Rana caselor de copii e încă deschisă la 30 de ani după comunism

Tineri din sistemul de protecție a copilului comemorează pierderea colegilor și construiesc pentru viitor.

Un grup de vreo 20 de persoane, flancat de vreo 10 jandarmi, dârdâie pe trotuarul din fața Ministerului Muncii și Protecției Sociale din București. Li s-au învinețit mâinile pe lumânările mici și albe pe care se chinuie să le țină aprinse și să le aranjeze în formă de înger, în ciuda vântului tăios din seara de Moș Nicolae.

Sunt câțiva adolescenți aflați în grija Direcției pentru Protecția Copilului Sector 3, veniți împreună cu educatoarea lor. Sunt frații Virgil și Vișinel Bălan, primul, psiholog la un centru pentru adulți și președinte al organizației Vocea Copiilor Abandonați, al doilea, consilier al senatorului Vlad Alexandrescu, amândoi instituționalizați până la maturitate în case de copii din județul Bacău. E Vasile Porumbaru, președintele Asociației Viitorul Tinerilor din Prahova și fost copil instituționalizat în anii ’80-’90 la Bușteni. E deputata independentă Oana Bîzgan. E Aida Vasilaș, o elevă de clasa a X-a din Colegiul Economic Viilor, voluntar la Consiliul Municipal al Elevilor. E Rendo Bot din Timișoara, asistent social și de asemenea „instituționalizat din garda veche”. E băiatul care îmi povestește cum au murit trei frați, colegi cu el de centru, într-un accident cu microbuzul care ar fi trebuit să-i ducă la înmormântarea mamei lor.

Noi nu purtam niciodată centuri. Au murit pe loc și ei și educatoarea, șoferul a trăit.

Grupul a mărșăluit de la fântânile de la Universitate cu lumânări aprinse și coli albe cu mesaje ca: „Nu vă vom uita niciodată”, „Lumânări pentru îngeri”, „Vrem pedepsirea vinovaților”. În fața Ministerului Muncii și Protecției Sociale au pornit o boxă portabilă la care au conectat un microfon.

E a patra ediție a Marșului Îngerilor care are loc în fiecare an în seara de Moș Nicolae pentru a marca o statistică asumată de mai multe organizații neguvernamentale care luptă pentru drepturile copiilor și tinerilor aflați în grija instituțiilor de protecție: 38.000 de copii și tineri care și-au pierdut viața în timp ce se aflau în grija statului în ultimii 30 de ani care s-au scurs de la căderea comunismului.

Povestea comunismului din România se spune deseori fără capitolul instituționalizării în masă a copiilor care aglomerau maternitățile din cauza politicii pro-nataliste a regimului Ceaușescu. În noiembrie 1966, regimul comunist a decretat interzicerea avorturilor și a limitat accesul la contracepție. Un an mai târziu, cifra anuală a nașterilor din România s-a dublat, iar specialiștii estimează că numărul copiilor abandonați anual s-a dublat și el. Concomitent, statul a construit sute de clădiri-mamut în care aceștia urmau să crească. Unul dintre cele mai mari centre din țară s-a construit la Târgu Ocna, în județul Bacău, cu 600 de locuri oficiale și până la 1.100 de băieți adăpostiți în perioadele aglomerate. Regimul comunist a oprit instruirea psihologilor și asistenților sociali astfel încât în centrele de plasament lucrau persoane fără studii de specialitate, care se descurcau cum puteau cu sutele de copii pe care îi aveau în grijă. Era la ordinea zilei ca medicii să le recomande mamelor lăsarea copilului în grija spitalelor („la creștere”). Sloganul „statul i-a vrut, statul să-i crească” se înrădăcinase rapid în conștiința publică. Revoluția din 1989 a dezvăluit lumii întregi imagini șocante cu copiii instituționalizați în condiții cumplite în orfelinatele din România. Statisticile estimează că în anii ’90 peste 100.000 de copii trăiau în instituții de protecție. „Copiii lui Ceaușescu”, i-au numit jurnaliștii străini.

E un capitol rușinos din istoria drepturilor copilului în România, iar ultimii 30 de ani au însemnat eforturi uriașe din partea statului și a organizațiilor neguvernamentale de a schimba narațiunea. Astăzi mai locuiesc doar 17.000 de copii în centre rezidențiale, restul de peste 35.000 aflați într-o formă de protecție din partea statului stau în case de tip familial sau în asistență maternală.

S-a schimbat fundamental felul în care avem grijă de copiii separați de părinți, dar suntem încă departe de pregătirea tinerilor pentru părăsirea sistemului de protecție. Copiii care încă locuiesc în centre de tip vechi sunt cei mari: peste 7.500 de tineri cu vârste între 14 și 26 de ani care în curând vor părăsi sistemul de protecție și trăiesc cu teama că nu se vor descurca. Teama de majorat sau de momentul încheierii studiilor superioare, când măsurile de protecție încetează, este însă deosebit de mare și în rândul copiilor și tinerilor care locuiesc cu un asistent maternal sau în case și apartamente de tip familial.

Cu teama de ieșire din sistem se luptă și mulți dintre participații la Marșul Îngerilor, unii dintre ei foști „copii ai lui Ceaușescu”, alții autointitulați „din garda veche”, care au prins greul din viața în instituțiile nouăzeciste, și cei mai tineri, ca Andreas Elgard Jensen, un tânăr de 24 de ani, președinte al Consiliului Tinerilor Instituționalizați, organizație care militează pentru autoreprezentarea copiilor și tinerilor care cresc în grija sistemului de protecție a copilului.  

În aceeași dimineață a zilei de Moș Nicolae, Andreas a inaugurat cel mai recent proiect al organizației pe care o conduce: un centru pentru deprinderi de viață independentă pentru copiii și tinerii instituționalizați, deschis în parteneriat cu Direcția Generală pentru Protecția Copilului Sector 3 într-un apartament de bloc. Andreas crede că unul dintre „cele mai urâte vise ale unui copil instituționalizat este ziua în care trebuie să plece”, așa că a lucrat împreună cu echipa lui vreme de un an pentru a găsi o autoritate cu care să se partenerieze pentru a îmblânzi această frică. Crede că pot face asta printr-un spațiu în care să ofere asistență juridică, consiliere vocațională, ateliere pe teme de la cum se schimbă un bec până la ce înseamnă un contract de muncă, întâlniri cu tineri care au părăsit sistemul, dar și o linie telefonică de urgență la care copiii din toată țara să poată semnala abuzurile din partea personalului sau a colegilor.

Participanții la Marșul Îngerilor își pasează microfonul de la unii la alții pentru a spune câteva cuvinte. Primul e Andreas care le explică de ce s-au adunat în acea seară friguroasă și-i invită la un minut de reculegere. Tac cu toții, cu zgomotul traficului de seară în fundal.

Ministrul Muncii, Violeta Alexandru, se apropie tăcută de grup secondată de Mădălina Turza, preşedinte al Autorităţii Naţionale pentru Drepturile Persoanelor cu Dizabilități, Copii și Adopții. Nu vrea să întrerupă momentul, dar Andreas îi întinde microfonul iar alt participant îi oferă o lumânare aprinsă.

„Este nevoie de pasiune și multă muncă ca să poți să sprijini pe cineva care a trăit într-un centru să aibă încredere în el”, spune Alexandru.

Ministrul se scuză că nu vrea să facă politică, îi asigură pe tineri că ușa ministerului le este deschisă pentru a evalua împreună calitatea sistemului de protecție și își încheie discursul după șase minute cu mulțumiri: „Vă mulțumesc că trageți acest semnal de alarmă pentru opinia publică. România este din păcate în urmă cu tot ce înseamnă oferirea de servicii care să sprijine integrarea în societate a persoanelor vulnerabile. În concret, viața nu s-a schimbat prea mult față de acum 5 ani, 10 ani, 30 de ani”.

Miracolul sunteți voi care ne trageți de mânecă și ne amintiți că undeva acolo este un copil dintr-un centru care așteaptă să luăm o decizie.

Pe rând, mai mulți participanți doresc să ia cuvântul. Virgil Bălan vrea să fie scurt: „Prefer să nu vorbesc prea mult, fiind un moment comemorativ prefer să trăiesc emoțiile într-un mod autentic. Să tragem împreună semnalul că e nevoie de îmbunătățirea serviciilor sociale pentru această categorie. Să ne întâlnim în momente mult mai funcționale și productive pentru copii.” Vișinel Bălan, fratele lui, le spune că se gândește la colegii pe care i-a pierdut în cei 25 de ani de instituționalizare și la furia pe care a trăit-o când a trebuit să-și ia rămas bun de la ei.

Vasile Porumbaru se prezintă ca „un fost tânăr crescut în sistem” care de 16 ani conduce o organizație în județul Prahova.

Singurul drept pentru care am luptat a fost momentul când părăsim sistemul: unde ne ducem, ce facem, cui ne adresăm. Credeți-mă că am găsit uși închise, discriminare, ignoranță. Dar fiind o persoană care iese pe ușă, intră pe geam, nu m-am lăsat și am găsit o alternativă de locuire pentru cei care părăsesc sistemul: internatele școlare care stau goale, racordate la curent și apă în timp ce oamenii stau în canale. Ori de câte ori îmi amintesc de aceste lupte cu administrația noastră, îmi dau lacrimile.

Se uită la cei câțiva adolescenți veniți la marș împreună cu o educatoare și vorbește nescăpându-i din ochi: „Tinerii trebuie să simtă că au parte de o viață demnă, nu de tratamentul de care am avut noi parte în vechiul sistem. Trebuie să recunosc că suntem unii care încă suferim și avem traume. Sper ca pentru cei noi să existe sprijin ca să aibă parte de o integrare frumoasă, demnă. Pentru că vorbim de vieți omenești.”

Rendo Bot se prezintă și el ca tânăr din „vechea gardă” care a trăit la rândul lui discriminare și răutate din partea profesioniștilor care lucrau în sistemul de protecție. Cu ochii la reprezentanții autorităților, Bot apasă fiecare cuvânt:

Cred că este important ca Guvernul României, indiferent de culoarea lui politică, și Parlamentul României să recunoască în mod public și să-și ceară scuze pentru că instituționalizarea copiilor este o rană gravă pe obrazul României, așa cum sunt și comunismul și Holocaustul și alte fenomene sociale grave. O rană pe care dacă nu vom reuși să o înțelegem și să o recunoaștem public, nu ne vom putea vindeca. Vă rog să duceți acest mesaj cu voi și poate într-o zi să ne întâlnim și în Parlament, nu doar în stradă.

Cu nasurile înghețate, participanții la comemorare ar vrea să-și ia la revedere, dar cineva mai vrea să spună câteva cuvinte.

„Nu știu dacă mi-ați văzut povestea pe Recorder. Este vorba despre după 18 ani”, le spune Viorel. „Sistemul te crește, are grijă de tine, după care e un pic mai dificil. Eu îmi doresc din tot sufletul ca indiferent că au sau nu dizabilități, tinerii să fie pregătiți pentru acea viață independentă. Asta e cel mai dificil. La 21 de ani când am ieșit din sistem nu știam să curăț un cartof. Cu ajutorul ONG-urilor am reușit să merg mai departe, dar îmi doresc ca și statul român să facă ceva în sensul ăsta.”

În aplauzele celorlalți, Andreas cere microfonul pentru ultima dată: „Mulțumesc, Viorel, că mi-ai ridicat mingea la fileu! Astăzi de dimineață am inaugurat Centrul pentru Dezvoltarea Deprinderilor de Viață Independentă. E o reușită de a face ceva dincolo de activism, concret. A ne sufleca mânecile de la curățat cartofi la cum să faci o cerere pentru locuință, pentru acte de identitate și așa mai departe”.

„Așa! Despre asta e vorba!”, aplaudă Viorel.


Acest articol a fost publicat în cadrul proiectului Școala9, creat de DoR și BRD – Groupe Société Générale.

Ți se pare important ce ai citit?

Dacă ce citești te ajută, cumpără un abonament digital. E cea mai directă formă de susținere pentru munca noastră. Om cu om, vom strânge o comunitate care nu doar va fi un garant al sustenabilității, ci și una care contribuie și ne sprijină în a răspunde nevoilor prin povești despre cum muncim, cum relaționăm cu mediul, cum putem schimba educația, cum putem construi o societate mai echitabilă, cum putem trăi mai echilibrat.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *