Oricine poate cădea victima tentației de a deveni agresor cu cei mai iubiți oameni

Sonia Ghiță este psihoterapeut și a consiliat de-a lungul timpului peste 100 de femei care au ieșit din relații abuzive.

A ieși dintr-o relație toxică, așa cum este cea care are la bază comportamente abuzive (mă refer la toate tipurile de abuz: fizic, emoțional, sexual, financiar, psihologic) înseamnă să poți să depășești o dependență care îți este la fel de familiară ca aerul pe care îl respiri.

Câți oameni ați auzit să spună cât de ușor este să renunțe la o dependență nesănătoasă precum fumatul? Cu toate că nu este benefic pentru ei, continuă să perpetueze acest comportament de risc, bazat pe o dinamică inconștientă, de pe urma căruia pot obține anumite beneficii. La fel și în relațiile toxice; sunt dăunătoare, însă la un nivel inconștient există o serie de mecanisme care consideră că în cadrul acestei relații persoana își satisface anumite nevoi (și putem să ne referim atât la mustrări de conștiință, sentimente de culpabilitate, auto-sabotaj, pedepse, cât și dificultăți financiare sau des invocatele sacrificii pentru alți membri implicați, cum ar fi copiii).

Încă de timpuriu, părinții contribuie la construirea identității de sine, a Eului personal al copiilor lor. Dacă părinții, la rândul lor, au întâmpinat în viață traume (de orice natură) pe care nu le-au integrat sănătos în structura personalității lor  ajung să influențeze dezvoltarea personalității copiilor lor într-un mod nesănătos și instabil. Le induc scenarii de viață care să împlinească nevoile nesatisfăcute ale părinților. Astfel acești copii ajunși adulți intră în relații prin prisma acestor inducții inconștiente, ca și când ar trebui să repare trauma părinților, cea care în trecut nu a putut fi depășită chiar de ei. În acest context la copilul adult pot apărea nevoi contradictorii de vinovăție, auto-sabotaj, drept caracteristică a propriei personalități.

În ultimii cinci ani am observat lucrând cu femei care au trecut prin relații abuzive că atașamentul față de omul care le-a pricinuit toată suferința este incredibil de puternic. Este ca o forță magnetică ce le atrage înapoi de fiecare dată, alimentate fiind de promisiunile deșarte făcute, alături de speranța din sufletul femeilor că lucrurile se vor schimba.

Căutând soluții sănătoase pentru combaterea comportamentelor toxice recomand un prim pas, unul dintre cei mai importanți de altfel: distanța; adică a ieși fizic din relație. Plecarea de lângă partener, deși dificilă, poate aduce multă claritate în gândirea victimei și șansa de a se confrunta cu proprii demoni (teama de singurătate, depășirea atașamentului copleșitor față de partenerul agresor, câștigarea propriei autonomii, construirea unui exemplu de urmat pentru copii). Da, spun șansa, pentru ca într-adevăr asta reprezintă: șansa de a regăsi drumul către sine, îndepărtând toate toxinele acumulate de-a lungul anilor, prinsă într-o dinamică ce are drept consecințe pierderea propriei identități și asumarea unei măști a femeii slabe, dominate, lipsită de personalitate, un executant. Am cunoscut o astfel de femeie, o femeie care cum a călcat pragul ușii nu a ridicat privirea din pământ. Își asumase de mult neputința de a schimba ceva în viața ei. Felul înțelept în care vorbea despre ce reprezintă viața ei, sub teroarea unui om care nu a știut niciodată să-și deschidă sufletul, mă cutremura cu fiecare cuvânt pe care îl rostea. Asistând la frământarea ei despre ce se va întâmpla cu viața fetiței sale de șase ani, căci la speranța unei vieți mai bune pentru ea renunțase de mult, îți devine aproape imposibil să nu te simți cuprins de emoții puternice și de întrebări contradictorii: De ce nu pleacă? De ce nu acționează diferit? De ce nu luptă? Răspunsul este: neputința! I s-a spus de atâtea ori că nu e în stare, că nu poate face, că nu va reuși nimic din ce și-a propus încât a ajuns să creadă asta despre ea și să acționeze în consecință. Speranța se naște atunci când realizează că nu-și dorește o astfel de viață pentru fiica ei. Iar prima care trebuie să schimbe ceva e chiar ea.

Acest pas important în procesul de recuperare și re-împuternicire al victimei constituie fundamentul tratării „simptomului”, nu și al „cauzei”, în lupta pentru independență. E ca și când ai lua un antiinflamator pentru durere, fără a trata cu antibiotic și „infecția”. Găsesc a fi relevantă această diferențiere, deoarece în practica mea, am întâlnit numeroase cazuri în care femeia părăsește căminul abuziv, pleacă din relația co-dependență, pornind aparent autonomă  pe un drum inițiatic. Cu cât se aventurează mai mult în noua viață și se îndepărtează de cea veche, devine tot mai conștientă de eforturile necesare pentru a susține această schimbare și pentru a depăși vechile tipare. Trebuie văzută imaginea de ansamblu pentru a obține rezultate durabile și pentru a putea ajuta cu adevărat oamenii să recapete controlul asupra propriei vieți. Altfel vor reveni la același tipar abuziv al relațiilor cu dinamica inconștientă ante-menționată, fără a vindeca durerea. Mai concret, devine foarte important grupul de apartenență, integrarea din punct de vedere profesional și social a acestor victime și desigur angajarea lor într-un proces terapeutic de lungă durată (individual sau de grup).

Pentru început, educația, accesul la informație (materiale puse la dispoziție în secțiile de poliție, farmacii, școli, spitale) ar reprezenta una dintre soluțiile necesare în creșterea gradului de conștientizare asupra fenomenului despre care vorbim, făcând pași în diminuarea lui. Multe dintre persoanele agresate nu conștientizează adevărul crud pe care-l trăiesc, astfel că nu își pot asuma luarea unei decizii dacă se îndoiesc de realitate. Educarea publicului despre ce înseamnă o relație abuzivă ar putea crește numărul oamenilor care să poată identifica în ei înșiși, cât și în ceilalți comportamentele de victimă sau de agresor.

Iată cum reușește sistemul public din Olanda să afle și să contorizeze cazurile de violență în familie, atât verbală cât și fizică. Autoritățile investighează orice sesizare asupra comportamentelor abuzive în cadrul familiei. Un caz concret a fost soluționat în momentul în care o femeie află în pragul unui divorț furtunos, devenise abuzivă în comportamentul față de proprii ei copii. Cu ajutorul profesorilor, autoritățile au fost sesizate, și într-un mod pașnic și competent, femeia a primit suport psihoterapeutic în timp ce copiii au fost plasați temporar cu bunicii. După ce același organ de autoritate a verificat reabilitarea mamei în cauză, familia a fost reunită și cazul închis. Concluzia este că oricine poate cădea victima tentației de a deveni agresor cu cei mai iubiți oameni din viața noastră, însă fiecare ar trebui să aibă șansa la reabilitare, uneori chiar și după o scurtă pauză și puțină distanță. Recomandarea mea este ca atunci când simțiți că vă îndepărtați de căldura cu care obișnuiați să interacționați (nu este o normalitate să țipăm, a nu se confunda cu fermitate; nu este o normalitate să apelăm la intimidare sau violență fizică, a nu se confunda cu autoritate) cu copiii sau soțul/soția să vă îndreptați către un consilier care vă poate ajuta.