Pe Bune #96: Mihai Iordache

Foto: Bogdan Bogdaniuc.

Mihai Iordache este saxofonist și compozitor. Deși tatăl lui era pasionat de jazz și cânta la vioară, iar bunicul a cântat de asemenea la vioară și violoncel, nu familia l-a îndreptat spre muzică. A început să fie interesat de jazz abia în liceu, când făcea schimb de casete audio cu alți colegi pasionați. A debutat în 1986 la Festivalul de Jazz Costinești unde l-a cunoscut pe pianistul Harry Tavitian cu care a început să colaboreze. 

A studiat improvizație de jazz în cadrul Școlii Populare de Artă și a luat lecții particulare de saxofon. În 1993 a început să cânte în paralel cu formația Sarmalele Reci pentru care a compus mai multe piese, printre care Țara te vrea prost sau Violeta. Din 2003 este membru al formației rock Kumm. O perioadă a simțit că oamenii îl știu mai mult ca membru al unor formații rock și nu pentru ce poate face în jazz, dar a acceptat că sunt genuri muzicale diferite ca popularitate. 

Spune că și-a găsit locul în jazz abia când a lansat primul album sub nume propriu, în 2003, și când a încetat să mai încerce să demonstreze altor muzicieni că știe să cânte la saxofon sau să compună. Cel mai fericit se simte pe scenă când trăiește un moment de magie în care se aude cântând și totul sună bine.

Ascultă Pe Bune pe Spotify, Stitcher, Apple Podcasts sau în orice aplicație de podcasting.

Podcastul Pe Bune este prezentat de UniCredit Bank, o companie care crede în puterea minților creative.

Transcrierea interviului poate fi citită mai jos:

Andreea Vrabie: Salut, Mihai, mă bucur tare mult că ne auzim din nou, pentru că am încercat și ieri să înregistrăm, dar am avut probleme tehnice.

            Mihai Iordache: Bună. Și eu mă bucur.

Andreea Vrabie: O să te rog pentru început să-mi povestești cum îți imaginai că va arăta anul 2020 și cum a fost el de fapt. Sau cum sperai să fie.

            Mihai Iordache: Speram să fie un an bun pentru mine, mai ales pentru că în 2019 a fost un an foarte prost din motive personale, care țin de familie, și atunci mă așteptam să fie ca o relansare a mea, să fie unul de fericire maximă. Și, după cum știm cu toții, nu s-a întâmplat, n-a fost o fericire pentru nimeni. Dar ca să luăm partea bună a lucrurilor, pentru mine cel puțin a fost un an mult mai bun decât 2019.

Andreea Vrabie: Pentru că sperai să fie un an mult mai bun, mă întrebam dacă e ceva ce te-a ajutat ca să simți că poți să fii artist sau să-ți practici meseria în continuare.

            Mihai Iordache: O să-ți spun un mare clișeu: familia mea, care a fost alături de mine și m-a susținut. Soția și fiica mea. Cam așa am supraviețuit mental anului 2020. Și mama mea, bineînțeles. Cam ăsta a fost sprijinul meu în acest an, familia mea.

Andreea Vrabie: Mă întrebam și dacă ai reușit să compui sau să exersezi. Am văzut că ai făcut concerte online, în sensul ăsta.

            Mihai Iordache: Ah, în sensul ăsta zici. Bineînțeles, am încercat să rămân ocupat, să fac diverse lucruri la limita fictivului. Într-adevăr, am avut câteva concerte online, dar care nu prea seamănă cu concertele normale. Și am material pentru un disc nou, asta am reușit. E vorba de un disc pe care l-am început în noiembrie – decembrie 2019, deci înainte de a ști ce urmează și care se bazează pe niște poeme ale prietenului meu Florin Dumitrescu. E prima dată când fac o muzică inspirată de niște poezii. Am făcut, bineînțeles, o grămadă de muzică cu versuri, dar venea întâi muzica. De data asta e prima dată când se întâmplă invers, când fac niște muzică pornind de la versuri, de la niște versuri care nu au fost făcute pentru a fi cântate neapărat și asta mi-a pus niște probleme interesante. 

În mare parte, așa mi-am petrecut anul 2020: pe de o parte lucrând la acest album, care a trecut în mintea mea prin tot felul de forme. La un moment dat trebuia să lucrăm cu un vocalist extraordinar, nu s-a mai întâmplat. Pe urmă am încercat de două ori să obțin o finanțare de la AFCN și n-am reușit, nici prima dată, nici a doua oară și până la urmă va fi un album înregistrat la mine acasă, cu mine la voce, totul foarte home made și sper să aibă succes, ce să spun.

Andreea Vrabie: Mi-ai spus mai devreme că anul 2019 a fost de fapt mult mai rău decât 2020, dar mă întrebam dacă poți să-mi povestești cum arăta viața ta de muzician înainte de 2019.

            Mihai Iordache: Oare îmi aduc aminte?

Andreea Vrabie: Te întrebam de cum arăta viața ta înainte pentru că mă întrebam ce îți lipsește cel mai mult.

            Mihai Iordache: Concertele, bineînțeles. Concertele și repetițiile și contactul cu publicul. Uite, sunt un izvor nesecat de clișee azi. Îmi lipsește, cum îi spune, energia care vine din partea publicului. Știu că toată lumea spune asta, știu că sună foarte banal, dar da, îmi lipsește chestia aia.

Apropo de lucruri din astea care nu s-au mai întâmplat pentru că a venit 2020: cu trupa mea de jazz, cu Iordache, am lansat în ianuarie 2019 un album numit Suita Titan, la Control și pe urmă l-am mai lansat o dată la Cluj, la festivalul Jazz in the Park. Ce mi-aș fi dorit ar fi fost să plimb albumul ăsta prin țară, să mai cânt și în alte locuri. La început a venit 2019 și n-am mai putut – ți-am spus că am avut problemele respective – și ziceam: nu-i nimic, va veni 2020 și se vor întâmpa lucruri. Dar nu s-a mai întâmplat nimic, cam asta a fost. Asta a fost o altă frustrare legată de albumul ăsta care s-a vândut așa, mai ales în perioada de crowdfunding, dar n-a ajuns la prea multă lume. M-aș fi bucurat să cânt muzica aceea în public, cam ăsta e rolul ei. E un disc, e o chestie care o să rămână, dar ar fi mers mână în mână cu o prezentare, un turneu pentru album, cum se face în mod normal, ceea nu s-a mai întâmplat. Acum deja au trecut trei ani și nu mai interesează pe nimeni. Cam astea sunt chestiile care m-au stresat apropo de 2020.

Andreea Vrabie: Am să te duc un pic în trecut, foarte în trecut de fapt. Citeam în mai multe interviuri că ai început să cânți ca să devii popular în liceu. În primul rând, a funcționat?

            Mihai Iordache: Puțin da. Puțin și prea târziu, dar da. Nu neapărat ca să devin popular în liceu, ci pentru că aveam prieteni care cântau, aveau deja o formație și mi se părea că ar fi interesant să fac și eu asta. Îi invidiam puțin.

Andreea Vrabie: Sunt curioasă de ce crezi că ai continuat. Adică OK, asta a fost în liceu, dar mai târziu de ce ai continuat și de ce te-a atras jazzul în special.

            Mihai Iordache: Tot în perioada aia voiam să intru la arhitectură, voiam să mă fac arhitect și pentru că nu am reușit în primul an și pentru că am reușit să-mi amân armata, era o problemă atunci. Dacă nu intrai la facultate din prima trebuia să faci armata un an și patru luni, ceea ce aveai impresia cumva că te descalifică pentru vreo următoare încercare de examen, în sensul că un an și patru luni cam aveai timp să uiți tot ce învățasei. Și eu am avut această șansă nesperată de a-mi amâna armata, numai că venind după un an de mare stres cu admiterea, am continuat să studiez pentru arhitectură, dar neavând un program foarte clar, am început să mă ocup din ce în ce mai mult de lucrul care mă interesa pe mine de fapt și anume de muzică. Am început s-o iau mai din ce în ce mai serios cu muzica. 

Atunci mi se pare, în anul acela, am și mers prima dată la Festivalul de la Costinești, unde am cântat într-un jam session și am fost cât de cât remarcat, ceea ce mi-a oferit un fel de confirmare, de validare, cum se cheamă asta…

Andreea Vrabie: A alegerii?

            Mihai Iordache: Nu a alegerii. E un cuvânt care se folosește mai mult peiorativ. A veleităților mele. Și faptul că acolo, la Constinești, am fost băgat în seamă chiar și de câțiva muzicieni, printre care Harry Tavitian, spre exemplu, pe care îl admiram așa, de departe, mi-a crescut foarte mult valoarea în proprii mei ochi. Cred că în toamna anului respectiv am fost invitat pentru prima dată să cânt cu Harry Tavitian într-un concert. Până atunci mai cântasem numai la ziua câte unui coleg de liceu sau la serbarea școlară.

Andreea Vrabie: Eu te întrebam de ce jazz pentru că știu că tatăl tău era amator de jazz, că au fost oameni din familie care au cântat la diverse instrumente, dar că nu asta te-a…

            Mihai Iordache: Nu asta neapărat, a fost mai mult anturajul. Au fost prietenii mei, întâi băieții de care ți-am spus, care cântau rock, dar aveau o oarecare deschidere și pentru jazz, mai ales Florin Dumitrescu cu care sunt prieten și acum. Prin el am cunoscut alți oameni de la care am făcut rost de discuri sau de înregistrări pe casetă – discurile erau rare pe vremea aia și intrau mai mult prin contrabandă – și asta s-a întâmplat. Schimbam multe casete între noi, înregistram unii de la alții. Asta era scena pe atunci între fanii de muzică.

Educația mea muzicală în legătură cu jazzul a fost așa, foarte disparată, foarte mozaicată. Am ascultat și eu ce prindeam. Nu am avut un parcurs, să încep cu începutul. Am ascultat chestiile lui taică-miu, de dinainte de 1940, pe urmă am ascultat Weather Report, pentru că mi-a dat cineva pe-o casetă, pe urmă am ascultat free jazz, pentru că mi-a dat Harry Tavitian o altă casetă. Nu înțelegeam nimic, erau foarte amestecate lucrurile. Între timp mi-am dat seama, ascultând de colo și de colo diverse, mi-am făcut o imagine despre muzica asta și mi-am dat seama ce îmi place, ce aș vrea eu să cânt și așa mai departe.

Andreea Vrabie: De ce crezi că-ți plăcea saxofonul? De ce crezi că instrumentul ăsta ți-a plăcut cel mai mult?

            Mihai Iordache: Mi-au plăcut saxofoniștii, am vrut să fiu ca ei. Ăsta e pentru toată lumea motorul când se apucă de jazz, de exemplu, ai niște modele, ai niște oameni pe care-i admiri. La mine a fost… Vai de mine, sunt așa mulți, că nici nu știu cu ce să încep. Bun, o să încep, bineînțeles, cu Charlie Parker, dar a fost și Lee Konitz. În general mi-au plăcut, într-o primă fază, saxofoniști alto.

Andreea Vrabie: Ce înseamnă asta? Că nu știu.

            Mihai Iordache: Of, of, of. Saxofonul… sunt mai multe feluri. Sunt mai multe dimensiuni, ca să zic așa. Saxofonul alto este cel mediu. E mai mic decât saxofonul tenor, dar mai mare decât saxofonul sopran.

N-am fost atras în mod special de instrument, cât de instrumentiști, ca să-ți răspund la întrebare. Am simțit că pot să mă exprim cu instrumentul ăsta.

Andreea Vrabie: Te gândeai în anii ’90 că poți să faci o carieră din asta?

            Mihai Iordache: Da, deja-mi doream să fac o carieră din asta. Cam la un an după ce m-am apucat să cânt la saxofon – că de învățat învăț și acum –, aveam prima mea formație unde toată lumea cânta mai bine ca mine. Bun, eram sub numele meu și cântam piesele mele și așa mai departe. În general toți, prin cărțile astea de jazz și în interviuri, toți muzicienii de jazz serioși te sfătuiesc să cânți cu oameni mai buni decât tine și chestia asta am încercat-o întotdeauna și chiar funcționează. Te obligă, în momentul când lumea din jur are mai multă experiență și cântă mai bine, asta te face să progresezi.

Andreea Vrabie: Cum ai început să compui și de ce? În școală sau când s-a întâmplat asta?

            Mihai Iordache: Nu în școală. Cam atunci, în ’90-’91. Nu eram foarte hotărât cu treaba asta. Există un parcurs foarte tradițional pentru muzicianul de jazz. Muzicianul de jazz trebuie la început să știe să improvizeze, să știe să cânte muzica altora, să știe să cânte muzica care a fost înaintea lui, cum ar veni. În funcție de asta este judecat, este acceptat sau nu în comunitate. Eu pe vremea aia fiind destul de tânăr, îmi doream destul de mult să fiu acceptat și atunci 90% din efortul meu era pentru a învăța piese din jazz, pentru a-mi crea un oarecare repertoriu de standards, cum le spune în limbajul tradițional, cum le spunem noi. Asta încercam să fac, să învăț piese ca să pot și eu să cânt cu lume care știe piese, cu cei pe care-i consideram deja în mod destul de arogant colegii mei.

Cu timpul a început să mă preocupe să scriu și eu piese, pur și simplu pentru că mi-am dat seama că la festivaluri sau în locuri de genul ăsta nu prea ai ce să cauți cu repertoriul altcuiva. O formație, un muzician normal de jazz își prezintă compozițiile. Nu interesează pe nimeni cât de bine știi să cânți ceva ce s-a mai cântat acum 40 de ani.

Andreea Vrabie: Și cum a fost când ai început să faci asta, erai mulțumit de ce-ți iese, ți se părea greu?

            Mihai Iordache: În ’93-’94, pe acolo, am fost cooptat într-o trupă de rock, în Sarmalele Reci. Am fost cooptat de către textier, care a format formația cooptându-mă pe mine. S-a pus problema să scriu niște piese de rock și am făcut treaba asta, ceea ce mi-a dat un fel de oarecare încredere în mine: uite, pot să scriu ceva, chiar dacă e foarte simplu, chiar dacă nu am mari pretenții, dar pot să scriu o muzică a mea care să n-aibă legătură cu muzica altcuiva.

Tot în perioada asta, cred că după câțiva ani, a venit în București un pianist din Cluj pe care-l știam și anume Lucian Ban și m-a sunat să cânt cu el în formația lui de jazz, iar Lucian avea acest talent de compozitor. E un compozitor de jazz foarte bun, un autor de teme și un aranjor foarte bun și el m-a inspirat în sensul ăsta, pentru că aveam repetiții săptămânal și în fiecare săptămână avea cel puțin o piesă nouă și atunci trebuia să învăț. Mi-am dat seama că pot și eu să fac ceva – mă rog, între mari ghilimele – original. Nu știu cum se aud ghilimelele la radio sau pe podcast, așa că le spun eu. 

Andreea Vrabie: De ce între ghilimele?

            Mihai Iordache: Pentru că e foarte bizar conceptul. Toată muzica de fapt seamănă cu altă muzică și bineînțeles că există lucruri care sunt direct copiate și pe acelea nu le luăm în seamă, există lucruri care sunt oarecum inspirate de ceva. Lucrurile într-adevăr originale apar destul de rar în istoria muzicii. Ca să îl citez pe colegul meu de la Kumm, Cătălin Mocan – vocalistul nostru –, vorbind noi despre formație acum cred că 10 ani – mai punți, mai mult, nu mai știu –, Cătălin, care e un om foarte exigent apropo de muzică – el e din Timișoara și ei au chestia asta, au mers tot timpul la Sziget, pentru că e aproape, și în timp ce noi ne bucuram că am ascultat nu știu ce formație, Cătălin spunea „i-am văzut la Sziget acum doi ani” –, deci e foarte pretențios apropo de muzică și vorbind despre ce cântam noi, zicea că „poate am ajuns la faza la care suntem personali, nu știu dacă putem vorbi încă de originalitate”. De la stadiul de imitator la stadiul de a face ceva personal, avea el această categorie în drumul spre originalitate. Deja e ceva că faci ceva personal, să nu sune ca alții, deși nu e neapărat original.

De asta am pus mari ghilimele la original. Nu știu dacă ce fac eu e neapărat original și la un moment dat am început să nici nu mă mai preocupe foarte tare, pentru că oricum nu pot să scriu altceva decât ce scriu. Nu pot să-mi pun în minte: acum voi face ceva într-adevăr original. N-are niciun sens. E mult mai simplu să-ți propui să faci ceva frumos. Nu știu dacă e neapărat treaba artistului să-și judece originalitatea proprie. Să stau să-mi bat capul cu originalitate, făceam asta când eram foarte tânăr. Acum îmi dau seama că n-are sens, e un scop de neatins. Acum îmi dau seama că s-a mai zis chestia asta de o mie de ori, dar mă bucur că mi-am dat eu seama de ea.

Andreea Vrabie: Cam când ai simțit tu că ți-ai găsit locul în jazz? Pentru că vorbeam despre începuturi, dar când ai ajuns tu să te simți confortabil cu locul tău în lumea jazzului?

            Mihai Iordache: Îți spun o dată foarte clară. Așa confortabil nu mă simt niciodată, dar în sensul că asta ar implica o oarecare mulțumire de sine pe care nu o am neapărat, dar cum spui tu, la locul meu m-am simțit când am înregistrat primul disc propriu. Primul disc unde toată muzica sau aproape toată era scrisă de mine și când n-am mai încercat, apropo de discuția dinainte, pe de o parte neapărat să fiu original și pe de altă parte, neapărat să arăt că știu să cât la saxofon.

Jazzul are și chestia asta un pic competitivă, cum îți spuneam înainte de limbaj și de acceptarea noilor veniți în comunitate. Trebuie să știe limbajul și să arate o anumită facilitate, o anumită virtuozitate instrumentală. Trebuie să știe meserie, cum ar veni. În momentul când am început să mă preocup mai puțin de lucrurile astea și am scos primul disc care a fost primit relativ bine. Bun, am avut și o cronică în Dilema, de care s-a râs mult. Doamne, am uitat cum se chema, e un scriitor și un scriitor bun, dar acolo m-a făcut de râs grav. Mi-a făcut o cronică unde spunea că sunt cel mai bun saxofonist din România, mai ales că el nu știe alți saxofoniști. În lumea jazzului s-a râs de mine destul de grav în momentul ăla. „Uite, te laudă unul care nu știe decât un saxofonist, ești tare.” Matei Florian îl cheamă.

Atunci am început să simt că de fapt aș putea să fac o treabă, aș putea să fiu pe picioarele mele. Și un al doilea moment a fost când am scos primul disc la casa mea de discuri. A fost un disc numit One Life Left și l-am înregistrat la Timișoara, cu muzicieni timișoreni. Discul ăsta a fost primul în care am avut eu niște ambiții de compoziție mai serioasă, pentru mai multe instrumente, pentru trei-patru suflători și iar mi s-a părut un disc reușit. Nu față de marile discuri ale jazzului, ci reușit în comparație cu ce pot eu să fac. Mi s-a părut un disc foarte reușit și care m-a reprezentat destul de bine pe mine, cel din momentul acela, cu care mă pot mândri la o adică, dacă mă întreabă cineva ce am făcut în domeniul jazzului. Și ăsta, și următorul, și Suita Titan.

Momentul în care nu am mai încercat să demonstrez ceva atât instrumental, cât și componistic. La primul încă mai încercam eu să demonstrez nu știu ce chestii componistice, între timp m-am relaxat. One Life Left deja e pe formula asta de sinceritate totală, lume care cântă mult mai bine decât mine, solo-uri puține de-ale mele. Deci o să vezi că de fapt nu e foarte mult saxofon și de fapt chestia mea de acolo este mai mult cea legată de compoziții decât cea legată de instrument. 

Există mai mulți saxofoniști din saxofoniștii care-mi plac mie foarte mult care spun că de fapt ca să cânți bine la un saxofon – dacă-ți aduci aminte discuția de mai înainte, cu alto, tenor, sopran, bariton – trebuie să te concentrezi asupra unui singur saxofon. Nu îți ajunge o viață să înveți să cânți la un saxofon. La unul. La alto. Ăștia într-adevăr sunt oameni – că m-ai întrebat tu la un moment dat ce m-a făcut să aleg saxofonul – care nu numai că au ales saxofonul într-un mod foarte real și asumat, ci au ales un saxofon. Aia e atitudinea serioasă. Au ales saxofonul sopran. „La revedere, pa, nu mai vrem alt saxofon.” Sau alto-ul sau nu știu ce. 

La mine, dacă n-ar fi foarte mare haos și ne-am și vedea pe Zoom-ul ăsta, în spatele meu sunt trei saxofoane diferite. Deci întotdeauna m-a preocupat ce poate să facă saxofonul în mod orchestral. Vreau să cânt foarte sus și de asta am un alto, vreau să cânt foarte jos, de asta am un bariton. Eu le iubesc la fel de mult pe toate. Problema e că n-o să fiu niciodată la fel de bun la alto cum e unul care cântă numai la alto și toată viața face asta. La un moment dat a trebuit să accept chestia asta, că dacă vreau să scriu muzică n-o să pot să studiez opt ore pe zi. Dacă vreau să studiez la trei saxofoane, n-o să ajung la virtuozitatea – ah, mai cântam și la flaut la un moment dat, mi s-a furat, în fine, mai cânt și la blockflöte– marilor saxofoniști care-mi plac și care în general cântau la un instrument, atunci poate că n-ar trebui să am patru saxofoane și așa mai departe. Nu le poți face pe toate la același nivel, n-ai cum.

Andreea Vrabie: Și apropo că nu le poți face pe toate, că viața ta nu a fost doar jazzul, ai menționat mai devreme formația Sarmalele Reci – asta era în anii ’90 –, din 2003 ești în formația Kumm și mă întrebam dacă nu ți-a fost teamă la un moment dat ori că te îndepărtează de jazz ori că oamenii te vor ști mai degrabă pentru ăla din formațiile rock.

            Mihai Iordache: Se întâmplă. Chiar așa s-a întâmplat, dar n-am ce face. E vorba de popularitatea diferitelor genuri. Mi-ar plăcea să știe lumea că sunt cel care a scos Suita Titan, de exemplu, dar n-o să se întâmple. Sunt saxofonistul de la Kumm sau pentru oamenii mai în vârstă, sunt saxofonistul de la Sarmalele Reci. 

E și chestia asta, la Sarmalele Reci aveam 20 și ceva de ani. A fost și mirajul ăsta, mi s-a părut interesant să fiu într-o trupă de rock celebră. Nu pot să spun că mi-a fost teamă că mă îndepărtează de jazz, mai ales că Zoli era un pianist foarte bun. Sorin Romanescu, care cânta cu bassul la Sarmalele Reci, e un chitarist de jazz extraordinar. Aveam cu cine să stau de vorbă. Cu ei am rămas la un moment dat în Germania trei luni și am cântat jazz după un concert al Sarmalelor Reci de acolo. Cântam cu ei jazz de plăcere între timp. Deci nu, în niciun caz nu m-au îndepătat de jazz. Și la Kumm mi-a plăcut foarte mult muzica. La Kumm eram fan înainte să fiu saxofonist.

Andreea Vrabie: Pentru că ai avut multe colaborări, evident, cu oameni care fac jazz, dar și cu, de exemplu, Timpuri Noi sau Ada Milea, mă întrebam cum simți că te îmbogățesc pe tine ca artist colaborările astea sau cum te ajută.

            Mihai Iordache: Ada m-a ajutat foarte mult în 1999-2000, când fusesem bolnav și nu mai cânta nimeni cu mine. Practic, îmi pierdusem toate joburile și atunci Ada și, în același an, Harry Tavitian mi-au dat de lucru, cum ar veni. Și în felul ăsta am putut supraviețui până în 2003 când s-au întâmplat două lucruri importante și anume am fost chemat să cânt în Kumm și în al doilea rând mi-am făcut prima formația de jazz sub nume propriu, Iordache, și am scos primul album. Deci în 2003 a fost. Între timp, în anii foarte dificili 1999-2001, pe acolo, Ada Milea și Harry Tavitian m-au salvat. Nu e muzica mea de suflet neapărat, nici ce cântă Ada, nici ce cântă Harry, dar am încercat să înțeleg demersul și am încercat să fac pentru amândoi ce am putut eu mai bine, cât am putut acolo. Să fac ceea ce se așteptau de la mine.

Andreea Vrabie: A fost vreun moment în toți anii ăștia când te-ai gândit să te lași de jazz pentru că poate drumul pe care ai pornit ți se părea prea greu?

            Mihai Iordache: Sincer, nu. Nu. Bineînțeles că entuziasmul variază, dar chiar să mă las, nu, n-a fost. În 1999-2000, din cauza unor probleme de sănătate – ți-am zis că în 1999 m-am trezit că nu mai am niciun fel de joburi, că lumea își găsise pe altcineva în general –, atunci a fost faza cea mai depresivă, pentru că nu știam dacă mai pot să cânt la saxofon. Aia era problema: nu că nu mai vreau, ci că nu știam dacă mai pot. Ăla a fost momentul cel mai de jos, dar era vorba de o chestie fizică. Mă gândeam: să învăț să cânt la pian? Țin minte acum că-mi făceam tot felul de strategii alternative, dar care aveau legătură cu cântatul. N-am zis nicio clipă că „bun, hai că mă las, că e prea greu, că sunt prea puțini bani”. Nu, n-am avut faza asta.

Andreea Vrabie: Adică fizic îți era greu să cânți la saxofon?

            Mihai Iordache: Da, am avut o problemă de sănătate și îmi era greu fizic să cânt la saxofon. Practic mi-a luat vreo trei luni ca să pot să suflu din nou în el. Și cel mai grav a fost, din punct de vedere psihologic, faptul că mi s-a zis că nu mai pot să cânt. Mi s-a spus din punct de vedere serios, medical, cum ar veni. Au fost două păreri medicale: a fost un medic serios care a spus „băi, în niciun caz, tu trebuie să uiți cu povestea asta, pentru că nu ai niciun fel de șansă” și așa mai departe și a mai fost o domnișoară care era medic rezident, care abia terminase facultatea și care a zis „fii serios, că dacă e să pățești ceva, pățești și cu și fără”.

Andreea Vrabie: Și ai ales s-o crezi pe ea.

            Mihai Iordache: Și am ales s-o cred pe ea, exact. Am ales să cred entuziasmul tinereții în fața anilor de experiență și am făcut o alegere bună, acum pot să-ți spun. Mult timp mi-a fost frică să spun asta. Era 2000, acum e 2021. Față de cum ar fi arătat viața mea dacă ziceam: „da, domnul doctor, OK, n-o să mai cânt niciodată, o să mă apuc să cresc capre”. Mult timp mi-a fost teamă, „măi, să nu zici ceva, că dacă pățești?”. Mai am momente din astea, când sunt superstițios. Ăsta a fost momentul de care îmi aduc aminte cu groază și acum și nici atunci nu am zis că mă las de cântat. Pur și simplu nu prea știam ce naiba să fac să pot să mai cânt. Astea erau problemele pe care mi le puneam.

Andreea Vrabie: Ce se întâmplă pentru tine atunci când urci pe scenă și începi să cânți? Cum trăiești tu un concert? Apropo de clișee, la început spuneai că concertele îți oferă energie. Mă întreb cum e.

            Mihai Iordache: Sincer, nu mi-am pus niciodată foarte serios problema. Întotdeauna îmi pun problema să iasă bine concertul și nu mă gândesc foarte mult la sentimentele mele, dar acum, uite, încerc să-mi dau seama ce se întâmplă de fapt. E un moment în care mă gândesc ce se întâmplă din punct de vedere strict muzical, tehnic, dacă eu știu ce am de cântat, dacă am reușit să explic tuturor despre ce e vorba. Sunt niște momente când recapitulez cumva toată ideea concertului și ce s-a întâmplat și dacă am făcut eu ce trebuia făcut ca chestia asta să iasă bine. E toată chestia asta, care-mi creează un pic de stres și de obicei când începe muzica, stresul dispare. Când aud muzica și sună și mi se pare că e totul în regulă. Cam asta e premisa unui concert reușit, aud muzica și mi se pare că e totul în regulă și uite, toată lumea cântă și toată lumea cântă bine – pentru că în continuare, ca și atunci când eram foarte tânăr, cânt cu oameni care sunt mai buni decât mine. Deja ar trebui să-mi pun oarecare probleme, dar mă rog. 

Asta e una din treptele spre fericire: uite, sună tot bandul și acum cânt și eu. Uite, se aude bine saxofonul, e totul în regulă, bun. Mergem înainte. Ăsta e unul din momente. Și pe urmă, din când în când, în solo-uri, în improvizații – pentru că jazzul e o muzică care se bazează foarte mult pe improvizație – sunt momente când începi să te auzi ca și cum te-ai auzi din exterior, ca și cum ai avea an out of body experience. Sunt momente când auzi și zici „uite, ce muzică frumoasă”. Astea sunt momente foarte rare și foarte prețioase. Ăsta e cam cel mai bun lucru care ți se poate întâmpla ca improvizator de jazz, cum ar veni momentul magic: când începi să te auzi ca o parte a formației și o parte a universului, a muzicii. Începi să te simți ca o picătură în ocean, atunci e momentul fantastic de pe scenă și care – că tot spuneai la începutul interviului – se întâmplă în general când ai lumea în față care să te asculte. 

Nu știu de ce nu mi s-a întâmplat niciodată sau foarte puțin, spre exemplu, la aceste concerte online. Culmea că mi se întâmplă treaba asta când studiez singur, când mă apucă și cânt o piesă, mi se întâmplă să intru în zona asta. Dar chestia asta intermediară de cântat la cameră, când ai public, dar de fapt nu știi dacă e acolo, e ciudat. O să mai fac cel puțin unul din ăsta, pentru că nu mă simt gata să ies în lume, deși sunt vaccinat. Nu mă simt chiar gata să ies în lume cu noile tupini. Vreau și eu să văd ce se mai întâmplă, cum mai merg lucrurile. Deci o să mai fac cel puțin un concert online, o să mă pregătesc cât pot de serios, o să cânt cât pot de bine și vedem ce iese. 

Andreea Vrabie: Ce întrebări ți-ai pus în anul care a trecut despre ce rol mai ai tu ca artist în viețile oamenilor?

            Mihai Iordache: N-o să-ți răspund direct, pentru că nu știu, dar am împresia că începând așa cum o să încep, ajung și la ce m-ai întrebat tu.

În primul rând, ce mi s-a părut foarte enervant la anul trecut e că de la un om carea aveam anumite ambiții artistice, muzicale, am ajuns – și sunt convins că nu mi s-a întâmplat doar mie, li s-a întâmplat tuturor, dar spun că cel puțin mie asta mi s-a întâmpat –, de la un om care avea anumite ambiții muzicale, am ajuns ca principala mea ambiție să fie aceea de a supraviețui. Nu numai medical, ci și financiar. Asta a fost o întrebare foarte serioasă, nu dacă mai am eu sens ca muzician. După cum ți-ai dat seama în tot acest interviu, nu mă cred buricul pământului, dar am dezvoltat suficientă stimă de sine ca să nu-mi mai bat capul cu probleme din astea, „ce importanță o să am eu în istoria muzicii?”. Nu mi se mai pare interesant. E atâta de clar că numai asta pot să fac și numai așa pot să exist, încât restul întrebărilor despre importanța mea pentru ceilalți… O iau ca atare, dacă la un moment dat n-o să mai fiu important pentru ceilalți, n-o să mai vină la concerte, dar nu-mi schimbă neapărat demersul. 

Asta a fost cel mai prost, că a trebuit să mă gândesc: bun, dar eu ce fac? Așa, dacă mă gândesc, concerte am avut, cu lume, anul trecut, când s-a putut: unul de jazz cu Kumm și unul cu bandul chiar la început. Întrebarea principală pe care mi-am pus-o n-a fost în legătură cu rolul meu ca artist, ci din ce o să trăiesc, mai pe scurt.

Andreea Vrabie: Dar e ceva ce ți-ai spus într-un fel ca să crezi în continuare c-o să fie bine? Cum te gândeai la problema asta?

            Mihai Iordache: Cine a zis că cred în continuare c-o să fie bine? Nu, nu știu cum o să fie în continuare. Habar n-am. Încerc și eu să mă bazez pe rezervele de optimism. Nu cred că va fi neapărat. Povestea cu „totul va fi bine” mi s-a părut cea mai funny chestie care s-a zis de pandemie. Cea mai lipsită de acoperire. Cred în continuare că oamenii o să aibă nevoie de muzică. Sper să aibă nevoie și de ce fac eu, dar da, nu știu ce să-ți spun. Nu mi-am spus niște chestii în mod special ca să-mi ajut optimismul. Cea mai terapeutică chestie pentru mine a fost să lucrez la albumul meu. Asta a fost cea mai bună treabă. Sau să mai studiez la saxofon, să mai învăț ceva nou la saxofon. 

Andreea Vrabie: Ai debutat în ’86, deci faci muzică, să spunem, de 35 de ani, ceea ce e mai mult decât jumătate de viață.

            Mihai Iordache: Ar fi trebuit să cânt mai bine după atâta timp.

Andreea Vrabie: În afară de asta, cum te gândești tu la toți anii ăștia? Nu știu dacă te uiți înapoi în vreun fel, dar sunt curioasă cum e să ai 35 de ani de activitate?

            Mihai Iordache: Nu mă gândesc foarte des. Știu când am debutat, știu toată povestea asta, dar știi și tu că există un timp real, ăsta de 35 de ani, și există la fiecare dintre noi un fel de – nu știu cum să-i spun –, un timp mental. Așa cum un copil de șapte ani atunci când vorbește despre o chestie care s-a întâmplat când avea șase ani, spune „ah, asta a fost acum foarte mult timp”, un om de 54 de ani, ca mine, își închipuie că prima dată când am cântat în Kumm era acum câțiva ani, în 2003. Într-un fel sunt foarte conștient de faptul că bun – nu făcusem calculul ăsta, 35 de ani, să țin minte –, cânt de foarte mult timp, dar în acelaș timp mie nu mi se pare așa de mult. Mie nu mi se pare neapărat că sunt 35 de ani acolo. 

Chiar n-am glumit, singura chestie care mă îngrozește puțin când mă gândesc la 35 de ani este faptul că nu sunt mult mai bun cu saxofonul și cu compoziția. Asta e chestia care mă sperie. Bun, 35, puteai să spui 25 sau 15. Am impresia că aș fi putut realiza mult mai mult. Am impresia că am fost foarte, foarte leneș. Așa mă simt în rarele momente când îmi dau seama că a trecut atâta timp de când am început. Bineînțeles, regret chestia asta, dar pe de altă parte, cum ți-ai dat seama, sunt un om optimist. Așa că decât să regret, uite, după ce termin interviul, mai bine mă duc și mai fac niște game.