Masca Cristinei

Cum arată cinci ani de răbdare.

De Ana Maria Ciobanu
Fotografii de Mircea Reștea
3 octombrie 2015

Acest articol a fost publicat în DoR #21 (toamnă 2015)
Cumpără revista

Era mijloc de aprilie 2010 în Rădești, un sat aflat la graniţa dintre judeţele Galaţi și Vaslui. Cristina, o fetiţă de 10 ani cu păr blond lung și inelat, își făcea temele în timp ce părinţii ei lucrau la lucernă în grădina din spatele casei. Florin, fratele mai mic cu cinci ani, se uita la desene animate. O verișoară din vecini, care ajuta la treburile din grădină, a rugat‑o pe Cristina să intre până la ea să‑i aprindă soba pentru că se lăsa frigul. Acasă făcea tot timpul focul, dar acum nu prea voia să se ducă. Și‑a ţinut nasul în caiete până când mama i‑a strigat și ea: „Du‑te, Cristină, și fă‑i și ei focul!”

A adunat un lemn mai mare și câteva surcele din curte și a intrat în casa vecină. A așezat lemnele în sobă, apoi a aprins o bucată de pungă ca să facă flacără. Lemnele fumegau, dar nu se aprindeau oricât sufla. Când a văzut o sticlă de plastic lângă sobă, și‑a amintit că dacă lemnele erau ude, verișoara picura un pic de ulei de drujbă amestecat cu benzină. A desfăcut capacul și a dat să toarne, dar sticla a bubuit și i s‑a aprins în mână. Speriată, a aruncat‑o în lada cu lemne din dreptul ușii de la intrare. Nimerise o sticlă cu benzină pură. Trei litri au gâlgâit peste lemne și flăcările au blocat ușa. Cristina s‑a apropiat de geamuri și a încercat să le deschidă, dar toate erau bătute în cuie. S‑a prăbușit între televizor și fereastră, înfășurată într‑o perdea.

În primele trei zile de la accident, Cristina n‑a văzut nimic pentru că i se umflaseră ochii de la arsuri. Pielea, mușchii și vasele de sânge de pe faţă, spate, braţe și picioare îi erau profund afectate, iar șansele de supravieţuire pentru un copil de 10 ani cu arsuri de gradul III și IV pe mai mult de jumătate din corp erau între 20 și 40%. Nu suporta asistentele care‑i spuneau că se preface și că n‑o doare atât de tare pe cât ţipă. În fiecare zi o scufundau într‑o apă verde ca să‑i spele rănile și o apuca tremuratul de la usturime. Apoi pielea i‑a devenit pergamentoasă și i se lua fâșii. Cât a stat în Iași, a slăbit peste 10 kilograme, a văzut doi copii murind și arsurile i s‑au infectat atât de tare încât au început să răspândească un miros greu. Sângera, avea febră mare și, într‑o zi, când și‑a scărpinat nasul, i s‑a desprins nara stângă.

„Fetiţa cu mască” au botezat‑o ziarele și televiziunile. Economiile familiei Carp, care trăia din creșterea animalelor și din vândut lapte și brânză, fuseseră infime comparativ cu costurile spitalului la Iași și apoi la București, cu preţurile cremelor, pansamentelor și calmantelor. Vânduseră aproape toate animalele, se împrumutaseră la rude și făcuseră apel la tot satul ca să‑și salveze fetiţa. Învăţătorul Cristinei a rugat familiile colegilor să doneze și tot el a răspândit cazul în presă. Jurnaliștii s‑au înghesuit să filmeze, ba la spital în București, ba acasă, ba la școală. Au făcut fotografii cu Cristina ţinând în mână fotografia ei de dinainte de accident. „Așa arăta fetiţa cu mască!” Mama i‑a primit pe toţi în speranţa unei soluţii. Dinu Patriciu a donat 2.000 de lei, deţinuţii de la penitenciarul Brăila, cam tot atât.

Accidentul n‑a împiedicat‑o pe Cristina să‑și vadă de copilărie. S‑a jucat în spital și a alergat pe coridoare chiar și când avea câte un ac înfipt în fiecare deget ca să nu i se chircească. S‑a jucat și când s‑a întors în curtea ei cu porţi albastre. Copiii au întrebat‑o dacă e bine, dacă poate să respire în spatele măștii din silicon și pansamente, apoi au chemat‑o la „raţele și vânătorii”. N‑au poreclit‑o și n‑au supărat‑o. Mai toţi se speriaseră de accident și, cât fusese în spital, o sunaseră cu încurajări și‑i povestiseră ce făceau la școală. Învăţătorul a vizitat‑o aproape zilnic și a ajutat‑o să recupereze cele trei luni cât lipsise. Cristina alerga mai greu ca înainte, pentru că în accident îi fuseseră arse și căile respiratorii, dar era aceeași care le dăduse de furcă părinţilor când ieșea afară pe fereastră, când scormonea prin paie după puii căţelelor, sau când lua neînfricată hăţurile calului.

Copilăria în Rădești însemna să ai grijă de gospodărie și de fraţii mai mici, să fii respectuos cu părinţii și să te joci până la apus, când se întorc vacile de la păscut și e rușine să te mai vadă cineva în drum. Cristina abia aștepta să plece cu tata cu oile, să mănânce fragi și să fredoneze cântecele populare pe care le învăţa cu Rădășteanca – un grup de muzică și dans condus de învăţătorul din sat. Nelipsită de la „trage mâţa de coadă”, „ţurca” sau „capră nouă‑n gură veche”, trebuia doar să îndure în fiecare dimineaţă ungerea cu creme care să‑i redea elasticitatea pielii, acoperirea feţei cu o folie de silicon, apoi cu pansamentul steril în care mama decupa două găuri pentru ochi, una pentru nas și una pentru gură. Masca îi prindea zulufii blonzi și o strângea, dar era necesară ca să nu i se infecteze rănile și ca să‑i întindă pielea.

De cum termina mama cu masatul, după ce își făcea exerciţiile la bara de tracţiuni pe care tata i‑o fixase în tavan și ridicările cu două sticle umplute cu nisip, Cristina ţâșnea afară, unde o așteptau colegi și vecini. Alerga și striga cot la cot cu ei: „Trage mâţa de coadă și motanul de urechi, c‑a mâncat parale vechi!”. Râdea până o durea burta la „telefonul american” și, când pierdea, executa fără să se plângă poruncile primite: 10 flotări, 50 de genuflexiuni în timp ce conjugă un verb, 100 de metri de alergare.

La un an de la accident, interesul presei devenise cam supărător, chiar dacă aducea donaţii mai mici sau mai mari. O echipă Realitatea TV i‑a propus Cristinei să o ducă la spital cu mașina, deși nu sosise încă vremea controlului, așa că întreaga plecare din sat a fost regizată. Copleșiţi de zeci de pacienţi cu arsuri la fel de grave ca ale Cristinei, medicilor li se părea nedreaptă atenţia. Făceau deja tot ce puteau. În România, în fiecare săptămână un copil e victima unui incendiu. Ar fi preferat ca familia să se concentreze pe masajul zilnic al Cristinei și să lase televiziunile. Spitalul era plin de copii cu măști, mănuși și brâuri, iar recuperarea după arsuri de gradul III și IV cere ani de eforturi și așteptare. Operaţiile la copii au rolul de a permite pielii să se întindă pe măsură ce ei cresc, pentru a le reda mobilitatea membrelor. Estetica devine prioritară abia la maturitate.

În 2012, familia Carp și‑a jurat că mai bine vinde toate oile și caprele decât să mai accepte să fie plimbată pe la televiziuni. Gigi Becali, impresionat de fetiţa cu mască, a sunat în direct la Realitatea TV și a promis că se va ocupa de orice factură necesară tratamentului. A doua zi, Cristina și mama s‑au dus la palat. Îngrozită de mulţimea de la poartă, rușinată că paznicii au recunoscut‑o de la TV și emoţionată de ajutorul promis, Cristina s‑a apropiat și ea odată cu valul de oameni când Becali a oprit mașina. Când a dat ochii cu mulţimea, patronul Stelei a început să înjure și a trecut nepăsător pe lângă Cristina: „Aici nu e spital! Eu nu dau bani la poartă!”.

Anii s‑au scurs monoton, împărţiţi între drumuri la București pentru control și mici operaţii și sesiuni de recuperare acasă. Cristina și‑a văzut de școală, convinsă o vreme că o să se facă doctoriţă de copii, ca să fie blândă cu ei și să‑i creadă când ţipă de durere. Pentru că‑i place matematica, s‑a gândit că ar putea fi și contabilă. Chiar dacă purta mască, a ajuns un sprijin important pentru mama și nu s‑a ferit de spălat covoare la râu, hrănit păsările, vaca, caprele sau calul, întins rufele, pregătit legumele pentru ciorbă, prăjit cartofi pai, rulat sarmale. Tot cu mască a urcat și pe scena căminului cultural în mai multe spectacole de dans popular și modern. Umbrele accidentului o vizitau numai când ieșea din satul unde oamenii se obișnuiseră cu ea și n‑o priveau miraţi. Înfrunta privirile străinilor mergând cât putea de dreaptă și‑și amintea în gând de asistenta medicală care i‑a spus într‑o zi că ea o să râdă la urmă, pentru că la 18 ani o să primească o piele nouă și întinsă, care n‑o să se rideze.

De pe la 13 ani și jumătate, Cristina n‑a mai vrut să poarte masca. Prea o strângea și o sufoca. În timpul vacanţei de vară a ieșit treptat la joacă fără ea, „ca să se obișnuiască copiii și lumea”. Când a văzut că nimeni nu râde și nu se holbează, a mai făcut un pas și a mers cu părinţii la o nuntă fără să se mai ascundă, ba chiar s‑a și machiat. Curând a început să fie tot mai atentă la clame de păr, la colanţi coloraţi și bluze mai cochete. După o jumătate de zi petrecută prin piaţa și magazinele din Bârlad pentru înnoirea de Paște, cu mama și fratele mai mic răsuflând epuizaţi și nervoși, cu priviri lungi din partea vânzătoarelor, uneori și cu câte un „Săraca” sau „Ferească Dumnezeu” șoptit în urma ei, Cristina a promis că în clasa a VIII‑a o să vină cu o prietenă la cumpărături. Era timpul să fie independentă, mai ales că finalul școlii generale urma să aducă și mutarea în gazdă la Galaţi, pentru liceu.

Venirea la București e mereu un coșmar pentru mama, care lasă toată gospodăria pe umerii tatălui, pentru Cristina, care se desparte de prieteni, și pentru mezinul familiei, care se plictisește fără ea. Internarea e mereu monotonă și nimeni nu știe cât va dura. Dacă stau două‑trei săptămâni, cheltuiesc 1.500–2.000 de lei pe mâncare și apă. Cristina nu suportă meniul fără niciun gust din spital și visează mereu la ciorbă cu borș la putină, tocăniţă de cartofi, gogoși, turte și apă rece de fântână. Profesorul Dan Enescu e la fel de matinal ca pacienţii care se adună în faţa cabinetului său începând cu 06:30. Până la 10:00, sunt 30‑40 de copii și părinţi care așteaptă. Pe Cristina o cercetează pe toate părţile, atent unde pielea nu se întinde și trebuie ajutată cu incizii ca să crească și să se regenereze, minunându‑se la porţiunile mai albe – semn că acolo, sub urmele de arsură, încă se întâmplă o vindecare naturală pe care nu vrea s‑o întrerupă cu operaţii. Notează ce se poate face: mâna stângă, mâna dreaptă, un pic la nas, un pic la sprânceană, parcă un pic la gât. În salonul pe care‑l împart de obicei cu încă un pacient, Cristina și mama se sfârșesc de plictiseală. Fără televizor sau radio, se uită pe pereţi, vorbesc despre accident și‑și amintesc la nesfârșit ziua de 17 aprilie, când viaţa lor liniștită, dintr‑o casă modestă, s‑a dat peste cap. Cum vine cineva proaspăt ars, îl evaluează din priviri. Când e grav, mama privește părul blond și cârlionţat al fiicei și‑și spune în gând: „Ce frumoasă e Cristina”.

Cu o săptămână înaintea banchetului de absolvire a clasei a VIII‑a, Cristina a pornit cu o prietenă în căutarea rochiţei perfecte. Mama a rămas la piaţă în Galaţi să vândă brânză, iar ea a probat rochii mai bine de patru ore până când a găsit‑o pe cea roz. Acasă, două prietene i‑au netezit fiecare cârlionţ blond și l‑au stabilizat apoi cu fixativ, să‑i curgă frumos până la jumătatea spatelui, dar să n‑o supere la dans. De la șapte seara până la cinci dimineaţa, Cristina a dansat cu colegii și cu profesorii, a făcut zeci de fotografii și a mâncat din grătarul pregătit special pentru eveniment de mamele copiilor, în frunte cu a ei.

La 34 de ani, mama Cristinei simte că a îmbătrânit înainte de vreme. E bucuroasă că fiica și‑a văzut de școală, că a intrat la liceu la Galaţi și că vrea să dea la facultate. „Trebuie să se ducă să‑și facă viitorul”, spune printre lacrimi, cu gândul la viaţa printre străini, într‑un oraș mare în care se pot întâmpla atâtea. „Măcar dacă nu era arsă.” I‑a găsit o gazdă și a convins‑o să opteze pentru liceul de industrie alimentară unde merge și nașa ei, măcar să nu fie singură. Cristina ar fi vrut la un liceu cu profil economic, dar a ascultat‑o pe mama pentru că nici ei nu‑i surâdea să fie cuc în Galaţi. Când se gândește la viaţa de liceu, e mult mai încrezătoare decât mama. Abia așteaptă să‑și facă prieteni. Nu vrea să audă de abonament la autobuz. Vrea să meargă pe jos 15 minute până la liceu, că sigur vor mai fi și alţii, vor glumi, vor povesti, iar iarna se vor juca cu zăpadă.

La o săptămână după ce calculatorul a repartizat‑o la liceu, Cristina și mama au venit la București, după șase luni de la ultimul control. Într‑o luni caniculară de iulie, medicul a cercetat‑o din nou cu amănuntul, i‑a spus că e bine și că o internează să o opereze la gât. Pentru că a crescut și gâtul i s‑a lungit, pielea de deasupra claviculelor o ţine puţin. Medicul i‑a spus că asta va fi ultima operaţie până la 18 ani, când se va opri din creștere. Ideea i‑a surâs Cristinei pentru că asta înseamnă că, o vreme, o să poată uita de spital. Apoi, la 18 ani, înainte să meargă la facultate, va putea face în sfârșit operaţia finală la care visează mai tot timpul când se uită în oglindă.

Mircea Reștea fotografiază această poveste din 2011.

ACTUALIZARE (decembrie 2022): Astăzi, Cristina e în Perth, Scoția. A terminat anul acesta Facultatea de Economie și Administrarea afacerilor din Galați. A căutat de lucru în țară și nu a găsit, așa că a plecat împreună cu fratele ei mai mic (17 ani) la părinții lor, care lucrează de trei ani într-un abator.

Familia vrea să adune bani pentru o operație a Cristinei, ce ar urma să se întâmple în Turcia, în primăvara viitoare. Cristina a mai fost operată într-o clinică privată din România, dar fără rezultate satisfăcătoare. Pentru a plăti aceste operații, părinții ei au vândut animalele, apoi au plecat la muncă în străinătate; întâi în Germania, acum în Scoția.

Cristina face un curs de limba engleză oferit gratuit de primăria din localitate, dar ar vrea să se întoarcă în România și să facă facultatea de asistenți medicali; un vis pe care îl are din copilărie.