Anii în care am început să mă pierd pe mine

O boală psihică a început să-mi fure cine sunt, puțin câte puțin. Mă lupt cu ea de patru ani și încă n-am câștigat nimic înapoi.

Mădălina are 28 de ani și ultimii 4 i-a petrecut în ceea ce numește un coșmar. A început cu o depresie care a îndepărtat-o de sine. A oscilat între stări și tratamente și dorința de-a încheia cu totul.

Acest text conține gândurile și detaliile tentativelor ei de suicid. Evită-l dacă va reactiva traume. Le publicăm pentru a arăta ce înseamnă să fii prizonier al unor porniri pe care nu le înțelegi și pe care adesea nu le poți controla.

Mădălina ne conduce prin experiența ei, pentru că știe că nu e singura. Suntem și alții acolo sau suntem alături de oameni care se simt captivi în propria minte. Ca să te alături Mădălinei în această călătorie, apasă pe butonul de mai jos.

Continuă. ↓

Mai 2020

Mi-a luat minute bune să îmi dau seama că sunt încă vie, în ciuda încercării mele calculate de a muri. Dar când am deschis ochii în camera de spital, cu privirea în tavanul coșcovit, mi-am dat seama că sunt tot în iad. Același. Cu moartea mă împăcasem, dar cu a da greș la a muri nu mă puteam descurca la fel de ușor.

Să fiu sinceră, binecuvântarea adusă de coma în care fusesem timp de două zile a fost a naibii de odihnitoare.

Dar când m-am trezit, liniștea a adormit.

Mi-am coborât privirea și-am observat că sunt strâns legată de pat, de mâini și de picioare, cu fâșii albe, subțiri de bandaje. Aveam extremitățile vinete și printre secvențele de realitate mă tot loveau imagini bizare, de parcă aș fi văzut amintirile altcuiva. Mă zbăteam pe un pat, imobilizată de mai multe persoane în halate albe, care mă bruscau când încercam, printre gemete și mârâieli, înecându-mă cu dracu știe ce, să desprind lichidul care-mi curgea din nas și care se transformase în niște țepușe solide de culoarea ambrei.

„Hai, termină odată! Termină, auzi? Ei, ești cum ești și nici așa nu te potolești”, și apoi cineva m-a smucit din nou de mână. Când în sfârșit au smuls ce aveam în nas, am țipat de durere și asta a fost. Nu le-aș recunoaște oricum vreodată chipurile, dar devenisem conștientă că amintirile îmi aparțin și sunt din timpul lavajului gastric, pe care mi-l amintesc ca și cum aș fi trăit o experiență extraterestră.

Îmi zvâcneau tâmplele și îmi simțeam mâinile și picioarele amorțite, dar cel mai tare mă durea bazinul, din cauza poziției în care fusesem imobilizată în timpul lavajului. Aveam picioarele depărtate într-un unghi nefiresc, prinse de o parte și de alta a patului cu câte două fâșii făcute noduri. După două zile de stat în aceeași poziție nenaturală, corpul meu s-a trezit într-un protest violent, cu junghiuri și înțepături resimțite peste tot. Mă simțeam ca și cum fiecare membru era gata să se desprindă.

Mă uitam amețită la ceasul de pe peretele din fața mea, pe care pica lumina din hol. Eram tot acolo și două ore mai târziu, cu ochii la ceas. Din când în când încercam să adorm, dar mă trezeam des din cauza durerilor, care deveneau din ce în ce mai ascuțite. Pe lângă asta, sonda îmi provoca niște usturimi teribile în zona intimă.

În jurul orei șapte, am primit prima vizită din partea unui doctor tânăr, brunet, cu sprâncenele stufoase și față suptă.

„Te-ai trezit acuma, ah? Că ne-ai mâncat zilele.”

Tot atunci s-a ridicat și asistenta însărcinată cu supravegherea mea și-a oftat dându-și ochii peste cap. Habar nu aveam ce voiau să spună, iar când am deschis gura mi-am dat seama că nu puteam vorbi, pentru că sunetele care ieșeau semănau a cuvinte, dar nu tocmai. Cumva am reușit să mormăi suficient de clar cât să mă fac înțeleasă.

„Nu-ți dau drumul deloc, nici măcar la picioare. Lasă, că nu te doare așa tare, nu te mai plânge atâta.” L-am rugat iar și m-a privit încruntat. Continuând conversația cu asistenta, mi-a desprins bandajele care-mi țineau piciorul stâng prins de marginea patului. Chiar și-așa, cu un singur picior liber, după o rotire de șold am simțit cu o intensitate covârșitoare cum mi se rearanjează toate oasele și mușchii din corp.

După ce doctorul a plecat, asistenta, probabil impresionată de expresiile mele chinuite, a verificat mai întâi punga de urină, apoi s-a apropiat și mi-a spus: „Eu îți dau drumul, dar ești cuminte, da?”. Am dat din cap aprobator, iar ea mi-a desfăcut, rând pe rând, toate bandajele care mă țineau lipită de pat.

Primul lucru pe care l-am făcut odată ce am putut din nou să mă mișc a fost să merg la baie, cu punga de urină într-o mână și suportul pentru perfuzie în cealaltă. Nu am apucat să mă așez pe tronul WC-ului, că asistenta era deja în pragul ușii.

„Ai zis că stai potolită, acuma ce faci?”.

„Simt că am infecție urinară și îmi face bine să stau puțin aici”, i-am zis.

S-a proptit în ușă, fixându-mă cu privirea. Am privit-o și eu câteva clipe, apoi mi-am pus resemnată capul între genunchi, gândindu-mă la cum m-aș putea totuși sinucide într-o baie mică de tot în care există doar un vas de toaletă. M-am întors în cameră cu același disconfort, iar asistenta mi-a spus că urmează să fiu mutată în salon.

Eram distrasă de la sentimentul apăsător al lumii paralele, sterilă emoțional, din salonul de spital în care mă aflam și de țârâitul telefonului care suna aproape continuu, ca o alarmă de incendiu. La fiecare zgomot lung și țipător mă întrebam dacă vreun apel este despre mine. Ceasul se făcuse 9 și ceva, iar la 11 Sergiu urma să vină să mă ia acasă.      

Timpul s-a scurs deosebit de încet. De plictiseală mi-am smuls branula de la încheietura dreaptă și m-am umplut pe mine și podeaua de sânge, enervând doi infirmieri. De fapt, mă jena din cauza sângelui închegat. Îi rugasem să o scoată de mai multe ori pentru că nu mai primeam nimic intravenos, dar nu mă băgase nimeni în seamă.

Tot de plictiseală m-am dus în holul spitalului, pentru că scăpasem în sfârșit de sondă și puteam merge aproape normal, fără să defilez amețită cu punga cu propria urină în mână. M-am uitat sprijinită de margine cum balustrada scărilor de marmură se continuă în jos încă două etaje. Și atunci am enervat pe cineva, care m-a smuls de acolo și mi-a zis răstit să mă întorc imediat în salon. Nu aveam nicio intenție să mă arunc în gol, eram pur și simplu curioasă, dar, cum de ani de zile obișnuiesc să evaluez fiecare oportunitate de a muri calculând șansele de reușită, asta făcusem, probabil din obișnuință, și-atunci.

Ultimele clipe în salon le-am petrecut dezlipind de pe mine niște rămășițe ale discurilor lipicioase prin care am fost conectată la aparatele de monitorizare câtă vreme am fost în comă. Atunci am auzit: „Dimitriu, vezi că pleci acuma, în vreo 15 minute”. Urma să îl văd pe Sergiu și m-a izbit faptul că nu simt nimic în legătură cu asta. Am continuat să-mi curăț pielea de lipici.

Una dintre asistente mi-a lăsat pe pat o pungă adusă de el, în care erau câteva haine și încălțăminte. M-am îmbrăcat încet și am plecat însoțită de cineva spre ieșire, iar Sergiu mă aștepta, lipsit de expresie, la capătul unui hol întunecat. Nu am schimbat nicio vorbă. Am fost să luăm împreună fișa de externare și am luat-o pe jos spre casă.

Lumina era mult mai puternică afară și mă dureau ochii. Mă uitam încruntată la cer când Sergiu mi-a spus: „Trebuie să ajungă și ai tăi acum. Dar cred că vin doar maică-ta și frate-tu”. Atunci m-am dat un pas în spate și-am început să țip la el în plină stradă: „De ce i-ai chemat pe ai mei? Ce drept aveai, fără să te consulți cu mine?”. Și-am continuat să țip, oricâte argumente logice mi-ar fi oferit, cum ar fi faptul că tocmai mă trezisem din comă, iar apoi am început să plâng. Nu știu acum ce m-a făcut să reacționez așa. Poate rușinea. Poate furia pe care o simțeam față de tot și de toate, care crescuse continuu în ultimii doi ani și care mă transformase într-un monstru.

Când ne-am întâlnit, mama și fratele meu m-au îmbrățișat stânjeniți, am schimbat câteva vorbe ca și cum ne-am fi văzut cu o ocazie oarecare și am mers în casă. Mama a început imediat să facă curățenie și eu tot insistam să o ajut, iar ea îmi tot zicea că trebuie să mă odihnesc.

De fapt, eram amețită și nu foarte coerentă, mi-a spus abia câteva zile mai târziu.

Tot la câteva zile, când apele s-au mai limpezit, mi-am făcut curaj să îl rog pe Sergiu să-mi descrie firul evenimentelor din ziua aceea pe care nu mi le aminteam foarte clar sau chiar deloc și un lucru care mi-a rămas în minte, printre multe altele, este faptul că i s-a spus că am primit avizul de externare de la psihiatrul spitalului. Realitatea este că nu m-a vizitat și nu am avut nicio discuție cu vreun psihiatru de când am deschis ochii pe patul ăla de spital. Iar să evaluezi un pacient după o tentativă de suicid, care încă prezintă risc ridicat de recidivă, câtă vreme este inconștient, nu aș crede că este un protocol valid. Nici să minți familia.

Lucrul acesta m-a mâhnit profund gândindu-mă nu la mine, ci la alții a căror viață este lăsată în vânt, pe care nu-i așteaptă nimeni la ieșirea din spital sau, mai rău, care sunt așteptați de cine știe ce coșmar acolo unde se întorc.


Primăvară 2016

Calvarul meu a început în primăvara lui 2016, când am fost diagnosticată cu depresie severă. Aveam într-adevăr un episod depresiv, dar diagnosticul era cu totul altul, pe care aveam să-l aflu abia mai târziu.

Plângeam în fiecare dimineață cu fața la perete, uneori tăcut, alteori cu vorbe, și mă dureau toți mușchii din corp, dar mă ridicam zilnic și mergeam la birou. Locul de muncă, o agenție SEO, era unul abuziv, iar istoria mea cu abuzurile este una complicată. Mă chinuiam zi de zi cu munca și cu depresia, căreia nu-i atribuisem încă acest nume, pentru că eu nu aveam depresie, ci doar o perioadă proastă. Dar într-o zi de iarnă, la finalul programului, m-am trezit deodată plângând în hohote și-am tot plâns până am ajuns la metrou. Am coborât scările, m-am dus spre capătul liniei și, fără să gândesc, am început un dans simplu: câțiva pași spre margine, apoi înapoi. Nu auzeam nimic, tot zumzetul aglomerației dispăruse.

Îmi auzeam doar gândurile, mai precis pariul pe care-l pusesem brusc și total neașteptat cu mine însămi: „mă arunc sau nu?”, „mă arunc sau nu?”, „mă arunc sau nu?”. Dansam cu pașii indeciși pe ritmul acestor gânduri tot mai aproape de margine, pe marmura udă și alunecoasă. Când am auzit pentru prima oară vuietul metroului și am simțit adierea rece, am închis strâns ochii și am întețit viteza întrebărilor, care mi se puteau citi pe buze. Mă arunc sau nu? Mă arunc sau nu? Mă arunc sau nu?

Dar când metroul a intrat în stație am ieșit brusc din transă și am paralizat în picioare, pe peron. Apoi am țipat surd, cu dinții încleștați, și am fugit spre scări tremurând.

După acest episod, despre care nu am spus imediat nimănui, am acceptat că nu am „doar o perioadă proastă” și am început să merg la psiholog, unde am aflat că sufăr de depresie severă. Nu îmi amintesc precis cât timp am mers la terapie, pentru că am întrerupt-o din când în când, ca orice novice care crede că după câteva ședințe este un om vindecat și se poate descurca singur cu traumele, cu depresia sau cu orice îl împiedică să trăiască o viață normală. Cert este că am revenit din nou și din nou, până când, împreună cu terapeuta mea, am decis că terapia nu pare să fie de ajuns și că ar trebui totuși să văd și un psihiatru.


Iarnă 2017

Aveam 24 de ani când am început medicația psihiatrică, iar tratamentul nu mergea bine. Aveam reacții atipice la antidepresive. Nu prezentam aproape niciodată efecte adverse, dar în primele două-trei săptămâni eram euforică, mă opream pe stradă să admir frunzele copacilor, culorile lor, să ascult sunetele de afară. Într-o zi am stat zâmbind două ore în ploaie, la doi pași de casă, cu mintea complet goală și cu ochii la clădiri și copaci.

Apoi, depresia lovea mai tare decât înainte.

Am trecut, alături de primul psihiatru, prin patru luni de întâlniri și cam tot atâtea scheme de tratament eșuate, apoi am bătut la altă ușă, unde ar fi trebuit să merg de prima dată.

Când am ajuns în 2018 în cabinetul lui Vlad Stroescu eram încă depresivă, cu tendințe de suicid și cu probleme cu somnul, toate acestea deși mă aflam sub tratament. Luam atunci un antidepresiv, un anxiolitic și un antipsihotic. Prima dată am schimbat antidepresivul, apoi am renunțat treptat la anxiolitice și antipsihotice și am început să dorm bine cu ajutorul benzodiazepinelor. O vreme am dus-o așa, respirând doar din instinct, nu că mi-aș fi dorit vreo secundă. Dar nici nu mai aveam în cap gânduri, scenarii și jocuri de rol ce implicau propria-mi moarte de dimineață până seara.

Reveneau uneori, dar eram optimistă, așa cum scriam pe atunci într-un eseu despre sexualitate și mai ales despre traumele mele, pe care l-am publicat aproape un an mai târziu și pe care l-am încheiat cu vestea că eu și Sergiu am hotărât să ne căsătorim.

Habar nu aveam atunci, nici eu, nici el, că ziua de 15 decembrie 2018 avea să fie probabil ultimul moment de normalitate al relației noastre.


Primăvară 2019

Prin ianuarie 2019 am început să nu mă mai recunosc în oglindă. Aveam momente în care mă priveam, fixând ba ochii și gura, ba felul în care se arcuiau sprâncenele, ba întregul chip. Imaginea mi se părea total străină, mă simțeam privită de partea cealaltă a unui geam de-o femeie cu trăsături strâmbe de care parcă nici nu-mi aminteam.

Nu am spus nimănui, dar am început să evit oglinzile din casă, pentru că nu voiam să văd nici o frântură din persoana care, rațional vorbind, știam că-s eu; lipsa conexiunii cu imaginea mea, cea pe care o știau cu toții și cu care altădată mă identificam cu ușurință, era înfricoșătoare. Această senzație de depersonalizare a rămas cu mine multă vreme.

Simțeam că nu mai știu cine sunt și încercam să mă regăsesc prin tot felul de unelte. Cele mai folosite au fost, multă vreme, fotografiile însoțite de descrieri lungi despre sănătate mentală și sexualitate de pe Instagram. Țineam online un soi de jurnal pe care l-am început timid, dar odată cu atenția primită și încurajările celor care rezonau cu ce scriam am devenit tot mai îndrăzneață.


Vară 2019

Am fost dintotdeauna o persoană pe deplin conștientă de sexualitatea ei și mi-am cultivat-o continuu, așa că odată cu pierderea libidoului, cauzată de depresie și de tratamentul psihiatric, am pierdut și o parte importantă a identității mele. În același an am început să pozez nud mult mai des decât o făceam și să postez imaginile online, din nevoia disperată de validare a propriei sexualități. Apoi am început să fiu foarte prezentă pe Instastories, afișând o încredere fantastică în mine, ceva ce nu avusesem vreodată. Uneori cântam, alteori dansam lasciv pe melodii selectate atent și editam clipurile cu efecte psihedelice.

Aveam un debit verbal uneori greu de urmărit. Vorbeam de parcă urma să-mi taie cineva limba, aveam o mie de idei pe secundă, pe care mă opream să le notez pe orice prindeam, și simțeam că viața este în sfârșit grozavă, că sunt cine mi-am dorit întotdeauna să fiu, că pot face orice.

Eram foarte dedicată contului meu de Instagram și răspundeam fiecărui mesaj, mă angajam în conversații cu străini care durau uneori ore întregi. Îmi imaginam, cu grandoare, că cei care-mi scriu cât de curajoasă sunt că vorbesc despre subiecte tabu așteaptă zilnic o nouă postare. Uneori scriam descrieri lungi în engleză și în română și puneam zeci de hashtaguri, sperând ca faima mea, limitată în realitate la o bulă formată din câteva zeci de oameni, să depășească granițele.

În același timp îmi pierdeam prietenii, care nu înțelegeau cine naiba devenisem. Eram când depresivă, obosită și obositoare, vorbind ore în șir și în detalii exasperante despre medicamente, psiholog, psihiatru și despre ce se întâmplă cu mine și cum mă simt, când deveneam agresivă, cu opinii puternice la care nu renunțam până nu ajungeam să enervez pe toată lumea. Mereu m-am identificat însă mult mai bine cu latura mea depresivă, care era de altfel mult mai prezentă și pe care îmi bazam deja întreaga identitate. Dar pentru cei din jur, mi s-a spus, eram copleșitoare prin tristețea și drama cu care veneam la pachet.

Indiferent de starea în care mă aflam, căci episoadele mele erau ciclice, mă refugiam tot mai mult în propriile idei. Renunțasem la job când depresia devenise un adevărat handicap și, odată ce am început să mă simt mai bine, cu un curaj grozav, am hotărât că-mi voi face un butic de haine vintage pe Instagram. Apoi visele mele au crescut de azi pe mâine și mi-am dorit un business în toată regula, într-un spațiu fizic. Nu cândva, ci atunci.

Într-o zi am luat tot centrul la pas și am pozat locații disponibile și numere de telefon. Am stat în fața lor, cu buzunarele goale, dar cu capul plin de idei, imaginându-mi cum ar arăta tapetul negru cu note vintage pe care îl alesesem deja de pe un site internațional pe peretele gol din spate, de care s-ar sprijini canapeaua verde, un pic terfelită dar luxoasă, pe care o salvasem cu gândul că va fi a mea în scurt timp. 


Toamnă 2019

Planul meu, de fapt, nu se mai rezuma la un butic online, nici măcar la unul fizic. Crescuse din nou, cum crește coca pentru gogoși, iar prin toamnă îmi doream să fac un proiect de business și să aplic pentru fonduri europene, ca în scurt timp să îmi dezvolt, în aceeași locație, un atelier de croitorie și să colaborez cu universități de design vestimentar, să le ofer un start în carieră studenților prin crearea unor prime colecții realizate din haine prăfuite ori cu defecte, pe care altfel nu le-ar mai îmbrăca nimeni, reinventate de ei împreună cu mine într-un stil modern.

În felul ăsta ei ar fi adus ceva ce eu nu aveam, și anume talent și viziune de designer, iar eu le-aș fi oferit materiale pentru care nu ar fi trebuit să plătească. Apoi le ofeream procent din vânzări și șansa de a prezenta în cadrul unor evenimente. Planul meu mai trebuia șlefuit, dar gândurile mele nu se opreau aproape niciodată. Ideea mea se baza pe inovație, sustenabilitate, reciclare și, pe deasupra, venea în sprijinul sistemului educațional, așa că nu vedeam niciun scenariu în care aș fi putut da greș.

Aveam nenumărate certuri cu Sergiu, care îmi spunea să iau lucrurile pas cu pas, iar eu țipam spunându-i că-i un nesimțit și că nu mă susține când în sfârșit sunt bine și sunt pregătită să fac ceva pentru mine, pentru noi. Apoi nu-i vorbeam cu zilele, doar îi răspundeam răutăcios în timp ce-mi notam frenetic planurile de business și ideile în agendă.

M-a convins până la urmă să încep prin a vinde haine pe Instagram, cum plănuisem inițial. Îmi doream să comand marfa din Marea Britanie, unde prețul a 60 de kilograme de haine era în jur de 1.000 de euro, suma minimă pentru comandă. Banii nu-i aveam, așa că am adus la limită primul card de credit. Banii rămași pe al doilea card, 2.000 de lei, i-am dat tot atunci pe haine vintage de brand de la un depozit de la marginea Bucureștiului.

Aș minți dacă aș spune că am făcut profit. Am vândut de 4.000 de lei în prima lună, dar continuam să cumpăr haine în prostie. Aveam într-un apartament de două camere trei suporturi de metal care se îndoiau sub greutatea umerașelor, două șifoniere, dintre care unul pus în baie, și nevoie de spațiu pentru alți câțiva saci de haine. Adunasem probabil în jur de 95 de kilograme de țoale în total, cu tot cu cele cumpărate zilnic din second-hand-uri, fără hainele mele personale.

La final m-am ales nu doar cu o aglomerație infernală în casă, ci și cu foarte multe datorii din cauza cumpăratului compulsiv. După aproximativ două luni de alergat pentru colete și livrări, am donat zeci de kilograme de haine și mi-am abandonat mica afacere, deși părea să crească.

Febra cumpărăturilor și visele de mare antreprenoare au luat sfârșit când am intrat într-un alt episod depresiv, însoțit de alte simptome ciudate.


Iarnă 2019

Fiecare zi în casa noastră, încă proaspăt căsătoriți, începea cu o nouă ceartă, iar eu eram din ce în ce mai impulsivă și totodată înecată de-o suferință pentru care găseam de una singură tot felul de explicații.

„Simt că trăiesc viața altcuiva. E foarte ciudat, simt că sunt în corpul greșit și că asta nu e viața mea. Mă simt așa străină aici. Asta nu sunt eu, nici nu mai știu cine sunt”, îi spuneam cu vocea stinsă lui Sergiu, stând cu capul rezemat de perete și cu bărbia ridicată, fără să clipesc. Mă simțeam înfrântă și plângeam mut, fără să mă mișc. Sergiu îmi spunea că mergem la psihiatru și rezolvăm, ceea ce mă înfuria.

Încercasem peste șase scheme de tratament și reacționam pe dos la toate. Toate dădeau greș după maximum o lună, iar lucrurile mergeau de fiecare dată mai rău. Îmi pierdusem cu totul încrederea în tratament.

„Vreau să mor” devenise mantra mea. Mă simțeam singură, lipsită de importanță și-i repetam lui Sergiu că-s inutilă, un eșec, că nu mai sunt în stare de nimic și că viața mea s-a terminat. Plângeam des și aveam două obsesii care mă consumau îngrozitor, până când nu mai eram în stare să mișc nici măcar un membru: Victoria, cea mai bună prietenă din liceu, pe care o iubisem enorm și cu care mă certasem recent, și Andrei, primul meu iubit, un dobitoc abuziv de care mă despărțisem de vreo opt ani și de care mă reîndrăgostisem fulgerător, deși în aceeași perioadă conștientizasem că mă violase în repetate rânduri. Mi-a luat mai bine de zece ani să accept că dacă în timpul sexului plângi, te zbați și-i spui iubitului tău să se oprească, iar el continuă, actul se numește viol. Asta nu mă împiedica să refac playlisturi cu melodiile noastre și să-mi amintesc selectiv, cu ochii umezi, clipele frumoase.

Îl visam des și mă trezeam transpirată, cu așternuturile ude sub mine. Începeam să tremur, apoi amețeam, nu mai vedeam clar, dar îmi auzeam pașii strâmbi și gâfâitul cu ecou și rămâneam fără aer. Respiram cu mâna la gât, de parcă aș fi vrut să împing aerul înăuntru și începeam să plâng sacadat, iar când aveam suficient aer în plămâni țipam de disperare. Ba cădeam direct în genunchi, ba mă târam până mă făceam ghem pe podea și așteptam ca atacul de panică să ia sfârșit.

Același lucru mi se întâmpla uneori și-atunci când o visam pe Victoria, care făcuse foarte clar faptul că nu-și dorește să mai facă parte din viața mea, că ne-am îndepărtat și nu mai avem lucruri în comun, dar și că este peste puterile ei să mă mai înțeleagă. Mi se părea crud, nedrept și mă durea ușurința cu care îmi spunea asta după o prietenie de zece ani. Mi-a luat mult timp să accept respingerea ei, precum și faptul că în punctul acela orice interacțiune cu ea era toxică pentru mine din motive care țineau mai mult de mine însămi.

Omiteam totuși că îmi îndepărtasem toți prietenii în ultimii trei ani și rămăsesem prinsă în problemele mele, care nu se mai terminau. Nu mai ieșeam, nu răspundeam la telefon cu lunile și, pentru că viața mea nu mergea mai departe, îmi era greu să înțeleg că a lor a mers oricum, fără mine.

Când nu aveam atacuri de panică după visele extrem de vii în care apăreau Victoria și Andrei pur și simplu ajungeam să stau în pat toată ziua, într-o stare aproape catatonică.

Aceste lucruri nu se întâmplau permanent, dar erau recurente. Căutam inconștient motive noi să-mi demonstrez că-s singură, că toată lumea m-a părăsit și c-o să mă părăsească și cei care au rămas, că viața nu merită trăită. Eșecul repetat al medicamentelor, depresia care venea în valuri cu tot felul de manifestări noi și chinuitoare ori de câte ori credeam că am scăpat, dar și incertitudinea întărită de faptul că până și psihiatrul meu, în care aveam și am și astăzi încredere infinită, părea uneori încurcat de felul în care răspundeam la medicație, nu ajutau nici ele.

Sergiu era și el depășit, deși citea non-stop ba cărți, ba studii, ba thread-uri întregi pe forumuri despre antidepresive, efecte adverse, terapii, afecțiuni psihiatrice. Dar faptul că nu mai știam cine sunt și nemulțumirile mele față de mine însămi se oglindeau și în relația cu el.

Îi spuneam constant că nu mă mai iubește. Felul nostru de a ne arăta afecțiunea nu a fost niciodată același, dar acum mă afecta mai tare ca oricând, pentru că îmi doream să îmi arate iubire în felul în care aveam eu nevoie să o primesc. „Cum poți să te întorci cu spatele și să dormi când mă auzi plângând?” sau: „Trec zile întregi fără să mă îmbrățișezi. Nici nu vorbești cu mine, mă simt o piesă de mobilier în casa asta”. Eram de altfel convinsă că urmează să mă părăsească, cu atât mai mult cu cât, treptat, și-a schimbat și el comportamentul față de mine.

Scandalurile erau probabil singurul lucru care mă mai făceau să mă ridic din pat. Până când mi-am găsit o altă preocupare, și anume testarea fanteziilor de suicid care-mi rulau aproape permanent în cap. Prima dată am vrut să văd cum se simte înecul, așa că m-am scufundat în cadă și am stat cât am putut sub apă, cu ochii deschiși și lumina stinsă, și-am decis că nu așa îmi doresc să mor. Altădată m-am oprit în fața unei papetării, unde am stat vreo cinci minute nemișcată înainte să intru. Am ieșit de acolo cu un cutter galben, nerăbdătoare să ajung acasă.

Experimentasem deja durerea și avem trei arsuri pe coapsa dreaptă de la trei țigări stinse în carne după o ceartă cu Sergiu, când intrasem într-un soi de transă. De fapt, prima țigară stinsă a fost pentru el, din dorința de a-i atrage atenția, iar următoarele două pentru mine, pentru că doar m-a privit tăcut și lipsit de expresie și-am vrut atunci să simt mai mult și să mă distrag de la angoasă psihică. În plus, sentimentul de durere, mai ales când o controlam eu prin apăsarea și întinderea cu degetul a rănilor arse proaspete, suculente, mi se părea hipnotizant și oarecum excitant.

Cu cutterul, în schimb, am vrut să văd cât de tare dor tăieturile unei lame care taie de cum te-atinge și cât de adânc pot să mi-o împing în încheieturi pe lung, ca-ntr-un ritual de pregătire. Am ajuns acasă și am mers în bucătărie, unde era Sergiu, iar după o țigară fumată în liniște am plecat în living.

M-am așezat pe parchet, rezemată de birou, și-am început să tai mai întâi pe lateralele mâinii stângi. La prima tăietură am tremurat de durere ori mai mult de tragicul situației în care mă aflam și-au început să-mi curgă lacrimile, dar am continuat să tai, iar a doua tăietură a fost mai adâncă. După a treia, aveam deja încheietura plină de sânge și-am tăiat orbește. După fiecare tăietură începeam, în mod straniu, să mă simt mai bine, mai ușoară. M-am ridicat apoi și am mers cu mâna întinsă la Sergiu, ținând strâns cutterul în mâna dreaptă, la spate.

Am intrat și i-am arătat aproape mândră crestăturile încă sângerânde care porneau fix de la baza încheieturii și se întindeau patru-cinci centimetri. Durerea și sentimentul de eliberare pe care le-am simțit în timp ce împingeam lama ascuțită în pielea subțire mă făceau într-o oarecare măsură euforică.

Când mi-a văzut mâna, s-a blocat. A văzut că tăieturile sunt superficiale, dar șocul s-a datorat, probabil, gestului în sine.

„Ce-ai făcut?”

„Nu am terminat”, i-am zis.

„Dă-mi cutterul.”

„Nu”, am spus, și-am dat din cap zâmbind, cu fața plină de zoaie de lacrimi.

După ce a încercat să mă convingă, calm, să dau drumul lamei din mână, a încercat să mi-o ia brusc, iar eu am țipat. O luptă scurtă a fost de-ajuns ca el să-mi smulgă cutterul și-atunci am început să urlu de-a dreptul. Îl împingeam și încercam disperată să ajung la mâna în care ținea lama când m-a împins și s-a tăiat, adânc și lung, pe coapsa stângă.

„Asta vrei să faci? Uite, na, o fac eu! Ți se pare că faci mare lucru?”.

Atunci m-am oprit. M-am uitat la el și am paralizat, pentru că nu mi-aș fi dorit niciodată să-l văd rănit. Suferința pe care i-o pricinuiam psihic era ușor de ignorat, mai ales în momentele mele de nebunie, când eram de-a dreptul sadică și extrem de egoistă, dar nu și când vedeam cum sângele lui picura pe gresie și știam că eu am cauzat asta.

S-a făcut liniște, iar în restul serii nu-mi amintesc ce s-a întâmplat.


Ianuarie 2020

Ajunsesem să ne certăm aproape zilnic și nu lăsam niciodată o ceartă să se oprească după o oră, două, ci îmi propuneam să-l epuizez. Nimic din ce ar fi spus sau ar fi făcut nu m-ar fi făcut să mă opresc. Trânteam uși, telefoane, aruncam piese grele de mobilier dintr-o parte a holului în alta cu o forță incredibilă, îl dădeam din senin afară din casă și îi aruncam toate hainele pe geam, apoi mă prăbușeam în tremur și plâns, după care mă înfuriam că nu mă consolează și-l șicanam în cele mai îngrozitoare moduri.

Odată, de ciudă că eu plângeam în dormitor, iar el reușise să adoarmă în camera de alături în ciuda hohotelor mele de plâns, i-am turnat doi litri de apă rece pe gât și pe față, pentru că voiam să se trezească înecându-se. S-a trezit speriat și nervos, dar a evitat să mă privească, a tras aer în piept și s-a gândit probabil că dacă mă ignoră o să plec. Dar faptul că mă ignora nu făcea decât să mă provoace. Atunci am luat lumânările mari și grele de pe masa de lângă canapeaua pe care stătea întins și am început să i le arunc, râzând de parcă eram turbată, în spate, în cap, doar-doar să obțin o reacție din partea lui.

Până la urmă s-a ridicat, m-a apucat strâns de ambele mâini și a țipat la mine să mă opresc. M-a întrebat cu ochii umezi, bulbucați și roșu de furie de ce îi fac asta, ce mi-a făcut, iar eu continuam să râd. Cu cât țipa și reacționa mai dureros, cu atât mă amuzam mai tare. Apoi iar mă prăbușeam în plâns și-mi smulgeam părul din cap, confuză și șocată de propriile mele reacții.

Dormeam cam două ore pe noapte, pentru că benzodiazepinele, la care crescusem doza foarte rapid, nu mai funcționau. Ajunsesem, în două luni, după alte două de pauză, de la 0,5 mg la 4 mg. Uneori nici doza dublă, de 8 mg, nu avea absolut niciun efect. Nu-mi era deloc somn și aveam mai tot timpul energie, mai ales pentru certuri violente.

Într-o seară, după ce am iscat una din naiba știe ce motiv, Sergiu mi-a spus ceva ce m-a deranjat îngrozitor, după ce i-am spus batjocoritor că el nu se poate numi bărbat. „Poate nu sunt genul de bărbat de care ai tu nevoie”, mi-a zis, făcând referire la Andrei, despre care îi povesteam tot timpul, fără jenă și fără vreun pic de considerație pentru sentimentele lui.

Am râs ca o maniacă, deranjată de apropoul lui că mie-mi plac bărbații violenți. „Și ești sigur că nu pot să te transform în bărbatul de care am eu nevoie? Hai să încercăm.” M-am ridicat și am luat rând pe rând toate farfuriile, cănile, paharele și le-am izbit zâmbind de podea, de pereți, de ușa de la intrarea în bucătărie, de orice am apucat. Am dat drumul de sus unui bol mare plin cu salată, care s-a împrăștiat pe toată podeaua, și-am întrebat: „Nimic încă? OK”.

Apoi am început să sparg râzând și ce rămăsese în dulapul de bucătărie, până când l-am auzit țipând: „Gata! Oprește-te!”. M-a apucat strâns de mână și m-a împins cu forță pe scaun, când am început să râd în hohote și i-am zis: „Uite, vezi? Până la urmă ești bărbatul de care am nevoie. Nu-mi tragi totuși una, te rog? Hai, trage-mi una în față”.

Cu un calm aparent, care mă scotea din minți, a călcat desculț direct în cioburile de pe jos și s-a apucat să adune ce rămăsese pe chiuvetă. Brusc, mi-a pierit zâmbetul. L-am rugat să-și ia papucii și când am vrut să mă ridic să îi aduc și să-l ajut să strângă cioburile a zis ferm „Nu”, apoi nu a mai vorbit cu mine, iar eu îi priveam picioarele și am început să plâng în liniște.


Februarie 2020

Zilnic trăiam cu regret, dor și cu nevoia disperată de Sergiu și de atenție din partea lui, sentimente înlocuite uneori de dorința de a-l scoate din minți. Într-o noapte în care m-a surprins înghițind pastile de culori și dimensiuni diferite, a pus toate medicamentele adunate de prin casă într-un ghiozdan și a sfârșit prin a dormi cu el în spate. Nu înainte însă de a încerca să-l conving și să-l manipulez în fel și chip să renunțe la ghiozdan, inclusiv prin promisiuni sexuale extrem de colorate.

Transformasem încercarea penibilă și total irațională de a-l convinge să mă lase să mă sinucid într-un joc cu promisiuni și atingeri erotice. Când s-a întins și a început să mă ignore, am început să-l lovesc, să-l trag de haine și de mâini până am obosit și am căzut extenuată la marginea canapelei. Apoi, fără să gândesc, am plecat de acasă. Ațipisem întinsă pe scările unui bloc vecin atunci când m-a găsit Sergiu, care era nevoit să mă caute periodic pe străzi, pentru că plecările mele în miezul nopții în pijamale și haină de blană, erau deja un obicei. Chiar și atunci i-am spus că nu vin acasă până nu îmi dă pastilele înapoi. A refuzat, bineînțeles, dar cumva m-a convins să nu dorm restul nopții pe stradă, în frig.

Altădată m-a luat din custodia poliției, care mi-a luat datele după ce am fost întrebată de câteva ori dacă sunt drogată pentru că eram în pijamale, cu haina groasă, întinsă pe o bancă de ciment într-o stație de autobuz de pe Floreasca și ușor amețită de la medicamente. Ne aflam deja în plină stare de urgență, iar eu eram singurul om de pe stradă, fără mască, adeverință sau scop, la unu noaptea. M-au lăsat să plec fără amendă, dar doar după ce l-am sunat pe Sergiu, care mă căuta și mă sunase de zeci de ori, să-i spun să vină să mă ia. Ne-au urmărit apoi cu mașina până acasă.

Aveam încontinuu fantezii despre propria moarte. Pentru că rezonasem cu durerea cauzată de tăieturile de-a lungul încheieturii, care, mânjite cu sânge proaspăt, mi se păreau sexy, poetice, într-o zi am creat un întreg scenariu extrem de vanitos și cinematografic, credeam eu, pentru ultima mea zi. Mi-am ales senină două ținute întregi după ce am scotocit prin tot ce dețineam, una pentru scurtul meu priveghi și una pentru grandioasa mea plecare din această lume.

Plănuiam să mor pe fotoliul colorat din livingul meu cu note vintage, îmbrăcată și machiată în culori aprinse, ținuta în care urma să mor fiind o reinterpretare sofisticată, dar eclectică a unei apariții vestimentare din anii ’80. Mă gândeam că vreau să fac din moartea mea un spectacol și c-o să fiu cea mai fotogenică moartă, c-o să impresionez cu siguranță până și criminaliștii, care or să tot povestească despre ce-au văzut.

Aveam și un scenariu post mortem, inclusiv o listă de persoane cu bilet de voie la priveghi, pentru că îmi doream să mă vadă doar cei care m-au iubit. Priveghiul nu trebuia să dureze mai mult de o zi, nu voiam tradiții, voiam să fiu incinerată și aveam pretenții clare cu privire la locurile în care voiam să îmi fie aruncată cenușa. În deziluzia și egoismul meu nemărginit, nu plănuiam să las absolut nimănui o modalitate proprie de a se descurca cu durerea morții mele. Nici părinților mei, nici lui Sergiu. Ba chiar, mă gândeam, ar fi fost impertinenți și insensibili să-mi ignore ultimele dorințe.

Trecuseră multe luni de când nu mai ieșisem afară din casă. Stăteam închisă de dimineața până seara cu obloanele trase. Când am ieșit prima dată cu Sergiu mă simțeam de parcă farurile unei mașini îmi băteau direct în față, pentru că ochii mei nu se mai adaptau rapid luminii. Până și culorile le vedeam diferit, desaturat. Treceam pe lângă oameni aproape în fugă, cu privirea în pământ, pentru că să simt atâția străini în jurul meu era de-a dreptul terifiant. Ajunsesem să urăsc spațiile deschise, cu atât mai mult când erau pline de oameni.

Sergiu îmi spusese atunci că ar vrea să mă însoțească în cabinetul psihiatrului, pentru că el nu crede că sufăr de depresie și ar avea niște lucruri de spus. Mă îndoiam și eu în acel punct că-i vorba despre depresie și-atât, psihiatrul meu la fel, dar nimeni nu avea un răspuns.

Am ajuns în cabinet și Sergiu a început să vorbească: „prezintă stări de hipomanie”, „devine violentă”, „vorbește precipitat”, „are schimbări bruște de dispoziție”, „este imprevizibilă”, „ia decizii impulsive”,  „are reacții disproporționate”, „uneori pare ruptă de realitate”, „a încercat de mai multe ori să se sinucidă”.

Toate afirmațiile susținute de exemple, căci existau cu nemiluita.

„Sunt foarte manipulatoare și mereu furioasă și îngrozitor de rea și simt că nu pot să mă opresc în momentele alea de furie oarbă”, m-am alăturat discuției, cu privirea în pământ. „Nici nu mai știu cine sunt. Și nimic nu merge, toate medicamentele eșuează, totul merge pe dos, e tot mai rău în loc să fie mai bine, iar eu rămân fără timp.”

Până atunci, psihiatrul meu aflase de la mine doar ce efecte adverse apăreau uneori sau dacă medicamentele mai funcționau sau nu. Știa despre tăieturi, pentru că-mi observase bandajele și-mi recomandase internarea la Obregia, dar i-am spus că nu cred că sunt încă pregătită pentru asta. În rest, nu-i spuneam mai nimic, detaliile cruciale le țineam pentru mine, așa că nu i-am dat nici o secundă o șansă reală să-mi pună un diagnostic corect. Poate pentru că totul devenise firesc, noul meu normal.

Ajunsesem să fiu convinsă că depresia este normalitatea vieții de adult și că pentru toate celelalte întâmplări din viața mea existau motive perfect rezonabile, cum ar fi faptul că sunt o persoană de rahat și merit să-mi fie rău, dar și că unora le este oricum dat să moară tineri.

Uneori plecam de acasă și în timp ce îi zâmbeam și mulțumeam vânzătoarei de la supermarket ori în timp ce discutam banalități cu mama sau cu Lore, o prietenă foarte apropiată, atingeam cureaua din buzunarul drept de la palton, pe care o lăsasem acolo după o ieșire nocturnă, în eventualitatea în care urma să găsesc locul și momentul perfect pentru a mă spânzura. Se putea întâmpla oricând, oriunde, eram pregătită.

Am auzit deseori că „par foarte bine” atunci când mă văitam râzând și când făceam des glume despre moarte fără să tresar. Iar pentru cei apropiați a devenit tot mai greu să înțeleagă prin ce trec.

Înainte de a-mi face o recomandare de tratament, doctorul Stroescu a sugerat un diagnostic și m-a direcționat către un diagnostician de la spitalul Obregia, care avea o experiență bogată cu astfel de cazuri.


Martie 2020

Internarea la Obregia a devenit indiscutabil necesară câteva zile mai târziu, după ce Sergiu a ajuns într-o zi acasă și m-a găsit dându-mi ochii peste cap, cu o curea prinsă strâns în jurul gâtului, agățată de clanța uneia dintre ușile din dormitor. Spărsese ușa de la intrare, pe care o încuiasem pe dinăuntru, apoi a deschis în fugă ușa de la camera în care mă aflam, iar eu am redevenit conștientă și-am început să mă zbat ca un pește, alunecând pe podeaua udă.

A desprins cureaua de pe clanță, mi-a luat-o din jurul gâtului și mi-a dat părul de pe față. Îi auzeam respirația grea. „Deschide ochii”. Puțeam, eram plină de salivă și îmbăiată în vomă. Încercasem să mă sinucid într-un mod – asta m-a lovit când i-am auzit tremurul din voce și i-am simțit mâinile – extrem de marcant pentru el, lucru care habar nu am cum de mi-a dispărut pur și simplu din minte.

„Mădă, deschide ochii.”

Am început să plâng încet, apoi în hohote. Sergiu m-a ajutat să mă ridic de jos și m-a dus în sufragerie, unde m-a ajutat să mă schimb, să mă șterg și m-a ținut în brațe până m-am oprit din plâns.

„Știi că acum chiar trebuie să te internezi, nu?”

„Știu.”

Și-am început din nou să plâng.

„Hai să faci o baie.”

A doua zi, după primul consult și aflarea certă a diagnosticului, m-am internat.

Sufăr de tulburare bipolară de tip II, lucru pe care l-am aflat, în sfârșit, după procesul riguros de diagnostic de la spitalul Obregia, și pe deasupra de tulburare de personalitate borderline, căci o nenorocire nu vine niciodată singură. De fapt, acestea două vin împreună de multe ori. Tulburarea de personalitate borderline, care afectează imaginea de sine, relaționarea cu ceilalți și capacitatea de reglare a propriilor emoții și comportamente, se tratează adesea prin terapie și medicație și are o componentă genetică, dar printre factorii externi care sporesc vulnerabilitatea se numără traumele timpurii, din copilărie și adolescență. Și bipolaritatea are o componentă genetică care se activează adesea în jurul vârstei de 20 de ani ori, în cazul norocoșilor, niciodată, așa că nu aflasem doar că-s bolnavă psihic, ci că voi continua să fiu bolnavă toată viața.

Procesul de diagnostic este o amintire relativ încețoșată, căci tocmai trecusem printr-un eveniment despre care abia acum pot spune că a fost traumatizant. Cu toate acestea, îmi amintesc cum eu și Sergiu am intrat împreună în cabinetul mic și plin de dosare al doctorului M.

Alături de noi stăteau îngrămădiți vreo cinci sau șase rezidenți. După prezentări și un rezumat scurt al motivului prezenței mele acolo, doctorul a scos o foaie albă de hârtie, pe care a desenat o axă. Apoi a început să îmi pună întrebări, zeci, poate mai bine de o sută, notând lucruri pe foaia care devenea din albă, albastră. După fiecare întrebare, mereu îl priveam pe Sergiu înainte să răspund, căci memoria mea era foarte încurcată și simțeam că nu mă pot baza pe mine pentru a povesti cu acuratețe ce am făcut, nici măcar ce am simțit.

Doctorul a făcut legături între trecutul medical și familial începând cu copilăria, evenimente marcante din viața mea și interacțiunile acestora cu diverse medicamente pe care le luasem de-a lungul timpului și a desenat, practic, o hartă a psihicului meu. Nu simțeam timpul în vreun fel în acele momente.

Petrecusem ani de zile într-un carusel emoțional îngrozitor, fiind când în frenezie și extaz, când convinsă că-mi doresc să nu mai cobor vie. La fel de bine a descris ce simțeam și simt uneori doctorul Stroescu, pe care, la fel ca pe doctorul M., îl vizitez și astăzi:

„Descartes spunea că sufletul omului e precum un călăreț, în timp ce trupul e calul care îl poartă. Cred că avea dreptate dacă ne gândim la cal ca fiind partea noastră emoțională, nu trupul. Partea emoțională e mai veche, filogenetic, e în bună măsură greu de controlat, dar poți face pace cu ea, o poți folosi, în timp o poți domestici.

Însă în tulburarea bipolară nu călărești un cal, ci un tigru. Și tigrul va rămâne sălbatic, indiferent câte trucuri îl înveți. El riscă să scape, uneori, de sub control, chiar dacă ai un călăreț foarte bun și experimentat, rațiune și voință bine dezvoltate. Doar că analogia asta își are impreciziile ei: între călăreț și fiara pe care o conduci sau care te duce nu există o limită clară, sunt un organism comun.

Așa se face că, adesea, călărețul nu își dă seama când tigrul e stârnit, nici măcar când a ajuns foarte departe de drum. Când e în plin episod maniacal sau depresiv, rareori îți mai dai seama pe unde ești.”

Din fericire, eu am fost lângă Sergiu, care a adus în discuție toate simptomele pe care eu nu le vedeam în cabinetul lui Vlad Stroescu. Despre tulburarea de personalitate borderline discutasem înainte și cu medicul, însă simptomele mele erau mult prea inconsistente din cauza medicației pe care o luam deja.

Nici când diagnosticul meu nu a mai fost doar rostit într-o conversație, ci scris pe o foaie de hârtie parafată, nimic din ce se întâmpla nu părea real. Nu am avut un sentiment de ușurare că am primit un răspuns și că voi primi în sfârșit tratamentul corespunzător. Convingerea mea că nu voi fi bine vreodată era de neclintit, încă este. În plus, diagnosticul mi se părea o sentință și încă îl simt la fel și acum, aproape un an mai târziu.

La Obregia, mare parte din timp o petreceam singură într-un salon de două persoane sau fumând în baie cu noii mei prieteni, bipolari și ei, unii aflați pe culmile maniei și destul de incoerenți. Sergiu m-a vizitat absolut zilnic și de câte ori venea plângeam în hohote, căci mă lovea faptul că viața mea s-a dus dracului.

Eram jurnalist de televiziune, în ultima vreme lucrasem pentru un designer român renumit, făcusem față la fel și fel de situații cu care altădată nu credeam că aș fi fost în stare să mă descurc și eram în sfârșit mândră de mine. Eram încrezătoare că reușisem să cresc mai mare decât traumele mele, când deodată m-am trezit aici, unde vedeam lumea de afară la program și prin gratiile de la geam.

Viața noastră de cuplu se dusese și ea naibii, căci nimic nu mai era la fel și-ar fi fost imposibil să mai fie, după toate abuzurile și după toată suferința pe care o aduce după sine o astfel de situație ambilor parteneri. Când mă vizita, mergeam cu spatele spre ușă doar ca să-l mai văd câteva secunde în plus, iar el nu pleca până nu mă întorceam cu spatele și nu intram înăuntru.

M-au vizitat la un moment dat și mama, tata și fratele meu, dar au stat foarte puțin, deși străbătuseră totuși drumul de la Buzău la București cu mașina personală. Vedeam cât de inconfortabil se simt, mai ales că de obicei aveau tendința de a ignora ce se întâmpla cu mine, deși le povesteam cu lux de amănunte, dar acest lucru a devenit probabil mai dificil când m-au văzut internată la psihiatrie. De multe ori am simțit că îi plictisesc cu detalii despre boala mea ori despre cum mă simt, pentru că întotdeauna găseau o modalitate să schimbe subiectul sau să-mi închidă telefonul. Iar lipsa lor de empatie, lipsa dorinței de a înțelege cum și de ce s-a schimbat viața mea m-a rănit.

Sergiu era singurul sprijin, cu atât mai mult cu cât eram incapabilă să am grijă singură de mine uneori, iar alteori aveam pur și simplu nevoie de supraveghere. Și deși nu negam problemele alor mei ce țineau strict de mentalitate, pentru care nu-i consideram vinovați, mă simțeam în permanență neînțeleasă și judecată.

Au trăit vremuri în care oamenii cu handicap sau cu probleme psihiatrice erau aruncați în ospicii și ținuți acolo, ascunși, ca și cum simpla lor existență ar fi fost o pată pe onoarea familiei. Mai târziu au fost ascunși în case ori după garduri și erau rareori lăsați în ochii lumii, așa cum se întâmplă în multe cazuri și astăzi.

Când fata lor, de care ocazional păreau chiar mândri, i-a dezamăgit prin faptul că s-a îmbolnăvit și nu a mai fost capabilă să muncească, n-au acceptat că ar putea fi bolnavă psihic nici în ochii lumii, nici în ai lor. Apoi, deși lucrurile au degenerat, părinții și fratele meu nu au părut niciodată să înțeleagă gravitatea situației în care mă aflam. „Adună-te și tu, că trebuie să te apuci iar de muncă până la urmă”, auzeam deseori de la mama. De parcă mă îmbolnăvisem voit și dacă mă scuturam puțin puteam să mă întorc la viața mea și totul să meargă așa cum trebuie.

Îi spuneam mereu că nu am cerut să fiu bolnavă. Nu pot să fac mai mult decât fac de cele mai multe ori și simt că-i nedrept când mi se cere insistent acest lucru, ca și cum problema mea ar fi una închipuită, ca și cum vindecarea mea e doar o problemă de voință, nu un dezechilibru chimic în creier. Unui bolnav cardiac, aflat în incapacitatea de a depune efort, nu îi spunem „Haide, dacă ai puțină ambiție reușești să alergi 20 de km” sau „Lasă pastilele, apucă-te de sport, ține-ți mintea ocupată”.

Tatăl meu nu a fost niciodată extraordinar de implicat în fragmentul acesta din viața mea, rareori m-a sunat sau mi-a pus vreo întrebare, iar fratele meu, de la care aveam poate cele mai multe așteptări, nu a încercat niciodată să-mi înțeleagă cu adevărat boala. Dacă ar fi făcut-o, poate m-ar fi judecat mai puțin. Nici Sergiu nu înțelegea, de fapt, dar o vreme a încercat.

Am fost internată timp de cinci zile care au părut o eternitate, deși recomandarea medicului era să rămân pentru o perioadă mai lungă. Dar șederea acolo mă consuma groaznic. Mă trezeam dimineață sau nu dormeam deloc, în funcție de starea colegei de cameră, stăteam mult înăuntru și ieșeam doar să fumez, plângeam aproape tot timpul, primeam o vizită pe zi de la Sergiu, apoi intram în grabă la șapte seara înapoi, pentru că se închideau ușile.

Luam pastilele de două ori pe zi, dimineața și seara, în salonul care mirosea a picioare împuțite din capătul holului, în fața asistentelor, după care căscam gura pentru verificare. Apoi mă întorceam în cameră și mă bucuram dacă eram singură, fără colega mea, bipolară și ea, aflată în plin episod maniacal, care repeta frenetic șiruri de cifre sau numele rudelor ei din Botoșani.

Așa mi-am petrecut, de altfel, ziua de naștere, când am împlinit 27 de ani.

Tratamentul l-am început imediat ce mi-au venit toate analizele, inclusiv un CT, care a ieșit normal, spre dezamăgirea mea. Speram cât se poate de sincer să găsească ceva acolo, inoperabil sau nu. Ar fi fost ceva fizic, măsurabil, palpabil, cu care medicii ar fi știut poate ce să facă.

Când vine vorba de boli psihice, găsirea tratamentului potrivit este de multe ori chinuitoare și se face prin încercare și eroare, pentru că este imposibil să măsurăm nivelul de serotonină, dopamină sau alte substanțe din creier, cum măsurăm, de exemplu, colesterolul din sânge, și nu putem, în consecință, să stabilim exact unde există un dezechilibru.

Tratamentul pe care l-am primit la Obregia consta într-un anticonvulsiv, folosit frecvent în tratarea tulburărilor bipolare, și litiu, despre care știam cu siguranță că nu se găsește în farmaciile din România, însă din care spitalul avea o rezervă modestă. Când am întrebat de ce nu pot găsi totuși litiu în farmacii mi s-a răspuns că este ieftin și nu atrage interesul companiilor farmaceutice, deși este unul dintre medicamentele de bază în tratarea tulburării bipolare. În schimb, e înlocuit cu antiepileptice și antipsihotice. Astăzi, schema mea de tratament nu mai include două, ci șase medicamente diferite.

Când m-am externat, spitalul mi-a asigurat tratamentul pentru zece zile, pentru că reușisem să apelez la o prietenă a mamei mele, dispusă să-mi trimită medicamentele din Italia, unde o cutie de 50 de capsule de litiu costă aproximativ cinci euro.


Mai 2020

Chiar și cu noul tratament, la două luni de la primirea diagnosticului depresia persista, iar manifestările hipomaniacale erau mai rare, însă în continuare prezente. Mă izolasem din nou, de data aceasta în contextul pandemiei, lucru care nu mă deranja de fapt deloc. Atunci restricțiile nu erau atât de riguroase, nici panica atât de mare, așa că Sergiu m-a anunțat că după muncă iese în oraș cu Florin, prietenul lui. Mi-a spus că nu întârzie și că atunci când se întoarce vom ieși și noi puțin, „că nu-i OK să stau închisă în casă”.

Am adormit, iar când m-am trezit aproape de miezul nopții, Sergiu nu venise. Am avut deodată un sentiment straniu, care s-a accentuat după mai multe apeluri fără răspuns. Mi-am amintit de toate ieșirile lui de la sfârșit de săptămână care se îndesiseră brusc, de weekendurile consecutive în care îmi spunea că merge la birou, de zilele în care pleca dimineața devreme și se întorcea foarte târziu, de minciuni mai mici sau mai mari prin care îmi înșelase altădată încrederea.

Apoi m-am gândit la relația noastră, la cât de mult se schimbase totul și la cât de ușor aș fi putut să-l împing în brațele altei femei prin comportamentul meu grotesc din ultimii ani. Pentru că eu cred că oamenii înșală adesea atunci când nevoile lor sunt uitate și caută refugii, iar eu făcusem mult mai mult decât să-i uit nevoile emoționale.

Am intrat în panică și i-am deschis laptopul. Îmi doream doar să văd ultimele rânduri din conversația cu Florin, să mă conving că este într-adevăr cu el, pentru că eram paranoică, iar mintea mea trecea de la un scenariu la altul. Și chiar în rândurile acelea am văzut o glumă jignitoare la adresa mea, lucru care m-a înfuriat și m-a făcut să vreau să văd mai mult. Mi-am căutat numele în conversație și am citit cu inima în gât și stomacul strâns, fără vreun sentiment de vină că-i încalc intimitatea, ci simțindu-mă din ce în ce mai trădată, furioasă și rănită.

„De ce dracu mai stai? Că dacă o să continui să stai, o să cred că ești și tu la fel de dement cum e ea. Cară-te din cloaca aia!”, îi spunea Florin, în repetate rânduri. Răspunsul lui Sergiu, care a venit de mai multe ori în conversație ca o confirmare dureroasă pentru cele mai negre gânduri ale mele, a fost: „Ăsta-i planul”.

Am văzut apoi o mulțime de glume pe seama mea și-a bolii mele, jigniri la adresa părinților și a fratelui meu din partea lui Florin. Poze cu mama și hohote de râs. Multă batjocură, multe minciuni fără sens din partea lui Sergiu. Atunci am închis conversația și am sunat din nou. De data asta a răspuns și i-am spus să vină imediat acasă. Mi-era imposibil să mă prefac măcar că-s calmă, așa că a venit, dar băuse și nu aveam cum să discutăm. De fapt, tot ce mi-a spus atunci a fost: „Tu pentru asta m-ai chemat acasă?”. Ca și cum ar fi fost nimic și deranjam.

După o noapte nedormită, am început ziua cu umilințe și c-o ceartă lungă și alte zeci de minciuni și încercări de a mă manipula. Am insistat să-mi spună sau să-mi arate ce altceva a mai vorbit cu Florin despre mine, ce alte lucruri simte iar eu nu știu, iar el mi-a ținut o mulțime de discursuri despre intimitate și respect, după care, ore mai târziu, a cedat. Când mi-a arătat și alte mesaje dintre ei doi mi-am dat seama de ce își dorea atât de tare să nu le văd ori de ce nu a fost pur și simplu sincer cu mine.

„Nu mă mir că nici prietenele ei nu îi mai suportă aberațiile”, îi spunea, la un moment dat, Sergiu.

Nimic nu era așa cum părea și simțeam cum mă rup bucată cu bucată. Soțul meu, care mă auzise urlând din cauza a fel și fel de dureri, chircită pe podea, care mă ținuse în brațe când mă dezintegram și îmi zisese de sute de ori că mă înțelege, că nu-s vinovată cu nimic și că nu o să mă părăsească niciodată, nu doar că nu mă apărase, ci mă și umilise, se amuzase când eram jignită, poreclită și luată în râs pentru tentativele mele de suicid și îi promitea solemn prietenului lui c-o să mă părăsească, de parcă asta era o miză pentru amândoi.

În următoarele zile am simțit cum singura mea ancoră, încrederea în iubirea lui Sergiu pentru mine, a dispărut. M-am făcut una cu patul, stăteam în întuneric și vorbeam tot mai puțin. Trăiam tot mai puțin, când m-a readus temporar la viață un atac de panică înfiorător, cum nu avusesem până atunci. Eram în bucătărie când mi s-a tăiat respirația și-am început deodată să plâng atât de tare că nu mai puteam distinge nici măcar forme.

Am căzut în genunchi, după care m-am dus pe bâjbâite în patru labe în hol. Vocea îmi dispăruse și aveam mișcări convulsive la mâna dreaptă, lovindu-mă ba peste genunchi, ba peste cap, peste față, iar restul corpului meu era împietrit. Sergiu s-a așezat lângă mine și de câteva ori mi-a spus că o să cheme salvarea, iar ultima oară aproape am acceptat. O jumătate de oră sau o viață mai târziu m-am calmat suficient cât să pot merge să-mi rog vecina să-mi măsoare tensiunea, pentru că mă înțepa pieptul îngrozitor și credeam că am un atac de cord. Eram tahicardică și aveam pulsul 180, aproape triplu față de normal, iar atunci puteam totuși să respir, să merg și să vorbesc. Am rămas în sufrageria vecinilor mei și mi-a mai luat încă vreo 40 de minute să mă liniștesc cu totul.

În aceeași perioadă am avut prima tentativă gravă de suicid, cea care m-a ținut legată de un pat de spital timp de două zile.


Iunie 2020

După incidentul cu Florin, lucrurile între mine și Sergiu s-au degradat și mai puternic. La fel și starea mea emoțională. În ultimii doi ani, emoțiile mele începeau precum o scânteie, iar în câteva secunde se transformau într-un foc care ar fi putut arde din temelii întreg Bucureștiul. Simțeam totul cu o intensitate incredibilă, orice emoție. Mai mult, orice manifestare psihică devenea somatică, astfel că tot corpul meu începea să-mi dea semnale ciudate și nu mai funcționa normal.

Iar toate lucrurile pe care le aflasem despre ce simte, de fapt, Sergiu, despre ce crede despre mine, în ciuda înțelegerii și empatiei aparente pe care le afișa, m-au aruncat într-o depresie foarte adâncă. Încercam să-i înțeleg partea, pentru că-l făcusem să treacă prin iad de nenumărate ori, dar mi-era greu, pentru că distrusese tot ce mă ținea în picioare atunci când mi se părea că nu mai am niciun rost pe lume, și anume încrederea mea în noi, în iubirea lui pentru mine și-n faptul că n-o să mă părăsească niciodată, cum îmi promisese și cum ajunsesem cu greu să-l cred.

Nu mai mâncam, nu făceam baie zile întregi, doar stăteam de multe ori întinsă cu ochii în tavan. Sergiu nu afișa vreun sentiment de vinovăție, ci îmi spunea rece, scurt și fără să mă privească în ochi că nimic din ce i-a spus lui Florin nu a fost real, că de fapt prin răspunsurile lui încerca să pună capăt conversațiilor. În discuțiile noastre, însă, sentimentele mele nu erau vreodată validate și evita întotdeauna să discute despre dezamăgirea și durerea pe care mi le pricinuise. Era de multe ori mai preocupat să își apere prietenul și prietenia cu el, de parcă asta conta mai mult, când noi, în viziunea mea, eram o familie.

Trecutul, prezentul și viitorul meu mi se păreau un dezastru din orice perspectivă, din care nu mai aveam vreo șansă să îmi revin. Într-o zi de iunie, stăteam amândoi în pat fără să ne privim. Îl chemasem pentru că voiam să îi vorbesc despre moartea mea iminentă și despre aranjamentele de după. Încercam, deși abia vorbeam, să-l conving să mă lase să mor și să-l fac să accepte această realitate.

„O să se întâmple, știm amândoi”, îi spuneam, iar el îmi zicea să mă opresc. „Vezi și tu că nu mai pot și cât de greu îmi este. Dacă aș muri aș fi liniștită, că n-aș mai fi deloc, de fapt, aș fi nimic. Nu m-ar mai durea nimic, iar acum mă doare și să respir.”

Sergiu doar asculta tăcut.

„Le spui tu alor mei că vreau să fiu incinerată, te rog? Să insiști cu asta, că nu vreau să fiu mâncată de viermi. O parte din cenușă vreau să fie dusă la mamaia la mormânt, iar cu restul îți notez ce să faci.” Am continuat să vorbesc minute în șir despre moartea mea, în timp ce el ba mă ignora, ba îmi spunea să încetez. „Nu mă poți salva, trebuie să înțelegi. Nu toată lumea poate fi salvată.”

Câteva zile mai târziu, toate petrecute în dormitor, în întuneric, m-am trezit din somnul de  după amiază și-am mers sprijinită de pereți în bucătărie. Mi-am aprins o țigară și am lăsat-o să ardă cât m-am dus să caut două cutii de pastile pe care le ascunsesem cu gândul c-o să am nevoie de ele cândva, când Sergiu le-a aruncat pe cele adunate în ghiozdanul pe care îl ținuse oricum ascuns de mine.

M-am întors și am început să trag din țigară și să număr pastilele, ca mai apoi să calculez dozajul. Nu-mi amintesc să mă fi gândit prea mult, pur și simplu știam că venise momentul pe care îl vizualizasem oricum de sute de ori în mintea mea, deși dimineață nici prin cap nu-mi trecuse că acesta urma să fie.

Mi-am zis senină că mai fumez o țigară, înregistrez un mesaj pentru părinții mei și-apoi gata, pot să mor liniștită. Când am început să vorbesc, am izbucnit în lacrimi. Le-am zis alor mei, printre altele, că dacă aș putea aș șterge fiecare cuvânt urât și fiecare greșeală a mea care i-a rănit, că știu că gestul meu o să-i distrugă și-mi pare atât de rău. Dar le-am zis, totodată, că nu mai pot să trăiesc și le-am explicat cât de tare mă doare totul.

Apoi le-am lăsat mesaje individuale cu sfaturi pentru viitorul lor fără mine. L-am rugat pe tata să nu se autodistrugă și să renunțe la alcool în amintirea mea, pentru mama și fratele meu, pentru că-mi doresc să se sprijine unul pe celălalt.

Pe fratele meu l-am rugat să nu mă urască și să crească într-un bărbat bun, așa cum îmi arătase că este, iar pe mama, căreia am avut să-i spun multe, am rugat-o, printre altele, să nu își neglijeze tratamentul cardiac și să trăiască mult, tot pentru mine.

Le-am spus că eu sunt împăcată. Apoi am vorbit despre aranjamentele mortuare, despre câteva rugăminți pe care mi-aș dori să le respecte și le-am spus adio zâmbind.

Pentru Sergiu nu aveam niciun mesaj, simțeam un gol imens și nu simțeam că am ceva să-i spun, așa că am încetat să mă mai gândesc și am înghițit pastilele întinse pe masă. Am fumat din nou, cu gândul că-i ultima dată când fumez, după care m-am întins în pat și am așteptat. Îmi pierdeam conștiența și mi-o recăpătam secvențial, iar atunci m-am gândit să-i scriu un mesaj să-i spun că am înregistrat un video pentru ai mei pe care vreau să-l caute în telefonul meu, să se asigure că nu o să se piardă.

A început să mă sune repetat, dar nu am răspuns. M-am gândit că și de-ar veni acasă o să mor până ajunge, ori o să intru în comă ireversibilă, pentru că drumul de la birou până acasă la o oră de vârf o să-i ia mai mult timp decât simțeam eu că mai am de trăit. Dar m-am trezit apoi când a intrat pe ușă și a țipat „Ce-ai făcut? Ce ai luat? Mădă, spune ce ai luat!”.

Nu cred că i-am răspuns imediat, iar apoi am adormit adânc și m-am trezit din comă două zile mai târziu.


Iulie 2020

La scurt timp după tentativa mea de suicid aproape reușită mă pregăteam psihic pentru o nouă internare la Obregia pentru terapia electroconvulsivă, varianta mult cizelată a terapiei cu electroșocuri. Este o procedură sigură și eficientă astăzi, în ciuda reputației pe care a căpătat-o, dar nu este lipsită de riscuri sau efecte adverse, printre care afectarea memoriei de scurtă durată, amnezie pe termen nu se știe cât de lung și deficit de atenție.

Toate sunt, de obicei, temporare. Se realizează sub anestezie totală și constă în mai multe sesiuni săptămânale, pe o durată determinată de gravitatea cazului. Era, cumva, tot ce-mi rămăsese să încerc, pentru că pastilele tot nu funcționau. Litiul îmi nivela emoțiile și mă ajuta să rămân calmă și să am reacții normale, în acord cu realitatea, chiar și atunci când ceva mă supăra, însă depresia era în continuare greu de dus în spate.

La una din întâlnirile cu doctorul Stroescu i-am pomenit că citisem într-o publicație medicală care setează recomandările de tratament pentru tulburările bipolare despre rezultatele bune pe care Prozacul, un antidepresiv popular încă de prin anii ’90, le are în combinație cu litiul în cazul persoanelor care suferă de tulburări bipolare. Ne doream cu toții să evităm ultima variantă și cea mai extremă, și-anume terapia electroconvulsivă, așa că am hotărât să încercăm și asta.

După ce am introdus și Prozacul în rutina mea de tratament au început să-mi vină înapoi, ca niște bolovani aruncați cu putere, amintiri din nebunia mea, în special din momentele în care îl aduceam pe Sergiu pe culmile disperării.

Multă vreme mi-a fost absolut imposibil să îmi gestionez într-un mod sănătos emoțiile negative, să-mi înfrânez comportamentele violente. Ba chiar să mi se ceară să mă controlez în acele momente ar fi fost deopotrivă hilar, crud și practic imposibil pentru mine. La fel m-aș fi simțit dacă cineva m-ar fi rugat să privesc cum îmi taie fără anestezie o mână sănătoasă și mi-ar fi zis să zâmbesc pentru posteritate. Aș fi râs cu ochii în fundul capului de macabrul și demența acestei rugăminți, la fel cum făceam uneori când vedeam că oamenii așteaptă de la mine ceva ce nu mai cunoșteam.

De la un bipolar, în anumite momente, autocontrolul nu este, pur și simplu, o așteptare rezonabilă. Cu atât mai puțin la început, când nu a apucat încă să-și cunoască boala. Eu și Sergiu ne certam des în continuare, așa că la un moment dat, după o discuție sinceră, i-am spus că aș vrea să plec o perioadă acasă la părinții mei, să îi dau ceva timp pentru el.

„Ai 28 de ani și nu vreau să simt că ți-am distrus viața, nu mi se pare corect față de tine și nici eu nu pot să duc asta în spate, pentru că ne-am distruge reciproc”.

A fost, poate, primul moment lucid și lipsit de egoism pe care l-am avut în doi ani.

Am plecat cu inima îndoită și cu gândul de a sta la Buzău împreună cu Milo, câinele nostru, o săptămână, dar cu fiecare zi care trecea mă simțeam mai bine și m-am gândit că și pentru mine este benefică distanța dintre noi și lipsa stresului psihologic cauzat de certurile dintre noi.

O săptămână s-a transformat astfel în două săptămâni și jumătate, cea mai lungă perioadă pe care am petrecut-o vreodată departe unul de celălalt. Cam atât mi-a luat de fapt să accept că Prozacul funcționează. Mi-a luat și mai mult să scap de anxietatea că nu va mai funcționa după o vreme, ca toate celelalte antidepresive.

M-am întors în București, la Sergiu, caldă și cu dor, dar am fost întâmpinată de-o perioadă de respingere, răceală și răutăți din partea lui. Era irascibil, avea stări depresive, iar din punct de vedere psihologic avea tot sensul din lume. Nu doar pentru că îi dădusem toate motivele să mă disprețuiască, ci și pentru că pentru prima dată în doi ani, în care totul fusese despre mine și suferința mea, putea în sfârșit să răbufnească.

În prezent, eu și Sergiu suntem doi străini care locuiesc în aceeași casă, dar care se iubesc fără să mai știe cum s-o arate. Mult din ce era mai frumos s-a pierdut în toți acești ani în care nu doar eu am fost bolnavă, ci am îmbolnăvit, fără să-mi doresc sau să-mi dau seama, tot ce iubeam. Ce a rezistat este cu siguranță încăpățânarea noastră de a nu renunța unul la celălalt.

În ultimii ani am adunat multe resentimente și frustrări atât eu, cât și el, dar învățăm stângaci să comunicăm, să ne respectăm reciproc nevoile, să ne atingem, dar și să ne raportăm la această nouă realitate. Și este imposibil de greu și descurajant, căci facem un pas înainte și trei înapoi pentru că realitatea mea, a noastră, este imprevizibilă și foarte instabilă.

Când m-am întors de la Buzău, în ciuda problemelor din relația noastră, eu eram bine. Atunci când ne contraziceam sau eram deranjată de ceva anume, mergeam în altă cameră, uluită fiind și eu de cât de minunat se simțea autocontrolul. Eram calmă, dispusă mereu să ascult și în același timp consumată de vină, motiv pentru care îmi ceream iertare des, ori de câte ori mă mai lovea din senin o amintire recentă, dar atât de neclară că-mi părea veche de ani de zile. Mă luptam în permanență cu dificultățile de concentrare și mă frustra memoria mea extrem de ineficientă, precum și anxietatea socială. Cea din urmă s-a ameliorat în timp, odată ce am început să ies singură cu Milo în parc. Așa am început să interacționez iar cu oamenii și să mă bucur de prezența lor. Milo a fost, de altfel, un real ajutor terapeutic pentru mine, cu bucuriile pe care le aduce cu sine un pui de câine într-o casă, dar și cu provocările legate de îngrijirea lui, care m-au făcut să mă simt din nou utilă.


Septembrie 2020

Apoi, două luni mai târziu, când totul părea că intră pe un făgaș normal, m-am trezit spunându-i lui Sergiu: „Ceva nu-i OK. Nu pot să pun degetul pe ce anume, dar ceva nu se simte în regulă”.

Nu mi-a luat mult să-mi dau seama că am un episod hipomaniacal, cu tot cu medicația care mă ținuse întreagă două luni. Ceva nu mai funcționa cum trebuie sau nu mai funcționa deloc și simțeam din nou că mă scurg printre crăpăturile pereților pe care abia îi ridicasem. La scurt timp a venit și depresia, pentru că uneori am hipomanie disforică, ceea ce înseamnă că episoadele de hipomanie și depresie vin simultan.

Mai ilustrativ și ușor macabru: nu sunt doar sinucigașă, ci am și energia și creativitatea necesare pentru a acționa în timpul acestor episoade mixte. De această dată, însă, am avut nefericitul avantaj de a nu mai fi luată pe sus de simptomele care au început să apară unul câte unul.

Am început din nou să mă izolez și să mă gândesc contemplativ la moarte. Violența și furia, pe care încă simt nevoia să le exteriorizez atunci când apar, nu le-am mai direcționat către exterior, iar reprimarea lor s-a transformat în trăiri bizare și dureroase. Nu l-am mai rănit însă pe Sergiu și nici pe altcineva.

Cel mai puțin traumatice sunt ticurile ori mișcările convulsive și imposibilitatea de a vorbi coerent atunci când apar. Mi se întâmplă uneori să devin pur și simplu catatonică, să mă întind pe podea și să rămân paralizată acolo. Ce mă liniștește uneori atunci când mă înfurii este să mă întind pe podeaua rece, uneori udă, din baie. Stau acolo în beznă și mă holbez la tavanul întunecat pe care abia se vede aplica bleu cu alb, rotundă, care seamănă cu o planetă.

Am avut numeroase episoade în care mi-am smuls părul din cap, m-am zgâriat până la sânge, m-am ciupit sau tras de degete până am simțit că se dislocă și mi-am izbit capul până am lăsat urme circulare în pereți. Cu unele ocazii mi-am proptit picioarele și mi-am împins capul cu putere în perete, aplicând presiune până am amețit și mi-au clănțănit dinții, pentru că doar așa am simțit că se mai disipă tensiunea insuportabilă care-mi circula prin corp.

După fiecare astfel de întâmplare îmi spun că-i cea mai îngrozitoare pe care am trăit-o vreodată, deși știu în sinea mea că nu poate fi adevărat, dar cum fiecare experiență este o traumă imensă, le blochez inconștient pe toate și nu mai am acces la ele să pot face comparații.


Noiembrie 2020

Unul dintre cele mai înspăimântătoare episoade s-a petrecut în seara de 18 noiembrie. Eu și Sergiu am avut o discuție despre relația noastră care m-a rănit foarte tare, poate mai tare decât era cazul, dar somatizez orice nenorocită de emoție negativă, așa că m-am prăbușit în holul îngust și întunecat de lângă bucătărie. Eram perfect lucidă și calmă, dar tensiunea pe care o simțeam în tot corpul era parcă mai slabă dacă stăteam întinsă pe o suprafață tare.

După ceva timp l-am strigat pe Sergiu să mă ajute să mă ridic de jos, iar întreg corpul îmi tremura atât de tare că labele picioarelor mi se înclinau spre exterior și eram incapabilă să stau de una singură. M-a ajutat să mă așez pe scaun, mi-am pus capul pe genunchi și, printre hohote de plâns, am urlat lung, de durere, dar mai ales de furie și neputință.

„Parcă mi se umflă carnea pe mine și îmi crapă pielea. Și mă uit la picioarele mele și-mi vine s-o smulg eu singură dinainte”, i-am spus lui Sergiu, încercând să îi descriu ce simt. Am început apoi să hiperventilez, iar discursul mi-a fost puternic afectat. Vorbeam în silabe fără sens și reușeam cu mare efort să mă fac înțeleasă.

Am reușit să mă calmez vag, vizualizând în mintea mea cum mi se despică încet carnea de pe picioare până la os, din nou și din nou. Intensitatea tensiunii, despre care eram perfect conștientă că-i doar în capul meu, a mai scăzut, la fel cum durerea fantomă apărută în cazul unui membru amputat dispare sau se ameliorează datorită iluziei optice create de reflexia celuilalt membru văzut într-o oglindă.

Când am ajuns cumva la capătul puterilor am sunat-o pe terapeuta mea, Raluca, cea care mi-a fost alături în calvarul acesta încă din primul moment și singurul om în care aveam încredere că mă poate ajuta să mă liniștesc. Ritmul respirației tot nu mi se reglase, încă nu puteam articula cuvintele și eram epuizată, pentru că mă aflasem în starea respectivă vreme de vreo oră, fără schimbări semnificative. Dar pe măsură ce vorbeam cu ea despre episodul meu de dracu-știe-ce am început să mă calmez, să respir relativ regulat și să vorbesc din ce în ce mai clar. Să merg am învățat încă vreo 30 de minute mai târziu, sprijinindu-mă de toate lucrurile din casă. Cea mai terifiantă parte a acestei experiențe a fost luciditatea cu care am reușit să privesc totul și din exterior și să-l trăiesc astfel de două ori.

Am fost conștientă că totul se petrece doar în capul meu, dar nu am putut să controlez niciun moment nici stările fizice imaginate, nici pe cele evident și vizibil reale, dar generate tot de ceea ce se petrecea în mintea mea.


Ianuarie 2021

Astăzi am 28 de ani, iau nouă pastile pe zi și încă trăiesc la limita nebuniei, cu certitudinea că nebunia va face parte din viața mea pentru totdeauna, dar și cu teama că nu voi învăța să o controlez vreodată. Nu am găsit încă tratamentul sau dozajul potrivite pentru mine și schimb în continuare scheme de tratament.

Nu mă mai simt un om întreg, iar tulburarea bipolară mi-a luat orice formă de stabilitate și mi-a schimbat percepția asupra conceptului de fericire, care mi se pare acum naiv din orice unghi l-aș privi, pentru că eu știu că nu sunt și că nu o să pot fi vreodată un om fericit. Tulburarea borderline m-a afectat puternic și ea, în special prin greutatea de a-mi regla emoțiile.

Sunt, în schimb, cel puțin până în acest moment, o supraviețuitoare. Dar chiar și atribuindu-mi acest titlu pompos recunosc că toate aceste experiențe m-au făcut extraordinar de temătoare cu privire la orice, fie că vorbim despre declanșarea depresiei sau a hipomaniei, fie despre viitorul meu, pentru care nu-mi mai fac planuri, pentru că totul s-a schimbat.

Am hotărât, de exemplu, că nu voi avea copii. Mi-am dorit dintotdeauna să fiu mamă, dar știu că tulburările de care sufăr mă fac instabilă și imprevizibilă, așa că nu știu la ce grozăvii mi-aș supune copilul și ce traume i-aș provoca. Acum încerc să mă conving că nu-i pentru mine să fiu părinte, un exercițiu foarte dificil, pe care îl fac foarte des. 

Adevărul este că nu m-am obișnuit cu faptul că-s bipolară și nu sunt sigură c-o să mă obișnuiesc vreodată, dar am învățat să râd pe seama nebuniei mele, uneori chiar cu poftă. Nu mai știu însă cine sunt în afara bolii, pentru că mi-a luat șansa de a mă descoperi la 24 de ani, când abia începusem să-mi găsesc locul în lume. Nici acum nu mă recunosc uneori în oglindă, dar nu mai fug din fața ei. Și nici din calea noii mele realități.

Scriu în schimb despre ea și o disec până devine doar un subiect, o documentare făcută cu ochi străini, dar cu multă empatie pentru personajele mele, atât de familiare totuși, pentru că o boală psihică nu-i dă viața peste cap doar celui diagnosticat. Și sufăr pe alocuri, recunosc, însă totodată, cu fiecare cuvânt scris, cu fiecare gând că mărturia mea va deveni publică și asumată, mă iert puțin câte puțin. Nu vreau să trăiesc la nesfârșit sub teroarea și rușinea bolii mele, motiv pentru care aleg să le vorbesc oamenilor despre ea și s-o prezint chiar așa urâtă cum este.

În mod ciudat însă, am ajuns să-mi iubesc durerea pentru că mi-a redat euforia scrisului și-o bucată de împlinire după atâta timp, iar cum scrisul are multiple feluri de a dăinui, mă bucur că toate aceste experiențe, deși îngrozitoare, vor rămâne consemnate undeva.

Poate, cine știe, o să am șansa să le recitesc într-o zi, când în capul meu va fi liniște, și să le privesc diferit.

În plus, să pun tot ce am trăit aici, în fața voastră, mă face să sper că poate voi fi utilă altora care trăiesc și ei într-un iad al lor. Poate se vor simți mai puțin singuri și poate se vor gândi cu mai multă blândețe la ei înșiși. Și, mai ales, poate vor scăpa de rușine și vor găsi putere să vorbească despre suferințele lor și să învingă, încet, frica de a fi judecați pentru o boală la fel de reală precum oricare alta, pentru care nu se fac vinovați.


Interviu cu Vlad Stroescu, medic psihiatru

Îmi observ constant boala prin prisma experienței proprii, pe care o folosesc drept oglindă pentru cine sunt astăzi. Dar pentru o înțelegere mai profundă a bipolarității am apelat la unul dintre medicii mei, Vlad Stroescu.

Cum ați descrie bipolaritatea în termeni, să zicem, emoționali, fiind o tulburare care afectează mai ales felul în care o persoană simte și se raportează la lumea din jur? Cum este viața unui bipolar din perspectiva dumneavoastră, după ce ați văzut mai multe cazuri? Care este constanta? Și de ce apar aceste manifestări specifice?

Vlad Stroescu: Psihiatrii descriu și definesc tulburările psihice într-o manieră pur simptomatică, adică încearcă să grupeze tipurile de suferință omenească în diverse categorii. Asta pentru că nu beneficiem de analize și investigații ca să ne ajute, ca în alte specialități, iar cauzele majorității „bolilor psihice” sunt mult prea puțin cunoscute și înțelese, chiar și astăzi. Ceea ce face ca diagnosticele noastre să fie schimbătoare și fluide și nu vin întotdeauna ca o mănușă pe povestea de viață, mereu unică, a unui anume om.

Dar tulburarea bipolară e unul dintre cele mai consistente diagnostice de-ale noastre, e cunoscut din vechime, cel puțin de la Hipocrate, chiar dacă denumirile și limitele sale s-au schimbat. E o tulburare foarte probabil genetică. E categorisită ca o „tulburare afectivă”, deși influențează toate aspectele unei vieți. Există mai multe tipuri, chiar un spectru al tulburărilor bipolare, dar în toate variantele sale există perioade în care ești plin de exuberanță, euforie și toate motoarele minții merg accelerat, și perioade în care ești dărâmat, copleșit de durere, blocat, lipsit de uneori de motivația de a te da jos din pat.

Și uneori ambii „poli” se întâlnesc în cursul aceluiași episod. Adesea, excesul emoțional distorsionează profund felul în care percepem realitatea: poți să capeți, de exemplu, convingeri grandioase, să te simți un zeu, sau să fii, din contră, sufocat de vină și rușine fără nicio justificare rezonabilă. Netratate, tulburările bipolare sunt riscante și se pot termina prin sinucidere.

Ce se întâmplă în creierul unui bipolar? De ce este el așa cum este și cum ajută medicamentele, cum îl aduc la un echilibru?

Vlad Stroescu: După atâta timp, încă nu știm sigur ce se întâmplă mai precis în creierul bipolar. Studiile neuropsihologice arată tulburări dramatice ale funcțiilor emoționale, cognitive, executive, în cursul unui episod.

Răspunsul la tratamente, peste care am dat, ca multe descoperiri din medicină, adesea din întâmplare, arată că există probabil disfuncții ale mai multor neuromediatori, implicați în general în tulburările psihice, cum sunt dopamina, noradrenalina și serotonina. Dar în niciun caz nu putem vorbi în termeni simpliști, cum ar fi un „deficit” sau un „exces” al vreunuia dintre ei. Studii de imagistică funcțională, folosite în cercetare dar mult prea scumpe și greoaie ca să le putem folosi în clinică, au sugerat disfuncții ale unor zone din creier care, în mod normal, au rol de control inhibitoriu (cortextul orbito-frontal lateral).

Știm aproape sigur că tulburarea bipolară are o origine genetică, întrucât cel mai adesea afectează mai mulți membri ai unei familii, dar nu există încă un test genetic cu valoare diagnostică sau predictivă. Testele imagistice și analizele obișnuite sunt, în mod tipic, normale. Bănuim că nu e vorba de o leziune pe creier, cum e în bolile neurologice, ci de o lipsă de coordonare a unor structuri cerebrale, așa, ca într-un stat în care legile sunt deficitare sau prost aplicate.

Din fericire, medicamentele de astăzi ajută mult. Unele acționează asupra unor receptori ai neuromediatorilor. Sărurile de litiu au un efect neuroprotector prin mecanisme multiple de reglare a neurotransmisiei. Multe din medicamentele folosite împotriva epilepsiei ajută și în tulburările bipolare. Dar, deși știm că ajută, nu înțelegem încă complet de ce și cum mai exact ajută. Ne lipsesc încă multe piese de puzzle, ceea ce o caracteristică definitorie a psihiatriei: de obicei, când ajungem să avem o limpezime a cunoașterii cauzei unei boli, sau captăm investigații de laborator care să o evalueze, acea boală iese din sfera psihiatriei și o nouă specialitate se naște.


În eseu am menționat câteva clase de medicamente pe care le-am folosit până acum. Iată ce face fiecare.

Anxioliticele previn și tratează anxietatea sau tratează anxietatea care vine la pachet cu o mulțime de afecțiuni psihologice sau psihiatrice. Acționează asupra principalilor mesageri chimici din creier, lucru care ține sub control excitabilitatea anormal de mare.

Antipsihoticele sunt utilizate pentru rezolvarea problemelor cauzate de psihoze, în principal pentru schizofrenie și tulburare bipolară.

Antidepresivele comune pot ajuta la ameliorarea simptomelor depresiei. Ele vin în mai multe variante: fiecare tratează depresia prin echilibrarea unor anumite substanțe chimice din creier, numite neurotransmițători, funcționând ușor diferit în funcție de neurotransmițătorii pe care activează.

Benzodiazepinele sunt folosite ca anxiolitice ori ca medicamente de inducere a somnului. Sunt folosite adesea în cazul tulburărilor bipolare, ameliorând insomniile, gândurile haotice, vorbitul necontrolat, activitatea sporită, agitația sau problemele de concentrare, care apar frecvent în cazul episoadelor hipomaniacale.

Anticonvulsivele (antiepilepticele) sunt un grup de medicamente cu diverse structuri chimice, folosite în tratamentul crizelor convulsive epileptice. Unele medicamente din această clasă sunt utilizate în tratarea tulburărilor bipolare și a tulburărilor de personalitate borderline.

Resurse

Află mai multe despre bipolaritate de pe Healthline.com, o colecție bine pusă la punct pe subiecte de sănătate mentală, inclusiv bipolaritate.

Dacă ai nevoie de sprijin pentru tine sau pentru cineva drag, poți încerca următoarele variante:
• Scrie-i Mădălinei ca să intri într-un grup de sprijin creat de ea special pentru persoanele cu tulburare bipolară și borderline.
• Contactează asociația Equilibrium, care oferă sprijin persoanelor cu tulburare bipolară și depresie.
• Sună la 0800 801 200, linia telefonică gratuită a Alianței Române de Prevenție a Suicidului, apelabilă din orice reţea între orele 19:00 și 07:00.

Ți se pare important ce ai citit?

Dacă ce citești te ajută, cumpără un abonament digital. E cea mai directă formă de susținere pentru munca noastră. Om cu om, vom strânge o comunitate care nu doar va fi un garant al sustenabilității, ci și una care contribuie și ne sprijină în a răspunde nevoilor prin povești despre cum muncim, cum relaționăm cu mediul, cum putem schimba educația, cum putem construi o societate mai echitabilă, cum putem trăi mai echilibrat.

41 comentarii la Anii în care am început să mă pierd pe mine

  1. Ma doare efectiv sufletul pentru tine.
    Parcurgand textul iti simteam fiecare durere aproape fizic.
    Sper sa reusesti sa te echilibrezi si sa fii bine tu cu tine.

    1. Mădălina, îți doresc sa găsești echilibru, liniște, sa te iubești și sa te ierți!
      Eu as vrea sa te îmbrățișez, atunci când ai mai mare nevoie!
      M-a durut sufletul citind povestea ta 🙁
      Ești puternica, sa știi asta și ești un om bun!❤️

  2. Mă întreb, citind, câte voci sunt și vor rămâne neauzite, necitite vreodată. Poate că și scrisul e important. Poate că și aici e o ieșire.

  3. Extrem de puternic testimonialul tau. Sper sa continui sa te ierti si sa te intelegi si sa stii ca e formidabil cum ai reusit sa articulezi atat de bine transferul care se produce, atunci cand suferintele psihice devin suferinte fizice pe care lumea din jur are tendinta sa le invalideze.
    Te rog, continua sa scrii!

  4. Un curaj enorm, o asumare totala! E muuult mai mult decat speranta ta de a ajuta pe unii sau pe altii! Esti o deschizatoare de drum: ai spart mituri despre boala psihica, ai oferit o imagine curata, onesta a ce se intampla. Din acest moment viata ta capata un sens care e dincolo de tine! Tu ai si puterea si curajul si talentul de spune in cuvinte un adevar! E absolut… magnific ce ai facut! (Eu nu am talentul de a gasi alt cuvant mai potrivit decat „magnific”)

  5. Madalina….. am citit totul cu sufletul la gura si cu ochii in lacrimi…te imbratisez si iti doresc putere, iertare si iubire! Te tin strans in brate…..

    1. Am citit fara oprire textul scris de tine, Madalina. Mi se pare incredibil, asumat, documentat, de mare ajutor pentru alte persoane care se „lupta” cu boli psihice. Esti curajoasa! Te admir sincer! Te imbratisez!

  6. Faptul ca poti ajuta pe altii, in aceasi situatie ca tine, iti poate da o senzatie de mult bine. Iti doresc sa scrii, sa fii creativa, sa fii inteleasa si ascultata…

  7. Mulțumesc pentru articol, pentru împărtășirea experientei tale, Mădalina. Pentru unele persoane pot fi chiar salvatoare. Ganduri bune catre tine! Te îmbrățișez!

  8. Îmi pare rău ca trăiești asta și sper sa îți găsești curând liniștea si echilibrul și sa ai o viața frumoasă. Cunosc pe cineva care are această boală și care trăiește toate frumos.
    In ciuda lucrurilor triste relatate, scrii foarte frumos. Ai putea scrie in continuare 🤗🤗🤗

  9. Am citit cu nesat intregul articol. Dincolo de haosul resimti, dat de intensitatea trairii emotiilor, ai o capacitate de autoreflectie uimitoare si talent de a manui cuvintele. Terapia, catelul si scrisul sunt armele tale. Continua sa scrii, fara draga!

  10. Un motiv sa traiesti este sa scrii articole ca acesta, si poate chiar carti intregi, de ce nu chiar literatura psihologica. Este evident ca ai talent de a evoca realitatea intr-un fel aparte si cine, daca nu tu, ar marturia adancurilor mintii. In plus, se vede ca te stii si din punct de vedere tehnic.
    M-am regasit in rolul fratelui lipsit de empatie — am si eu o sora care a trecut prin niste traume si realizez acum (cu regret) ca puteam sa fiu mult mai mult alaturi de ea psihologic. O sa am mai multa grija cu ea de acum.
    Iti doresc o viata cat mai lunga si plina de cuvinte ca acestea, care ating oamenii in felul cel mai profund posibil.
    Imi permit sa-ti las o melodie, incarcata cu sensuri milenare — un imn sanscrit (cantat cu orchestra moderna) dedicat avatarului Narasimha, care, sub forma unui om-leu alearga in ajutorul unui copil in pericol de moarte…
    Ilan Chester – Narasimha (albumul Symphony of the Soul)

  11. Dragă Mădălina,

    E incredibil cum ai reușit să dai o voce unei boli care urlă sub apă. Ai descris mecanismele interioare ale minții bipolare într-un mod paralizant de realist. E nevoie de mult curaj să faci un testimonial așa de public cum ai făcut-o tu și pentru asta îți mulțumesc și te felicit.

    In ciuda stigmatului asociat, nu e nimic mai rușinos intr-o boală psihică decât in a avea diabet sau herpes.

    Cu recunoștință și admirație,
    Denisa

    PS: poate o cunoști deja – Marsha Linehan a fost o inspirație și un exemplu care mie mi-a dat putere.

  12. Ai o putere și un curaj puțin întâlnit la alții! M ai făcut să trăiesc la maxim ce am citit! Faptul că te „expui” pentru a i ajuta pe cei care trec prin aceste situații arată un altruism rar întâlnit. Sănătate multă și putere îți doresc!❤

  13. Daca este parte din terapie, face sens aceast marturisire. Daca nu, e trist. Foarte trist!
    Este cea mai egoista poveste citita vreodata: sotul, mama, tata, fratele, fostul iubit, prietena, toti pe degeaba in zbaterea asta, toti fara sa puna umarul.
    La urma urmei, suntem singuri pe lumea asta si responsabili pentru propriul destin. Ca e cumplit si nedrept, sunt de acord.
    Este un text in care nu incerci sa te vindeci, este un text in care pedepsesti. Cui ii foloseste textul asta? Pentru ca stim cu totii cui i-a facut rau.

    1. Maria, citeste si tu un pic comentariile celorlalti si poate vei intelege ca cel mai bun lucru pe care il poti face este sa stergi comentariul tau. Daca nu intelegi ceva, nu te baga, nu comenta si mai ales nu judeca. Discuta cu un psiholog de ce te infurie o marturie atat de curajoasa si autentica, de ce respingi si condamni boala mentala. Te va ajuta mai mult decat sa comentezi asa cum ai facut-o.

  14. Un gand bun din inima!

  15. Madalina, eu chiar imi amintesc de tine si recunosc ca asa, la prime vedere, nu pareai sa treci prin ceva atat de devastator. Legat de ce ai scris, eu iti multumesc ca ai putut sa fii atat de sincera incat sa te deschizi fara sa te gandesti la eventualele etichete sau chiar judecata unora si altora.
    Privitor la tulburarile de care suferi eu am pe cineva foarte apropiat diagnosticat cu BPD care a avut mai multe tentative (nereusite) de suicid plus alte tulburari comorbide. Aceasta persoana a trecut prin diverse niveluri de disperare si desi nu si-a imaginat ca asa ceva ar fi posibil in prezent este nu doar functional dar are o viata chiar buna, cu desigur momente de recadere insa, folosind ce a invatat si cu sprijin din partea apropiatilor isi revine destul de repede. Ce vreau sa spun este ca exista o viata si dupa sau chiar impreuna cu aceste tulburari, oricat de severe ar fi.
    Totusi, nu numai pastilele sunt solutia, desigur sunt utile pentru a te pastra pe o linie stabila tinand cont ca suferi si de TAB 2 dar o terapie potrivita ma gandesc ca ar fi cea care ar face intr-adevar diferenta. Impreuna cu dorinta ta reala de a trai si a avea o viata implinita, da cu bune si rele, cu fericire si bucurie dar si cu nefericire si deznadejde asa cum avem toti cu sau fara tulburari psihice. Incearca sa iesi din patternul asta de autopedepsire si de „nu am valoare, nu merit nimic” si de asemenea nu te mai confunda cu bolile pe care le ai. Tu esti tu, o persoana care are si calitati si defecte, merita sa aiba realizari, sa se simta bine si sa fie iubita asa cum meritam toti iar tulburarile pe care le ai si comportamentele tale trecute legate de ele pur si simplu nu te definesc. Ideea este sa iesi din acest cerc, sa vrei cu adevarat sa te schimbi si sa nu repeti la nesfarsit ceea ce te face sa suferi. Mult succes in acest demers!

  16. Acum mai bine de 10 ani am avut o tentativa de suicid care s-a terminat cu internarea la psihiatrie. Parintii au avut cam aceeasi aitudine si nu am avut pe nimeni cu care sa pot sa vorbesc. Psihiatrul mi-a zis ca sunt tanara si ca imi trece si atat. Altceva nu a vorbit cu mine. Aveam 19 ani atunci. Cred ca de atunci nu trece saptamana in care sa nu ma gandesc ce s-a rupt atunci in mine si mai ales sa ma tem in permanenta ca as putea sa fac asta din nou. Gandul asta, frica asta este cu mine mereu.
    Anul trecut de ziua mea am inceput sa plang pentru ca abia atunci am realizat ce am facut, m-a durut efectiv faptul ca eu am singura mi-am refuzat viata.
    Inca traiesc cu sentimentul de rusine si uneori as vrea sa discut cu parintii mei despre acel episod dar nu pot.
    Inca ma intreb daca chiar a fost necesar sa fiu internata la psihiatrie.
    Dar cel mai mult si cel mai mult mi-e frica sa nu fiu capabila sa fac asta din nou.

    1. Andreea, intră, te rog, pe grupul de suport (îmi aparține) de la finalul textului. Te pup și ai grijă de tine 🤗

  17. Dragă Mădălina, nu sunt bipolară, deci n-o să pretind că știu cu adevărat prin ce treci. Dar dacă există o șansă, oricât de mică, să te ajute ce îți scriu, atunci merită să încerc. Am avut gânduri suicidare și am fost și parteneră a unei persoane cu astfel de tendințe. Pe mine m-a vindecat de ele terapia, dar și o experiență destul de bizară pe care am avut-o. Am participat, în studenție, la o autopsie. Am asistat la disecarea unui bărbat care s-a sinucis și am avut două revelații: 1. nu e nimic măreț sau solemn în moarte, moartea e obscenă, hidoasă, vulgară, e urâțenia pură; 2. îmi venea să-i urlu omului ăluia care acum devenise o masă de carne și atât: trebuia să te iubești, trebuia să te iubești, e ca o datorie primordială… Lucrurile astea nu sunt originale sau nemaiauzite, dar abia atunci le-am înțeles cu adevărat, m-a lovit evidența lor. Iar din cealaltă postură, de partener al unei persoane care are tendințe suicidare, îți pot spune că tăcerea sau lipsa de reacție, deși par semne de indiferență, în realitate arată neputință, pur și simplu nu mai știi ce să spui sau ce să faci, ești copleșit și preferi să nu mai zici nimic, pentru că ți se pare inutil sau poate chiar dăunător. Dar de păsat îți pasă, iar faptul că rămâi lângă persoana respectivă spune mai mult decât orice. Eu zic și să nu renunți la ideea de a avea copii, dă-ți timp, nu stabili deadline-uri. Copiii sunt și ei surse de revelație și te pot ajuta să te (re)descoperi.

  18. Dragă Mădălina, revin la textul tău iar și iar. Nici eu nu știu prea bine de ce. Crează adicție parcă. Sper să-l citească toată planeta, cu siguranță am deveni ceva mai blânzi. Cel puțin așa îmi place să cred. Mi se pare că orice urare ți-aș face ar fi fadă și falsă. N-am cum să te înțeleg pe deplin, așa cum ai merita, și asta mă înfurie puțin. Așa că tot ce o să-ți spun e că te-am Citit și îți mulțumesc pentru asta!

  19. Ai reprezentat fantastic de realist si detaliat o afectiune greu de tradus pentru cei care nu au trait-o pe pielea lor. Faci mult bine si te admir pentru curajul de a-ti asuma public, fara a te victimiza, o postura atat de delicata. De a destigmatiza, de a ne ajuta sa ne gasim unii pe altii prin intermediul tau.

    Desi sunt bine de cativa ani, profit de perioada asta de „pauza” sa ma descopar si sa ma vindec pe deplin. Cred ca am tulburarea de tip borderline despre care povestesti, insa nediagnosticata, tocmai pentru ca la fel ca si tie, mi-a fost rusine sa dezvalui toate detaliile trairilor mele terapeutilor cu care am stat de vorba. Ma regasesc in textul tau, desigur, in nuante diferite, cu intensitati diferite, insa esenta e aceeasi.

    Mi se pare ca la noi terapia nu ofera inca multe optiuni celor cu afectiuni cronice. Suntem toti cumva bagati intr-o mare oala a depresivilor, anxiosilor sau obsesiv-compulsivilor. Ni se spune ca nu este nimic in neregula decat temporar, ca trebuie doar sa facem „o schimbare”, sa „credem in noi”, pentru ca „orice este posibil”. Eu una am obosit cautand pe cineva care sa doreasca sa descopere ce se ascunde in profunzime si nu doar sa-mi perie ego-ul. Sa investeasca mai mult decat ora aia de terapie pe saptamana, dorind sa ma ajute real si pe termen lung, nu mascandu-mi si mai mult problema pentru a-mi da impresia ca pe moment functioneaza.

    Mai vreau sa spun sa nu iti pierzi increderea in atat de hulita medicatie. Poate am avut noroc, dar pe mine m-a scos din hau, m-a redat mie dupa 4 ani de agonie continua si inexplicabila, care nu se mai terminau. Momentan sunt bine, fara nici un fel de tratament, de peste un an de zile (5 de cand nu mai sufar).

    Si nu esti un om rau! Cred ca asta e uneori o stampila care ni se pune deseori, pe motive lesne de inteles. Eu insami ma gandeam uneori ca poate merit ce mi se intampla. Poate e o pedeapsa venita de cine stie de unde, menita sa-mi testeze rezistenta si sa-mi dea o lectie. Suntem doar niste suflete hipersensibile, care reactioneaza puternic si uneori haotic la stimulii din jurul lor.

  20. Buna Madalina!
    Sa zicem ca la un nivel mult mai mic am trait cumva ce ai trait tu.
    Ceea ce am invatat eu in ultimii ani e ca acest „split” este cauzat de faptul ca ne pierdem sufletul pe drum cumva. Si la un moment dat, discrepanta dintre suflet si minte si aceasta constanta lupta atunci cand mintea nu cedeaza (din cauza conditionarii, a traumelor din trecut a caror importanta nu-ti dai voie sa o accepti din cauza mecanismului de auto aparare care e mintea), creaza aceasta personalitate bipolara. Insa, crede-ma pe cuvant ca le poti uni la loc. Atunci cand iti regasesti sufletul si-i dai atentia de care are nevoie si de care a avut nevoie in copilarie. Sunt oameni care se nasc cu un sistem nervos mai sensibil si pentru care calatoria e mult mai grea. Pentru mine meditatia si yoga au functionat si m-au ajutat sa-mi regasesc sufletul si sa accept ca acest concept exista. Am invatat sa simt din nou si sa stau cu emotiile mele acolo pana ne vindecam impreuna. Noi de fapt traim in modul simpatetic al sistemului nervos constant, intr-o lupta constanta. Sufletul e in celalalt sistem nervos, acela in care incercau sa te puna cu ECT therapy. Dar cu multa rabdare si curaj, cu meditatie si yoga ajungi acolo treptat si cu control. Crede-ma, exista liniste, relaxare si integrare cand iti dai voie sa crezi. Sper sa te „lovesti” la un moment dat de aceasta varianta si s-o incerci. Stiu sigur ca ne putem vindeca si ca suntem echipati cu tot ceea ce e necesar. Da, pentru cei mai sensibili drumul e mai greu, dar si sentimentul de dupa e mai bun. Vei schimba lumea daca nu o vei mai vedea ca pe o conditie independenta de tine. Ai tot ce-ti trebuie sa te vindeci. Si sper sa-ti dai voie candva sa crezi asta.

  21. Buna Madalina!
    Eu am TAB 2 si as vrea sa intru in grupul creat de tine. Am incercat dar linkul de mai sus nu functioneaza. Ma ajuti tu?

  22. Strivitor și înălțător simultan ce-ai făcut tu aici pentru tine și pentru noi toți, ca să putem măcar să ne imaginăm că avem o șansă de a înțelege ce se întâmplă într-o astfel de minte și într-o astfel de viață. Absolut fenomenal. Mulțumesc și sper să fii cât de bine se poate.

  23. Hei
    Sigur, Cris! Acum ar trebui să meargă și link-ul din articol, dar uite altul aici: https://www.facebook.com/groups/3927153820628550/?ref=share

    Te așteptăm cu drag! 🤗

  24. L-am citit cu sufletul la gura si cu un nod urias in stomac. Nu am mai citit asa ceva vreodata. De obicei ne uitam la comportamentul oamenilor, si daca este bizar sau exagerat, ii etichetam ca nebuni si ne ferim imediat de ei. Ii condamnam fara sa ne intereseze ce se intampla cu adevarat in mintea si sufletul unui om care sufera de o boala mentala. Am trimis articolul acesta tuturor prietenilor mei, l-am recomandat pe FB, as vrea sa il citeasca cat mai multa lume. Ca sa inteleaga ca boala mentala este la fel de invalidanta ca cele fizice. Sa inteleaga ce inseamna sa vezi ca gresesti, ca o iei razna dar sa nu poti sa te opresti. Si este nevoie de si mai multe marturii ca acestea ca sa se schimbe ceva la nivelul intregii societati. Cred ca inca din primii ani de scoala, in loc unor ore irosite cu memoratul unor date inutile, ar fi mai bine sa alocam timpul respectiv unei educatii psihologice adecvate. Asa vom schimba macar atitudinea si mentalitatea copiilor daca pentru parinti este prea tarziu.

  25. Exista vreun grup de sprijin sau cărți despre cum pot gestiona sau ajuta persoanele apropiate celor cu bipolaritate și borderline? Prieteni extrem de dragi suferă de bipolaritate sau borderline.

    1. Sigur, găsiți un grup mai sus. Vă las link-ul și aici! 🙂

      https://www.facebook.com/groups/3927153820628550/?ref=share

  26. Mădălina, mulțumesc pentru experiența ta.

  27. Felicitări pentru felul în care ai pus în cuvinte povestea și, mai ales, pentru curajul de a face acest lucru.
    Remarc și admir puterea de a transforma răul în bine, micile înfrângeri în victorii.
    Noul sens pe care l-ai găsit în puterea cuvintelor sper să te ghideze către echilibru.

    Îți doresc sănătate, bine și frumos!

  28. Iti apreciez curajul de a vorbi deschis despre experienta ta. Nici nu pot sa imi inchipui cat ai suferit, ca sa ajungi sa incerci activ sa-ti iei viata. Ma bucur ai ajuns la timp la spital si ca ai avut apoi parte de ceva liniste. Sper sa gasesti medicatia si terapia, care sa te ajute pe termen lung, si sa poti sa iti recladesti echilibrul emotional si relatiile cu tine si cu cei dragi.

  29. Am citit articolul cu ochii in lacrimi si m-am cutremurat prin cate ai putut sa treci fată dragă. Eu sunt de cealalta parte a baricadei si stiu cum e, soțul meu sufera si el mult dar cred ca inca nu a ajuns atat de jos in prapastie pentru ca la el medicatia isi face efectul.
    De cele mai multe ori nu stiu ce sa fac si cum sa il ajut, uneori reusesc, alteori agravez mai tare situatia.
    Ma intreb acum daca sa ii dau si lui sa citeasca experienta ta, daca i-ar face bine sau nu.
    Un gand bun catre tine!

  30. Textul de mai sus este una dintre cele mai grele scrieri confesive publicate vreodată în DOR și mă face să mă gândesc la numeroasele provocări pe care trebuie să le fi pus echipei care a lucrat la nașterea lui. În timp ce îmi pot închipui unele dintre dificultățile pe care Mădălina a trebuit să le învingă ca să-l scrie (revizitarea traumei, stigma, incertitudinea evoluției ei medicale din viitor), mi-e mult mai greu să-mi zugrăvesc o imagine a procesului editorial din spate.

    Aș fi curioasă să aflu de la editori cum au gestionat confesiunea Mădălinei, având în vedere că ea v-a încredințat informații pe care înțeleg că multă vreme le-a (priceput doar parțial și) tăinuit chiar și specialiștilor care ar fi putut-o ajuta cel mai direct și avizat. Dincolo de munca de organizare a textului, ați avut vreun proces de fact-checking (documente medicale, verificări cu personajele menționate de Mădălina)? Ați coroborat perspectiva Mădălinei cu a vreunui apropiat de-al ei?

    Textul ăsta nu este doar o mărturie despre Mădălina, ci potențialul început al unei discuții mai largi despre subiecte atât medicale (afecțiuni psihice), cât și etico-filozofice (autocontrol; așteptări culturale; responsabilitatea asupra bolii a bolnavilor vs a familiei & prietenilor vs a societății etc.). De-asta simt că e important să înțelegem care sunt limitele și metodele lui.

    1. Mulțumesc, Cecilia. Ca la orice text de acest gen, a fost precedat de multe discuții, atât cu Mădălina, cât și în echipă. Am decis că e un acces atât de rar la ce nu vedem, încât e o confesiune importantă. Am avut încredere în Mădălina și în cum se uită la sine și la lume pentru că nu suntem la prima colaborare. I-am ascultat inclusiv înregistrări private. N-am considerat că e un text de verificat cu documente medicale, însă ne-am asigurat împreună că toți apropiații știau de acest material și de ce conține, inclusiv terapeuții. Din partea breslei a venit și un feedback important despre validitatea autoreprezentării pentru doborârea stigmei. Sperăm ca, pe termen lung, povești ca ale Mădălinei să ne ajute să înțelegem mai bine costurile acestor diagnostice.

  31. Multumesc pentru aceasta perspectiva detaliata si documentata.
    Partea cu boala fiind genetica m-a surprins si a reaprins beculete in mine.
    Am crescut repetand compulsiv ca sunt inca in viata doar pentru ca m-am nascut fata si am plecat din locul natal. Am avut bunic si unchi care s-au sinucis si un tata tratat la 220V nu stiu daca pentru tulburari sau pentru atitudinea fata de regim – dar care a stat in coma si e pe Litiu de decenii, mai exact de la externare. Din 4 frati ai lui mai e unul care ‘s-a descurcat doar cu alcoolul’ si n-a avut nevoie de tratament.
    Personal am incercat dozajul corect pe la 13 ani, dar nefiind foarte in tema mama doar refolosise cutia cu pentru ceva mult mai inofensiv, si inafara de linistea din cap nu au avut nici-un alt efect.
    Am invatat sa ma delimitez de drama, cu costul de a ma delimita de propriile emotii si de corp – si asta aduce uneori stari de letargie si lipsa de sens, insa asta m-a tinut pe linia de plutire. Cred ca un factor foarte important este si mediul in care traim – si a trai nu e egal cu a respira ci a-ti da voie sa fii si sa simti, iar daca ceea ce simtim nu poate fi validat de cei din jur, nu poate fi acceptat, atunci ajungem sa avem o viata in care suntem cu ochii ca pe butelie sa nu cumva sa calcam stramb, sa devenim incontrolabili sau sa ne simtim prost, sa ‘explodam’.
    Pentru ca am ajuns sa cunosc persoane cu diferite tulburari ce necesita tratament – frica asta de boala in sine, sau de agravarea ei genereaza un nivel de anxietate suplimentar greu de gestionat si pentru o persoana echilibrata, si cred ca toti putem contribui la reducerea acestei anxietati/presiuni prin dialog deschis despre ce inseamna dezechilibrele emotionale si chimice pentru cei care traiesc cu ele zi de zi.

  32. M-am tot gandit la textul tau, Mădălina! Scrii foarte bine, ai putea scrie o carte…sau mai multe. „Cuvintele care eliberează” de Marie Cardin – poate ai citit-o deja – e o mărturisire fantastica tot despre lupta cu o tulburare psihica, implicatiile ei fiziologice si terapie. Mie mi-a deschis ochii.

    Iti tin pumnii si ma gandesc la tine. Desi nu te cunosc, simt ca te cunosc mai intim decat pe multi dintre apropiații mei… Te iubim! Nu esti singura 🤗

  33. Buna Madalina,
    Scrierea ta pare a a fi o poveste ireala, ai un talent extraordinar de a asterne cuvintele pe foaie.
    Tot binele sa fie de partea ta.

  34. Am citit cu atenție cele de mai sus și uite ce cred despre textul tău: cred că pur și simplu tu descrii o „arhitectură” mentală diferită de cea a majorității oamenilor cu care te întâlnești (și la care inevitabil te raportezi), ceea ce nu este neapărat rău/bine – însă pot înțelege foarte bine că este o sursă enormă de tensiune interioară; mai cred că ai un talent neobișnuit de a rămâne rațională și a judeca coerent în condiții/situații pe care oamenii „obișnuiți” le-ar găsi absolut intolerabile – și dacă asta nu este definiția unui om puternic, zău dacă știu cum altfel ar putea suna una mai bună. Și, în sfârșit, cred că este doar o problemă de timp până când vei întâni acei oameni (reali)/acel grup care, judecând după povestea ta de viață, să admită că pe termen mediu/lung încrederea în tine este o investiție cu risc aproape nul.

  35. Draga Mădălina. Am citit povestea ta nu doar cu sufletul la gură și atenție maximă, dar și plângând în hohote la anumite descrieri care păreau desprinse din viața mea. Din păcate, în ultimul timp mă gândesc la moarte tot mai des, nu mai am motivația de a trăi, nu am energie pt a mi desfășura activitățile zilnice, prefer să stau în pat și să trăiesc în lumea mea imaginară în care sunt fericită. De multe ori mi am zis că poate nefericirea de acum este consecința lucrurilor greșite pe care le am făcut dealungul timpului. Poate este adevărat sau poate nu. Mă simt lașă că nu pot lua decizii asupra vieții mele și mă consumă teribil faptul că stau alături de un om egoist, care se distruge pe el prin alcool și indiferență asupra bolii pe care o are (diabet)și care mă distruge și pe mine prin lipsa de empatie, atenție, iubire, înțelegere și tot ce ar avea nevoie o femeie să simtă de la soțul ei. Am 40 de ani, suntem căsătoriți de 20 ani și simt că a fost greșeala vieții mele și grav este că nu am puterea să pun capăt acestei relații. Mă simt responsabilă pt el, simt că trebuie să am grijă de el, însă de mine nu are grijă nimeni. Zilnic mă gândesc că doar dacă aș muri as scăpa de această durere a neîmplinirii, însă am o mamă și un câine care doar pe mine mă au și doar pe mine se pot baza. Bani de doctori, terapii și alte chestii de astea costisitoare nu am. Sper să găsesc puterea să mă adun, pt că așa cum spuneai și tu, am impresia ca nu trăiesc viața mea.
    Tu ai avut un soț care s a documentat, a încercat să te înțeleagă! Al meu este atât de redus încât infara că sunt nebună n ar face nimic altceva. Scriu acest comentariu cu lacrimi în ochi și parcă nu vorbesc despre mine.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *