Nu este de ajuns să-ți faci treaba, este important să-ți pese de povestea pe care o auzi

Alina Bordas-Mohorea este psihoterapeut și psiholog clinician, cu o experiență de șase ani în lucrul cu victimele violenței în familie. Lucrează din 2009 la Agenția Adventistă pentru Dezvoltare, Refacere și Ajutor – A.D.R.A. Romania în Centrul de Primire în Regim de Urgență a Victimelor Violenței în Familie. Crede că o lume în care inegalitatea de șanse primează poate fi modelată, astfel încât să devină un mediu propice pentru dezvoltarea generațiilor de mâine.

Aud adesea din partea cunoscuților sau reprezentanților unor instituții scuze pentru lipsa de reacție în cazurile de violență în familie: „Abuzul domestic este o problemă ce nu ne privește, este între parteneri, iar ei acum se ceartă, acum se împacă”, „Sigur nu și-a îndeplinit îndatoririle de femeie, să stea acasă, să calce, să facă mâncarea, altfel nu ar fi bătut-o”. Ideea că nu este problema noastră, ne face să stăm deoparte și să ne prefacem mai degrabă că nu există, astfel nu ne expunem, nu riscăm nimic, ci doar ne complacem într-o societate care nu mai este sigură. Și devenim pe zi ce trece mai toleranți la violență, deși vorbim zilnic de drepturile omului, adică ale noastre, mai puțin ale celorlalți.

De cele mai multe ori, scenele de violență au loc în spațiul privat, acasă, unde nu poți intra ca să iei apărarea cuiva. Dar au loc abuzuri și în stradă, în mijloacele de transport. Ai văzut vreodată o asemenea scenă, când un bărbat lovește o femeie sau țipă și o îmbrâncește? Te-ai luptat cu întrebarea „eu ce aș putea face?” și negăsind răspunsul cel mai potrivit, te-ai retras? Am auzit de-a lungul activității mele în centru mărturii ale unor victime care au fost lovite în stradă fără a interveni cineva. Dacă afară, cu zeci de trecători nu intervine nimeni, oare victima va fi mai tentată să creadă că va scăpa vreodată de abuz sau mai degrabă nu? Victimelor li se întărește convingerea că nu au scăpare, că nimeni nu le poate ajuta să iasă din prăpastia în care se afundă zilnic. Ce ai putea face, ca trecător, dacă ai fi martor la o asemenea scenă? Să contactezi Poliția! Nu contează dacă cei doi se împacă ulterior, dacă pare că ea ar fi făcut ceva care să-l supere pe el! Nu îți cere nimeni să intervii și să-ți pui viața în pericol, dar poți lua atitudine și să condamni abuzul doar cu un telefon, fără analize ale evenimentelor sau emiterea unor prejudecăți.

Dacă în 2009, în adăpostul A.D.R.A. România, au fost adăpostiți 53 de femei și copii, în 2014, până în luna august, au fost găzduiți 57. Numărul victimelor care declară abuzul este în creștere, dar cu greu este schimbată o mentalitate pe care, de data aceasta, o au victimele: „la ce să declar, dacă oricum nu are nimeni ce să-i facă?”. Eforturile noastre și ale organizațiilor partenere au fost concretizate în modificarea legislativă din 2012, Legea 25 și introducerea ordinului de protecție.

Serviciile încep să se completeze, lucru pe care ni l-am dorit de mult timp. În București, în 2014, numărul centrelor pentru victimele violenței în familie este în creștere față de anii trecuți, iar victimele au tot mai multe posibilități de a fi sprijinite. De la înființarea centrului, am dezvoltat relații de parteneriat durabile cu instituții publice, ca Poliția Capitalei, Primăria Capitalei, Direcția Generală de Asistență Socială a Municipiului București, Inspectoratul de Poliție Ilfov, dar și cu alte ONG-uri (Asociația Solwodi, Fundația Sensiblu, Asociația Anais, Asociația Diaconia etc.). Cea mai mare dificultate a noastră este să alegem cazurile, având în vedere că, deși sunt mai multe adăposturi, a crescut totuși și numărul victimelor care aleg să vorbească despre abuz. Lucrăm cu liste de așteptare în anumite perioade și suntem nevoiți să alegem cazul care pare a fi cel mai grav sub aspectul violenței, deși nu înseamnă că tratăm superficial altele. Pentru cazurile pe care nu le putem găzdui, încercăm să identificăm totuși o soluție, prin partenerii noștri.

Ultimele întâlniri de lucru la care am participat au fost cele organizate de Poliția Capitalei, la care au fost invitate atât ONG-uri, cât și reprezentanți ai Departamentului pentru Egalitate de Șanse între Femei și Bărbați, din cadrul Ministerului Muncii. S-a discutat despre pașii pe care îi face fiecare instituție implicată în problematica violenței în familie, despre preconcepțiile care există în rândul personalului ce oferă serviciile către victime. De asemenea, s-a subliniat importanța depunerii unor propuneri legislative cu privire la implementarea ordinului de protecție (emiterea ordinului de protecție de urgență, punerea în aplicare imediată a acestuia, dispunerea de măsuri penale pentru încălcarea ordinului).

Cei care lucrăm cu acest tip de beneficiari, știm că nu este de ajuns să-ți faci treaba, este important să-ți pese de povestea pe care o auzi și să diseminezi informațiile pe care le ai, chiar dacă nu sunt scrise în fișa postului. Mă gândesc la polițiștii care ne contactează pe noi și alte centre pentru a vedea dacă sunt locuri de găzduire pentru cazurile care ajung la dânșii; la direcțiile de asistență socială care nu au un adăpost specific, dar găsesc locuri și pentru aceste cazuri, în măsura în care este posibil; la noi, cei care lucrăm în adăpost și care, dacă nu mai avem capacitate de primire, accesăm partenerii pe care îi avem până ajungem la o rezolvare.

Din păcate, sunt și situații care ne întristează. Încă din 2009, am tot auzit mărturii ale doamnelor adăpostite la noi și în alte centre referitoare la reacția polițiștilor: sunt descurajate în a depune plângeri, în ideea că oricum vor fi retrase sau tot tu vei plăti amenda soțului; victime ce nu știu cum ar putea să le ajute mai departe o plângere și care și-o retrag pentru că nu au sprijin și nu cunosc drepturile pe care le au; sunt organizații nonguvernamentale care militează și oferă servicii victimelor pe parcursul unei finanțări, iar în lipsa ei, dispar și serviciile specifice; problemele juridice în a obține un ordin de protecție și dacă a fost obținut, dificultatea de a fi implementat; sunt cazuri în care urmărirea penală pentru lovire nu este începută, deși dovezile par a fi suficiente pentru aceasta. În 2013, a fost găzduită o doamnă în adăpostul nostru cu 11- 12 zile de îngrijiri medicale căreia i s-a respins dosarul pentru ordin de protecție. În urma recursului, a fost instituită această măsură, ce a fost încălcată după trei luni. A fost eliberat un nou certificat medico-legal cu 8-9 zile de îngrijiri medicale, s-a solicitat un alt ordin de protecție după expirarea primului, însă al doilea nu a fost acordat inițial decât pe o perioadă de două luni. Întregul demers a fost anevoios, încărcat de panică, deznădejde, ambivalențe. Experiența avută a determinat-o pe doamnă să se izoleze, să renunțe la locul de muncă, să limiteze contactele cu prietenii. Distanțarea de fiul său (major) a fost foarte dureroasă. S-a văzut uneori pusă în situația de a alege să facă anumite demersuri împotriva fostului soț fără susținerea fiului și reproșuri din partea acestuia, măsuri ce vizau doar siguranța personală. Lupta emoțională a fost epuizantă, dublată de dificultatea de a continua pașii juridici pentru susținerea măsurii de protecție (termenele de judecată lungi, adunarea dovezilor, instituirea măsurii pe perioada minimă). La câteva luni de găzduire, s-a mutat din adăpost, după ce a reușit să obțină al doilea ordin de protecție pe șase luni (după ce a făcut recurs la perioada inițială de 2 luni).

Cazul prezentat aduce în discuție o problemă gravă: ordinul de protecție nu este dat de instanță în regim de urgență. Din experiența noastă din adăpost, perioadele sunt de la 2- 3 săptămâni, la peste două luni, ceea ce îngreunează toate celelalte etape: recuperarea psihică a victimei se face cu dificultate având în vedere că nu se simte protejată în primul rând fizic. Cererea pentru ordin nu este analizată de urgență de judecători, iar dacă se admite cererea, punerea în aplicare durează până la câteva săptămâni (redactarea hotărârii și trimiterea către secțiile de Poliție este mult întârziată, putând dura până la o lună). În acest timp, victima este nevoită să se protejeze singură pe ea și pe copiii ei, motiv pentru care părăsește casa, chiar și dacă este a ei și se întoarce după luni de zile, când poate aceasta este distrusă deja. Am în minte un caz găzduit în adăpost, în care doamna și-a părăsit casa, proprietate personală (moștenire de la părinții săi), până la obținerea unui ordin de protecție. Soțul a rămas în locuință, demersurile au durat câteva luni de zile, iar la întoarcerea în locuință, aceasta nu mai era funcțională: fusese debranșata de la lumină, apă, gaze, toate țevile și centralele din casă erau distruse. Luni de zile această femeie s-a luptat să obțină un ordin de protecție, iar când l-a obținut, casa ei era distrusă.

Fiecare putem contribui la reducerea fenomenului violenței în familie: ca trecători, putem anunța Poliția când observăm cazuri de violență pe stradă; ca organizații nonguvernamentale, putem face propuneri legislative și presiuni astfel încât ordinul de protecție să fie într-adevăr o măsură de protecție și de ajutor pentru victimă; ca reprezentanți mass-media, putem încuraja oamenii să reacționeze la situații de abuz.