Pe Bune #95: Alex Bogdan

Despre lupta cu etichetele care ți s-au pus și dorința de a demonstra că poți mai mult.

Alex Bogdan este actor, regizor, și încă își caută locul în teatru. Prima oară când a crezut că l-a găsit a fost când a început să joace la Teatrul de Comedie, însă nu a luat concursul pentru un post. Apoi s-a angajat la Teatrul Mic, unde nu toate spectacolele sunt o provocare. A făcut regie de teatru din dorința de a fi cel care deține controlul și de a provoca actorii cum i-ar plăcea și lui să fie provocat.

Oamenii îl cunosc pentru imitații, roluri în seriale de comedie sau pentru parodiile pe care le-a pregătit în cei cinci ani în care a prezentat Premiile GOPO, imagine cu care Alex se luptă. Vrea să demonstreze că poate juca o plajă mai largă de personaje, că este un regizor serios și să nu i se mai aplice eticheta de „ăla amuzant”. 

Simte că acum se află la mijlocul carierei. Are 35 de ani, nu mai este nici un actor la început de drum, dar nici un actor sau regizor care să se fi remarcat printr-un rol sau spectacol. Din acest motiv își dorește ca în continuare să se concentreze doar pe proiectele pe care le simte ca fiind importante și despre care s-ar putea vorbi la finalul vieții lui.

Ascultă Pe Bune pe SpotifyStitcher, Apple Podcasts sau în orice aplicație de podcasting.

Podcastul Pe Bune este prezentat de UniCredit Bank, o companie care crede în puterea minților creative.

Transcrierea interviului poate fi citită mai jos:

Andreea Vrabie: Salut, Alex, îți mulțumesc tare mult că ai acceptat invitația mea.

            Alex Bogdan: Bună. Mulțumesc frumos că m-ai invitat. 

Andreea Vrabie: Am să te rog, pentru început, să-mi povestești cum arată munca ta acum, și ca actor, și ca regizor. Ce înseamnă să mai ai meseriile astea în pandemie?

            Alex Bogdan: M-ai luat tare, așa, din prima, dar foarte bine. Hai s-o luăm pe rând. Ca actor răspunsul e foarte scurt: suntem într-o așteptare, suntem on hold. E chestia asta, noi tot facem lucruri la teatru să ni se justifice salariul. Facem tot felul de chestii pe online. Știi că a fost perioada aia, toată lumea zicea poezioare, mai făcea un filmuleț, nu știu ce. Dar ce-mi lipsește cel mai mult este repetiția. Faptul că noi stăm acum așa și nu ne întâlnim și nu avem un schimb de ide, de căutări, se va vedea. Suntem un pic blazați. Repetițiile se întâmplă și pe Zoom, se întâmplă și live, dar cu distanță, cu mască, foarte puțin, doar câte doi. E o teamă normală, justificată. Nu poți să-ți faci meseria la 100%. 

Pe partea cealaltă, ca regizor, uite, acum sunt la Suceava. Aici, într-un mod foarte fericit, am găsit toți actorii vaccinați și cu rapel și lucrurie au fost mult mai simple. Tot am avut grijă să stăm cu mască, dar a fost mult mai ușor. Întâlnirea, practic, după atâta timp în care am stat… am putut să dau drumul la creier, să am un tip de interacțiune cu un actor. Parcă m-am trezit la viață cumva. Parcă am fost adormit și m-am trezit.

Andreea Vrabie: Povesteai înainte să înregistrăm că ai avut premiera aseară, corect?

            Alex Bogdan: Da, aseară a fost primul spectacol. Jucăm trei, unul după altul, că e cu public pe scenă și încap doar 30 de oameni.

Andreea Vrabie: Dar îmi spuneai că și reacția publicului, atunci când ai putut să joci sau ai avut spectacol în fața unui public, s-a schimbat.

            Alex Bogdan: E și energia colectivă care este risipită, fiind foarte puțini, la distanță și atunci nu se creează acel val de energie, când e sala plină și parcă toți oamenii care sunt în public devin o singură voce, o singură inimă. Trăiesc și poate se contaminează cu energia spectacolului și atunci contează și asta. E și masca pe față, nici nu-i vezi, nici nu-i simți. E foarte straniu. Foarte stranie senzația.

Mă așteptam la un tip de reacții și nu prea au fost. Sigur că îți dorești ca ceea ce ai lucrat timp de o lună jumătate să primească un feedback pozitiv mereu. Simți chiar și atunci când nu râde lumea – că nu trebuie să râdă tot timpul –, dar simți când îi pierzi, așa. Cred că e mai nasol pentru actori, pentru că neavând fluxul ăsta de energie cred că scad și ei un pic. Se moleșesc și ei un pic. 

Simt și eu, când am jucat la Mic, la 25 de oameni, că oboseam foarte tare noi, în scenă. Munceam tot timpul să ajungem la ei. Ei nu se conectau cu ei, noi încercam să ajungem la ei și nu puteam, nu reușeam. Parcă eram două armate care se evitau. Erau față în față, dar nu ataca niciunul. Se mai ducea, mai arunca o suliță, ăla se ferea. Foarte stranie senzația. 

Andreea Vrabie: Mă întrebam cum te-ai gândit tu, pornind de la ideea că pandemia și tot anul trecut a fost pentru mulți dintre noi o ocazie să reflectăm la munca noastră, viața noastră.

            Alex Bogdan: Crezi tu asta sincer?

Andreea Vrabie: Cei cu care am vorbit. Sau pentru mine. Pentru mine a fost, chiar a fost. Mă întrebam dacă te-ai gândit în vreun fel la munca ta, la meseria ta.

            Alex Bogdan: Eu m-am gândit, sincer, în naivitatea mea, în momentul în care ne-au băgat în casă două luni, că din momentul în care o să ieșim… Știi cum m-am gândit eu? Cum s-a pus bolovanul la peșteră, unde era mormântul lui Iisus și când se dă la o parte, ne înălțăm toți, o să fim mai buni. Mă gândeam că, când o să ies în oraș, toată lumea o să zâmbească, că o să ne privim așa, ca și cum ne-am regăsit după mult timp și ce frumoși suntem. Că suntem în viață și că am trecut peste chestia asta sau încercăm să trecem prin bunătate, că toți oamenii în trafic o să fie liniștiți. Că n-o să se mai claxoeze, n-o să mai fie lumea agresivă, n-o să te mai împingă, nu te mai îmbrâncești cu oameni. Se dă lumea din calea ta. C-o să stăm mai puțin cu telefoanele în mână, că la terasă o să ne privim mai mult și na, n-a fost să fie, ba din contră. Parcă a fost mai rău.

Andreea Vrabie: Bine, eu nu spuneam c-o să se schimbe omenirea, ci mai degrabă că s-a schimbat în unii dintre noi ceva. Pentru mine a fost un moment în care să-mi dau seama că vreau să petrec mai mult timp cu părinții mei și asta chiar s-a întâmplat. E ceva ce mi-am propus și mă țin de treaba asta acum. La muncă, că nu vreau să simt că ajung la burnout și mă ard atât de tare, că parcă viața e făcută și din alte lucruri. Mai mult la asta mă gândeam, dacă te-ai gândit ce fel de proiecte ți-ar plăcea să faci mai multe de acum încolo, ce nu mai vrei să mai faci.

            Alex Bogdan: Perioada asta cred că pentru multă lume înseamnă un soi de nesiguranță și asta, să reflectezi cumva la ce e cu adevărat important pentru tine și ce te face fericit, cum poți tu prin felul în care ești și decizi să acționezi să produci la rândul tău fericire. Reflectând la chestia asta, am înțeles că actoria și rolul nostru ca actori, în afară de a fi producători și prestatori de servicii, entertainment – să vină lumea, să aibă un fel de relaxare, vii și vezi un spectacol care nu te provoacă – cred că simt acum mult mai puternic, după toată chestia asta, că vreau să fac chestii importante, chiar și ratându-le. Aș vrea să înțeleg, împreună cu colegii mei, că rolul nostru e mult mai important decât „am făcut un spectacol drăguț, s-a râs sau nu și gata”. Simt că aș vrea să fac lucruri importante.

Andreea Vrabie: Cât de ușor simți că ți-a fost să-ți găsești locul în teatru? Te întreb asta pentru că știu că ai terminat facultatea de actorie, ai început să lucrezi în serialul sau seria Mondenii, ai lucrat doi ani ca actor la Târgoviște, după care ai vrut să fii angajat și la Teatrul Național și la Odeon, dar nu s-a întâmplat. Și mă întrebam, în perioada aia de început, dacă te întrebai unde e locul tău ca actor sau cum a fost perioada aia pentru tine. 

            Alex Bogdan: Am avut, cred, noroc un pic cu Mondenii atunci. Imediat terminasem facultatea de actorie la Hyperion și știu că trebuia să plec de la cămin, de acolo de unde stăteam și nu aveam unde. Urma să încep filmările și n-aveam bani. Mi-am dat seama că am dreptul la o facultate de stat și dacă am dreptul de stat, pot să și stau undeva. Am dat la regie – teatru și am intrat la cămin. După, desigur că am făcut figurație la Național, am făcut figurație și la Odeon, dar nu cred că simțeam că e locul meu nici la Național, nici la Odeon. Nici nu aveam pretenția, că nu poate să angajeze nimeni pe cineva care face figurație. Abia la Comedie cred că am făcut primul rol principal. Bine, în afară de Târgoviște, unde cred că fiind la început, jucam foarte prost. Nu se pot contoriza. La Comedie cred că am făcut primul rol principal, la domnul Gelu Colceag, Îmblânzirea Scorpiei, după aia la Dragoș Mușoi. Cred că simțeam că acolo e locul meu. 

Oricum multă lume mă prezintă ca fiind actor de comedie și faptul că am dat concurs și n-am intrat atunci, la Comedie, a fost un șoc pentru mine. Bine, eu jucam în patru spectacole acolo sau cinci și toată lumea se aștepta ca eu să intru la Comedie. Am dat concurs, dar nu am intrat și două luni de zile nu am fost om. Atunci chiar m-am simțit al nimănui. Eram foarte speriat de ce-o să fac. 

Știam că nu mai vreau să fac televiziune, nu în sensul ăla, nu imitații. Încerc de atunci să fug de chestia asta și să depășesc un pic titulatura asta de „ăsta care făcea imitații, Rachetzul”. Sunt obosit total de lucrurile astea, că știu că pot să fac mult mai mult. După aia a venit șansa de la Mic și m-am angajat acolo.

Andreea Vrabie: Ai știut de la început că vrei să faci comedie? Vreau să înțeleg de ce simțeai că e locul tău la Comedie?

            Alex Bogdan: Pentru că este foarte clar că am un mușchi foarte dezvoltat ca actor la comedie. Sunt mult mai dezvoltat în sensul ăla și într-un teatru de comedie aș putea să mă dezvolt mult mai mult.

Andreea Vrabie: Cum ți-ai dat seama? Adică când, în facultate sau când ți-ai dat seama că ai mușchiul ăsta dezvoltat pentru comedie?

            Alex Bogdan: Nu în facultate, cred că atunci, la Mondenii. Nu știu să răspund la întrebarea asta, chiar nu știu când. Au fost așa, bucățele, bucățele. Dar evident, ca orice actor frustrat că e privit într-un anumit fel, mi-am dorit mereu să fac drame: să plâng, să sufăr. Am primit și asta la Mic și n-a fost foarte bine.

Andreea Vrabie: De ce?

            Alex Bogdan: Cred că nu era pentru mine rolul ăsta. A făcut tot Vlad Martiri și am primit rolul băiatului, care e un rol de adolescent de 18 ani, nu de unul de 33, cât aveam eu. Sigur, eu am încercat cât am putut să înțeleg emoția aia și prin ce trece băiatul ăla, să aduc la mine. A fost important, adică chiar a fost. Proiectul ăla chiar dacă nu cred că a ieșit nici cum a vrut Vlad, nici cum am vrut eu, cred că a fost un moment important. Să înțelegi ca actor: una e ce vrei tu să faci și una e ce poți să faci Acum știu. Aș refuza, de exemplu, dacă ar mai veni să-mi spună că-mi dă unul de 16 ani și eu să zic „da sigur, de abia aștept să sufăr și să…”. Nu, dom’le, nu e pentru mine. Iei pe cineva care îți împlinește spectacoul, nu să fie o notă discordantă. E ditai malacul acolo. 

Dar a fost important. După mult timp, am trăit acele repetiții simțind mereu că mă lupt cu rolul ăla, că nu era pentru mine și a fost un conflict puternic între mine și rol. Am vorbit cu toată lumea, m-am dat cu capul de pereți – știi vorba asta, la figurat. Am plâns foarte mult. Treceam printr-o perioadă puternic emoțională. Atunci, în perioada aia, a murit bunica, s-au întâmplat lucruri foarte puternice emoțional. O să rămână undeva mereu, chiar dacă e un eșec. Sunt bune și astea pentru un… artist, hai să zic un artist.

Andreea Vrabie: Pentru că ai menționat într-un fel și pregătirea pentru un rol și mi-ai spus mai devreme că ai nevoie să se întâmple un fel de schimb de energie în repetiții, mă întrebam ce simți tu că ai nevoie ca actor ca să simți că muncești bine, că îți iese munca la un rol în momentul ăla. 

            Alex Bogdan: La fel cum caut ca regizor, și ca actor, sunt sclavul adevărului. Cred că cel mai important lucru care s-ar putea petrece într-o repetiție e ca acel regizor să nu mă creadă. Să nu se mulțumească cu primul nivel. Dacă fac bine la o repetiție, cred că e cel mai periculos lucru pentru un actor. Dacă ai făcut bine o dată, „gata, asta e”. Cred în tipul ăsta de căutare, în care „unde mai poți să te duci, în ce?”, „OK, am atins ăsta, dar care e următorul punct?”.

Hai să-ți povestesc o chestie foarte amuzantă, scurtă, legată de treaba asta, de a lucra cu actorul. Știu că la un moment dat profesoara mea de regie l-a chemat la cursuri – avea anul I de regie – pe domnul Victor Rebengiuc. Ei lucrau atunci monolog. A zis, ca să aibă studenții de la regie cu cine să lucreze, le-a adus un actor, pe Victor Rebengiuc. Le-a spus „poftiți dragilor, a venit actorul, lucrați cu el”. Și ăștia, „da, domnul Rebengiuc, haideți să citim o dată”. Citește domnul Rebengiuc o dată și citește impecabil. Impecabil. Zice doamna profesoară „bun, cum ți se pare că a citit domnul actor?”. „Foarte bine.” „Bravo, bun. Acum lucrează.” Ei erau… „ce să mai lucrăm, că e gata!”. Asta e. Trebuie să fii pregătit cumva, ca regizor – și asta aștept și de la un regizor – să aibă foarte multe layere prin care noi să ne ducem. Să evităm pericolul ăsta de „gata, am citit bine, asta e!”.

Andreea Vrabie: Te întrebam asta pentru că mă întrebam și cât de critic ești cu tine.

            Alex Bogdan: Foarte critic. Extrem de critic. Într-un mod deranjant. Nu sunt niciodată mulțumit. Niciodată, mai ales ca actor. Niciodată. Urăsc tot timpul când simt că nu sunt adevărat, când mă prefac, când îmi folosesc sertărașele, pentru că tipul de lucru nu a fost până acum ca eu să-mi depășesc micile mele trucuri. Fiecare actor are trucuri și, dacă e șmecher, îți livrează ce vrei tu așa și el stă la distanță de el. Nu e vulnerabil, nu este deschis, „atunci hai să căutăm, hai să vedem ce mai puten găsi acolo, lasă ce ai dat tu”. Niciodată nu poate să funcționeze același lucru și atunci e normal ca rolurile să fie diferite. 

Când vezi foarte mulți actori care în spectacole diferite joacă la fel e foarte ciudat. Nu poate să fie aceeași melodie. Se schimbă genul muzical, dar tu cânți tot cântecelul ăla, al tău. Vorbești la fel, ai același creier, e straniu. Asta încerc. Dacă nu-mi iese și când simt că intru pe pilot automat sau în micile mele sărtărașe, unde știu că lucrurile mele funcționează, e oribil. Mă simt îngrozitor de trist.

Andreea Vrabie: Și ce te împinge de obicei în sertărașele astea? Că mă gândesc că e și o chestie care ține de viață. Habar nu am, ai și tu o perioadă mai proastă, ești obosit și atunci e ușor să apelezi la trucuri, cum le-ai spus tu. Asta mă întrebam, ce te împinge, pentru că e greu să încerci să te depășești mereu.

            Alex Bogdan: Da, cred că uite, poate să fie și o anumită blazare. Simți și de la alți colegi că nu ne-am legat cum trebuie, că nu ne-am conectat, nu ne-am cuplat energiile. Pentru că primul public al unui actor e partenerul, e actorul. Așa mi-am depășit eu emoțiile încredibile înainte să intru pe scenă, pentru că eram atât de emoționat de ce-o să spună lumea, dacă o să fie bine, dacă o să fie rău, tâmpeniie alea pe care le ai în cap, bine sau rău. „Cum a fost?”, „A mers bine!”, „A fost rău!”. Bine, merci. După aia, când mi-am dat seama că dacă eu pot să mă raportez cu adevărat și just la partenerul meu și să-l provoc și să fiu adevărat, atunci construim unii cu alții și spectacolul crește. Atunci cred că e momentul când sertărașele alea rămân închise. Sertărașele, probabil, ca să-ți răspund, cred că se deschid în momentul în care actorii pe scenă nu comunică unul cu altul. Probabil când simt asta apelez la ele.

Andreea Vrabie: Pentru că ai menționat mai devreme emoțiile înainte de a urca pe scenă și ți-am spus înainte să înregistrăm că mie mi-e frică de public și cred că mulți avem emoții când trebuie să apărem în fața unui public, mă întrebam dacă poți să-mi povestești cum se simțeau ele pentru tine, ce-ți trecea prin cap.

            Alex Bogdan: Țin minte, cea mai îngrozitoare emoție pe care am trăit-o vreodată…

Andreea Vrabie: Da, și asta, dacă ai vreun moment memorabil.

            Alex Bogdan: Ăsta e memorabil. Repetam în anul I de regie teatru. Eu, fiind și actor, evident, mă mai luau la regii. Era atunci anul III de regie la care eu lucram și repetam Cum vă place, făceam Tocilă, și repetam și Malvolio, A douăsprezecea noapte, la clasa profesor Tudor Mărăscu. Era perioada când făceam și Mondenii, deci era cumva din plin, așa. Malvolio a fost o chestie foarte complicată, pentru că încercam să-l fac la prima mână, nu căutam mai adânc. Știu că a venit odată la repetiție domnul Mărăscu și a zis că vrea să vadă și el o repetiție, să vadă ce-am făcut. I-am aratat, ne-a oprit, s-a uitat la mine și a zis „dragă, nu ești la Mondenii aici”. M-am dus în spate, în culise, efectiv – aici pe bune – m-am dat cu capul de două ori de pereții pe acolo – erau moi, să știi că nu m-am lovit. Am mai luat o dată, tot n-a fost bine, dar atunci – o să ajung și a partea cu emoțiile – mi-am dat seama că într-adevăr nu poți să gândești un rol atât de puternic și de bogat într-un mod simplist. Din punctul ăla am năucit-o pe regizoare. Am zis: te rog frumos, după repetiții, de acum încolo, tu vii cu mine. Stăm două ore și eu te întreb orice. De ce crezi că ăla e așa, ce s-a întâmplat cu el? Din timiditate, dacă are emoții. De ce este așa bățoț? Cât de vulnerabil e? De ce nu se vede asta? Toate întrebările alea la un moment dat au produs un personaj tridimensional. Să-l cresc, să nu fie doar că unul e așa, îl joci puțin bățoț, râde lumea, „haha”. Vedeai acolo, dedesubt, că exista un om și înțelegeai de ce e așa.

După, am lucrat foarte bine două săptămâni, a început să iasă și avea un efect foarte puternic. Simțeam că e bine, că e superb. Și a venit momentul spectacolului. Trebuia să intru și îți jur –este atât de puternică imaginea și senzația, că și acum o simt – simțeam efectiv cum tot stomacul meu este gata să explodeze. Picioarele îmi erau foarte moi. Dar pentru că eram atât de bine pregătit și eram atât de sigur de ce trebuie să fac, în momentul în care am pășit parcă s-a făcut lumină, așa, în mine.

Andreea Vrabie: Și ce spui tu e că ai început să treci peste emoții în momentul în care ai început să te concentrezi pe oamenii cu care joci de fapt.

            Alex Bogdan: Da, da. La fel, la Îmblânzirea scorpiei, având-o ca parteneră pe Dorina Chiriac, care este atât de puternică pe scenă, încât te poate distruge, artistic zic. Dacă nu îi ții piept, dacă nu ești tot timpul concentrat, conectat la momentul ăla, dacă chiar și pentru o secundă tu te deconcentrezi sau te apucă bâțul să joci la public sau nu știu ce, it’s game over. Aia a fost de fapt o școală, lucrul cu ea acolo, eu Petruchio, ea Catarina. Felul în care eu am învățat de la ea ce înseamnă să fii prezent mereu pe scenă și să te investești ca actor și să nu fii la apărare, la distanță, cu totul, ăla a fost un moment în care eu am depășit și emoția asta de actor, că m-am conectat cu ea și după aia m-am bucurat. Am putut să mă bucur de spectacol fără să aștept reacții sau ce-o să zică lumea. M-am deconectat total de la public, fără să ignor, dar să mă concentrez mai mult pe partener.

Andreea Vrabie: Îmi imaginez că ce povestești tu acum, că asta nu iese la fiecare spectacol. Oricât de mult încerci, îmi imaginez că n-o să iasă…

            Alex Bogdan: Nu, nu. Din păcate, nu.

Andreea Vrabie:… întotdeauna.

            Alex Bogdan: Sunt rare momentele.

Andreea Vrabie: Mă întrebam cum faci să te motivezi când nu iese. Cum faci să spui „hai, mai încerc o dată”.

            Alex Bogdan: Nu știu. Nu știu să răspund, îți jur că nu știu cum fac. Procentul de spectacole în care am jucat și nu eram bine e mult mai mare față de astea OK. Am mai multe experiențe în care nu am reușit să mă conectez decât astea puternice.

Până la urmă, te salvează iubirea față de joc și față de actorie. Le ziceam și actorilor de aici, de la Suceava: dacă se simt vreodată că n-au chef sau că au avut o zi proastă sau orice, s-a întâmplat cu ei, ajung acolo înainte de spectacol și au o energie mai joasă, gândiți-vă că vin niște oameni care toată ziua au făcut același lucru, au un tip de muncă care este o rutină sau au stat acasă, au gătit și au lucrat sau au fost triști, sunt nefericiți și au consumat până la ora 19:00 din viața lor și ei vin aici, la teatru, ca să primească ceva înapoi. Să umple ceva ce s-a golit în timpul zilei. De asta cred că este de datoria noastră ca actori, atunci când ne urcăm pe scenă, nu avem voie să fim pe jumătate sau să n-avem chef sau nu știu ce. Nu cred că există așa ceva. Misiunea asta a noastră cred că e atât de importantă, că nu încape niciodată „pff, nu am chef”, „nu mă simt bine”. Nu e adevărat, din contră. Și ce bucurie, ce șansă că ni s-a oferit lucrul ăsta. Că putem să facem lucrul ăsta, să povestim ceva, să transmitem ceva. 

Atunci, probabil, ca să-ți răspund, când nu mă conectez cu partenerul cred că e chestia asta foarte puternică, că mă bucur atât de tare că pot să joc și să fac chestia asta.

Andreea Vrabie: Ai spus de mai multe ori că ai făcut regie de teatru, lucrezi ca regizor, mă întrebam ce îți oferă diferit sau ce crezi că-ți lipsea în actorie de ai făcut și asta?

            Alex Bogdan: Controlul. Control. Cred că ți-am vorbit foarte mult și de nereușitele mele și de felul în care eu, ca actor, caut lucruri și nu se întâmplă uneori din partea colegilor sau a regizorului. Dar atunci eu, ca regizor, pot să controlez lucrurile astea și atunci tot ce simt că-mi este răpit în spectacolele în care eu joc și le joc cam degeaba, eu pot să le produc, prin controlul pe care îl am și a viziunii a ce vreau să spun, o experiență într-un grup de actori. Că sunt cu totul cu ei la repetiții, că vreau să-i provoc mai departe, că nu mă mulțumesc niciodată când fac neapărat bine și vreau să înțeleagă mai departe.

Andreea Vrabie: Adică să faci toate lucrurile care ție-ți lipsesc.

            Alex Bogdan: Exact. Și atunci asta înseamnă controlul, de fapt. Nu mai depind de atâția factori, ca actor.

Andreea Vrabie: Și ce simți că nu-ți iese pe partea asta, unde ți-e greu?

            Alex Bogdan: Simt că sunt foarte crud și, având tot timpul atât de mari așteptări de la mine, încerc tot timpul să mă liniștesc în cap și să am chestia asta, că poate uneori nu îmi ies lucrurile așa cum vreau eu. Și asta văd ca o frustrare, ca regizor.

Andreea Vrabie: Ai un exemplu, o poveste? Un exemplu recent?

            Alex Bogdan: De exemplu, acum mă simt… Ai zis că trebuie să fim sinceri. Felul în care am crezut eu că o să plesnească acest spectacol pe care l-am făcut eu la Suceava – în momentul ăsta vorbim de primele spectacole – și nu s-a produs. Simt o tristețe în primul rând, că încerc să înțeleg: ori încă spectacolul nu s-a așezat, ori de fapt eu nu am făcut un lucru atât de bun pe cât credeam și că de fapt încercarea asta mă ajută mai departe. Cred că el acum, nu este, să zic, o reușită. Pentru că presiunea pe care eu am pus-o asupra mea e că mereu mi-am dorit să demonstrez, ca regizor, ca lumea să mă ia în serios și ca regizor, ca eu să fac meseria asta mai mult și să pot să fac mai puțină actorie. Și atunci mă gândesc că dacă spectacolul ăsta nu mă validează ca regizor tânăr, de teatru, care poate să facă foarte multe lucruri diferite, cred că în continuare voi rămâne blocat în actorie și voi avea parte de alte experiențe nereușite, în timp ce mă ofilesc și ca regizor, și ca actor. Cam asta, ca să-ți răspund sincer.

Andreea Vrabie: Ai spus acum ceva care mi-a atras atenția: ca oamenii să te ia în serios ca regizor. Și puțin mai devreme în interviu îmi povesteai că încercai să scapi de ideea asta de om care face comedie sau scenete la GOPO, imitații…

            Alex Bogdan: Exact.

Andreea Vrabie: Și asta mă face să mă întreb care este imaginea pe care crezi că o au oamenii din domeniul tău asupra ta sau care e imaginea asta cu care te lupți tu în momentul ăsta?

            Alex Bogdan: Pot să-ți răspund foarte simplu la asta cu un exemplu din prestațiile mela la GOPO, din cele cinci ediții pe care le-am prezentat. În momentul în care eu am intrat în chestia asta și mi-am adus inputul meu de umor în felul de a prezenta, toate sketch-urile pe care le-am făcut sau parodiile de filme, cu toată lumea, toată industria filmului în sală, acolo, mă întrebam de ce nu fac film. Lumea vine și mă vede, de ce nu fac film? Și răspunsul e super simplu: lumea mă percepe ca „tu ești ăla care face glume la GOPO”. „Noi facem film serios, nu putem să ne riscăm cu tine.”

Am dat un casting acum un an sau mai devreme. M-a chemat un regizor – fără să dăm nume – și când a intrat acolo, m-a întrebat „cum stai cu drama?”. Am zis „cum adică?”. „Că eu fac un film serios, nu e cu glume. Adică n-aș vrea ca în momentul în care apari pe ecran lumea să râdă.” Asta e percepția, că eu sunt that funny guy și nu e interesat nimeni să vadă mai departe. Deși am avut o experiență cu Radu Muntean, am filmat anul trecut, de fapt spre final, în octombrie, unde am făcut primul meu rol serios într-un film. N-am mai făcut glume, nu cred că o să râdă cineva văzându-l. 

Trebuie, cum să zic, niciodată să ai vederea asta de cal. „Ăsta face numai glume, nu mai poate să facă altceva, săracul.” Cu asta mă lupt, asta încerc să sparg. De aia și refuz să mai fac imitații, deși na, aia era o pâine bună de mâncat. Dar degeaba, ce să faci cu banii dacă tu ești nefericit?

Andreea Vrabie: Regreți? Roluri, cum a fost ăsta din Mondenii?

            Alex Bogdan: Nu, nu regret nimic. Atunci eram așa de tânăr și aia a fost o șansă pentru mine. Altfel nu cred că făceam mare lucru. Am putut să aduc ceva și să înțeleg că există și partea asta, dar că pot face și alte lucruri cu siguranță și că a fost o etapă. O depășim. Nu pot să ajung la 40 de ani – am 35 –, ce fac, imitații până la 40 de ani? Doamne iartă-mă! Asta e, ajungi într-un punct în care devii un personaj. Rămâi nenea ăla, Celentano sau cum te ștanțează lumea.

Andreea Vrabie: Îmi tot vine un cuvând în engleză, dar nu știu cum să-l traduc: typecast.

            Alex Bogdan: Typecast, da. Poate vorbesc eu din frustrarea că așa simt eu, că aș putea să fac alte lucruri, dar poate e o iluzia de-a mea. Poate nu pot să fac atâtea lucruri pe cât aș crede. Poate că ar trebui să fac numai comedie și să rup pe asta. Mi-a spus la un moment dat un prieten că poate faptul că eu mă pricep la atât de multe lucruri înseamnă că niciodată n-o să pot să fac un lucru la 100%. Fac și actorie, și comedie, și nu știu ce, prezint și GOPO, mai fac și muzică din când în când și sketch-uri. Ce mai fac? Și imitații, și regie și regie de film, sketch-uri la GOPO. Poate te risipești. Poate tu vrei ceva ce nu e pentru tine și poate ar trebui să fac, poate asta e calea, numai imitații sau numai comedie. Gata, dom’le, să știe lumea sigur la ce vine.

Andreea Vrabie: Nu simți totuși că ai pierde ceva dacă te-ai concentra doar pe ceva anume? Că poate îți plac toate.

            Alex Bogdan: Da, îmi plac, dar îmi mănâncă un pic din timp. Pac-pac, și de acolo, și de acolo. Sigur n-aș face asta, nu m-aș stabili. Gata, eu acum după ce discut cu tine, las și regia, nu mai fac chestii care cred eu în capul meu că sunt importante. Fac comedie și aia e. Cine o veni vreodată la mine să mai zică de un om serios, zic „du-te de aici, eu fac comedie”. Să lucrezi numai asta și 10 ani să-mi creez o imagine atât de puternică de actor de comedie, încât să rupă lumea ușa la teatru, în care să vadă spectacol de comedie adevărată, în care joacă Alex Bogdan. Dar așa, dacă te vede, ești într-o seară și pe dramă și pe comedie, mai faci și un musical și nu știu ce. Cine e? Nu mai știi la cine mergi. E dificil, e greu. E greu să-ți găsești locul, așa. Mi-e foarte greu să înțeleg și încerc să înțeleg care e locul meu. Ce trebuie să fac? Nu știu, îți jur că nu știu. 

Și după experiența asta, ca regizor, și după atâta timp în care n-am regizat și tot timpul îmi doream și simțeam că pot să fac multe lucruri, că stai să vezi, că după ăsta o să mă cheme toată lumea să regizez, că sunt tânăr și interesant, o să mă ia lumea în serios. Poate că nu se întâmplă nimic.

Andreea Vrabie: Și mă întorc la o întrebare pe care ți-am mai spus-o mai devreme. Cum faci ca să continui? Ai avut experiența asta aseară sau când ai avut spectacolul ăsta – adică e destul de proaspăt despre ce vorbim –, mâine cum faci ca să continui?

            Alex Bogdan: Ei, azi ce fac! Plâng. Am învățat să plâng și să nu fie o rușine. Am învățat să accept că sunt trist. Mă scutur și merg mai departe. Sigur că poate rămâne o frustrare în mine, că-mi doream ca toată munca asta să se termine așa, într-o explozie pe cer, dar poate nu e momentul. Și să înțeleg – și asta probabil mă motivează – că mai urmează meciuri și că am învățat foarte multe lucruri chiar și dintr-o semi-nereușită a mea. Că eu sunt sigur că spectacolul e OK, dar nu cum aș fi vrut eu să-l văd. Înțeleg că o să mai urmeze, probabil – poate nu acum, poate mai încolo – alte experiențe regizorale unde o să știu și mai mult sau poate mai puțin, dar nu trebuie să mă dau bătut. Niciodată. Mereu trăiesc cu senzația asta, așa, că vine foarte repede sfârșitul inevitabil și atunci faptul de a pica și de a renunța la luptă cred că ar însemna că mi-am irosit puțin viața.

Andreea Vrabie: A apărut gândul ăsta cumva pe la 30-35 de ani? Că la mine cam atunci a apărut.

            Alex Bogdan: Pe la 33.

Andreea Vrabie: La mine la 35, când am făcut socoteala. Că începe invers.

            Alex Bogdan: Așa și eu. Acum încep să calculez și eu, zic că am 35, eu în capul meu zic că aș mai avea vreo 60 de ani, dar na. Cine știe? Așa mi-am pus eu un target, 95. Aș fi fericit. Cred că de aia îmi și creez o presiune, pentru că simt că dom’le, acum e momentul, ăștia sunt anii mei. Acum trebuie s-o plesnesc. Poate mai durează un pic, cine știe?

Oricum mă simt așa, că sunt la jumătatea drumului. Am 35 de ani, nu sunt nici privit ca unul din actorii tineri de top din România, nici de film, nici n-am mai făcut televiziune. Nici nu mă mai știe lumea. Sunt așa, într-o semi-umbră. Eu mi-am dorit asta din start, să nu fiu cunoscut de la televizor, apropo de timiditate și de felul în care asta atrage de la sine o expunere atât de mare, că pe mine m-ar copleși total. Eu n-aș putea să trăiesc cum trăiește Bendeac sau altcineva care este atât de recunoscut, încât n-ar putea să meargă să mănânce o ciorbă undeva fără să-i sară cineva cu telefonul în față, „hai să facem un seflie!”. M-ar distruge total. Nu-mi doresc asta. Sigur, mi-aș dori siguranța financiară a acestei notoriotăți, dar sunt dispus să renunț la ea pentru un trai decent, moderat și să știu că produc lucruri importante.

Andreea Vrabie: Unde îți găsești tu un echilibru? Sau nu știu, ce te ajută? Să stai o zi să citești, să pui un pic de muzică.

            Alex Bogdan: Mi-l găsesc în iubire, cred. Am fost 10 ani singur, după ultima relație, și s-a întâmplat miracolul acum doi ani, pe care îl tot vânam, să găsesc și eu un om cu care să pot să trăiesc cu adevărat, să nu fie o relație de asta… Să simți că ăsta e omul pentru tine și invers. Și atunci ăsta e refugiul meu: iubirea, mereu. Știu, chiar dacă mi-aș rata cariera sau aș pierde trenul ăsta acum, știu sigur că acolo, acasă, pot să-mi fac o mică insulă de fericire. Să-mi fac o familie, ceea ce-mi doresc. Și cred că fericirea asta, acolo, este atât de puternică, încât îmi dă un sens vieții, chiar dacă la finalul ei o să zic: n-am reușit profesional tot ce mi-am promis. Nu m-a luat lumea în serios, n-am luat nici UNITER-ul, n-am făcut nici mari spectacole, nici mari roluri, dar am un om pe care-l iubesc lângă mine. Am niște copii frumoși și ce minunat e că pot să investesc în ei toată energia mea și poate că și ei o să aibă o viață minunată. Am grijă de două pisici, lucruri din astea. Sigur, sunt într-o încercare de a-mi găsi locul profesional, dar pe partea aialaltă am o liniște, că acolo nu sunt panicat, știu că e bine.

Andreea Vrabie: Ai implinirea asta pe partea personală…

            Alex Bogdan: Da.

Andreea Vrabie: Și spuneai că orice s-ar întâmpla pe cea profesională, e OK că există asta sau că la finalul vieții va fi în regulă. Ce ar însemna pentru tine împlinirea profesională? Explică-mi un pic ideea asta de „lucruri importante”. Ce te-ar face ca la finalul celor 95 de ani de care spuneai să spui „hai că am făcut bine!”.

            Alex Bogdan: E o chestie la care mă gândesc de multe ori și am un răspuns, deci nu trebuie să stau să mă gândesc prea mult. Când mă gândesc la viața mea, dacă ar fi să mor mâine, ar fi interesant, dacă te dă la știri, care e opera ta. Când mă refer la opera ta, zic ce rămâne în urmă. Ăla care a făcut ce? Eu cred că în puncul ăsta, la nivel de actorie, nu am făcut un rol care să zic că „e ăla care a făcut rolul ăla”, cum ar fi dacă, Doamne ferește, ar muri Manole mâine, ar fi Inimă de câine. Orice actor simte când a făcut un rol important, care rămâne. La fel ca regizor. În momentul ăsta simt că dacă aș muri mâine n-ai avea de unde să mă iei. Asta e implinirea: trebuie să simt că am lăsat ceva cu adevărat important în urma mea. Că e un rol, că e un spectacol, că e un copil. Cred că asta e.

Susține poveștile DoR

Dacă îți place povestea asta, e important să știi că n-o puteam face fără cititorii care ne susțin. Avem nevoie și de tine.

Ți se pare important ce ai citit?

Dacă ce citești te ajută, cumpără un abonament digital. E cea mai directă formă de susținere pentru munca noastră. Om cu om, vom strânge o comunitate care nu doar va fi un garant al sustenabilității, ci și una care contribuie și ne sprijină în a răspunde nevoilor prin povești despre cum muncim, cum relaționăm cu mediul, cum putem schimba educația, cum putem construi o societate mai echitabilă, cum putem trăi mai echilibrat.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *