Pe Bune #80: Adrian Despot

Despre autocunoaștere, dobândirea încrederii și terapie prin muzică.

Adrian Despot și-a făcut debutul în muzică în 1994 la Școala Vedetelor, o emisiune de divertisment și prima emisiune de talente din țară care a transformat un grup de tineri în vedete peste noapte. Tot în timpul Școlii Vedetelor a început să compună, pentru că nu se regăsea în piesele pe care le cântau. Faima pe care a dobândit-o brusc atunci l-a luat pe nepregătite și nu a știut cum s-o proceseze, așa că în 1996 a renunțat la ea și a luat-o de la capăt cu o formație de rock: Vița de Vie. Spune că mult timp a fost un artist timid, cu multe ziduri ridicate în jurul lui care să-l protejeze și că abia târziu a scăpat de inhibiții, în momentul în care a ajuns să se cunoască ca om și a făcut pace cu el însuși, dându-și seama că nu trebuie să demonstreze nimănui nimic. Pentru Adrian, muzica nu trebuie să fie despre perfecțiune, ci trebuie să te simți bine făcând-o astfel încât să transmiți emoție celui care o ascultă. Și ca să rămână motivat după 25 de ani de muzică se întoarce întotdeauna la momentul zero, în liceu, când să cânte la chitară la el în cameră era toată terapia de care avea nevoie.

Ascultă Pe Bune pe SpotifyStitcher, Apple Podcasts sau în orice aplicație de podcasting.

Podcastul Pe Bune este prezentat de UniCredit Bank și susținut de BestJobs, Samsung România și Belvita, companii care cred în puterea minților creative.

Transcrierea interviului poate fi citită mai jos:

Andreea Vrabie:Salut Adrian, mă bucur tare mult că ai acceptat invitația mea.

            Adrian Despot: Hei. Bună Andreea, cu plăcere. 

Andreea Vrabie: Am aici un citat din tine, dintr-un profil din DoR, care spune așa: „Toate barierele care ți se pun, îți deschid alte orizonturi și te fac să gândești sub presiune, iar gânditul sub presiune este foarte neconvențional și foarte deschizător”. E ceva ce spuneai atunci despre Vocea României, dar mă întrebam și cât de mult a funcționat acum, în timpul pandemiei. Dacă simți că presiunea într-un fel v-a făcut să vă gândiți la soluții creative la care poate altfel nu v-ați fi gândit sau dacă a fost vreo decizie pe care ați luat-o pentru muzica voastră care a devenit brusc mult mai clară. 

            Adrian Despot: Știi cum funcționează presiunea în cazul nostru? Like a motherfucker. Am ajuns aproape să fiu dependent de presiune pentru a-mi stimula creativitatea. O să-ți zic de unde a început totul într-un mod așa, cumva programatic, pentru că teoretic, dacă întrebi un artist cum se înțelege cu presiunea, o să-ți spună că foarte prost. Dar presiunea funcționează bine pe niște minți deja formate și pe niște minți deja călite, la care riscul de eșec este foarte mic prin prisma obișnuinței și a profesionalismului. La mine, am început să funcționez bine după Colectiv. După Colectiv, niște prieteni mi-au făcut cadou câteva ședințe cu un coach. Era prima oară când mă întâlneam cu un coach, nu știam exact ce face coach-ul, care e diferența dintre coach si psiholog și așa mai departe. Discutând cu el despre mine, m-a pus să scriu pe o foaie de hârtie lucrurile care sunt importante pentru mine și le-am înșiruit acolo: familie, muzică, prieteni, părinți. După care am făcut niște coloane: cum era relația cu ei acum 10 ani, cum este relația cu ei în prezent, cum văd relația cu ei peste 10 ani. Ajungând la muzică, acum 10 ani eram foarte efervescent, în prezent eram destul de pasiv și peste 10 ani nu aveam niciun fel de previziune, pentru că eram foarte dezamăgit de mine. Dezamăgit din cauza productivității mele, care era foarte scăzută. Eram frustrat că nu făceam suficient de multă muzică. 

Mi-a intrat în cap la un moment dat vrăbiuța asta, că Dumnezeu m-a pus pe pământ să fac muzică, adică evident că ăsta este rolul meu și că eu în loc să fac muzică, as in day by day, tot o dădeam cotită: ba că azi mi-e foame, ba că azi n-am inspirație, ba că m-aș duce afară, ba că hai că beau o bere. Ca un procrastinator de ăsta. Tot timpul amânam. Acasă creștea folderul cu demo-uri, cred că aveam deja vreo 70 de demo-uri, dar de fiecare dată când luam un demo, dacă nu-mi ieșea din prima, abandonam acolo. Și atunci i-am spus: „Petre, uite, aste e frustrarea mea legată de muzică, că nu am randament”și el a zis „Păi câte piese crezi că ai putea să faci pe zi, pe lună, pe an?”. Și eu am stat și m-am gândit, zic „Cred că aș putea să fac o piesă pe lună” și atunci a zis „Bine, în căsuța aia cu peste 10 ani scrie chestia asta”. Am plecat de la ședința cu el și în câteva zile m-am mobilizat. 

Am făcut următoarea chestie:am avut nevoie de un deadline ca să pot să lucrez, pentru că dacă nu ai niciun deadline, atunci nu te presează nimeni și lucrezi așa, cumva în van. Și am zis în felul următor, Vița de Vie împlinea 20 de ani în 2016. În fiecare lună, pe 20 ale lunii – pentru că împlineam 20 de ani – la ora 20:00 – pentru că împlineam 20 de ani – subscriberii mailing listului nostru primeau un single nou de pe viitorul album. Pe 20 ale lunii noi livram către fani o piesă, iar pe 21 intram în studio și începeam să lucrăm la următorul single. Ele nu existau și noi practic, timp de șase luni, am livrat în fiecare lună câte o piesă. Chestia asta a rezolvat toți paraziții ăia mentali, toate barierele pe care ni le impunem singuri, pentru că nu mai permiteam să nu stau la birou să lucrez. Nu mai permiteam răsfățul ăla de artist: „Ah, astăzi parcă n-am inspirație, nu intră azi. Mi-e sete. Stai puțin, hai că nu mă apuc acum, mă duc să beau un pahar de apă și mă întorc după aia”. Toate prostiile astea. Știam că trebuie să stau la birou să scriu, să compun, pentru că în câteva săptămâni piesa trebuia să fie gata, compusă, produsă, înregistrată și așa mai departe. Am reușit să fac chestia asta. 

Există, într-adevăr, riscul să ratezi. De exemplu, pentru melodia Fiarelor venea luna, venea ziua și noi nu aveam piesa. Reușisem să înregistrăm niște strofe, piesa avea o oarecare formă. Eu făcusem un refren, dar efectiv nu puteam să găsesc niciun fel de linie melodică pentru voce și mai aveam o săptămână, trebuia să terminăm. „Ce facem, că sunt în pană?” Și atunci, ce am făcut? am pus pe internet melodia așa cum era, cu refrenul tras de mine. Am pus melodia la dispoziție pentru fani: „Guys, asta este melodia, fiecare poate s-o ia acasă, v-o downloadați, vă compuneți versuri pentru strofă și linie melodică, vă înregistrați cu telefonul, ne trimiteți demo-urile, noi ascultăm și cine ne place cel mai tare, îl aducem în București și înregistrează piesa cu noi în studio”. Au fost vreo 760 și ceva de genul ăsta de downloaduri și de demo-uri primite. N-am putut să alegem un singur om, am ales doi oameni, pe Dani și pe Alex, ne-am întâlnit în studio și au înregistrat părțile. Am făcut și un mic documentar despre chestia asta și a apărut piesa. Cam așa funcționez eu sub presiune.

Acum, perioada asta pandemică, tot așa. Am realizat care sunt posibilitățile și practic industria de concerte trebuie reinventată. Încerc cu fiecare concert pe care îl facem să reinventăm chestia asta. Vechile obiceiuri, vechile metehne ale artiștilor trebuie lăsate deoparte în curte și îngropate. Poate că asta poate să fie privită și ca pe o provocare a perioadei ăsteia. Teoretic, fiecare perioadă de criză a produs, din punct de vedere creativ, niște idei fantastice și artiștii, dacă s-ar plânge mai puțin și ar încerca să găsească ieșiri din această criză, le-ar fi mult mai bine. 

Andreea Vrabie: Mi-e greu să spun asta, pentru că nimeni nu-și dorește o pandemie, dar criza poate să aducă un nou suflu și să te scoată din rutină. Mi s-a întâmplat asta cu podcastul și cred că se întâmplă de obicei, când faci ceva de foarte mult timp, să intri într-un soi de rutină. Faci doar lucrurile pe care le știi.

            Adrian Despot: Sigur că da.

Andreea Vrabie: Și mă întrebam dacă erați și voi parțial acolo.

            Adrian Despot: Oamenii ne știu pe noi așa, cântăm bine, suntem, să zic așa, faimoși sau ce căcat suntem. Noi suntem o gașcă foarte atipică, pentru că noi vorbim foarte mult între noi și preocupările noastre sunt preocupări care țin de dezvoltare atât personală, cât și muzicală. Tot timpul discuțiile noastre sunt foarte interesante, dar sunt discuții de oameni maturi. Sunt discuții de oameni maturi și foarte aplicați și, mă rog, cu permanenta intenție de a evolua, atât din punct de vedere uman cât și din punct de vedere muzical. Și atunci, în ședințele pe care le-am avut imediat în pandemie, pe Zoom și așa mai departe, fiecare trăgea cu arcul în sus cât putea de tare. Se puneau pe masă cele mai nebunești idei și după aia vedeam ce putem să facem cu ele, pe care din ele putem să le aplicăm. Am intuit că lucrurile o să se mute în online. Am cumpărat un site, concerteonline.ro, ceva de genul ăsta, am făcut tot felul de nebunii. Bine, multe din ele intră în marea găleată cu idei Vița de Vie care nu s-au făcut niciodată. Suntem o formație extrem de creativă și am început să devenim creativi de nevoie, pentru că am realizat că oamenii au nevoie de altfel de evenimente sau de alt fel de prezentări, de alt fel de a-și face treaba și de a lua contactul cu muzica. 

Andeea Vrabie: Spui în general, nu doar în perioada asta.

            Adrian Despot: În general, da. Începând cu 84 – 85 / Muzica Nu Moare Niciodată, am început să dezmembrăm live melodiile noastre în sesiunile de studio, adică trackul de tobe, trackul de chitară, trackul de bass, trackul de voce și așa mai departe. Am pus toate trackurile la dispoziție pe net, fiecare putea să și le ia acasă să se joace cu ele, să le remixeze, să facă ce dorește. 

Chestia asta pe care am făcut-o abia acum e derivată dintr-un alt proiect de-al nostru mai vechi, care se numește Bucătăria Vița de Vie, care din păcate nu s-a mai făcut. Eram cumva frustrați că la fani muzica noastră nu ajunge decât în forma ei finală, de master și ei nu știu de unde a plecat povestea, de la cum a sunat demo-ul ăla și cum s-a transformat toată piesa până a ajuns aici. E o muncă colosală pentru fiecare piesă. Poate unii sunt mai talentați și le iese din prima, dar nouă ne iese foarte greu și stăm foarte mult pe piese ca să ne iasă așa. Și atunci, Bucătăria Vița de Vie era un site pe care tu intrai, era o combinație între o bucătărie și o sală de repetiții, totul desenat: cratițe, oale, amplificatoare de chitară, instrumente și așa mai departe, un șoricel într-un colțișor și tu te duceai cu mouse-ul pe imaginile alea. În mijlocul paginii era un cuptor, OK? Tu te duceai cu mouse-ul pe toate imaginile alea și unele dintre ele se mișcau, erau active. Dacă dădeai click pe ele, în spatele lor era un demo. Un demo așa cum era el la noi în calculator sau în telefon. Unele demo-uri erau trase cu vocea de la repetiții, cu telefonul, mă rog, whatever. Ca toate visele sună demo-urile. Și tu stăteai și ascultai acolo și demo-ul care-ți plăcea cel mai tare, făceam drag and drop și-l puneai în cuptor. După o perioadă de vreo 10 zile, două săptămâni, noi ne uitam în cuptorul ăla, vedeam care e cel mai băgat demo și ziceam „Guys, voi ați ales borcanul cu prune. Ne dați o lună și într-o lună noi ne apucăm să facem piesa asta”. Pe cuptor apărea un timer de 30 de zile. Din când în când, fanii primeau câte un mail și în cuptor apărea partitura de bass, partitura de chitară. Apăreau așa, ușor-ușor, pe măsură ce noi le făceam, urmând ca în ultima zi, la ora fix nu știu cât, bla bla bla, dădeai click pe cuptor, se deschidea și ăla era single-ul. Asta e o idee care în continuare mi se pare foarte tare.

Andreea Vrabie: De ce a picat ideea? De ce n-o mai faceți?

            Adrian Despot: Păi a picat pentru că cele mai multe idei mișto nu se fac. Noi ne ocupăm de tot ce ține de partea organizatorică, partea muzicală și partea asta creativă. Am fost, ne-am întâlnit cu niște guys cu calculatoare, cu softuri, cu site – care era destul de complicat de făcut. Lucrurile au fost destul de, cum să zic, le-am adâncit, le-am tot dus, OK, bugete, dar la un moment dat nu putem să le facem pe toate. Ne lipsește departamentul ăsta de project management cred că se cheamă. Mie mi-ar plăcea noi să venim cu ideea „Băi, noi vrem să facem asta” și cineva să o aplice, s-o pună în practică. Chestia asta ne ține vii și am constatat că în măsura în care ne place să facem muzică, să creăm idei pe care să le punem în muzică, aceeași satisfacție o avem în momentul în care creația nu are neapărat conotații muzicale, creația este ghidată, dacă vrei, către prezentarea muzicii noastre. Satisfacția e aceeași.

Andreea Vrabie: Pentru că ai spus mai devreme că e foarte multă muncă în spatele fiecărei piese și există imaginea asta romantică a artistului, mai ales a muzicianului care trebuie doar să fie mânat de pasiune, duce o viață boemă și nu există conceptul de muncă în general. Mă întrebam când simți tu pentru tine că e greu să faci muzică. Nu în sensul că „vai, nu vreau să fac asta”sau „e un job care nu-mi place”, ci în sensul că uite, acum e muncă. Acum e greu.

            Adrian Despot: Eu sunt un caz fericit sau sunt unul dintre cazurile fericite, în care pasiunea mea de mic copil pentru muzică a devenit meserie. Oricât de greu ar fi, nu simt greutatea lucrului, pentru că la bază este o pasiune. Din păcate, tot sistemul ăsta social în care trăim, cu oameni care fac o școală, după aia fac o altă facultate și nu ajung niciodată să lucreze pe subiectul facultății pe care au terminat-o și au alte joburi și sunt angajați și e o goană de asta teribilă după bani. Toți aleargă după bani ca nebunii ca la 40-45 de ani să aibă o revelație din asta, să-și dea seama „Băi, am fost un bou, toată viața am alergat după bani și sunt total nefericit. Am bani, dar sunt ca un câine de nefericit”. Oamenii fac downshifting – sau cum naiba se cheamă chestia asta –, își abandonează joburile și pleacă trei luni în Deltă și stau singuri cu ei să se regăsească. E sfatul pe care-l dau și eu copiilor mei: I don’t care care este pasiunea voastră, găsiți-vă pasiunea oricare ar fi ea și faceți din ea o meserie, pentru că altfel o să fiți total nefericiți în viață. Și atunci, ca să revin la întrebarea ta, nu mi-e niciodată greu. Oricât de greu ar fi, iubesc fiecare fucking second din ce fac, fiecare day, fiecare greșeală. 

Am ajuns să nu mai cred în greșeli. Dacă te uiți la ultimele filmulețe din astea pe care le pun eu pe net cântând la chitară sau la pian, man, e plin de greșeli acolo, but I don’t give a fuck. Muzica nu trebuie să fie despre perfecțiune. Muzica trebuie să fie despre feel good și vreau să văd un om care crede ce face acolo și simte fiecare notă greșită sau bună. Lipsește bucuria din oameni și vreau s-o văd. 

Mi-e greu dacă vrei, doar în momentul în care mă cantonez în niște idei. Mie mi-au intrat foarte multe vrăbiuțe în cap. Una dintre ele zice că nu îmi place să fac muzică făcută. Nu-mi place să mă repet, tot timpul încerc să fac lucruri noi. În cele mai multe cazuri, o melodie la noi pleacă de la o formulă de chitară. Dacă formula aia de chitară este o formulă comună și auzită și nu are nimic special o abandonez, nu mă interesează. Vreau să învăț să cânt altfel la chitară, altfel decât se cântă la chitară și la orice facem noi din punct de vedere muzical. Îmi plac lucrurile altfel. Cu cât o idee este mai tâmpită și mai nebună, cu atât mai mult vreau s-o fac pe aia. Cu cât o idee este mai comună și mai banală, oricât de potențial succes ar avea, I don’t care.

În cazul nostru, la Vița de Vie, avem în jur tehnicieni profesioniști cu care practic am crescut și știm că în momentul în care ne suim pe scenă totul e under control și nimic nu se poate întâmpla. Orice prostie s-ar întâmpla, orice chestie tehnică s-ar întâmpla, nu e niciun fel de tragedie. Putem să râdem de chestia asta, știi? Deci ne-am eliberat de spaima eșecului. Nu cred în eșec și în momentul în care nu crezi în eșec el fuge de tine, pentru că eșecul vrea să trăiască într-un om slab. Eșecul are nevoie de spaimă, de tot felul de angoase. Cum nu cred nici în spirite. Când eram mic, mamă, eram căcat pe mine, visam numai spirite. Vine, mă mănâncă dragonul, vârcolacul. Până în ziua în care mi-am zis „Băi, din toți copiii de pe pământul ăsta, chiar la mine vine vârcolacul azi? Ia mai dă-l în mă-sa de vârcolac!” și am început să nu mai cred în ei și nu mai există. Cam asta e relația mea cu eșecul. Nu există eșec. Bine, atâta timp cât încă am capul pe umeri, că na, la un moment dat e posibil să vină o vârstă și să nu mai am discernământ ce înseamnă eșec. Deci e foarte important să te înconjori de oameni în care ai încredere, de profesioniști. Cel puțin noi, în Vița știu oricând că orice se întâmplă, îl am pe Cezar lângă mine, pe Ciupa, pe Pupe, pe Mitzi, pe Tinerețe și așa mai departe, care pot ei să preia treaba asta și s-o ducă mai departe. 

Știi ce-am ales să fac, plecând de la studioul nostru audio? Noi din 2002 avem un studio audio unde, mă rog, ne producem singuri albumele și producem și alte trupe. Bine, producând trupe de rock, îți dai seama, studioul e mai mult așa, un hobby, că nu produce income. Dar undeva prin 2005 am început să lucrăm pentru televiziune. Lucram pentru o emisiune de televiziune la Antena 1, munceam de dimineața până seara și câștigam foarte mulți bani. Și am făcut chestia asta vreo doi sau trei ani, până în momentul în care eu și Pupe am zis „Stop, nu putem să mai facem lucrul ăsta”. Era din nou înțelegerea pe care o aveam cu padre, ăsta ne-a trimis aici să cântăm, să compunem și noi ce facem aici, producții de televiziune? Când o să ne întâlnim pe norișor, „Ah, tu ești băiatul acela. Eu te-am trimis pe pământ să cânți, tu ce-ai făcut?”. „Păi știi, am avut nevoie de bani și m-am apucat să fac o emisiune de folclor la televizor, că na, sau publicitate.” Și am zis „Stop, nu, gata!”,„Bă, n-o să mai avem bani”. „Fuck that. O să ne descurcăm.” Și la studio am ales să facem doar proiectele care ne plac. Doar proiectele care ne plac și dacă sunt trupe care nu au bani, lucrăm gratuit. Satisfacția pe care o avem atunci când lucrăm la un proiect care ne place este atât de mare – satisfacția sufletească – încât este aproape jignitor să ceri și bani pe satisfacția aia. Iar chestia asta am extrapolat-o și în viața mea, nu fac decât proiectele care-mi plac. Mie-mi ia foarte puțin să aleg să fac un proiect. În două secunde ți-am răspuns, pentru că am învățat să mă bazez pe instinctul meu. Mintea de foarte multe ori îți joacă feste și, dacă stai să asculți Vița de Vie, o să vezi că în foarte multe piese apare conflictul ăsta între minte și suflet. Eu aleg cu sufletul și aleg instantaneu. Primul instinct, ăla care îmi vine, merg întotdeauna pe el și uite, îi mulțumesc lui Dumnezeu, nu m-am înșelat de foarte multe ori de când fac chestia asta. În momentul în care faci doar lucrurile pe care tu le accepți, asta mi se pare deja maxim de răsfăț, de good life.

Andreea Vrabie: Pentru că spui că acum iei decizii instinctiv într-un fel, a fost un moment până la care n-ai făcut asta și ai simțit că ai greșit? Și dacă ai vreo experiență memorabilă de atunci, când ai decis mai mult cu mintea și n-a fost decizia corectă.

            Adrian Despot: A lot.

Andreea Vrabie: Și ce spuneai despre eșec, la fel, dacă până într-o perioadă sau într-un punct, un an sau un album, din nou, dacă e un moment cheie, dacă până în momentul ăla ți-era teamă de eșec.

            Adrian Despot: Relația mea cu eșecul este una foarte densă. Provin dintr-o familie cu venituri medii înspre joase. Tata a fost kind of a genius, toată casa era plină cu tot felul de diplome din astea, cu invenții de-ale lui, dar el n-a avut niciodată spirit antreprenorial, iar mama e profesoară. Eu în momentul în care am ajuns la Școala Vedetelor, în 1994, aveam 18 ani, eram rupt în cur. Eram rupt în cur la propriu pentru că eram rocker. Rockerii pe vremea aia purtau niște pantaloni strâmți. Eu aveam o pereche care de atâta purtat se rupeau între picioare și atunci luam materiale – știi că pe vremea lui Ceaușescu nu se aruncau, dacă aveai o haină proastă, n-o aruncai, o păstrai că mai luat bucățele din ea să-ți cârpești hainele bune – și blugii mei erau efectiv cârpiți între picioare, că era singura mea pereche de blugi. Din postura asta am ajuns din 1994, la Școala Vedetelor, care era emisiunea asta la TVR, am început să câștig bani. În culmea gloriei cu Școala Vedetelor am abandonat chestia asta, pentru că eram total nemulțumit și neîmplinit și nu-mi plăcea ce făceam. Am renunțat la tot, la faimă și la bani, și m-am dus în underground și am început-o din nou de la zero cu o trupă, cu Vița de Vie. Cu Vița de Vie a fost foarte greu la început, după aia fost bine. După aia am apărut iar la televizor, iar am câștigat bani. După aia iar n-am mai apărut la televizor, iar n-am mai câștigat bani. Am fost în viața mea de foarte multe ori și sus și jos. Prima oară când cazi de sus jos e nașpa. A doua oară e mai puțin nașpa, a treia oară e și mai puțin nașpa și de a patra, a cincea oară deja constați un pattern din ăsta. Știi cum luam eu pulsul? De exemplu, când oamenii mă recunoșteau pe stradă ziceau „Uite-l pe Edi, de la ProTV” – Edi era un dansator la ProTV.

Andreea Vrabie: Da, da, îl știu.

            Adrian Despot: Așa. În momentul în care oamenii ziceau „Uite-l pe Edi, de la ProTV” arătându-mă pe mine, man, știam că mi-e bine. Pe bune. Când oamenii nu mă recunoșteau pe stradă, băi, cred că ar trebui să fac ceva, că uite. Trecând prin înlănțuirea asta de sus-jos, la un moment dat am zis „You know what? Fuck it!”. Nici sus nu e sus, nici jos nu e jos. Când sunt sus n-o să mi-o iau niciodată că „mamă, ce sus sunt și ce șmecher sunt și uite ce se întâmplă” și nici când o să fiu jos n-o să fiu „vai, cât de prost e ăsta”, pentru că știu că e doar o roată care se învârte. Am încercat tot timpul să păstrez zona asta mediană. Asta e, dacă vrei, relația cu eșecul. Asta e foarte important atunci când ești sus, să nu crezi că „da, dom’le, uite, în sfârșit mi se recunosc meritele”. Nu. Nici măcar pe YouTube. 

Cea mai mare nevoie a unui muzician e să-i fie recunoscute meritele, trăirile, compoziția, că oamenii au înțeles piesa. Și dacă pui o piesă pe YouTube, o să vezi că 10 o să zică „mama, ce căcat, ce bășină, nu mai e ce-a fost, la bla bla” și tu o să zici „bă, ce idioți, ăștia nu-și dau seama”, iar cealaltă jumătate o să zică „mamă, cât de mișto, wow! Aș putea să stau să ascult bla bla”, tendința ta e să spui „uite, bă, ăștia au înțeles, ăștia au dreptate”. Nu, nu, niciunii din ei n-au dreptate, nici ăia care te laudă, nici ăia care te înjură. Dreptatea nu o ai decât tu. 

Eu, încercând la un moment dat să fac o melodie mai comercială sau nu știu ce, mi-am dat seama că e o capcană și atunci am zis OK. Dar cineva totuși trebuie să-mi dea feedback și știi cum vine feedbackul ăsta? Ca la nebuni: fac o formulă de chitară și dacă îmi place și-mi apare un zâmbet pe buze știu că acolo sus, pe norișor, Hendrix o să-mi zică „Bine, coaie” sau Cobain sau I don’t know, cine vrei tu. Ca artist creator ai nevoie de cineva care să-ți confirme autenticitatea și valoarea intrinsecă a artei tale și dacă nu reușești să-ți găsești lucrul ăsta pe pământ, nu este niciun fel de problemă. Nu este o ușă închisă. Trebuie doar să cauți în altă parte chestia asta. Zici că am fugit de la 9, dar mă rog, eu spun toate chestiile astea pentru că am fost un om extrem de singuratic. Începând din clasa a V-a, a VI-a. Și am pus mâna pe chitară, muzica pentru mine a fost refugiu și am încercat tot timpul să mă vindec. Muzica pentru mine este terapia, este terapia cu ajutorul căreia eu am reușit astăzi să țin un podcast, să apar la televizor sau în concert, în fața oamenilor și să nu-mi fie rușine. Mă gândesc că spunând toate lucrurile astea și dându-le, în ghilimele, din casă, ele reprezintă cumva laboratorul, calea prin care eu am reușit să mă integrez în thisfucking society și atunci, la fel, cu muzica. Muzica este terapie, este auto-terapie, este făcută pentru mine, pentru auto-vindecare, dar în momentul în care constați că ea reușește să vindece și alte suflete, satisfacția e mult mai mare.

Andreea Vrabie: Apropo de ce ai spus acum, că ai fost mult timp singuratic, știu că la un moment dat spunea Artan despre tine că dacă ai găsi o gaură în mijlocul scenei, ai cânta de acolo.

            Adrian Despot: Da, mă, pentru că mi-era foarte rușine. Noi, românii, ne naștem complexați, frustrați, cu ochii în pământ. Capul plecat sabia nu îl taie. Ne naștem toți cu capul plecat și nu avem încredere în noi din punct de vedere artistic. Suntem total insecure noi, ca artiști. Asta este marea diferență între artiștii străini și aceia români, ăia au încredere în ei wherever the fuck they are. De oriunde sunt, se prezintă așa cum sunt. Just like that. Nu le pasă, ăștia sunt și de aia sunt atât de autentici toți și atât de mult ne plac. Și când te uiți la noi, noi suntem niște oi speriate care n-avem curaj să ne uităm în ochii oamenilor pe lângă care trecem pe stradă. Suntem toți cu ochii în pământ, nu știm să ne bucurăm.

Andreea Vrabie: Dar ca solist, simțeai și un fel de presiune, că ar trebui, mai ales ca solist de formație rock, asta vine la pachet cu o imagine de om care vorbește cu publicul, care e carismatic.

            Adrian Despot: E, ideea e că, când am plecat eu de la Școala Vedetelor, am plecat pentru că din punct de vedere emoțional eram total nesatisfăcut. Muream. Mă uscam și muream și am zis „Nu mai vreau chestia asta. Vreau să trăiesc, vreau să simt sufletul cum îmi arde” și am trecut din tabăra mainstream în tabăra rock. La primul concert am avut cinci oameni, dintre care doi au venit după concert la mine și mi-au strâns mâna, „Mamă, ce mișto, dar ce ai vrut să spui în melodia aia”și am zis „De asta am nevoie”. N-am nevoie de 70.000 de oameni care să urle ca nebunii I don’t know what, că făceam și playback la Școala Vedetelor, că nu era nimic legat de muzică. Eram doar o imagine: băiatul frumos cu părul lung după care țipau fetele. Și am ajuns să am doi rockeri care-mi apreciau versurile și pentru mine a contat mai mult chestia asta: doi oameni. Dar nu a fost ușor nici cu Vița de Vie, pentru că intrând în Vița de Vie și venind din mainstream, guess what: au apărut alte provocări. Acum, tânărul Adrian Despot trebuia să demonstreze rockerilor că he’s got the balls și au început alte procese psihologice în mine. Trebuia să le demonstrez ăstora că sunt rocker, că pot, că am, că nu știu ce. A fost o catastrofă. A fost îngrozitor de greu. Nu știam cum să vorbesc cu publicul. Era prima oară când trebuia să fac chestia asta. Cu Vița de Vie până prin 2007…

Andreea Vrabie: Asta voiam să te întreb, cam cât a durat. Cam 10 ani.

            Adrian Despot: 11 ani. Cam 11 ani a durat ca eu să pot să vorbesc cu oamenii pe scenă așa, relaxat, pentru că eram un om extrem de timid. Adevăratul motiv pentru care făceam chestia asta era că eu nu mă cunoșteam pe mine. Eu nu știam cine sunt. Nu e o chestie care neapărat mi se întâmpla mie, noi nu știm cine suntem. Noi târziu în viață ajungem să realizăm cine suntem. Sper doar ca atunci când realizăm cine suntem, să nu fie prea târziu – ce vorbeam mai devreme. Habar n-aveam cine eram. Eram un puști care cântă rock, OK, dar cu o totală lipsă de încredere în mine și așa mai departe. Și atunci, toată timiditatea mea s-a transformat într-o agresivitate și nu mă uitam la oameni și nu vorbeam cu ei pe scenă. După primul album, au vrut să mă dea afară din Vița de Vie. Au zis „Băi, nu se poate, ce căcat face? Nu vorbește cu nimeni”. Tocmai apăruse Vama Veche și Pino, fostul basist, ne zicea „Băi, ne trebuie și nouă un actor pe scenă, să vorbească cu oamenii, că la dracu, pleacă ăștia de la concert”. Dar dacă s-ar putea lucra la încredere atunci, de când suntem mici, și păstrată chestia asta, ar fi fantastic, pentru că noi ne naștem… Sunt înnebunit după ochii ăia aprinși ai copiilor mici, care se uită la părinți așa, cu ochii mari și cred tot ce le spun și sunt avizi de orice fel de informație și n-au niciun fel de prejudecată despre nimic. Din păcate, luminița aia, pe măsură ce ei ajung la școală și de la școală ajung la liceu, lumina aia ușor, ușor se stinge și devenim niște animale sociale lipsite de pasiune și lipsite de încredere și total futute la cap. Ne trezim undeva pe la 40-45 de ani, „Vai de capul meu, ce căcat am făcut cu viața mea?”.

Andreea Vrabie: În același timp, spuneai într-un interviu, cred că destul de recent, că ai o relație de love-hatecu vulnerabilitatea. Simți că ai nevoie de ea ca să creezi artistic și că, în același timp, o viață întreagă ai construit ziduri în jurui ei. Și vulnerabilitatea cu încrederea, nu știu, se cam bat cap în cap.

            Adrian Despot: Păi se cam bat cap în cap, dar vulnerabilitatea mea este izvorul meu creativ. Am început să compun pe baza vulnerabilității, încercând să-mi vindec rănile. Rănile acum, mă rog, poate sună așa, mare, dar gândește-te că pe vremea când eram eu în liceu nu exista niciun concept fel de parenting. Copilul, dacă era supărat, „dă-l în pizda mă-sii, e supărat”. „Dar ce are?”, „I don’t know, hai să ne uităm la un film. Hai să facem grătar”. Cam ăsta era parentingul pe vremea noastră și atunci n-aveai cu cine să vorbești. Eu, din fericire, mi-am găsit versurile trupelor pe care le ascultam și am crescut și ele au devenit practic armura mea pentru a înfrunta lumea asta pe care nu o înțelegeam. E normal, n-ai cum să înțelegi lumea la 18 ani. N-ai cum s-o înțelegi și atunci, asta a devenit muzica pentru mine. Eu nu puteam să ajung de la școală acasă fără walkman și fără Pantera – Vulgar Display of Power, pentru că trebuia să trec printr-o zonă din asta, în care după anii ’90, foarte des mi-o luam ca rocker. Dacă nu era Anselmo să-mi cânte Vulgar Display of Power, tot albumul în căști, nu puteam să ajung la școală și nu puteam să ajung acasă. Omul ăla mi-a dat curajul și tupeul și coaiele să ajung la școală – nu știu cum să zic – și să mă întorc. Genul ăsta de suport nu ți-l dă niciun psiholog, nicio discuție cu nimeni. Ai nevoie, sau eu am avut nevoie de muzică și am avut nevoie de Pantera în perioada aia ca să fac drumul ăsta.

Andreea Vrabie: Și zidurile construite în jurul vulnerabilității? Că mă întrebam dacă cumva asta ți-a și creat imaginea de om dur.

            Adrian Despot: Știi cum e, actul artistic poate să fie privit ca un act de striptease, pentru că tu practic, dacă faci ce fac eu, adică dacă versurile sunt scoase din tine și vorbesc despre tine, despre trăirile tale, despre emoțiile tale, tu te deschizi așa, ca o carte. Tu îți iei hainele de pe tine și te dezbraci, efectiv, în fața publicului și le arăți cine ești. Îți trebuie ori o doză de nebunie ori foarte mult curaj să faci lucrul ăsta, pentru că suntem predominant ființe sociale și noi, cel puțin în România, avem tot timpul un ochi pe „eu nu pot să fac asta, ce-o să zică ăla?”. E stupid, noi jucăm pentru alții. Viața asta, în loc s-o jucăm pentru noi, să ne fie nouă bine, suntem tot timpul atenți la ce ar putea să zică cineva dacă eu aș face chestia aia. De aia zic, creierul ăsta, he’s a motherfucker. Creierul este inamicul omului. Nu, nu sună foarte bine, dar în contextul ăsta da, asta este.

Am avut nevoie de zidurile astea, pentru că eram foarte ușor de rănit, fiind atât de deschis și vorbind despre mine. Am devenit extrem de vulnerabil, dar a trebuit să mă expun pentru a-mi prezenta muzica, numai că ea a deschis ușile vulnerabilității și atunci am început să construiesc ziduri în jurul meu ca să nu mi-o iau de fiecare dată în față. Toate chestiile astea se întâmplau pe același fond, pentru că nu știam cine sunt. Nu știam cine sunt, habar n-aveam cine e băiatul ăsta, ce vrea de la viață. Noi avem impresia că știm despre noi cine suntem, dar la un nivel de ăsta, mai profund, habar n-avem. În momentul în care am înțeles cine căcat e Adrian Despot și ce vrea de la viață, toate lucrurile au început să meargă bine, pentru că oamenii de asta au nevoie, au nevoie să vadă oameni asumați, oameni care s-au găsit. Ne-am plictisit să vedem tot felul de imagini din astea de carton sau de plastic, cu oameni perfecți, cu buze perfecte, care vorbesc impecabil și niciodată nu înjură și sunt îmbrăcați mereu la patru ace și au perfect haircut și unghii și așa mai departe. Oamenii trebuie să vadă oameni care s-au găsit și în momentul ăla, dacă tu te cauți și te găsești într-o zi, sunt convins că tot ce-ți dorești tu de la viață, dacă lucrezi în domeniul ăsta, artistic, oamenii o să te caute, pentru că și ei la rândul lor au aceeași nevoie teribilă de a se găsi pe ei. Nu mai am niciun dubiu cine sunt. Pot să fac orice prostie îmi trece prin cap, nu-mi mai este teamă că mă judecă cineva. „O, dar ce-o să zică despre mine dacă?”, I don’t care ce o să zică despre mine dacă, pentru că eu știu cine sunt și nu mai am nevoie de confirmarea nimănui altcuiva din jurul meu. Goana asta după confirmare, după care suntem toți atunci când suntem îmbrăcați la petreceri sau când ieșim pe stradă sau când facem declarații publice, goana asta după confirmare este a bitch.

Andreea Vrabie: Într-un interviu cred că un pic mai vechi spuneai că nu îți plac artiștii, pentru că artiștii pot să acapareze într-un fel omul care e în spate și oamenii uită să fie oameni și se cred doar artiști. Și mă întrebam, a fost vreun moment în care ai simțit pericolul că ai putea tu să te crezi artist cu A mare și să uiți să fii om?

            Adrian Despot: De foarte multe ori. Ca să explic ideea, să zicem că există artistul Horia Palade. El nu există, este un pseudonim de-al meu, este un prieten de-al meu din copilărie, dar să zicem că există artistul Horia Palade și este de nivel Horia Brenciu. Ce se întâmplă, Horia este un om foarte drăguț și foarte prietenos cu familia, cu prietenii. Palade, artistul Palade, devine un acaparator de ego. Pentru că e foarte interesant, în momentul în care ești artist și ai un oarecare feedback, o să vezi că oamenii încep să vorbească mai drăguț cu tine, polițiștii îți dau mai puține amenzi, primești tot felul de facilități din astea, la restaurant, la hotel, bla bla bla, și chestia asta începe să-ți placă. Începe să-ți placă tot tratamentul ăsta pe care-l primești de la oamenii din jur. Mai mult, dacă ești mai slab de înger, și majoritatea artiștilor sunt, ți se pare că toate lucrurile astea ți se cuvin:ca oamenii să fie drăguți cu tine și să-ți cânte în strună și să te ducă pe tine primul acasă, chiar dacă stai în curul lumii, și după aia pe restul. Încep să ți se cuvină, apare complexul mesianic acolo. El nu e rostit, ei nu vorbesc despre chestia asta, dar trust me, că se întâmplă lucrul ăsta. Și ce se întâmplă este că Palade ăsta devine un idiot și îl canibalizează pe omul Horia. Și atunci, omul Horia o să aibă de suferit și step by step o să dispară. 

În interviurile astea pe care le-am făcut pentru Electric Castle, pe Facebookul lor, în pandemie, făceam niște interviuri.

Andreea Vrabie: Backstage Pass?

            Adrian Despot: Backstage Pass, exact, cu artiști cu care discutam, discuțiile noastre nefiind niciodată cu artistul în sine cu care discutam, ci cu omul din spatele artistului, pentru că omul ăla trebuie prețuit. Omul ăla e momentul zero al fiecărui artist, ăla este de fiecare dată când pleacă mintea după păsărele și după nori și apare complexul mesianic care-i bântuie pe toți. Trebuie să se întoarcă imediat la om, la motivul pentru care s-au apucat ei de muzică. Momentul ăla zero în care stăteau în camera lor și nu exista nimic altceva în jur, nu exista nicio nevoie de feedback. Am spus o metaforă, că eu sunt genul de om căruia îi place să trăiască cu capul în nori și cu picioarele pe pământ. Picioarele astea pe pământ sunt esențiale, pentru că altfel devenim –  artiștii cu feedback de la public – niște nesimțiți și niște insuportabili.

Mi-ar plăcea să deschid o școală de coaching pentru artiști, în care să se învețe și puțin legea dreptului de autor, pentru că ei nu știu legea dreptului de autor. Ei nu știu legea după care funcționează. Mi-ar plăcea să știe și puțin drept, să știe când semnează un contract ce semnează în contractul ăsta. „Ah, nu, dar eu nu, dar eu la contracte nu mă pricep”, „OK, dar angajează-ți pe cineva”, „Păi da eu nu pot, că atunci trebuie să-i dau bani din banii mei pe care eu îi muncesc”. Adică de nivelul ăsta de fățărnicie vorbim. Habar n-au să cânte. Am primit acum, în pandemie, nu știu câte întrebări. Apăruse un standard din ăsta în presă, „Adrian, ce părere ai despre concertele care acum se țin online și despre lipsa publicului? Cum reușești tu ca artist să transmiți emoția acum, că publicul nu-i acolo, în față?”. Băi, ești nebun? Adică uitați-vă pe internet la toate concertele astea, la Tiny Desk, la whatever, că acum îmi scapă că m-am enervat. Sunt sute de filmulețe cu mici concerte făcute în studio fără public, în care oamenii ăia cântă de te caci pe tine și e la emoție acolo cât să ții de ani de zile să te hrănești din aia. Dar noi, artiștii români, nu putem să cântăm fără public, de acasă. Voi nu puteți să cântați. Voi nu aveți emoția aia, că mă întorc la ce discutam inițial. Sunt artiști care funcționează după vechile metehne, în care nu există niciun fel de emoție, nu există niciun fel de intenție de exteriorizare. Cântatul este doar un gest mercantil. Sunt două lucruri care-i interesează pe artiști în turneu: Când e masa? Când luam bănuții? End of story. End of fucking story. Asta este România. Și atunci mi-ar plăcea o mișcare din asta de emancipare puțin și de umanizare a artistului român.

Andreea Vrabie: Mă rog, mi se pare că pandemia, pentru că de la asta începusem interviul, oferă într-un fel ocazia asta, pentru că e o întoarcere la bază. Nu mai ai toate uneltele…

            Adrian Despot: Dar ei nu vor să se întoarcă la bază. În capul lor, în momentul în care pandemia trece – like never–, dar să zicem că în martie, anul viitor, pandemia trece și cineva, ăsta care a apăsat pe pauză în martie 2020, apasă pe play în martie 2021. Ei abia așteaptă să apese cineva pe play să se reîntoarcă la ce făceau înainte. Nu-și pun niciun fel de problemă dacă cumva, „Bă, dar oare ce făceam noi înainte era bine?”. „Da, frate, era bine, pentru că știam la ce oră mâncăm și când vin banii.” Ei așteaptă tot. Marea masă a artiștilor din România – mă refer la cântăreți, Doamne ferește, nu-mi permit să vorbesc despre alte sfere –așteaptă să se ridice pandemia, să poată ei să-și reia activitatea așa cum o făceau înainte, fără niciun fel de gând dacă ce făceau ei înainte e bine. Pentru că era bine, le zâmbeau oamenii pe stradă și aveau discount și nu luau amendă. OK.

Andreea Vrabie: Dar pentru că ai spus de artiștii care se gândesc la cum se vor întoarce la cum funcționau lucrurile înainte de pandemie, mă uitam la înregistrarea concertului În corzi de la Awake, din 2018, pe platforma de la Overground, și era piesa Praf de stele la care cânta publicul în locul tău și dincolo de un feedback care înțeleg, riscul e că îți poate hrăni egoul, mă întrebam dacă, ca muzician, nu-ți lipsește asta. Dacă nu e ceva ce, oricâte modalități de a transmite emoție prin intermediul ecranului am găsi, nu e ceva care să înlocuiască asta.

            Adrian Despot: Corect.

Andreea Vrabie:  Pentru că eu recunosc ca public că-mi doresc să trăiesc asta.

            Adrian Despot: Corect, așa e. Mă rog, din fericire, în tot contextul ăsta pandemic, am avut o activitate concertistică destul de ridicată. N-am cântat în primele trei luni, dar după aia am început să cântăm. În momentul în care a fost voie să organizezi concerte în spațiu deschis cu 500 de oameni, am început să cântăm și parte din nevoia asta a fost rezolvată. Sunt câteva aspecte, în primul rând legat de ego și de complexul ăsta mesianic și de plăcerea pe care o simți în momentul în care un public îți cântă versurile. Simțind la un moment dat în viața mea pericolul s-o iau razna cu căpuțul, am făcut o înțelegere cu mine prin care am hotărât să nu-mi asum meritele pe muzica mea. Oricât de absurd ar suna, am hotărât că sunt la rândul meu un instrument care are puterea să capteze un soi de energie, are puterea să transforme mixul ăsta de sentimente în muzică și să-l transmită mai departe. Dar din punct de vedere creațional, am început să am din ce în ce mai des senzația că practic meseria mea este să asamblez un puzzle care deja există creat. Cred că asta fac eu ca și creator, pentru că de multe ori încep să lucrez la o melodie și am senzația că ea deja există și pe măsură ce fac orchestrația ei am întotdeauna grijă să nu îmi hrănesc orgoliul meu de orchestrator, să bag prea mult în melodie, și atunci stau și o ascult pe ea cum își dorește ea să fie orchestrată și așa o fac. Dacă vrei, nu poți să lauzi televizorul pentru programele pe care le difuzează. What’s your superpower? Aud niște chestii care există așa în univers, le iau, pac, le pun pe note, pe do, pe sol, pe nu știu ce, le-am făcut niște versuri care parcă și alea se leagă singure și buf, eu cânt chestia asta. Eu sunt un mediu de transmitere a unor energii. În momentul în care faci pactul ăsta cu tine, s-a terminat și cu lauda de sine, pentru că meritele sunt ale bărbosului. Cu barbă albă, nu cu barbă neagră, că eu sunt bărbos cu barbă neagră. Asta este una, aici am scăpat de orgoliu și mi s-a luat o piatră de pe inimă. Eu nu fac nimic, El face, eu doar ascult și ce aud dau mai departe.

A doua, eu am început toată chestia asta cu muzica, ți-am zis, singur, într-o cameră la mine acasă. Am început mai serios printr-a VIII-a, a IX-a. Cântam la chitară și începusem să fac niște mici piese. Nu mai ieșeam din camera aia, pentru că nu mai aveam nevoie de nimic. Studiam la chitară toată ziua și compuneam, făceam idei, iar toată chestia aia o făceam, cum să zic, cred că aș fi putut sta o lună – exagerez – fără mâncare și fără apă. Nu aveam nevoie de nimic. Aveam nevoie doar de camera mea, de intimitate și de instrumentul meu. Atunci am început căutarea practic și tot căutam, și căutam, și pe măsură ce studiam eram din ce în ce mai bun și puteam să ajung mai departe, și mai departe, și lumea era suficientă pentru mine. În momentul ăla, pe care eu îl numesc momentul zero, lucrurile pe care le făceam nu aveau nevoie nici de public, nici de feedback, nici de bani, nici de aplauze, nici de commenturi, nici de fucking nimic. 

Lucrurile s-au schimbat, mi-am făcut o trupă, am o viață, avem fani. Este absolut extraordinar și îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru toate chestiile astea, dar eu am tot timpul momentul ăsta zero în care pot să mă întorc. În care focurile universului sunt în camera copilăriei mele, acolo, pe care, mă rog, o reproduc în casa în care stau acum, care e la fel de mică. Un 2/1 m, nu știu, cât e balconul meu închis. Din punctul de vedere al satisfacției și împlinirii sufletești, am momentul ăsta zero care pentru mine este ce este pentru alți oameni aspirina sau alcogalminul, știu că-l am tot timpul acolo și mă ține și cu picioarele pe pământ. E drumul pe care îl facem de multe ori și înainte de a ne sui pe scenă. Îmi spuneai de rutină, OK, într-adevăr, facem meseria asta de…

Andeea Vrabie: Peste 25 sau mă rog, pe acolo.

            Adrian Despot: Pe acolo. De foarte mulți ani. Dacă mai pui și Școala Vedetelor, zici că mai mult am cântat în viața asta decât n-am cântat. Luându-mă cu matematica am uitat ce voiam să zic.

Andeea Vrabie: De la rutină.

            Adrian Despot: Ah, da. Că de fiecare data când simțim că riscăm ca rutina să ne afecteze performanța artistică –  și când zic performanța artistică din nou, mă refer la performanța instrumentală și emoțională. Ele nu se pot separa. Ăsta este și motivul pentru care, de exemplu, am renunțat la concerte, pentru că era o perioadă în care aveam oferte inclusiv de patru concerte pe săptămână. Prima oară am vrut, „Ah, OK, mamă, gata, mergem și cântăm!”, pentru că artiștii, noi când ne întâlnim la concerte, primul lucru nu întrebi „Hei, salut, ce faci? Ești bine? Ce fac ai tăi?”. Primul lucru care te întreabă un alt coleg de breaslă e „Hei, salut, de unde veniți?”. Adică de la ce cântare veniți. „Și mâine unde aveți?”Îți jur, astea sunt primele întrebări, pentru că ei au ajuns –  și nu vorbesc despre trupe de mainstream, trupe de la noi, de la rock – , asta contează, de unde vin și unde cânt mâine? Dar asta ce spune despre tine dacă tu îmi pui mie întrebările astea? Man, nu îi interesează decât numărul, ca la sfârșitul anului să spună „Am avut 200 de concerte anul ăsta”.OK, stop, hai să facem stop aici. Ai avut 200 de concerte și în câte din ele te-ai simțit bine? „Cum adică, ce e aia?” Ăsta e motivul pentru care noi, Vița, am făcut un calcul:am zis că două concerte pe săptămână sunt suficiente pentru noi, pentru că după aia, dacă cântăm vineri, sâmbătă, duminică, vineri e OK, sâmbătă e OK, man, duminică cu siguranță o să fim obosiți. O să fim puțin obosiți, o să ne suim pe scenă, deja o să ne gândim la acasă. Nu vreau să-mi bat joc de muzica mea. Vreau tot timpul s-o primesc cu cel mai mare drag și să fiu în cea mai bună formă pentru a o face, pentru că ea, la rândul ei, muzica a făcut pentru mine atât de multe lucruri, încât eu am nevoie de mine în cea mai bună formă ca să-i plătesc toate chestiile astea. Și atunci, am renunțat la un număr exagerat de concerte.

Așa scăpăm de rutină: ne întâlnim, dacă simțim că este o problemă, stop. Facem o mică ședință tehnică în backstage, ne întoarcem la momentul zero, adu-ți aminte ce frumos era în camera ta. Adu-ți aminte cât de norocos ești că ai reușit să faci lucrurile astea, de ce te-ai apucat de cântat. Ți-aduci aminte de ce te-ai apucat de cântat? Hai să ne readucem aminte de ce ne-am apucat de cântat și să vedem dacă acum, după ce facem meseria asta de 20 de ani, dacă mai păstrăm motivele alea, dacă ele mai fac parte din rutina noastră zilnică. 

Andreea Vrabie: A fost vreun moment în care ți-a fost greu să te întorci la momentul ăla zero? În care nu-l mai găseai?

            Adrian Despot: Man, niciodată, eu am rămas în camera aia a mea. Eu n-am plecat niciodată din camera aia. Eu sunt în continuare la Gara de Nord, pe Petru Poni 7, într-o camera de 2/3 m.

Adrian a făcut parte din proiectul 100 de oameni pentru România de mâine, lansat în 2018. În același an, DoR a publicat textul Adrian Despot: Liber sau așa ceva, despre rolul și responsabilitatea de star.