Ți-ai lăsa copilul să meargă la grădiniță dacă ar avea de mers pe jos o oră și jumătate și ar putea întâlni mistreți pe drum?

Pe poteca îngustă de două palme, care urcă paralel cu râul, o salamandră neagră cu pete galbene îi sare în față lui Florin Csorei. Băiatul de 6 ani și 1,14m tresare și se dă la o parte. E încălțat cu cizme de cauciuc și poartă un ghiozdan mic cu model de camuflaj în spate. Florin e curajos de fel. Nu îi e frică de mistreți, nici măcar de lupi, deși lupul i l-a înhățat într-o noapte de iarnă pe Bobi, câinele lui, dar salamandra l-a luat prin surprindere. Ion, fratele lui mai mare, de 13 ani și 1,60m, zâmbește și trece mai departe. Drumul ăsta l-a făcut de sute de ori singur ca să meargă la școală. O oră la coborâre, o oră la întoarcere, o nimica toată vara, un pic mai greu iarna și pe ploi. La început fluiera, să nu îi fie groază prin pădure, dar acum nu se mai teme de nimic. Mai ales după întâmplarea de acum un an, când a căzut dintr-un alun și și-a rupt splina. Ion a coborât pe picioarele lui în sat, plin de sânge, însoțit de Ana, maică-sa. Ambulanța nu avea cum să ajungă, căci până în Cornățea, unde locuiesc băieții, nu există drum de acces pentru mașini.

Acum, cei doi frați se întorc acasă de la școală și grădiniță, și urcă unul după altul, tăcuți. Cizmele de cauciuc se scufundă în noroiul de 20 de centimetri în unele porțiuni, căci plouă de câteva ore. E mijloc de mai, și văile sunt pline de meri și cireși înfloriți, de căprioare ascunse și mistreți care distrug cartofii pe timp de noapte. Pentru Florin, mersul la grădiniță e ca mersul la biserică. Cam o dată pe săptămâna, mama lui, Ana, îi pune hainele bune, iar Florin coboară la datorie. Grădinița îi place, dar drumul e lung.

Cornățea e un cătun din Maramureș situat la 1.345 de metri altitudine, în care locuiesc peste 50 de familii de huțuli, etnici ucrainieni. Satul nu are curent electric și nici drum de acces pentru mașini. Cu excepția unor radiouri cu baterii și a câtorva case care au panouri solare, totul e ca acum câteva sute de ani. Până acum câțiva ani, puteai să cobori la asfalt, în comuna Poienile de sub Munte din care cătunul face parte, doar pe jos sau cu sănii trase de cai. De doi ani, când buldozerele au răscolit pământul – deși primarul zice că a amenajat drumul acum zece ani – se poate circula și cu tractoare și mașini de teren. Copiii din clasa pregătitoare și clasele I-IV merg la școală într-o căsuță închiriată din Cornățea. Cei de grădiniță și cei din clasele V-VIII trebuie să coboare la școala din Cvasnița, la distanță de o oră și ceva de mers pe jos.

În spatele celor doi frați urcăm noi. Am venit să documentăm cum ajung la grădiniță preșcolarii din Cornățea. De câteva luni, programul Fiecare Copil în Grădiniță, inițiat de asociația Ovidiu Ro și extins la nivel național în februarie 2016, a ajuns și în Cornățea. Copiii din familiile sărace pot să primească tichete sociale de 50 de lei lunar dacă frecventează zilnic grădinița. Pentru Cornățea, 50 de lei înseamnă banii de pâine pe o lună, spune Ioan Corjoc, Secretarul Liceului Tehnologic din Poienile de sub Munte. Familiile nu au un venit lunar stabil. Bărbații lucrează în exploatare forestieră în unele perioade ale anului sau merg la muncă în străinătate. Problema e însă mersul zilnic la grădiniță. Părinții preferă să își țină copiii pe lângă gospodărie, până mai cresc. Le e frică să îi lase să umble pe drumuri atât de lungi zi de zi.

Nastunia Miculaiciuc ajunge prima la școala din Cvasnița și face focul în sobele de teracotă cu model floral. Femeia de 61 de ani lucrează din ’82 aici și e cea mai veche din școală. Iarna ajunge la patru dimineața, căci trebuie să facă focul în opt sobe. Până când ajunge la a opta încăpere, trebuie să o ia de la capăt, căci deja s-a stins focul în prima. E înaltă, ca majoritatea femeilor din zonă, și poartă o basma neagră cu floricele colorate, și o fustă până la genunchi. Nu pleacă niciodată în sat cu capul descoperit.

Când era mai tânără, alerga de acasă până la școală. Venea cu filinarul, căci nu era lumină în școală și nici pe stradă. Școala din Cvasnita are electricitate abia din 2002, când a fost reconstruită clădirea. Tot de atunci, grădiniței i s-a alocat o încăpere în cadrul școlii. Până în 2002, nu era loc de preșcolari, așa că se închiria o cameră în casa unor oameni.

„Dobre rano!”, salută copiii care se opresc să își ia cornuri cu ciocolată și înghețată de la magazinul de lângă școală, înainte de a începe orele. În încăperea întunecată, cu pachete de biscuiți, eugenii și conserve, un bătrân cântă zilnic la un fluier roz.Servește copiii, mai iese pe afara să vadă cine mai trece, cântă și ziua trece încet.

Audio: Vasile Bohar, cântec din fluier pe grai ucrainean.

La opt dimineața încep orele cei din clasele V-VIII, iar preșcolarii vin după nouă. Cvasnița e un cătun situat la marginea comunei Poienile de sub Munte, la mijloc de drum între Cornățea și centrul comunei. La școala de acolo coboară copiii ca Florin și Ion, din Cornățea, și vin și cei din Cvasnita, „de la bază”. Limba de predare e română, dar copiii și profesorii vorbesc în ucraineană în afara orelor. La școală nu există semnal, nici măcar telefonie fixă.

Mica și Ivancic ajung primii la grădiniță mai mereu, căci stau aproape. Cu ochii plini de somn, se aruncă la jucării imediat. Apoi vin alți copii de la bază, fiecare cu ghiozdanul în care au pachetul cu mâncare și o sticlă de suc. Prin perdeaua alba, semi-transparentă, se vad dealuri și oamenii care trec din când în când pe drum. Preșcolarii din Cornățea nu ajung la grădiniță în prima noastră zi acolo. Sunt nouă copii din catunul de pe munte înscriși la grădiniță din totalul de 21 de preșcolari. Educatoarea ne spune că cei din Cornățea vin pe schimburi și doar dacă e vreme bună. Părinților le e milă să își trimită copiii de patru-cinci ani la grădiniță pe jos, mai ales dacă sunt noroaie sau zăpezi. Alții nu au cu cine să îi trimită. Cum grădinița nu e obligatorie în România, mulți copii intră direct în clasa pregătitoare.

Deși pare doar o treabă de creioane colorate și jucării, educația preșcolară poate să influențeze traseul în viață, accesul la slujbe, nivelul educației și integrarea socială, mai ales pentru copiii din medii defavorizate, arată strategia Uniunii Europene privind educația pentru 2020. În România, 85,5% din totalul de copii cu vârste între patru și cinci ani mergeau la grădiniță în 2012. Ținta Uniunii Europene este ca, până în 2020, cel puțin 95% dintre copiii din țările membre să urmeze educația preșcolară.

Monica Beuca, 46 de ani, e în picioare la șase și un sfert în fiecare zi. Mai întâi se ocupă de gospodărie, de flori, de cei trei câini, de familie. După care își leagă o eșarfă în jurul capului să o protejeze de vânt, sau își pune gluga pe cap dacă plouă, ia bicicleta al cărei scaun e acoperit cu o blană de astrahan și pedalează spre prima destinație a zilei.

Monica era încă profesor suplinitor de română și nu împlinise 30 de ani când a vizitat prima dată școala din Cvasnița. A venit la Cvasnița la o lecție deschisă în 1995. Un coleg i-a spus în glumă s-aprindă lumina, iar Monica s-a dus să caute întrerupătorul, căci nu știa că școala nu are curent electric. În 2000, și-a dat examenul de titularizare și a putut să aleagă între un post la grădinița din Cvasnița și unul în cătunul Luhei, aflat tot în comuna Poienile de sub Munte. A ales postul din Cvasnița, căci îi era teamă că postul din Luhei s-ar putea desființa, pentru că nu erau destui preșcolari.

La opt dimineața ajunge la localul din centru „La Ionela”, unde își bea zilnic cafeaua cu Ancuța, prietena ei cea mai bună. Dupa doza de energie matinală, pedalează o vreme împreună, apoi Ancuța o ia spre Luhei, unde lucrează ca educatoare, iar Monica o ia spre Cvasnița. În medie, Monica face cei șase kilometri până la grădiniță în 15 minute. Pe timp de iarnă, vine cu alți colegi cu mașina. Își iau cu ei topor, drujbă, lopeți și nisip, în caz că e nevoie să taie crengile sau dacă mașina rămâne blocată pe undeva. În anii trecuți, când drumul era mai rău, Monica venea pe jos, sau în săniile trase de cai ale sătenilor din Cornățea care se întorceau din comună cu alimente.

A doua zi la grădinița din Cvasnița, stăm în scaunelele mici și îi așteptăm pe preșcolarii din Cornățea. Poate astăzi vin, ne gândim. Copiii colorează și o întreabă din când în când pe doamna educatoare dacă e frumos. „Școala ne-a oferit doar pereții,” ne spune Monica. Mobilierul și jucăriile sunt donația fundației austriece Waldburg.

Monica îl zărește prima pe Florin, care vine de mână cu maică-sa, Ana Csorei. Au făcut o oră de la casa lor din Cornățea. Băiatul intră încruntat, se așază pe un scăunel și începe să se joace cu o remorcă. Femeia îl așteaptă apoi pe butucii de lemn din curtea școlii, până când termină gradinița la ora 12. În timpul pauzei, e înconjurată de fete de a VII-a și a VIII -a. Pare una dintre ele, deși are 41 de ani, patru băieți și o gospodărie mare. Și ea a făcut școala aici.

Florin vine la grădiniță o dată pe săptămână, uneori o dată la două săptămâni. Pe timp de iarnă, lipsește săptămâni întregi. Ceilalți băieți ai Anei nu au mers deloc la grădiniță. Femeia povestește că, deși nu fusese la grădiniță, Ion nu a rămas în urma colegilor lui. „Avea un scris așa frumos, mai frumos decât al învățătoarei.” Când mama lui vorbește despre el, Ion se uită într-o parte. Îi e rușine să fie privit. „E greu pentru niște copii mici să străbată pe jos o distanță atât de mare”, spune Ana. „Și sunt animale sălbatice pe drum.”

Florin s-a născut la spital în Vișeu de Sus chiar înainte de duminica Floriilor din 2010. Ana a coborât pe jos prin pădurea deja verde, până la asfalt, iar de acolo o salvare a dus-o la maternitatea din Vișeu.

În timp ce ne povestește asta, Ana face cafea la espressor. În bucătăria lor se aude un ceas de perete și televizorul din camera alăturată, și, din când în când, ciripit de păsări de afară. De doi ani, și-au tras curent de la un vecin printr-un cablu de 700 de metri. Și-au vândut o vițică să aibă bani de electricitate. Cele 58 de gospodarii din Cornățea sunt răspândite pe mai multe văi, iar casa de lemn a Anei și a lui Andrei, soțul ei, e situată pe o vale mai apropiată de Poieni. Oficial, lumina nu a ajuns nici acolo, însă un vecin care locuiește mai aproape de linia de electrificare și-a pus curent, și a mai dat și altor două gospodării. Până să își construiască casa acum patru ani, familia Csorei a locuit în casa bătrânească a soțului, care e la vreo 200 de metri mai sus, înspre pădure. Acolo sunt înmormântați părinții lui Andrei și acolo stă cățeaua care le păzește cartofii de mistreți. În satele izolate de munte, unde accesul la cimitir e foarte dificil, oamenii își înmormântează de multe ori morții aproape de casă.

Mistreții vin noaptea, în grupuri mari, scurmă pământul și distrug tot. Unii asmut câinii pe ei, alții ard rumeguș în fiecare seară să îi alunge fumul, alții urlă la ei pentru a-i goni. „Dar mistreții se obișnuiesc cu orice”, spune Ana râzând.

Audio: Sperietoarea de mistreţi. Cătunul Cornăţea.

Ușa se deschide, și mirosul de ploaie se strecoară în încăpere. O vecină, Ana, a venit să vadă cine îi vizitează pe Ana și Andrei. Are 51 de ani, un trup masiv și o voce și mai puternică. „Noi trăim aici pe dealuri ca animalele sălbatice. Și duminica trebuie să pornim dimineața devreme, să ajungem la slujbă. Facem două ore jumătate până la biserică.” A fost de trei ori la primar, să îl întrebe de ce nu aduce lumina și pe valea lor. Primarul i-a spus că proiectul este făcut, dar nu a fost aprobat încă. „Noi suntem singuri pe lume. Mi-am crescut șase copii fără lumină. Și-au făcut temele la lumina lămpii”, continuă vecina. Și-a tras și ea curent de la vecin acum doi ani, printr-un cablu de 800 de metri. Copiii ei lucrează în Anglia și i-au trimis bani. „În loc să îmi pun dinți, mi-am pus lumină.”

Ștefan Oncea e la al treilea mandat ca primar al comunei Poienile de sub Munte, cea mai mare comună din județul Maramureș. Acum se pregătește pentru alegerile electorale din 5 iunie, care l-ar putea propulsa la al patrulea mandat. A venit la birou duminică, pentru că ‚e treabă multă”. Așteptăm pe holul rece de la primărie să intrăm în audiență. Pe pereți sunt lipite foi cu listele electorale.

Primarul e un bun orator, ne spun majoritatea sătenilor înainte de a-l cunoaște. „Poate să vorbească despre orice și să nu spună multe.” Mulți locuitori din Cornățea s-au plâns că nu a făcut nimic pentru cătun în cele trei mandate, așa că îl întrebăm pe primar dacă așa stau lucrurile.

„I-am ajutat cu tuburi de polietilenă să își introducă apa în curți, am făcut un proiect privind electrificarea și am făcut discuții cu sătenii în ce privește drumurile”, spune Oncea despre activitatea sa de primar în nouă ani.

Privește meditativ pe fereastră când vorbește despre autoritățile de la București care nu au făcut nimic pentru sat. „Probabil și pentru că suntem etnici ucrainieni”, spune și privește în jos.

În 2012, a depus un proiect de electrificare a zonei Cornățea la ministerul Economiei. Proiectul a fost făcut de o firmă din Baia Mare și preconiza că electrificarea zonei costă un milion de euro. Pentru a face acest proiect care „zace la minister in București”, primăria a plătit 42.000 de lei, „o sumă mică”. O familie din Cornățea ne-a povestit că a plătit 2.300 de lei pentru un panou solar, cu tot cu instalare. La prețul acesta, 42.000 de lei ar fi ajuns pentru a pune panouri solare la jumătate din gospodăriile din Cornățea. Oncea ne spune că nu a luat în calcul varianta panourilor solare, pentru că a auzit că anul acesta vor fi fonduri europene disponibile pentru electrificarea cătunului.

Îl întrebăm și de drum, cât ar costa pietruirea lui, astfel încât să poată fi accesibil pentru mașini și autobuze școlare. Îi spunem că cei mai mulți copii din Cornățea nu coboară la grădiniță, pentru că nu există drum și trebuie să meargă pe jos peste o oră. Primarul răspunde că e imposibil să facă ceva pentru că drumul spre Cornățea e proprietate privata și oamenii nu vor să îl transfere în proprietate publică, astfel încât primăria să acceseze fonduri europene pentru el.

„Oamenii se descurcă singuri”, adaugă primarul.

După ce ieșim de la primărie,  ne intersectăm pe drum cu un microbuz în care niște oameni încarcă bagaje. Lângă el, o femeie o îmbrățișează pe o fetiță de 10-12 ani, și plâng amândouă. „E un microbuz de Germania. Se duc la cules de căpșuni”, ne explică un bărbat.

Oamenii se descurcă singuri.

La vreo zece minute distanță de școală, gașca de școlari din Cornățea intră într-o curte, își descalță tenișii și își ia în picioare cizmele de cauciuc. E ritualul zilnic, în drum spre școală, și apoi la întoarcere. Urmează văi și noroaie, pentru care au nevoie de încălțări trainice. Fetele sunt mai retrase, rămân în spate și vorbesc șoptit între ele, mai ales pentru că suntem noi acolo. Deși nu înțelegem ucraniană, copiii se feresc de noi și vorbesc mult la ureche. Când fetele rămân prea mult în urmă, băieții încep să le fluiere. Prin fluierat comunică și dimineața, când se adună toți să pornească la școală împreună.

– Copiii de grădiniță nu vin cu voi? îi întrebăm.

– Cum să vină? Sunt prea mici, nu îi lasă părinții.

În cele trei zile pe care le-am petrecut la grădinița din Cvasnița, doar doi copii din Cornățea au coborât la grădiniță din cei nouă înscriși. Florin a venit două zile, iar o fetiță din Cornățea, Bianca, o dată. Locuitorii din cătun ne spun că au auzit de tichetele sociale, dar nimeni nu a primit nimic până la mijlocul lui mai.

Pe listele cu copiii eligibili pentru a primi tichete sociale pentru lunile martie si aprilie, Monica Beuca și-a găsit pe listă doar opt copii: unul pe martie și șapte pe aprilie. Copiii sunt eligibili să primească tichetele sociale dacă venitul lunar al fiecărui membru de familie este sub 284 lei și dacă unul dintre părinți a depus cererea dosarul cu toate documentele la primărie. Copilul devine apoi beneficiar dacă merge la grădiniță frecvent.

„Părinții nu au depus actele la timp”, spune femeia. Educatoarea crede ca e prea multă birocrație în felul în care e conceput programul. „Părerea mea e că toți copiii din zonele defavorizate ar fi trebuit să beneficieze de tichete, fără atâta alergătură. Nimeni nu e salariat aici. Oamenii vor conștientiza când vor vedea că unii au primit tichetele și alții nu.” Părinții trebuie să obțină o adeverință de venit de la trezorerie, precum și o dovadă a faptului că cel mic este înscris la grădiniță. Dosarul cu aceste documente, plus o cerere și o declarație pe proprie răspundere, trebuie depus apoi la primărie. Doar că trezoreria este în Vișeu de Sus, o comună aflată la peste 35 de kilometri de Cornățea, iar primăria este în Poienile de Sub Munte, comună situată la mai mult de șase kilometri de Cornățea. Pentru a ridica tichetele, părinții trebuie să meargă la primărie.

Odată ce a primit listele cu copiii eligibili, educatoarea trebuie să completeze datele despre frecvență. Copiii pot să aibă maxim trei absențe motivate, dar să nu depășească jumătate din zilele de grădiniță. O dată pe an, copiii pot beneficia de tichete și dacă au lipsit mai mult de jumătate din zilele de grădiniță, din motive medicale. Dacă ar nota frecvența reală a copiilor din cătunul fără lumină, niciun copil din Cornățea nu ar beneficia de tichete. Monicăi i se pare că e injust ca ei să nu primească tichete. Spune că preșcolarii din Cornățea ar avea acces real la educația preșcolară doar dacă ar exista în primul rând un drum de acces între cătunul lor și grădiniță. Așa că face ce crede că e corect pentru copii și bifează frecvența regulată a tuturor preșcolarilor eligibili.

Pe măsură ce înserarea se lasă peste Cornățea, rămân doar copiii afară. Întreg cătunul arată ca un platou de filmare la final de zi, cu case din lemn care încearcă să reconstituie un sat de demult.  Copiii se aleargă unii pe alții pe întuneric și ascultă muzică la boxa în formă de mașină a unui băiat. Boxa e din Anglia, spune băiatul cu indiferență. Acolo lucrează mama lui.

În case, femeile aprind lămpile cu petrol. Cai sălbatici nechează pe peretarele cu scene biblice care decorează mai toate încăperile. La unele geamuri sunt agățate telefoane celulare. Doar în poziția aceea e puțin semnal.

Diminețile ne fluieră băieții, să coborâm cu ei spre școală. Băieții merg cu băieții, fetele cu fetele, și interacționează din când în când printr-o înghionteală, apoi fiecare își vede de drum, în timp ce văile se luminează treptat.

În ultima noastră dimineață în Cornățea, ne așteaptă doar fetele la locul de întâlnire. Stau sub umbrele colorate, căci a început ploaia de o oră și ceva. Una dintre ele are cizme de cauciuc cu fundițe. De fiecare dată când ne intersectăm cu câte un pârâu, fetele își curăță cizmele de noroi.

Pe altă vale, Ion Csorei coboară la școală în Cornățea singur, căci Florin, fratele cel mic, nu merge azi. Cum se trezește, băiatul de șase ani își pune la gât un lanț sub formă de zale, cu o cruce mare, de care o vecină a râs odată, dar puștiului nu îi pasă. Urmează o zi la poalele pădurii. Dacă se oprește ploaia, trebuie să o ajute pe Ana la cartofi, la animale, dar cât plouă, stă în casă singur, se uită la desene și mănâncă pufuleți. La o oră de mers pe jos depărtare, colegii lui de grădiniță pun jucăriile deoparte și se reped pe scaunele mici ca să o asculte pe educatoarea Monica Beuca citind povestea Ursului Păcălit de Vulpe.

P.S. Ștefan Oncea a câștigat al patrulea mandat de primar la alegerile electorale din 5 iunie.


Material realizat în cadrul Burselor de Jurnalism Civic, în memoria Oanei Livadariu, ediția 2016. Bursele sunt oferite de Asociația OvidiuRo și The Alex Fund în scopul informării publicului cu privire la necesitatea accesului la educația preșcolară pentru cei mai săraci copii din România.

Ți se pare important ce ai citit?

Dacă ce citești te ajută, cumpără un abonament digital. E cea mai directă formă de susținere pentru munca noastră. Om cu om, vom strânge o comunitate care nu doar va fi un garant al sustenabilității, ci și una care contribuie și ne sprijină în a răspunde nevoilor prin povești despre cum muncim, cum relaționăm cu mediul, cum putem schimba educația, cum putem construi o societate mai echitabilă, cum putem trăi mai echilibrat.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *