Anul în care unui băiat de 13 ani i-a fost dor de toată lumea

Tibi e în clasa a VII-a, iar anul petrecut la distanță de școală și colegi l-a făcut să se gândească la tot ce-i plăcea în lumea lui dinainte de pandemie.

Primul lucru pe care Tibi Țintea îl aude în dimineața asta înnorată de martie e vocea mamei sale care încearcă să-l trezească. Se gândește cât de mult își dorește să se culce la loc. O întreabă cât e ceasul, poate mai prinde câteva minute de lenevit în pat. Aproape a uitat cum era anul trecut pe vremea asta, când se trezea în fiecare zi la fel de greu, dar cu aproape două ore înainte. O oră îi luau snooze-urile și micul dejun din cereale și lapte sau, în diminețile lui preferate, omleta pregătită de mama lui. Cealaltă oră era drumul de acasă până la școală. Mergea cu metroul, cu bicicleta, cu rolele sau aluneca cu viteză din Titan până în Pipera pe adidașii Heelys cu rotițe.

De pe 11 martie 2020, de când școlile s-au închis din cauza pandemiei și cursurile s-au ținut online, Tibi a fost fizic la ore doar o săptămână. S-a întâmplat în toamnă, când a început clasa a VII-a. Însă în aceeași perioadă numărul de cazuri de coronavirus era în creștere, inclusiv în școli, iar autoritățile au decis din nou închiderea lor.

A fost cât pe aproape să revină după vacanța de primăvară, când toți elevii s-au întors în școli în localitățile unde rata de infectare era sub 1 la mie. În București, însă, acest lucru e posibil din 19 mai, când Tibi e tot mai mult cu mintea la următoarea vacanță care începe într-o lună.

Până acum, școala lui putea fi oriunde.

E în patul din dormitor în timp ce mănâncă cerealele fără să se mai grăbească, e pe canapeaua din sufragerie, în timp ce stă sub pătură, cu cele două pisici lungite lângă el, e în hamacul de sub salcia din curtea casei de la țară, cum s-a întâmplat în lockdown. Și e în poveștile despre cum anul ăsta a învățat pronumele reflexiv, istoria Holocaustului și sistemele de ecuații pe un ecran de laptop.

Mai sunt câteva minute până la 9, ora când Tibi începe școala (în restul zilelor, de luni până joi, începe la 8). Când deschide ochii, primul lucru pe care-l vede e abțibildul lipit deasupra patului. Overcome the impossible, spune motto-ul de la sala de cățărat la care merge de trei ori pe săptămână. Uneori mesajul ăsta, alteori insistențele mamei sau gândul că pur și simplu n-are încotro e ceea ce îl ajută să se ridice din pat pentru a începe o nouă zi de ore pe Zoom.

Ca Tibi sunt milioane de elevi care simt efectele pe care cursurile la distanță și izolarea socială le lasă asupra lor de mai bine de un an. Un studiu care a cercetat urmările pandemiei la tineri arată că 1 din 5 adolescenți se simte nefericit și îngrijorat pentru viitorul său. Cei mai mulți resimt lipsa interacțiunii cu cei de vârsta lor, care i-a făcut să aibă mai mult ca oricând sentimente de tristețe, furie, neputință, chiar și plictiseală.

Și totuși, fiindcă are o conexiune bună la internet și o cameră doar a lui, Tibi poate fi considerat printre cei „norocoși”. Aceleași date arată că cei mai vulnerabili în fața pandemiei sunt copiii care trăiesc în sărăcie, care sunt expuși riscului de violență, abuz sau neglijare, care locuiesc în case supraaglomerate și ai căror părinți sunt plecați la muncă în străinătate. La nivel mondial, cel puțin 1 din 3 elevi nu a avut acces la educația la distanță în perioada în care școlile au fost închise.

Sunt urme pe care pandemia le lasă în educație și care, nu peste mult timp, se vor vedea în felul în care generațiile tinere se vor raporta la învățare, la școală și la viață, după un an pierdut.


Tibi are părul lung, care se ondulează spre vârfuri, ochii mari și gropițe în obraji când râde. În dimineața asta poartă un tricou gri lălâu și pantaloni negri, perfecte pentru prima oră: sport. Așază laptopul în așa fel încât camera să-i prindă o parte din corp în timp ce stă în picioare. Se vede de la gât în jos. Decorul e completat în spate de marginea unei noptiere și ceea ce pare a fi o medalie într-un colț îndepărtat. Intră la oră, ca de obicei, cu „tibi:)”. Sunt deja 10 online, cu profu’ 11, și treptat apar și alții până se fac 20.

În timpul ăsta, Tibi urmărește ecranele. E singura oră când își țin toți camerele pornite și una dintre puținele ocazii când se mai văd. Așteaptă în picioare în fața laptopului, în timp ce își scutură brațele și picioarele, ca sportivii înainte de startul unei curse. După tobele care-i intră în cadru, Tibi recunoaște dormitorul celui mai bun prieten din clasă, singurul dintre băieți cu care s-a întâlnit și offline anul ăsta. Se uită și cum alți colegi și-au personalizat terenul de sport virtual. O colegă și-a pus un fundal cu anime-uri, unul are în spate podul Golden Gate din San Francisco, iar altul o vedere de pe o plajă însorită cu palmieri, în timp ce afară plouă torențial. Pare că, și pentru ei, școala poate fi oriunde vor ei să fie.

Stând depărtat, palmele pe șold, încep ora cu rotiri de cap.

Semestrul trecut Tibi n-a intrat deloc la ora de sport. Nu i-a convenit de la începutul stării de urgență, când a făcut sportul și o parte din antrenamentele de la cățărat pe Zoom. Camera lui, ocupată de un pat suprapus, un birou, o bibliotecă și o noptieră, era prea îngustă în comparație cu sala unde se dădea pe tiroliană. Pentru că n-avea cum să se vadă în întregime pe ecran, nici profesorii nu puteau să-i urmărească atent execuțiile. I se părea că mai mult se maimuțărește în fața camerei și nu era nimic distractiv să facă asta singur acasă.

Pandemia schimbase regulile jocului și-i luase ce era cel mai mișto la sport și la școală în general: bucuria de a face ceva împreună cu alții, umăr la umăr. Și pe măsură ce era nevoit să se adapteze la noua realitate, simțea cum devine tot mai nemulțumit de ea.  

În felul lui, a protestat.

În toamnă, când a putut merge din nou la sală, Tibi s-a gândit că asta l-ar putea scuti de la sportul online. De planul ăsta a știut doar el, iar când părinții lui au aflat că ar putea rămâne cu media neîncheiată au ripostat că nu ia în serios școala. Pe de-o parte, li s-a părut ca o ironie a sorții, pentru că Tibi făcuse mai mult sport decât toată școala online și i-a nedumerit gestul lui răzvrătit. Dar simțeau și ei, ca fiul lor, toate schimbările cauzate de pandemie care bulversau lumea și, până la urmă, l-au ajutat să iasă din încurcătură. I-au explicat profesorului pasiunile sportive ale lui Tibi, iar el a fost înțelegător. Singura condiție era ca el să recupereze câteva ore și să fie pe Zoom în semestrul care tocmai începuse.

Tibi s-a trezit în fiecare vineri, când are sportul, la fel ca în celelalte zile din săptămână – fără prea mare chef, pentru că îi e greu să facă lucruri de care nu se mai bucură ca altădată. Acasă simte că-și pierde repede răbdarea și-l fură peisajul. Are cutii cu Lego în diferite colțuri prin casă, cele două pisici care îi cer atenția, telefonul care-l tentează să-și dezvolte imperiul din jocul Clash of Clans mai tot timpul lângă el.

Una dintre pisici îl distrage chiar acum, iar Tibi iese din cadru să se joace cu ea între pauzele dintre exerciții.

„Tibi, unde ești?”, îl strigă profesorul.

O așază pe birou și, pentru câteva secunde, în locul lui pe ecran se mișcă coada unei pisici.

De când Tibi face școala online, nu se mai simte atât de prezent în ore. Își vede rar colegii, pentru că au camera închisă, și în camera lui are multe distracții.

Când mergea la școală, Tibi era mai atent. Reușea să se concentreze pentru că îl vedea pe profesor de-aproape, uitându-se în ochii lui când le explica lecția. Pricepea de multe ori din clasă ce preda. Nici nu-și mai lua notițe, dar dacă e să fie sincer până la capăt, nu-și lua pentru că nu-i prea place să scrie.

Cel mai mult îl entuziasmau proiectele de grup. Ultimul la care a lucrat înainte de pandemie a fost despre centralele electrice. Au improvizat pe o planșă niște tuburi de carton de la prosoapele de bucătărie, le-au pus vată în vârf și niște beculețe pe baterii pe care Tibi le avea acasă. N-au mai apucat să-l arate, pentru că în ziua prezentării s-au închis școlile și proiectul a rămas părăsit în garajul unui coleg. Acum n-are nicio tragere de inimă să facă origami, singur, în fața laptopului.

E a treia școală la care Tibi învață și cea în care a simțit că și-a găsit locul.

Primii doi ani i-a făcut la Școala Nr. 195 din cartierul în care a crescut, și apoi a continuat la Liceul Teoretic „Nichita Stănescu”, de unde se întorcea de multe ori cu scandal. Ai lui erau chemați la școală pentru că „deranja”, „răspundea neîntrebat”, „era neascultător”. A fost certat că a ieșit în pauză pe geam, pentru că s-a ridicat din bancă să se uite cum plouă, pentru că se juca cu mâinile sub bancă în loc să scrie sau că a adus o pilă la școală – considerat obiect periculos – cu care meșterea un bănuț turtit.

S-a simțit și el nedreptățit de unii profesori, când l-au prins că nu știe la o întrebare și i-au dat note mici. Crede că era modul lor de a-l pedepsi pentru gesturi trecute. Când Tibi a fost singurul care a luat 10 la teza de la mate și notele celorlalți colegi au fost mărite cu două puncte pentru că erau prea mici, relațiile dintre părinți și profesori au devenit și ele tensionate. Tibi n-a știut atunci ce să mai creadă. Lui nu prea i-a păsat niciodată de note, dar lucrurile astea nu le-a uitat.

În 2019, părinții l-au mutat la Liceul Teoretic Bilingv „Ita Wegman” pentru că le-a plăcut sistemul bazat pe învățarea practică și care încuraja lucrul în echipă, cam ce simțeau că i se potrivește lui Tibi. Noua școală i-a oferit, mai mult decât orice, prieteni.

Se fac multe glume proaste între colegi, băieții se hârjonesc și Tibi a avut episoadele lui de conflict în trecut. Odată i-a scris un mesaj unui alt coleg în care o poreclise pe o fată din vechea clasă „Pulexia” și n-a ieșit bine.

De-atunci a devenit un pic mai atent cu glumele. Nici lui nu-i place când unii se iau aiurea de el. Fenomenul de bullying l-a înțeles prima dată într-un episod din desenele Uimitoarea lume a lui Gumball de pe Cartoon Network. „Era un episod în care Gumball și cu prietenul lui cel mai bun, peștele Darwin, își cam vorbeau urât unul altuia”, își amintește Tibi. „A venit alt băiat, cu care Gumball nu era prieten, și l-a jignit. Și Gumball îi zice peștelui: «Nu știu de ce, dar dacă îmi zici tu, nu mă simt afectat, dar dacă o spune el, mă supără»”.

Crede și el în ideea asta, că unui prieten nu îi spui lucruri care să-l rănească și că ești nașpa când jignești fără niciun motiv.

La noua școală, s-a împrietenit mai întâi cu câțiva colegi care jucau fotbal, dar cum n-a fost niciodată mare fan și-a pierdut interesul. De la alții a învățat să dea graffiti și o vreme și-a petrecut-o prin Herăstrău ca să deseneze. Tagul lui a fost mai întâi SKI. Voia ceva care să-l reprezinte și a ales ce știe să facă de la 3 ani. L-a schimbat apoi în SKY, pentru că-i place albastrul cerului și și-a dat seama că se poate juca mai mult în desen cu litera Y. Tot aici s-a îndrăgostit și s-a sărutat prima oară cu o fată. Primul lui french kiss, cum zice când se rușinează.

Înainte de pandemie Tibi era bucuros că, în sfârșit, are o gașcă de colegi mai apropiați. Pe S., care vrea să devină pilot, și încă trei fete. Mereu s-a înțeles bine cu ele. „Despre fete se zice că sunt mai mature și cred că de-asta îmi place mie să stau cu ele. Nu se copilăresc așa mult”. Fac și ele glume, dar lui Tibi nu i se par așa răutăcioase ca băieții, „care sunt mai nebuni și jucăuși”. E A., care știe să deseneze și-i plac anime-urile, e M., care se pricepe la filme și face clătite bune, și mai e A., care e fan Harry Potter și știe „să TikTok”. Împreună sunt „5Gang”.

De când școlile s-au închis, s-au văzut cu toții o singură dată. Plecările lor în weekenduri cu familia sau mutatul pentru o vreme la bunicii din alte localități i-au împiedicat să se sincronizeze mai des. Prin februarie, au nimerit o zi însorită și s-au plimbat prin Herăstrău, au mâncat pizza și s-au jucat „Adevăr sau Provocare”. Lui Tibi i-a picat să sară un gard, doar nu degeaba i se spune și TibiCațărăTot. Au jucat și „Am/N-am” și când cineva a întrebat dacă au văzut vreodată „animeuri perverse”, cu toții s-au fâstâcit și au trecut la următoarea întrebare.

Și-au spus că își doresc să se întoarcă la școală. Credeau că vor reveni în semestrul II, așa cum le spuneau profesorii și cum se zvonea la televizor. Până la urmă numai anumite clase au început fizic (clasele primare și cele terminale, a VIII-a, a XII-a și a XIII-a) și entuziasmul lor s-a spulberat.

Școala îi făcea să fie tot timpul împreună și crea contextul pentru socializare, iar gașca lor abia formată avea nevoie de asta. După atâta timp distanțați, nu prea mai știu cum să păstreze legătura și nici ce să-și spună. Din când în când își trimit pe grupul lor privat de WhatsApp emoji-uri, meme și întreabă de vreo temă. Într-o seară când se întorcea de la țară, Tibi l-a rugat pe tatăl lui să oprească mașina ca să fotografieze stelele. S-a jucat cu ISO-ul și a pus telefonul pe capota mașinii cu camera îndreptată spre constelația Orion. I-a plăcut ce i-a ieșit și le-a trimis-o colegilor de pe grup, dar nimeni nu i-a zis nimic. Tibi nu s-a supărat, pentru că nici el nu le mai răspunde de fiecare dată.

Ora de educație fizică online se încheie după 20 de minute de exerciții și Tibi e convins că așa va continua până la finalul anului. Nu mai protestează nicicum, s-a obișnuit și cu ritmul sacadat al mișcărilor când îi mai pică netul. Până la urmă, acum poate să evadeze din lumea virtuală către locul unde sportul îl face cu adevărat fericit.

Ce te face fericit?

Să stau cu prietenii.

Care e primul lucru la care te gândești când te trezești?

Să mă culc la loc.

Ce te face să fii curajos?

Cățăratul, sporturile extreme.

După fulguiala de afară de la mijlocul lui martie care l-a făcut să tremure de frig, Tibi își face încălzirea înainte de antrenament cu o ciocolată caldă. E în jur de 6 seara, ora de vârf la Climb Again, sala de cățărat unde vine de doi ani.

Climb Again funcționează ca un centru de terapie prin escaladă în special pentru persoanele cu dizabilități, dar e deschis oricui vrea să încerce acest sport. A fost înființat în 2014 de Claudiu Miu, fost campion olimpic la escaladă, care și-a dorit să-i ajute pe tinerii cu nevoi speciale după ce el însuși a fost diagnosticat cu poliartrită reumatoidă, o boală care-i afectează oasele și articulațiile și care l-a ținut la pat trei ani.

Pentru Tibi, Climb Again a avut un alt efect terapeutic: în ultimul an, e locul care l-a scos din apatie.

Părinții lui Tibi l-au dus la escaladă când era mic pentru că nu avea stare în casă. De atunci, sala de cățărat Climb Again a devenit un refugiu important din pandemie.

Tibi se așază pe banca de la intrarea în sală, lângă părinții care-și privesc vrăjiți copiii de 5-6 ani cum se lungesc pe pereții de zece ori mai înalți ca ei. Par niște furnici care înaintează bezmetic – unii cu îndrăzneală, alții par să dea înapoi și toți chicotesc încât abia se mai aude ceva din Bean și a lui Rege pe deal răsunând de la recepție.

Era și el cândva ca ei. În copilărie îi plăcea Spiderman că era rapid și, când își scotea costumul, vedeai că e un tip obișnuit. Spiderman putea fi oricine, și un vecin de la el din Titan, putea fi chiar el. Când a mers la cățărat prima oară, s-a speriat când s-a văzut doi metri deasupra podelei și a plâns cu sughițuri. Avea șase ani. Părinții lui l-au mai dus de câteva ori, cu gândul că o să se obișnuiască, mai ales că acasă n-avea stare. Până la urmă, a ajuns să se cațere peste tot, „mai puțin pe tavan”. De atunci are și porecla cu care încă se semnează pe Instagram și TikTok: TibiCațărăTot.

Sala de escaladă îi amintea de drumurile montane cu care era obișnuit de când avea câteva luni și călătorea în rucsacul tatălui său, de primul său traseu pe Vârful Moldoveanu, când a spus că a urcat „pe acoperișul României”, dar cel mai mult îi plăcea că era plin de copii cu care să se joace. O parte dintre ei făceau parte din lotul național de escaladă și bouldering pentru juniori. A vrut și el să vadă cum e să te întreci cu alții. Era cel mai mic din lot și a mers în fiecare an la mai multe competiții naționale și internaționale, unde a câștigat câteva medalii. Cea mai frumoasă amintire pe care o are e de la primul său concurs de „mare șlem”, la Petzen, în Austria, când în 2016 a câștigat locul 7 în clasamentul general, după care toți copiii din camping au făcut baie și s-au dat cu hidrobicicletele pe lac.

Tibi a moștenit spiritul aventurier al părinților și merge des la schi și pe munte.
La 9 ani era deja la a treia excursie pe Vârful Moldoveanu.

Acum, Tibi merge la sală pentru că a devenit zona lui de confort, unde se simte încurajat. Merge pentru că încă îi place să învețe cum să se cațăre mai bine. Merge ca să alunge din plictiseala ultimului an de stat în casă. Pentru că acolo uită de joaca pe telefon, deși mai face asta în pauze sau când i se taie cheful. Dar, mai presus de toate, merge pentru prietenii cu care are o pasiune în comun.

— Răzvan!, îl strigă Tibi pe antrenorul lui, pe care l-a văzut de când a ajuns plimbându-se dintr-o parte în alta cu căștile în urechi. S-a gândit că probabil are una din orele lui la distanță cu cățărători din Cluj, așa că a mers singur să-și facă încălzirea: 5 minute la bicicletă și inele.

Răzvan îl aude și vine spre el cu mâna întinsă. Dau noroc.

— Tibiii. Ce faci? Gata încălzirea?

— Da.

— Azi vreau să lucrăm mai mult forța și să antrenăm memoria musculară. Facem 20 de trasee în 20 de minute. Două serii. Ce zici?

— Douăă?! OK…

Nu e prima dată când face asta și e pregătit, chiar dacă face nazuri. Are alături sacul cu praf de magneziu, cu care-și freacă mâinile ca să nu-i transpire, și espadrilele de cățărat. Încălțările astea, care-i intră tot mai greu acum, sunt ca o dovadă a câte s-au schimbat în anul ăsta.

Și Tibi s-a schimbat. S-a înălțat cu aproape 20 de cm în ultimele luni și a ajuns la 1,52 m, ceea ce face ca echipamentul lui, rucsacul, colanții, espadrilele cu aproape două numere mai mici, să pară „de copii”. Recent, la ora de sport pe Zoom, i s-a părut că și alți colegi arată diferit. Când l-a întâlnit la cățărat pe S., colegul și prietenul lui, era mai slab față de cum și-l amintea. „Frate, dacă suntem toți așa deformați după pandemia asta…”, s-a gândit, „o să fim o clasă de piele și os”. Și el vede un alt Tibi în oglindă: „Înainte aveam pătrățele, acum nu mai am!”.

Sala de escaladă e tapetată cu panouri artificiale, unele înalte și de 15m, pe care sunt atașate prize. Arată ca niște pietre colorate, cu forme și texturi diferite – unele sunt ca niște mânere și poți să le prinzi cu toată mâna, pe altele le apuci „pe înțepate”. Pe cât de amețitor poate părea totul, Tibi ți-ar spune că aici ești în siguranță. Dar niciodată singur. Ai permanent pe cineva care te coordonează și care e acolo să țină de frânghie când îți alunecă piciorul. Tot ce trebuie să faci e să ajungi cât mai sus.

Tibi merge la cățărat de șapte ani și în pandemie a fost una dintre puținele activități care l-au scos din casă.

E un loc în care-ți depășești fricile și care îți dă încredere. Asta a câștigat în ultimii șapte ani. E suficient să privești în jur, la copii și la cum fac progrese oamenii mari, unii dintre ei cu dizabilități. Ca bărbatul cu tetrapareză spastică care face exerciții pe saltea cu o minge de tenis ca să-și crească mobilitatea, ca Florin, care e nevăzător și încearcă să se recupereze după un accident în casa liftului care i-a afectat coloana, sau ca Vasile, care învață să folosească noile modele de proteze pentru ambele picioare, speciale pentru cățărat. Fiecare e într-o competiție cu el însuși și învață asta de la prima lecție, scrisă în toate colțurile încăperii: Overcome the impossible.

Tibi lucrează cel mai mult la un alt panou, mai mic, de 2-3 metri, surplombat (are porțiuni ca niște streșini bombate care ies în afara panoului), pe care se cațără fără ham. Se numește panoul de bouldering și e cel pe care își testează acum, 20 de minute pe ceas, tehnica, forța și mintea. Ajunge pe la jumătate când nu-i mai iese un traseu și tot pică pe saltea. Răzvan îi arată.

Încă îl uimește cum Răzvan știe locul fiecărei prize, deși e nevăzător.

Când a început la Climb Again, l-a văzut vorbindu-i unui copil despre cum arată panoul și nu înțelegea cum cineva care nu vede știe unde sunt prizele și ce culori au. L-a privit cățărându-se mult mai bine ca el, la fel ca pe mulți nevăzători de la sală.

„Cum reușești?”, l-a întrebat Tibi.

„Îmi antrenez memoria”, i-a spus Răzvan.

Răzvan Nedu are 25 de ani, are dizabilitatea din naștere și se descurcă cu o vedere de 1%, care-l ajută să distingă farurile mașinilor noaptea și diferite contururi pe lumină. Practică escalada de cinci ani și, printre altele, în 2019, a fost vicecampion european la paraclimbing. Cel mai mare câștig e însă curajul de a încerca mai multe lucruri pe cont propriu, cum e drumul pe care-l face singur de acasă, din comuna Dobroești, până la sala din Piața Sudului.

Răzvan i-a explicat lui Tibi că acum simte că poate încerca orice, are doar nevoie de îndrumare. Când urcă pe panou, o face ghidat de Claudiu, antrenorul lui, care-i spune în limbajul ceasului unde sunt prizele și așa știe ce-l așteaptă pe traseu. Apoi e suficient să urce de două-trei ori ca să țină minte cum sunt așezate. Când a încercat și Tibi să se urce cu ochii închiși, și-a dat seama cât de repede obosește pipăind panoul. Pentru prima oară i-a fost cu adevărat greu să se cațăre.

În carantină, Tibi a făcut o vreme exerciții de forță acasă, pe o bară montată între cameră și balcon, în timp ce urmărea indicațiile înregistrate video de Răzvan. Lui Tibi nu prea i-a plăcut, pentru că-i aminteau de orele de sport, dar tatăl lui l-a înregistrat atunci ca să-și amintească peste ani de antrenamentele lui dintr-o pandemie.

În lipsa școlii, sala a devenit pentru Tibi locul în care se concentrează și dă totul.

A început să se antreneze mai mult cu Răzvan și a devenit mai serios; înainte lucra haotic și mai mult se juca. Îi place de Răzvan că are răbdare, e mereu cu zâmbetul pe buze și-l pune la treabă, fără să fie dur. „Dacă am de făcut 50 de tracțiuni în mai multe serii mă întreabă: «Cum a fost?». Ei, nici foarte greu, nici foarte ușor. Și îmi spune: «Bine, hai să mai facem încă 50». Răzvan nu-mi dă ordine. Mă pune la treabă în așa fel încât, chiar și când nu-mi convine, vreau să mai încerc.”

Antrenorul lui Tibi de la sala de escaladă, Răzvan, este nevăzător și lui Tibi îi este și profesor și prieten. De când se cațără cu îndrumarea lui Răzvan, a început să lucreze mai serios.

Anul ăsta, s-a apropiat de profesorul lui ca de un prieten. I-a venit de multe ori să-i zică „Răzvan, vezi nu-știu-ce?” sau „Uită-te acolo” și pe urmă să-și dea seama că nu e OK. Răzvan înțelege. „Cum să mă supăr dacă nu știu cum e?”, i-a zis. Odată s-au amuzat împreună când Tibi a încercat să scrie la mașina Braille pe care o au la sală, dar a greșit semnele și i-a ieșit „Cliamb”, iar Răzvan a râs de el: „Păi, nu vezi ce ai scris aici?!”. Când mai merg împreună la o nouă sală de cățărat, fac schimb de roluri și Tibi e cel care-i zice orele. Sunt lucruri mărunte, care i-au făcut să se cunoască mai bine și să aibă încredere unul în celălalt.

De obicei, Tibi stă la sală până când se golește. În timpul ăsta, combină exerciții de forță și cardio – tracțiuni la bară, flotări, sărituri de coardă – cu momente când devine iar copil. Se joacă pe telefon, se dă pe tiroliană, se rostogolește pe saltea cu o minge imensă sau îi face pe alți copii să râdă când își pune un taburet pe cap și se plimbă așa prin sală.

E aproape 9 seara când pornesc împreună către metrou. Fulguiala de acum câteva ore s-a transformat într-o ninsoare cu fulgi mari care le acoperă umerii și căciulile.

— A venit primăvara!, strigă Tibi, de parcă nu-i vine să creadă ce vede, dar i se pare și frumos. Se gândește că poate mâine chiulește de la ore și se duce la săniuș în IOR.

— S-a așternut…, remarcă Răzvan, în timp ce pășește prin parcare.

Fără să-și spună nimic, Tibi face un bulgăr și-l pune în mâinile lui.

Până la gura de metrou, se trag unul pe celălalt ca pe sanie. Răzvan „profită” primul. Merge cu o mână pe umărul lui Tibi, care are Heelys în picioare și se dă ca pe skateboard. Când schimbă pozițiile, Răzvan începe să alerge tare pe trotuar și împreună râd și alunecă mai repede decât mașinile în trafic.

— Să nu zici că nu ai fost la săniuș!, îi spune, ca un profesor și un prieten de care știe că Tibi are nevoie.

Ce-ți place cel mai mult la Tik Tok?

Că mă face să râd.

Ce personaj te face să râzi cel mai mult?

Chandler.

Ai auzit de Nadia Comăneci?

Nu.

De Hagi?

Da.

Prima amintire a lui Tibi e dintr-o ambulanță. Era la țară, i s-a făcut rău și vomita, așa că ai lui l-au dus la spital în orașul Făurei din județul Brăila. De atunci i-a rămas în minte drumul prăfuit cu multe pietre pe care-l vedea pe geamul mașinii. Sau poate că prima amintire e de fapt din sufrageria lui. S-a trezit într-o după-amiază și a văzut multă lume la el în apartament. Veniseră special pentru ziua lui de naștere. Nu mai știe câți ani împlinea, însă ține minte o imagine vagă cu el când s-a văzut în oglinda din hol.

Poate primele lui amintiri sunt în ceață, dar știe precis când a vrut să fie un copil independent. Tibi locuiește cu părinții în cartierul Titan, într-un apartament de patru camere, cu două pisici cărora le spun „aia mică” și „aia mare”. Avea 4 ani când a început să se roage de-ai lui să-l lase să meargă singur la grădinița care e la două blocuri de el. După program își dorea mai mult să rămână singur acasă decât să meargă cu mama lui peste tot, dar nu avea de ales. Prima escapadă de unul singur a fost la Piața Miniș, vizavi de grădinița lui, când tatăl s-a lăsat convins și l-a trimis să cumpere cartofi. Avea 4-5 ani și l-a uimit pe vânzător, care a crezut inițial că s-a pierdut.

În jurul blocului a învățat să recicleze și să facă primii bani. Când era mai mic a descoperit un aparat de reciclat sticle la Carrefourul de lângă bloc. Se plimba cu rolele, aduna sticle aruncate aiurea și le ducea la aparatul care-i oferea un bon de reducere la cumpărături. Nu mai știe ce și-a cumpărat din ele, dar știe că a renunțat repede, pentru că aparatul se strica des.

În cartier a copilărit în Parcul IOR, locul lui preferat din oraș. Acolo mergea iarna pe „dealul mare” la derdeluș, acolo a învățat să meargă pe bicicletă și acolo a încercat, mai târziu, primele scheme pe o roată. Tot în parc a participat la o reuniune cu Dacian Cioloș și membrii PLUS, partidul în care se înscrisese și tatăl lui, în care s-au discutat multe subiecte, din care el a reținut că nu trebuie să arunce uleiul folosit în chiuvetă. Acum merge în IOR aproape în fiecare joi să se plimbe cu caiacul pe lac. Și de fiecare dată își face un motiv de plimbare pentru o porție de gogoși cu sirop de fructe de pădure de la tonetele de pe margine.

Dacă nu e la ore, la escaladă, la munte sau într-o campanie în Clash of Clans, Tibi se plimbă cu caiacul pe un lac din București.

Tibi a crescut în spiritul de aventură al părinților, pentru care marginile prăpăstioase sunt cele mai frumoase peisaje. Până la 13 ani a urcat 13 vârfuri montane mai înalte de 2.500 de metri. S-a urcat în copaci ca să prindă șerpi, s-a dat cu parapanta și ultima oară la ski a prins aproape 100 de km/h prin pădure. Îi plac provocările noi și adrenalina cu care le trăiește.

Până să-l cunoască pe Valentin, Aura nu-și imagina că va mai avea încă un copil. Era mijlocul anilor 2000, avea deja doi copii mari dintr-o căsnicie anterioară, pe Alina de 12 ani și pe Andrei, care avea aproape 10 ani. Valentin, care avea pe atunci 40 de ani, și-a dorit dintotdeauna un copil, dar până atunci n-a fost să fie. S-au cunoscut pe holurile TVR. Aura e economist și lucrează în departamentul de achiziții, iar Valentin lucrează în vânzări și venea pe acolo când avea contracte cu televiziunea. Amândurora le plac călătoriile și primul lor concediu au fost într-o dublă expediție pe munte, în Ceahlău și Făgăraș.

Când le-au spus copiilor că vor avea un frățior, Alina a glumit: „Unde-l mai punem și pe el?”. Andrei a crezut inițial că e o farsă. Apoi a apărut Tibi și-au început să-i facă baie împreună. Acum Tibi așteaptă în fiecare an vacanțele cu sora lui în Deltă, la Sfântu Gheorghe, când merg la Festivalul de film Anonimul. Cât ea se uită la filme, lui îi place să doarmă în hamac, sub cerul liber, să meargă la pescuit cu prietenii ei și să-i reîntâlnească pe copiii cu care se împrietenește pe-acolo cu o vară înainte.

Cu Andrei a împărțit camera până acum un an, când a început facultatea și să-și câștige proprii bani din servicii de curierat. Când mai vine în vizită, îl ascultă vorbind despre lucrurile diverse pe care le citește. E atent la discuțiile despre geopolitică, schimbări climatice sau ce părere au anti-vacciniștii despre pandemie și se face că plouă când îi amintește, ca un frate mai mare și mai responsabil, că trebuie să facă curat la pisici.

De la mama lui Tibi a prins gustul pentru matematică și e cea care-l face fericit când gătește cea mai bună mâncare din lume: pastele cu carne tocată. De la tatăl lui a moștenit o pasiune pentru meșterit, pe care și-a explorat-o în mini-atelierul său cu scule amenajat în dressingul de pe hol. Poate de aceea, când era mic, era hotărât să devină inginer de tren. Îi mai place când îi povestește cum își petrecea el timpul în tinerețe. De la el știe de Pink Floyd, AC/DC, Rolling Stones, pe care i-a tot ascultat în călătoriile lor cu mașina.

De la părinții lui, Aura și Valentin, Tibi a învățat matematică și cum să meșterească lucruri în atelier. Dar acum Tibi preferă să-și caute singur rezolvări la exerciții sau activități după ore.

Aceasta este lumea în care Tibi s-a format până la 13 ani. De un an, de când pandemia a schimbat lumea, și viața lui Tibi a avut parte de transformări.

Acum, îi place să asculte în mașină playlistul făcut de el, în căști, cu melodii pe care le descoperă în filme sau pe YouTube. Când nu știe la mate, e mai simplu câteodată să întrebe cum se face o problemă pe Brainly, o aplicație unde copiii se ajută la teme. Experimentele din atelier au cam pălit în fața Clash of Clans.

Anul ăsta i-a descoperit pe YouTube pe băieții de la Hacksmith, o gașcă de canadieni care aduc la viață obiecte din filmele cu supereroi, ca o sabie laser, pentru care au și un record mondial. Ca ei e Alex Lab, un alt YouTuber rus, care a construit costumul lui Iron Man. Ei îl fac să viseze că ar putea, cândva, să construiască lucruri mărețe ca invențiile lor. Se uită și la ce mai fac vloggerii: la Zaiafet, la RoVision, la Selly, la Pâinea Zburătoare – un puști de vârsta lui, 13 ani, pe care l-a ascultat într-un video vorbind despre boții de pe TikTok.

La fel explorează și TikTok-ul, dar acolo lumea e celebră altfel. E un loc în care oricine din lumea asta poate să facă milioane de views, nu trebuie să fii deja un star. Tibi se uită ca la un spectacol care-l face să râdă. „Sunt tot felul de filmulețe pe care le consumi la grămadă”, spune. Urmărește peste 2.000 de oameni care i-au tot apărut la „for you”. A bifat la început să-i apară meme, filmulețe DIY, animale, sportivi, chestii amuzante, și a ajuns să se uite de la exploratori din Indonezia și tiktokeri din China, până la Poliția Română sau la postările „unele foarte cringe” ale profului online (contul lui Alexandru Cumpănașu).

Dar cel mai mult se joacă Clash of Clans. În joc, trebuie să construiască un sat și o armată cu care își atacă inamicii pentru resurse și scopul e să devină tot mai puternic. Tipul ăsta de joc l-a învățat mici noțiuni de tactică sau cum să-și folosească resursele, așa cum îl provoacă și Catan. Dar e și un joc frustrant. S-a întâmplat recent să construiască un imperiu ca apoi să-l vadă distrus de un atac al dușmanilor. De nervi, a spart ecranul tabletei.

Dincolo de jocuri sau TikTok, pentru Tibi telefonul e un mod de a ține legătura cu prietenii lui, cu care are un grup numit 5Gang – pentru că în total sunt cinci.

Statul atât de mult pe telefon îi îngrijorează însă tot mai mult pe Aura și Valentin.

L-au văzut și ei mai schimbat în ultimul an. E mai puțin comunicativ și fără niciun chef de școală. Când îl întreabă cum a fost la ore răspunde sec: „bine”. Îl întreabă de teme, le spune „Le fac mai încolo”. Dacă îl roagă să facă ceva, mai întâi se împotrivește. Mai e și perioada de pubertate pe care o traversează, care-i intensifică stările emoționale. Primele semne au fost cele fizice, când a început să-i apară un puf deasupra buzelor și vocea de copil i s-a schimbat în cea a unui adolescent răgușit. Apoi, aceleași stări schimbătoare pe care le-au văzut și la fratele lui mai mare. Își dau seama că e o perioadă sensibilă, dar se tem că efectele pandemiei complică totul și mai mult.

Nu doar că o complică, dar psihologii spun că, pe termen lung, distanțarea socială și fizică, mai ales în rândul copiilor și al adolescenților, poate duce la anxietate și depresie. Momentul de 10-13 ani e perioada în care copiii încep să-și formeze personalitatea prin ochii celorlalți, spune psihologul Gabriela Enea. „Gașca are o importanță vitală. Ieșirile, conexiunea cu prietenii de aceeași vârstă, oglindirea comportamentului, copierea gesturilor fac parte din această transformare”. În izolare, lui Tibi i-a lipsit această oglindă prin care să se vadă.

Aura și Valentin au încercat să-i găsească preocupări și să-l ajute cum au putut. Și-au ocupat weekendurile cu călătorii la munte, chiar dacă mai puține ca în anii trecuți, ca să-i redea din sentimentul de libertate cu care era obișnuit. Au fost pe pârtie, în Deltă, la țară, cu gândul că orice activitate pe afară îl va distrage de la telefon. Iar dacă au văzut că-i plac jocurile, l-au înscris la un curs de programare să învețe și cum se creează. Tibi zice că îi place.

Nu știu cum să-l mai motiveze să citească o carte, dar își reproșează și că pun prea multă presiune pe el. Când erau de vârsta lui, își amintesc că erau rebeli și făceau tot felul de năzbâtii la școală. Acum îi cer lucruri cu care, cândva, nu erau de acord: să aibă note bune, să fie mai disciplinat, să-și facă temele fără să le zică ei. Pe de-o parte, își doresc ca Tibi să fie independent, însă în aceeași măsură și ascultător.

Valentin crede că purtând discuții repetate cu fiul său despre disciplină o să-l ajute mai târziu, chiar dacă acum pare un tată cicălitor. Dacă îl roagă să-și curețe farfuria după masă de mai multe ori o face în speranța că într-o zi nu va mai fi nevoie. Îl încurajează pe Tibi să facă ce-l pasionează, așa cum ai lui n-au știut să o facă, dar nu crede în teoria despre cum copiii trebuie lăsați să facă ce vor, pentru că mai târziu s-ar putea să devină niște adulți dezorientați. El și-ar dori ca Tibi să crească într-un anturaj cu alți copii care să-l ambiționeze, preferabil la un liceu bun, dar e și conștient că nu poate să controleze nimic din toate lucrurile astea.

S-a gândit că a devenit mai exigent după un an care nici pentru el n-a fost ușor. A schimbat două joburi la firme afectate financiar de pandemie care i-au redus sau au întârziat cu lunile salariile, iar Tibi a fost martor la starea de incertitudine pe care o trăiau în casă. Crede că parte din supărările lor i-au făcut să fie mai impulsivi cu el. Și i-a emoționat mult când Tibi, auzindu-i discutând despre unele probleme financiare, s-a oferit să le dea 40 de lei din economiile proprii.

Dacă toți copacii ar fi albaștri ce s-ar întâmpla?

Toată planeta nu ar mai fi verde?

Ce superputere ai vrea să ai?

Aș vrea să pot să citesc mințile altor oameni, ce gândește fiecare. Mi-ar fi mai ușor să mă comport cu oamenii.

Dacă ai putea să zbori ce s-ar întâmpla?

Aș ajunge mai repede la școală.

În vacanța de primăvară care tocmai s-a încheiat, Tibi a trăit cea mai frumoasă experiență din acest an.

Timp de două săptămâni a stat împreună cu prietenul său, Luci, din Brașov, pe care l-a cunoscut acum câțiva ani la un concurs de cățărat. De atunci, merg în fiecare an la munte. Pentru că au avut noroc să ningă și la începutul lui aprilie, Tibi și-a petrecut prima săptămână din lună la Brașov, aproape în fiecare zi la ski. Apoi a fost rândul lui Luci, care e tot în clasa a VII-a ca Tibi, să vină la el în București.

Au mers împreună la antrenamentele de cățărat, unde s-au simțit ca la o reuniune de concurs, unul în care nu le pasă de medalii. S-au trezit în fiecare zi târziu, cum le place amândurora, s-au jucat GTA V, s-au uitat la videoclipuri random pe YouTube – cel mai mult i-a distrat cum face mișto vloggerul Bogdan Techeș de farsele „prost jucate” pe care iubitul Andrei Gogan i le face ei. Într-o duminică au mers la pescuit cu tatăl lui Tibi – ei au dormit mai tot timpul în cort, dar s-au trezit când senzorul de la undiță a bipăit și au prins un crap de aproape 4 kg, pe care apoi l-au eliberat în apă.

Într-una dintre plimbările lor, au mers cu bicicleta în IOR și au vorbit pe o bancă despre viitor.

— O să fie nașpa, spune Luci, cu gândul la anul școlar care-l așteaptă. Se gândește că o va lua pe urmele surorii sale mai mare cu un an, care acum face două meditații la matematică și una la română pentru Evaluarea Națională, iar asta nu-l încântă prea mult.

— Măcar să ne întoarcem la școală, spune Tibi. Dar nici asta nu știm sigur.

În anul în care Tibi stat mai mult în casă și a făcut ore online, părinții au încercat să-l țină ocupat cu cât mai multe activități. Dar Tibi se simte „deformat” de pandemie.

Tibi simte că pandemia de anul ăsta „ne deformează”. „Nu doar fizic. Așa, cum ne face să ne simțim.” A văzut cum l-a afectat pe tatăl lui, când s-a îmbolnăvit la finalul anului trecut, și a dus greul unor nopți cu temperatură și frisoane. Nu l-a văzut niciodată așa obosit. Dar a simțit-o și el, în fiecare zi de școală online, când a devenit tot mai plictisit de ea și neatent.

Distanța l-a îndepărtat și de colegi. Acum, când își scriu mesaje pe grupul clasei, nu-și mai dă seama dacă cineva e sarcastic, glumește sau e serios. „Nu-i mai vezi ochii și nu știi cum o spune”, crede Tibi.

Se gândesc cum ar arăta școala ideală și amândoi sunt de acord că ar fi o școală fără teme. Iar dacă ar exista teme, profesorii nu le-ar da nota 2 pentru că nu și-au făcut-o o dată. Profesorii nu ar țipa. Ar discuta lecția cu elevii la ore și ei n-ar trebui să scrie de pe tablă, pentru că scrisul de pe tablă e cel mai plictisitor. La muzică ar asculta compozitori sau trupe care le plac și n-ar mai fi nevoiți să cânte ei – doar dacă a învățat cineva un instrument. La religie ar învăța despre istoria mai multor religii, cum au mai văzut în documentare la televizor. Școala ideală ar fi, așa, captivantă ca realitatea virtuală.

Tibi nu e hotărât ce își dorește să facă în viitor. Poate cândva își va lua licența și se va da întruna cu parașuta. Poate va fi și el pilot, cum își dorește colegul lui, S. Sau o să întâlnească o gașcă pasionată de robotică și ei vor fi viitorii Hacksmith. Cea mai mare dorință a lui de-acum e să-și cumpere un magnet-fishing pe care să-l plimbe pe fundul lacului și să vadă ce metale se prind de el. Nu se așteaptă chiar la o grenadă, cum au găsit unii și a văzut într-un video, dar o comoară cu monede vechi tot ar fi o surpriză.

Cel mai probabil și el va începe clasa a VIII-a cu meditații, la fel ca Luci, dar n-a vorbit încă prea multe despre asta cu părinții lui. Mai au timp să se bucure de o vară până atunci, când plănuiesc să se întâlnească iar. Poate chiar de ziua lui Tibi, la sfârșitul lui iulie, când va împlini 14 ani. După întâlnirea lor, Tibi și-a dat seama ce i-a lipsit în anul ăsta departe de lumea lui. „Aș fi vrut să fii tu lângă mine și să facem școala împreună – tu pe Zoomul tău, eu pe al meu”. Și tot ce-și dorește pentru anul viitor e un pic de companie, ca să se simtă mai puțin singur.

Ți se pare important ce ai citit?

Dacă ce citești te ajută, cumpără un abonament digital. E cea mai directă formă de susținere pentru munca noastră. Om cu om, vom strânge o comunitate care nu doar va fi un garant al sustenabilității, ci și una care contribuie și ne sprijină în a răspunde nevoilor prin povești despre cum muncim, cum relaționăm cu mediul, cum putem schimba educația, cum putem construi o societate mai echitabilă, cum putem trăi mai echilibrat.


Acest articol apare și în:


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *