Violența domestică nu este o eroare statistică! Pasivitatea noastră creează tragedii!

Simona Voicescu este Fondatoarea și Președinta Asociației Necuvinte, absolventă a Facultății de Drept, s-a implicat mai mult de 10 ani în programe naționale și internaționale dedicate incluziunii sociale a categoriilor defavorizate.

La fiecare 2 zile, o femeie este ucisă în România din cauza violenței în familie.
Nu avem, în acest moment, o statistică reală care să ne prezinte adevărata mărime a acestui fenomen în România. Crima este singura statistică garantată.
Motivul este lipsa corelării datelor de la apelurile primite la 112, la plângerile depuse și retrase de la secțiile de poliție, numărul certificatelor medico-legale emise și a ordinelor de protecție emise, cât și a celor respinse. Fiecare dintre instituțiile mai sus amintite, au statistici referitoare la infracțiunea de violență, dar acestea nu sunt corelate între ele, incât să putem să știm clar ce procent din aceste numere este referitor strict la violența împotriva femeilor.
75,7% dintre români consideră că o femeie abuzată poate, în orice moment, să plece din mediul abuziv. (Sursa: 2013 -”Barometrul de opinie publică – Adevărul despre România” – INSCOP Research)
Realitatea ne arată că deși persoanele abuzate fac demersuri de a părăsi partenerul abuziv, de cele mai multe ori, sunt nevoite să se întoarcă ‘acasă’. Motivele sunt multe, de la lipsa locurilor de muncă pentru femei în general, pentru femeile care și-au petrecut ultimii ani fiind casnice sau trecute de vârsta de 40 de ani în particular, până la lipsa unei locuințe sau a posibilităților de întreținere după perioada plecării din adăposturile existente, greutatea cu care se implementează ordinul de protecție, faptul că firmele de securitate și pază private au mai multe posibilități de intervenție decât cele permise de regulamentele interne de funcționare ale Poliției Române și nu în ultimul rând, pentru că societatea românească este înca una tradițional patriarhală, care judecă o femeie singură când iși părăsește partenerul împreună cu copiii ei, indiferent de motivele pentru care face asta.
Violența în familie, hărțuirea, abuzul, violul, sclavia sexuală, fac parte dintr-o normalitate istorică, dintr-o educație a zeci de generații, în care femeia a fost vazută strict ca o utilitară, al carei rol este doar de a procrea și îngriji casa.
Sunt mai puțin de 100 de ani de când femeile au dreptul de a vota și cu toate acestea, în țări ca India, Iran, Irak, Afganistan, Pakistan, în 2014 înca se mai practică mutilarea genitală, ucisul cu pietre în numele unor credințe barbare și dreptul de viață și de moarte al soțului asupra soției.
Trebuie să învățăm să acceptăm și să respectăm în mod egal religia, tradițiile etnice și drepturile omului, nu ca pe contradicții între ele, ci ca pe completari firești într-o societate care tinde către normalitate, la fel cum scrierile religioase ne spun că este un păcat să ucizi, la fel Codul Penal ne spune că violența în familie este o infracțiune pedepsibilă cu închisoarea.

În România anului 2014, unei femei absolventă de studii superioare, proprietară a unui apartament în București, o mașină și un mic cont de economii la bancă, societatea îi transmite ca ar fi putut să evite ceea ce i s-a întâmplat, ar fi putut pur și simplu să plece din relația abuzivă, așa că nu are dreptul să se plângă, sa ceară ajutor. ‘Ar fi trebuit să-i fie rușine să sune la poliție, ce o să spună acum colegii ei de muncă sau vecinii?’… Si totuși, a avut puterea de a cere ajutor și pentru asta a fost umilită și călcată în picioare timp de mai bine de 2 ani de zile atât de către instituțiile cu atribuții în domniu ale statului, cât și de către ONG-uri și opinia publică. Ea este doar una dintre femeile pe care Asociația Necuvinte le-a ajutat de la înființare prin echipa noastră si prin parteneriatele pe care le avem.
De la ridicarea unui permis de port-armă a unui soț abuziv care făcea instrucție cu soția și cele două fiice ale sale în fiecare noapte, cautări de locuri de muncă, consiliere psihologică și juridică, încercăm să ne dezvoltăm serviciile încât să putem ajuta cât mai multe persoane. O doamnă, angajată a Palatului Parlamentului, care a mâncat bataie timp de 20 de ani de la soțul ei și nu a cerut niciodată ajutor pentru că a fost educată să îndure și pentru că familia ei n-ar mai fi vorbit niciodată cu ea dacă ar fi cerut ajutorul și s-ar fi împotrivit unei ‘normalități’ bolnave, iar acum este prea târziu – soțul ei fiind prea bolnav ca să o mai poată abuza, așa că “Mergem cu Dumnezeu înainte, doamnă!”
Pentru ea și alte sute de femei din România, ONG-uri și instituțiile statului trebuie să continuie și să accelereze lupta pentru schimbare. Trebuie sa implementăm un sistem național de urgență care să includă și o linie telefonică non-stop adresată victimelor violenței în familie, trebuie să deschidem mai multe centre pentru victimele abuzurilor, care să poată oferi servicii integrate pe perioada în care aceste persoane sunt cazate, de la consiliere psihologică și servicii medicale atât pentru ea cât și pentru minorii aflați în îngrijirea ei, până la asistență juridică, cursuri de reconversie profesională adaptate nevoilor actuale ale pieței și metode alternative de terapie care să elimine eticheta de victimă cu care aceste femei rămân uneori toată viața.
România trebuie să înceapă să-și educe băieții că a fi bărbat nu înseamnă mai mult, mai bine, superior decât o femeie. Suntem născuți egali, diferențele în rău și foarte rău le învățăm pe parcurs pornind chiar din sânul familiilor noastre.
Într-o lume ideala, spre care sper să ne îndreptăm, am reacționa la fel de contrariați când am auzi că un copil a fost harțuit la școală, o femeie acostată pe stradă sau o mamă abuzată chiar de cel în care are cea mai mai încredere, în familia ei, cum reacționăm când un personaj politic dintr-o oarecare formațiune politică face declarații care sfidează orice logică elementară.