Maria Popistașu: În „Pescărușul” m-a interesat cum se inversează rolurile când copiii devin părinții părinților lor

Urmărește „Pescărușul”, primul scurtmetraj regizat de Maria Popistașu, disponibil online.

Maria Popistașu a jucat în anii 2000 în filme precum Sex Traffic, Legături bolnăvicioase, Marți după Crăciun și în spectacole la Teatrul Național București. Când a rămas însărcinată a luat o pauză de șapte ani, iar astăzi face trecerea la regie de teatru și de film. În 2018 a scris și co-regizat Pescărușul, un scurtmetraj despre relația dintre o femeie și tatăl ei, iar în 2019 a regizat Gruesome Playground Injuries, un spectacol de teatru despre relația peste ani dintre o femeie și un bărbat, care poate fi văzut la Teatrul Apollo111 din București.

Regizat de Maria Popistașu și de Alex Baciu, Pescărușul a fost proiectat în festivaluri de film, inclusiv la TIFF în 2018, și la DoR Live în 2019. De azi îl poți vedea online, mai jos. Scroll mai departe pentru o discuție cu Maria despre momentul din viață și carieră în care se află.


Eu am început să scriu după ce am născut, când stăteam acasă. M-am gândit să generez un proiect pentru mine ca actriță, pentru când voi ieși din concediul maternal. Mi se părea că în felul ăsta pot să construiesc ceva mai nuanțat decât imigrantele pe care le jucasem în filmele din străinătate. Tot o imigrantă, dar cu probleme care mă interesau.

Experiența mea de scris, până în momentul ăla, se limita la câteva compuneri, poezii la 14 ani, intrări de jurnal și câteva posturi pe Fotolog. Prea melodramatic, pentru gustul meu de acum.  N-aveam exercițiu și mi s-a părut foarte motivant să nu mă folosesc de pârghii literare. Trebuie să scrii și, eventual, să reușești să transmiți ceva printr-o descriere mai degrabă tehnică a ceea ce se întâmplă, nu poți să spui ce simte personajul, nu poți construi atmosferă folosind metafore. Am descoperit că și în scris, ca și la vizionat, mă interesează mai mult modificările interioare ale personajelor, iar asta presupune din start mai puțină spectaculozitate, mai puțină acțiune.

Când am decis să regizez mi-am propus să încep să deleg și am descoperit că, de fapt, sunt incapabilă să fac asta: simt nevoia să supervizez, ceea ce sunt sigură că este obositor și pentru ceilalți. Poate pentru că a trebuit să mă confrunt cu deciziile luate și din poziția aproximativă de producătoare, apoi le chestionam ca regizoare și, în final, ca actriță. Asta pare să fie tema recurentă, felul în care încerc să am un control mai mare asupra lucrurilor, inclusiv a proiectelor în care sunt, și cred că a contaminat și temele pe care mă interesează să le abordez în ceea ce scriu, iluzia controlului. Și recuperarea memoriei.

Nu știu ce să zic la „nu sunt suficiente personaje principale feminine”. Sunt câte sunt. Poate pentru că sunt și puține regizoare/autoare de film în România. Nu simt deloc nevoia să arăt cu degetul autorii români. Consider că cei care mă interesează pe mine își construiesc narațiunile care îi interesează și, pentru că sunt bărbați, de cele mai multe ori se simt mai bine reprezentați de personaje masculine. Ce fac eu nu e neapărat pentru că simt că e un gol pe care trebuie să-l umplu. Și, dacă golul ăsta există, nu mă consider cea mai capabilă să fac asta. O fac pentru că mă ajută și îmi face plăcere, vorbesc despre ceea ce mă interesează pe mine. Și pentru că vreau să joc, am să fac să fie cu și despre femei.

În timp ce scriam povestea cu imigranta am fost întrebată ce o să fac cu ea. „Dacă-l dai altcuiva, la final n-o să mai fie cum l-ai scris. Poate ar trebui să te gîndești să regizezi tu.” Am zis că nu, e prea mult pentru mine, nu pot să mă bag în asta, nu mă pricep deloc, m-ar panica foarte tare, dar ideea asta a încolțit. Alex (n.r. Alex Baciu, regizor, producător și soțul Mariei) mi-a zis să dezvolt o parte într-un scurtmetraj și să încerc să îl fac, ca să mă verific, și în timp ce mă gîndeam la asta am găsit un pescăruș la noi în curte. A fost un eveniment care a generat o serie de discuții în familie și-am zis „OK, hai să vedem”.

Un barbat si o femeie privesc un pescarus cazut intr-o curte.
Alexandru Dabija și Maria Popistașu

La început cele două personaje formau un cuplu, dar mi-am dat seama că mă măcina mai mult relația dintre părinți și copii și felul în care se inversează la un moment dat rolurile, cînd copiii devin părinții părinților lor. L-am scris și toate probele la care l-am supus au fost eliminatorii. L-am scris cu Sandu Dabija în cap și mi-am zis „Dacă nu îi place și nu-l interesează, atunci înseamnă că nu trebuie să îl fac.” Dar i-a plăcut, m-a rugat să îl aștept să își termine un proiect și să împingem filmarea pentru toamnă. În primă fază m-am gândit să regizez singură, după care mi-am dat seama că dacă vreau să și joc, se complică logistic. S-ar fi dublat de fapt timpul de lucru, ar fi trebuit să filmez, apoi să-l revăd și să-mi dau seama dacă schimb ceva și tot așa. Așa, am delegat o parte din treaba asta lui Alex și a funcționat.

Am filmat la noi în casă, că n-aveam bani să plătim niciun fel de locație, cu toată lumea venită pe prietenie. Din pas în pas, s-a născut singur.

Acum simt că fac un fel de switch de la cineva care așteaptă un telefon la cineva care, eventual, poate să dea telefonul ăla. E ceva nou pentru mine și îmi place foarte mult. E reconfortant și faptul că nu vreau să demonstrez nimic, caut doar să-mi facă plăcere.


Mai multe despre Maria poți afla ascultând episodul cu ea din podcastul Pe Bune. În spectacole de teatru o poți vedea jucând la Teatrul Apollo111, în Gruesome Playground Injuries, pe 22 februarie, și în Taximetriști, pe 29 februarie.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *