mi plăcea să dau telefoane, pentru că totul îmi lua mult mai mult decât îi lua unui jurnalist cu experiență. Acum pot să fiu blândă cu mine și cu cei 22 de ani pe care-i aveam, dar atunci nu-mi vorbeam frumos.
O să vă scutesc de anii de îndoieli și o să avansăm în călătoria la DoR. La început de 2011 i-am scris lui Cristi un mail în care-i spuneam că sunt foarte curioasă ce s-a mai întâmplat cu Tamango, vocea din spatele radio Guerrilla, că am citit un comment pe YouTube cum că ar fi bolnav și nu-l vizitează nimeni. Cristi mi-a zis go find out, așa că iată-ne la Valea Plopilor.
Am avut norocul începătorului să fiu primită în această familie care e ca și familia mea astăzi. Am aterizat acolo cu microbuzul, singură prin aprilie. Și l-am găsit pe Tamango întins în pat, cu lacrimi în ochi și lumânare la cap.
Când m-a văzut, s-a chinuit să se ridice și să-mi sărute mâna. A gesticulat și strigat șoptit către soția lui Aurica, pentru că accidentul cerebral îl împiedica să mai vorbească, să-mi facă cafea, să aducă scaunul bun, ceașca bună. S-a înfuriat că m-am așezat pe covor lângă patul lui ca să aud mai bine ce zice.
Mă băgasem până peste cap în ceva foarte greu. Voiam să-i aflu povestea de viață, iar el nu mai putea să vorbească. Soția lui, copiii și nepoții lui au început să-mi spună povești, iar Tamango confirma din privire, din gesturi, cerea mai multe detalii, infirma.
Am ascultat obsesiv aceste două piese în timp ce scriam Împăratul Văii Plopilor:
• Aurica
• Tamango’s Jazz
N-am scris un text pe măsura poveștii, nu cred că i-am făcut cinste. Dar am câștigat infinit din vara aia de teren: încredere în mine ca reporter, acceptare într-o familie mare, bucuria de a descoperi o poveste de la zeci de oameni și de a o răsuci pe toate părțile. Și impactul a ceea ce am scris în viața lui Tamango. Simt că i-am oferit o mare bucurie în ultimul lui an de viață. Că l-am făcut să se simtă iubit și important într-un moment în care era atât de neputincios și de umilit. Și asta a făcut-o o poveste. I-a redat importanță, i-a redat amintiri. Râdea și plângea când fiul lui cel mic i-a citit textul.
Așa că am învățat din întâlnirea aceasta să fiu extrem de atentă și de conștientă de efectul pe care îl poate produce o poveste- atât pozitiv cât și negativ.
El e Ghiță din Baia Mare. Un băiat despre care am scris în 2012.
În fotografia aceasta am fost împreună să vedem orfelinatul în care a crescut, un fost conac boieresc căruia copiii îi spuneau „Castelu”. Scriam despre Ghiță pentru că avea o istorie de film și împărțea același CNP cu un alt băiat care era închis într-un penitenciar. Textul se cheamă Cealaltă viață a lui Ghiță.
Ca să scriu acest text, am locuit câteva zile acasă la Ghiță și la iubita lui, Teri și am avut acces la o intimitate a rutinei nemărginită. I-am intervievat ore în șir despre ororile trăite de amândoi în orfelinate, am plâns și eu și ei. Simțeam un rush, că obțin detalii, că adun atâtea lucruri dure. Mă simțeam și foarte responsabilă față de ei pentru că sunt doi oameni cu istoric de traumă, deci extrem de vulnerabili. Așa că le reaminteam constant că înregistrez, că notez. Le dădeam mereu opțiunea de a opri interviurile, de a lua o pauză, de a retrage detalii pe care mi le-au spus dacă s-au răzgândit și nu mai sunt confortabili să le dezvăluie.
Eram departe de a avea experiență în interviuri pe traumă, dar aveam poate… doi ași în mânecă:
Am copilărit aproape de redacția DoR de astăzi, iar în drum spre școală, pe colț la Quick Deli care exista și atunci era un orfelinat de fete. „Lizucile” li se spunea în cartier și la piața Galați (pe atunci, Gemeni astăzi), unde din păcate mai cerșeau și mai târziu trăgeau aurolac și etnobotanice. Zilnic în drum spre școală le vedeam încolonate cu hainele la fel și o tot întrebam obsesiv pe mama de ce nu au părinți, unde sunt părinții lor. Aveam o teamă irațională că o să mă dea și pe mine dacă nu sunt cuminte. Pe măsură ce am mai aflat lucruri despre familia mea, despre comunism, m-am gândit multă vreme că sunt norocoasă, că mama m-a adus pe lume la 18 ani și a dat bacul cu mine în burtă, că ar fi fost așa de simplu să mă lase în spital și să nu se uite în urmă. Că aș fi putut fi și eu o Lizucă.
Al doilea as în mânecă a fost că un prieten de familie era profesor de sport la o casă de copii de băieți și mi-am petrecut câteva veri din adolescență cu 30-50 de băieți de la cămin în discotecă la Eforie Sud. Înțelegeam stigma și rușinea cu care veneau, văzusem cum se purtau chelnerii, barmanii sau tănticile de la hotel cu ei. Iubisem un băiat care crescuse la cămin și într-un final de vară îmi spusese ceva dureros pe care atunci nu l-am înțeles – că nu va fi niciodată suficient de bun, că va fi mereu un „căminist”
Cred că i-am făcut dreptate prin toate poveștile pe care le-am scris ulterior despre cât de rănit ieși din sistemul de protecție a copilului și cât de urât te tratează oamenii care nu înțeleg.
El e Alex Luchici. Ne-am cunoscut în 2013 când am scris despre el articolul Perspective.
Am petrecut nouă luni adâncindu-mă în povestea lui de tânăr iubitor de natură, de munți, de păsări, de filme, concerte și prieteni. Într-una dintre cele mai frumoase veri din viața lui, Alex a suferit un accident care l-a imobilizat de la gât în jos. L-am întâlnit la șapte ani de la acest moment de cotitură în care nimeni în afară de prietenii, familia și iubita lui nu-i dădeau vreo șansă de supraviețuire.
M-am simțit legată de Alex și mă simt și acum. Ca și cum, fără să ne cunoaștem, ani în șir am mers pe aceleași drumuri de munte și pe aceleași plaje. Am ascultat aceeași muzică, am purtat aceleași discuții filosofice până la răsărit cu străini întâlniți în plimbări. În liceu colegii îi spuneau Morrison, pentru că li se părea că aduce cu solistul The Doors. Pentru mine nu trece zi fără The Doors, am postere acasă cu Jim iar de iarna asta mi l-am tatuat și pe mână.
De la Alex am învățat să mă uit la păsări, de la Alex am învățat câtă bucurie îți poate aduce cântecul lor la fereastră într-o dimineață cu ultimele fire de zăpadă când ești întins în pat, le vezi și nu poți decât să călătorești cu gândul.
În timp ce scriam și oricând mi-e dor de el, ascult aceste piese. I le cântau prietenii lui la chitară în zilele când era la reanimare și nu avea voie să primească vizite, dar ei se adunau și cântau pe coridoare. Le-au cântat studenți artiști pentru el în zeci de evenimente de strângere de fonduri pe care le-au făcut după accident. Le asculta el în căști în ambulanța care îl ducea la recuperare, ca să reziste la drumurile interminabile și hurducăite. Toate sunt și despre a merge mai departe și despre lucrurile mici care te fac să zâmbești și despre a trăi în prezent și a te mulțumi că îl ai, dar și porți de teleportare în sine și către lume.
BJ Thomas – Raindrops Keep Falling On My Head
Pink Floyd – Comfortably Numb
Morcheeba – Enjoy the Ride
Jim Morrison – Bird of Pray
Râpa
Satul Mădălinei e o altă poveste din care am învățat enorm, care mă consumă și astăzi cinci ani mai târziu de când am început documentarea pentru că vom lansa curând un episod bonus al podcastului. În această fotografie făcută de Mircea Reștea sunt la Cotu Malului cu copiii Mădălinei, o mamă tânără care cerșea la metrou.
Mădălina mi-a dat șansa de a explora jurnalistic sărăcia, m-a primit în viața ei ca niciun alt om despre care am scris și a fost parte din viața mea în niște ani extrem de intenși când am fost însărcinată pe rând cu copiii mei Alice (4) și Victor (2).
Am ascultat aceste două piese foarte mult când scriam. Prima e compusă de Sabina Ulubeanu și apare și în coloana sonoră a podcastului. Cealaltă e o piesă pe care o asculta Ina Solomon, una dintre donatoarele care au încercat să-i schimbe viața Mădălinei.
Sabina Ulubeanu – Cadenza Lirica
Barcelona Gipsy Orchestra – Djelem Djelem
Apoi din păcate a venit 2015 și s-a întâmplat Colectiv și nimic nu a mai fost la fel.
Un om pe care nu l-am întâlnit dar pe care nu-l voi uita niciodată e Nelu Tilie. I-am văzut fotografia printre primele victime ale incendiului și nu știu de ce m-a fulgerat, ce mi-a spus dar am știut că vreau să aflu cine a fost și care era povestea lui. Era cam de vârstă cu tata, era emblematic cumva pentru anii copilăriei mele cu casete la Romană și primele concerte cu formații străine despre care-i auzeam pe ai mei vorbind.
Dacă e un paragraf de care sunt mândră în acești nouă ani, acela e finalul de la Balada lui Nelu Tilie. (Textul are și propriul playlist la final din piese recomandate de prietenii și familia lui Nelu.)
Pentru că mi-aș fi dorit atât de mult să stau la o poveste cu Nelu după un concert, nu să-l reconstruiesc din amintiri, pentru că am multe seri în care îl visez și zile în care mi se pare că-l văd pe stradă.
Și mai ales pentru că mi-aș dori atât de mult să nu mai amân să sun oamenii dragi și să nu mă trezesc când e prea târziu, dar și să mă apropii personal de nivelul de bunătate și bun simț pe care le avea Nelu, ca măcar câțiva oameni să simtă că am fost importantă pentru ei.
Paragraful e acesta: „În urma lui Neluțu au rămas poveștile de pe vremea casetelor, când libertatea era tot ce conta, iar el, bărbatul slab și pletos, era peste tot să le reamintească ce putere avea muzica. Nimeni nu poate să spună de ce și cum genera starea pe care le‑o transmitea, dar toți simt că nu vor mai fi la fel fără el. Rămân și regretele, că n‑au sunat mai des, că n‑au spus salut într‑o zi când erau grăbiți, că n‑au băut nopțile după concerte, ca pe vremuri. Au crezut că va fi mereu acolo, martor la tot ce se schimbă și la tot ce rămâne la fel, amintire a tot ce a fost și au fost o dată, cu muzica prietenilor vibrându‑i în piept, cățărat pe vreo masă ca să vadă mai bine scena, un necunoscut pentru lumea largă, o lume întreagă pentru câțiva.”
O să închid cercul tot la Valea Plopilor unde m-am întors ca reporter în noiembrie 2019, după mulți ani în care credeam că mi-am încheiat misiunea jurnalistică. Mergeam des la Aurica și la nepoții ei după moartea lui Tamango pentru că mi-au rămas într-un fel familie. De câțiva ani îi sprijineam pe Claudia și Tamangaș, doi dintre nepoții lui Tamango, cu rechizite și-i mai luam în vacanțe în București. Pentru că din această toamnă sunt reporter la Școala9, mi-am dorit să înțeleg cum arată educația pentru cei doi frați și ce perspective reale le poate deschide. Așa a ieșit Mirajul celor opt clase, o perspectivă subiectivă asupra relației lor cu școala. Au fost câteva săptămâni în care i-am vizitat de mai multe ori, în care mi-au arătat ce e TikTok, în care m-au învățat zeci de propoziții în romani și în care am povestit despre orice-i interesa.
E un text din care simt că am ieșit cu responsabilitatea de a căuta și documenta cât mai multe potențiale soluții pentru a reduce inegalitatea în educație, o nouă miză pe care mi-o voi asuma în următoarea perioadă.
Pe parcursul documentării am ascultat pe repeat, cu gândul la fetele care sunt împiedicate să-și urmeze studiile în societatea noastră, Shukar Collective – Oh girl.
Acum mulți ani la The Power of Storytelling reporterul Mike Sager a făcut o glumă despre o petrecere imaginară la care ar invita toate personajele despre care a scris (pești, prostituate, vedete porno, găști de motocicliști, comedianți). Îmi imaginez și eu deseori o masă mare la care aș aduna toate aceste personaje ale ultimilor ani, și e un tablou pentru care sunt extrem de recunoscătoare DoR. Pentru că nu știu cine aș fi fost astăzi, dacă nu m-ar fi crescut aceste povești.
Fiecare dintre noi are cel puțin o poveste de spus, una care ne arde sau una pe care nici nu știm că am vrea să o spunem. Te invităm la un webinar de scris povestea personală cu Ana Maria Ciobanu, doar pentru comunitatea DoR, pe 21 martie de la ora 19:00. Înscrie-te aici.
S-ar putea să-ți mai placă:
[Colectiv] Balada lui Nelu Tilie
Povestea unui rocker-martor, de la casetele din Romană până la incendiul din Colectiv.
Împăratul Văii Plopilor
În lumea ursarilor n-a mai fost bărbat ca Tamango. Cu două linguri și o voce grunjoasă cum nu mai era niciuna, și-a câștigat faima în sat, în țară și în toată lumea. În 2011 zăcea la pat, slăbit și fără glas.
Perspective
Cum a căzut și s-a ridicat un aventurier al Deltei Dunării, al stâncilor și al păsărilor.