Andrei pleacă la facultate

Elevul model al Vasluiului a intrat primul la Medicină la București. Înainte de facultate însă, trebuie să se despartă de locul și oamenii care l-au crescut.

Andrei Bordeianu s-a obișnuit să închidă mai toate festivitățile școlare la care a participat. S-a întâmplat și în vinerea aceea, pe 13 septembrie, în amfiteatrul Liceului „Mihail Kogălniceanu” din Vaslui, pe care tocmai îl absolvise în glorie. Cu câteva clipe înainte să-și audă numele la microfon, Andrei s-a ridicat de pe scaun ca să-și aranjeze pantalonii bleumarin peste pantofi și cămașa albastră în carouri verzi care-i ieșise dezordonat peste curea. 

„Și acum, mult-titratul, elevul care ne-a umplut de mândrie… Andrei Bordeianu”, l-a prezentat de la prezidiu inspectoarea generală a județului, care stătea alături de o pleiadă de autorități. Elevii, profesorii și părinții l-au aplaudat, la fel ca pe ceilalți șapte elevi care urcaseră înaintea lui și care stăteau acum aliniați lângă catedră. 

Andrei a primit un buchet de margarete și crizanteme înfășurate în folie roșie din partea primarului, o diplomă și un plic de la inspectoare, și apoi s-a apropiat de ei pentru o poză. „În această perioadă, dacă spui ceva de învățământ, trebuie să pomenești de Andrei”, a spus primarul orașului, care se uita când la public, când spre obiectiv. „Toată lumea îl știe.”

Toată lumea îl știe pentru că într-un județ cu o imagine publică pătată de violență și sărăcie, Andrei e cealaltă realitate. Îl știe pentru că la 19 ani e unul dintre cei mai buni elevi din țară. Îl știe pentru că de gâtul lui atârnă medalii de toate culorile, câștigate la olimpiade naționale și internaționale de fizică, șase ani la rând, dintr-a VII-a până într-a XII-a. Îl știe pentru că Andrei tocmai a terminat LMK șef de promoție și a mai luat și media 10 la Bac. Pentru el și alți premianți de 10 din județ (la Bac și Evaluarea Națională) s-a organizat și această festivitate.

Performanțele lui au fost mereu știri în presa locală, iar atenția l-a făcut o mică vedetă în oraș. Premiile sau mențiunile la naționale din liceu i-au adus Premiul „Uliu” (după numele fizicianului Uliu Florea), pe care presa vasluiană l-a numit „Oscarul fizicienilor”. Cu portofoliul de olimpic Andrei a fost admis primul la Universitatea de Medicină și Farmacie „Carol Davila” din București, fără examen. Următorul lui obiectiv mare e să devină neurochirurg.

În amfiteatru, o fostă clasă cu scaune albastre de cinema îndreptate spre o tablă verde, o voce șoptită a acoperit blitzurile aparatului: „Andrei, și la tata!”, iar pentru două secunde, Andrei și-a căutat din priviri părinții așezați în primul rând. Elena și Ștefan Bordeianu și-au luat liber de la serviciu să-l vadă, să-l audă și – cum au făcut-o de atâtea ori – să-l filmeze.

La invitația inspectoarei, Andrei a luat microfonul. „Pentru olimpiade am muncit mult”, a spus, și apoi a făcut o pauză. Din spatele sălii, prietenii lui mai mici cu un an, cu care a mers în excursii la munte, alături de care a cântat piese de la Led Zeppelin și cu care a rezolvat probleme complicate în parcul de lângă liceu, îl ascultau rezemați de perete. „Dacă spun că am muncit prea mult pentru BAC, mint, iar dacă spun că am muncit prea puțin, iar mint. Am muncit cu moderație”, a spus el rârâit. Apoi a ridicat diploma și și-a salutat colegii: „Copii de-a XII-a, vă salut! Am pretenția de la voi să luați peste 9,60 la examen”. 

Familia Bordeianu are o colecție cu sute de fotografii și videouri cu fiul lor: din ziua când a învățat să meargă pe bicicletă, de la serbarea din primul an la festivitatea din clasa a XII-a.
După ce au absolvit facultatea la Iași, părinții lui Andrei s-au mutat în Vaslui în perioadă complicată a anilor 90, când industria din oraș picase și tot mai mulți oameni alegeau să părăsească orașul.

Părinții au avut emoții mai mari decât fiul lor în acea vineri. Se vede după cum tremură imaginile filmate de Ștefan la festivitate. Le-au copiat apoi pe un DVD, pe care acum îl țin în vitrina din sufragerie, într-o arhivă de amintiri care include și ziua când Andrei a învățat să meargă pe bicicletă, prima lui serbare de la școală și concertul live de la majorat, când a cântat la chitară. Tot acolo e aventura familiei la Copiii spun lucruri trăsnite, când un Andrei precoce de 4 ani și 6 luni a apărut la emisiunea prezentată de Virgil Ianțu. Era îmbrăcat cu cămașă albă, papion și vestă și i-a făcut pe ai lui să leșine de râs când, în loc să scrie Virgil pe tablă, a mâncat o literă și a scris „Viril”.

Câteva lucruri așezate prin diverse colțuri ale casei rup ordinea obișnuită din apartamentul de trei camere al familiei. Pe noptiera de sticlă din sufragerie, lângă fructieră, stau mai multe tricouri călcate și un teanc de caiete studențești. La intrarea în baie, lângă bicicleta de fitness, e un troller deschis, în care vor intra lucrurile cu care Andrei se va muta la București peste două zile. 

Lângă încălțămintea așezată în linie pe hol, Elena i-a pus grijulie trei cutii, unele peste altele: un foehn (să nu iasă cu capul ud afară), un fier de călcat (pe care l-a învățat recent să-l folosească) și un aparat de făcut smoothie-uri (în speranța că așa va mânca și fructe). 

Elena e o femeie mărunțică, care zilele astea n-a stat locului. Trece și acum dintr-o cameră în alta, așezând pe un umeraș noua uniformă a lui Andrei, un halat alb de spital cu mâneci lungi și nasturi pe mijloc; 80 de lei, atât mai e halatul în magazinele de specialitate. Soțul ei, Ștefan, e prins cu un proiect la muncă. Diseară, însă, se pregătesc să iasă împreună la o terasă, înainte de mutarea fiului lor. Andrei pregătește deja momentul, deschizând o sticlă de Busuioacă de Bohotin de la Huși.

„O să rămân doar cu ăsta aici. Nu-l mai dau jos”, spune Elena, arătând spre orarul lui Andrei dintr-a XII-a, prins pe frigider cu magneții care amintesc de călătoriile familiei: la Sfinx și la Babele, în Eforie Nord, la Ierusalim, unde Andrei a mers împreună cu tatăl lui vara asta, și în Copenhaga, când el a obținut în clasa a X-a medalia de bronz la fizică, la Olimpiada de Științe a Uniunii Europene. 

Acum, se pregătesc de o nouă călătorie, de la Vaslui la București. E o călătorie din care doar părinții vor mai reveni la viața pe care și-au construit-o în Vaslui. Andrei, singurul lor copil, va începe una nouă, în București.

Andrei a copilărit în centrul Vasluiului și se pregătește de prima mutare importantă din viața lui: în București, într-unul dintre căminele din Grozăvești.

Medicul îi pregătise pe soții Bordeianu că vor avea o fetiță, dar nu surpriza asta i-a dat peste cap, ci faptul că, la 30 ani, se simțeau nepricepuți. Bunicii lui Andrei din partea tatălui, care locuiau în Vaslui, erau prea în vârstă să aibă în grijă un bebeluș, iar bunicii materni se mutaseră într-o gospodărie la marginea Bacăului, ca să îngrijească de grădină, așa că le puteau fi de ajutor numai la telefon. 

„Ce mă fac?”, s-a întrebat Elena. Răspunsul l-a găsit la Casa Cărții, o librărie din oraș care are drept acoperiș o carte deschisă. De-acolo și-a cumpărat un ghid al părinților care explica pas cu pas cum se crește un copil. „Eram niște roboței”, își amintește ea. „Dacă nu scria în carte ce trebuie să fac, nu știam să fac.”

Teama lor, ca a oricărui părinte, era ca Andrei să nu se îmbolnăvească. Au urmat cu sfințenie gramajele și instrucțiunile din carte și așa au trecut peste săptămâna unu, doi și tot așa. „Acum glumim că l-am crescut pe Andrei artificial”, spune Elena, râzând. Ghidul a ajuns apoi și la vecinii de la etajul trei când au devenit părinți.

Andrei a fost iute la minte de mic. Primele lui amintiri sunt de la 2 ani, când se juca pe covor cu o tăbliță cu litere și încerca să le grupeze după formă: A-ul într-o parte, B-ul în alta. Le zărea și prin nisipul de la mare, scrise pe șlapii turiștilor, și striga după ei „A!”, iar oamenii făceau ochii mari. Când avea 4 ani, bunicul din partea tatălui l-a învățat alfabetul chirilic și grecesc. Pentru că Ștefan asculta rock progresiv, Andrei a știut de mic numele și durata pieselor de la Genesis și Yes. 

De la mama lui, Andrei are ochii albaștri și vocea care i subțiază când râde sau e nervos, iar pe Ștefan îl descrie fără prea multe complicații: „Tata seamănă cu mine”. Andrei spune că e norocos, pentru că părinții l-au stimulat să gândească logic, după o metodă clară: „Copilul trebuie să fie învățat să învețe”. I-au pus în brațe cărți, de la Din lumea celor care nu cuvântă a lui Emil Gârleanu la Faust a lui Goethe. I-au făcut cadou un telescop, pentru că-l fascina să observe inelele de la Saturn și un microscop cu care să cerceteze foile de ceapă. Dacă Ștefan a privit carnetul de note cu mai mult calm, Elena l-a luat tare din clasa I.

„Andrei, să fii primul, să te lupți pentru tine!” 

„Gata, mamă, dacă viața e o junglă din clasa I…”, glumește acum, dar spune că ea l-a îndemnat să fie puternic.

Părinții lui Andrei au fost și ei printre cei mai buni din clasă. Amândoi sunt ingineri, au terminat facultatea la Iași, în 1995 – Ștefan la Electronică, Telecomunicații și Tehnologia Informației, iar Elena la Textile, Pielărie și Management industrial. Elena e din Bacău, iar Ștefan s-a născut la Vaslui, dar a copilărit multă vreme la Iași, la mătușile lui. S-au cunoscut de Sfântul Andrei în ultimul an de facultate și, după câteva luni, s-au căsătorit. Fac parte din primele generații care n-au mai prins repartiție la fabrici prin țară, așa cum se întâmplase în comunism și câțiva ani după Revoluție, pentru că industria picase. Schimbarea asta se simțea și în Vaslui, când fabricile din oraș care făceau piese pentru mașini și utilaje, fibre sintetice sau materiale de izolație și-au pus lacăt.

Ștefan a fost martor la plecarea unor prieteni de-ai săi în alte orașe sau din țară, însă n-a realizat că migrația avea să devină un fenomen național. Pe atunci, ca tânăr absolvent, s-a gândit: „Și-acum, ce fac? Merg acasă la părinți și-mi caut loc de muncă în oraș.” A prins un post de IT la actualul Telekom, apoi s-a transferat la Ericsson, unde lucrează și azi.

Ideea de a se muta la Vaslui a făcut-o pe Elena să tresară inițial: „Ce treabă am eu cu Vasluiul?!”.  N-a fost însă multă muncă de convingere. Cu socrii se înțelegea de minune, își formaseră un cerc de prieteni buni, piața era aproape de cartierul lor, Iașul la doi pași. 

S-au descurcat greu o vreme, pasându-l pe Andrei de la unul la celălalt, pentru că Elena a lucrat mult timp în schimburi la o fabrică de confecții și nu-și suprapuneau mereu programul. Apoi, timp de șase luni, înainte ca Andrei să înceapă școala, Ștefan a făcut naveta de la Vaslui la București pentru muncă. Tot în perioada aia, au murit bunicii lui Andrei, iar familia a trebuit să se descurce singură. S-au gândit că viața lor ar putea fi și în altă parte. Prietenii cu care obișnuiau să iasă seara la „câte-un pahar de vorbă” se răriseră și mulți aleseseră traiul dincolo de graniță. 

Ceva i-a ținut totuși pe loc. „Nu am fost suficient de dornici de plecare”, spune Ștefan. „Am avut dubii.” Li s-a părut că e o schimbare dificilă, cu care Andrei s-ar fi acomodat greu. Au ales să rămână în Vaslui, „un sat mai mare, în care toată lumea se cunoaște cu toată lumea”.

Andrei e olimpic național și internațional la fizică și a fost admis primul la Universitatea de Medicină și Farmacie „Carol Davila” din București, fără examen. Visul lui e să devină neurochirurg.

Lui Andrei i-a plăcut peisajul pe care îl avea apartamentul și o să-i lipsească serile în care stătea în balcon și bea o cană cu ceai. Dar viața se schimbă. Lângă părculețul unde era cândva teatrul de vară – mutat la câteva blocuri distanță – e acum un Kaufland. Mai departe în zare e o pajiște întinsă, care o face pe mama lui să glumească: „Așa de în centru stăm că paște vaca pe câmp”. Andrei avea la un moment dat un copac în fața geamului camerei, dar l-au tăiat autoritățile pentru a face loc unei parcări. În Vaslui sunt mai multe parcări noi, au fost făcute cu fonduri europene, dar sunt locuri pentru oameni în tranzit. 

„Tot ce e bun în orașul ăsta pleacă”, spune Elena, privind pe geam. 

În camera lui, o încăpere îngustă, dreptunghiulară, e tot ce a adunat Andrei mai valoros. Pe unul dintre rafturile bibliotecii care integrează patul de o persoană sunt așezate toate caietele de fizică din liceu pe care a lucrat pentru olimpiade. Pe ușa dulapului e lipit unul dintre primele lui desene caligrafice: Rubber Soul, scris așa cum apare pe albumul The Beatles. Din cărțile pe care le are în bibliotecă, majoritatea din colecția Adevărul, trei i-au plăcut în special: Castelul de Franz Kafka, pentru că l-a făcut să înțeleagă minusurile unei societăți birocratice, Bob Dylan, Suflare în vânt. 100 de poeme traduse de Mircea Cărtărescu, pentru că l-a impresionat cum Dylan a ajuns dintr-un simplu cântăreț de folk vocea unei generații. Versurile lui l-au pus mereu pe gânduri, mai ales cele din poemul It takes a lot to laugh, it takes a train to cry. I-a plăcut și O mai scurtă istorie a timpului de Stephen Hawking și Leonard Mlodinow, pentru că i-a crescut apetitul pentru fizică la începutul liceului.

Andrei a învățat să cânte la chitară în clasa a II-a și e pasiunea lui cea mai mare. Din colecția sa, chitara lui preferată e cea gaalbenă, ca a lui Keith Richards de la The Rolling Stones.
O altă colecție de-ale lui conține toate testele de la olimpiadele la care Andrei a participat din clasa a V-a până într-a XII-a. Le-a păstrat pentru că-i place să-și amintească efortul depus.

Pe un alt raft, în jurul unei căni pe care scrie Milka, plină cu pixuri și creioane, sunt întinse toate medaliile lui. Iar pe peretele opus așezat pe un scaun mic, stă un whiteboard murdărit, pe care părinții i l-au luat adus în clasa I și care „a văzut hectare de probleme”. A încercat să rezolve una și zilele trecute, când i-a făcut o demonstrație tatălui despre legătura dintre matematică și muzică. Dintr-o amestecătură de radicali și o claviatură, concluzia a fost că „nu poți să racordezi perfect un pian, pentru că merge pe numere iraționale. Ai o notă perfectă, dar pe a doua? Cum faci să înmulțești frecvența aia cu un număr irațional ca să fie perfect? Nu va fi niciodată”.

Pe același perete cu tabla, se întinde, ca într-o expoziție, cealaltă pasiune pe care o are în comun cu tatăl: muzica. Andrei a crescut cu CD-urile rock ale acestuia până când a început să descopere singur pe YouTube trupe și rolurile s-au inversat. Acum Andrei are 23 viniluri de care e mândru. „Asociez muzica cu diferite perioade din viața mea”, spune el. Retrăiește de fiecare dată momentul când Ștefan i-a pus Dogs de la Pink Floyd și l-au speriat sunetele lungi de chitară. Primul vinil pe care l-a ascultat e Revolver, de la The Beatles, și simte și acum când așază acul pe disc mirosul de var din camera proaspăt renovată pe-atunci. Cel mai mult l-a marcat Brian May, chitaristul de la Queen, care apare și în descrierea lui Andrei de pe Instagram: Being the adventures of a young man whose principal interests are medicine, culture and Brian May.

Odată, la o petrecere, cineva a vrut Vara nu dorm, altcineva o melodie de la Alexandra Stan, dar Andrei a ales Wish you were here de la Pink Floyd. „Ce e cu panarama asta?”, i-au zis ceilalți, „hai să băgăm Alex Velea”, iar el le-a ținut o teorie despre ce cool era melodia în anii ’70. 

Când nu-i convine ceva, Andrei se face că plouă și preferă să se retragă în cameră și să cânte. Are patru chitare – trei sunt înșirate pe perete până la ușa de la dormitor, iar a patra e în studioul improvizat din sufrageria prietenului său, Călin, care cântă la tobe. Deși e stângaci, a învățat să cânte cu mâna dreaptă. La început, a umplut caiete cu partituri și note, pentru că nu voia să învețe după ureche. A studiat pe o chitară clasică și acum e îndrăgostit de chitara lui electrică galbenă, la fel ca a lui Keith Richards, de la Rolling Stones. Dintre toate lucrurile lui, chitara e singura pe care își dorește s-o ia cu el la București.

Uneori se apuca de exersat și la două noaptea, mai ales dacă reușea să rezolve o problemă complicată. „Era așa de fericit încât venea peste noi în cameră să ne spună: «Am destupat-o. Îmi pun o melodie.»”, spune Elena. „Era relaxarea lui de suflet.”

„O să-mi pun eu muzică la vinil și o să te sun să asculți la telefon”, îi spune ea acum, cu nici 36 de ore înainte de plecarea spre București. Andrei tace. Ridică o altă „piesă de muzeu”, chitara clasică, se așază pe covor, cu picioarele încrucișate, o acordează și încearcă o melodie pe care n-a mai cântat-o demult, Bron Yr Aur, de la Led Zeppelin. Din hol, Elena îl ascultă cu fața sprijinită-n mână și cu ochii în lacrimi.

„O să fie jale când o să plece de-acasă”.

Andrei e stângaci, dar a învățat să cânte la chitară cu mâna dreaptă. Artistul lui preferat e chitaristul Brian May de la Queen.

E vinerea plecării, 6:30 dimineața. În Vaslui e încă întuneric și ploaia torențială care nu se mai oprește din seara trecută se aude tropăind în Piața Civică. În stația de taxiuri din fața statuii lui Ștefan cel Mare nu e nicio mașină. De sub umbrelă, Andrei butonează obsesiv telefonul. Nu-i răspunde nicio companie.

— Să nu-mi spui că mergem pe jos, îi spune Elena.

— Taci oleacă, răspunde ușor iritat fiul.

— Facem vreo 20-30 de minute, adăugă ea. 

Cât așteaptă să găsească un taxi, Elena se gândește dacă a pus toate lucrurile în bagaj. Seara, a făcut poale în brâu și friptură pentru zilele pe care le vor petrece în București, cât timp Andrei se instalează la cămin. Oricum, dacă a uitat ceva, poate să le aducă Ștefan, care urmează să ajungă a doua zi, cu același tren. N-a putut să-i însoțească de-acum, pentru că a fost nevoit să rezolve o avarie la niște cabluri de telecomunicații. 

O Dacia Logan break sosește la timp și ajung la gară la 6:42. În sala de așteptare, Elena caută în geantă un plic improvizat, o foaie îndoită și capsată pe margini, pe care a scris cu pixul: „VS–București. 27.09.2019”. Biletele de tren sunt la locul lor. 

Urcă în tren și-și ocupă locurile în vagon. Andrei își pune deasupra trollerul pe care și-a lipit un sticker cu Vaslui, să se vadă de unde vine. Spune că i-a plăcut să demitizeze percepția negativă care există despre oraș și că a făcut asta arătând că se poate face performanță și acolo. Știe că, din afară, județul e văzut ca unul „plin de maimuțe”, cum a auzit odată de la elevii care veniseră la Olimpiada Națională de Fizică, când el era într-a VIII-a. Explicația lui Andrei pentru reputația Vasluiului e că presa a mediatizat „cazuri nefavorabile” și orașul a ajuns de râsul lumii. „Se întâmplă ca în romantism”, spune Andrei. „Personaje principale, întâmplări excepționale. Așa e în Vaslui. Ori iei 10, ori n-ai luat Bacul.”

Afară e deja lumină și trenul părăsește orașul pe care familia Bordeianu îl numește „acasă”. Zilele trecute, Andrei a făcut câteva ture prin oraș, ca de-un „rămas bun”. A mers prin Secu, locul de întâlnire al tinerilor, din fața fostei Securități. Acolo s-a filmat printre primele dăți cântând la chitară. Apoi a făcut o plimbare pe „La Castani”cum îi spune străzii umbrite de o parte și de alta de pomi, care duce la liceu și se închide cu Parcul Copou. Și-a luat rămas bun de la prietenii săi de-a XII-a, cu care a sărbătorit la un stand-up cu Dan Badea. I-au urat să nu se lase pe tânjeală și să aibă note mari în continuare, iar Andrei le-a spus că-i așteaptă pe toți la București. Și-a amintit și de trăsnăile pe care le făceau în liceu și de cei mai buni profesori. I-au plăcut mai ales cei de mate și de fizică, nu doar pentru că are o afinitate pentru științe, ci pentru că știau să le predea.

Andrei a fost atras de olimpici și de performanță școlară dintr-a V-a, când a început să citească memoriile și biografiile matematicienilor, majoritatea filosofi și logicieni, pentru că voia să priceapă principiile pe care le foloseau. Îi privea lung pe olimpicii din LMK: „Dom’ne, cum ajung ei să judece atât de complex? Aveam sentimentul că viața lor e eșalonată numai de formule”. 

Apoi, s-a întâmplat. A mers și el la olimpiadă să vadă cum e și a ajuns la națională. Avea 12 ani și a decis că asta va fi calea lui: voia să-și folosească timpul cu scop și sens, să fie printre primii, să câștige. „Vreau să merg la olimpiadă, să fac performanță aici, în orășelul ăsta, atât cât pot, cât mă duce capul.”

Ce l-a împins de la spate e un sfat motivațional care a picat la momentul potrivit. Era în clasa a IX-a, profilul Științe ale Naturii, când a citit într-un interviu acordat de un olimpic român la Universitatea Cambridge din Marea Britanie o definiție a succesului în care crede și acum: „Succesul e pentru oamenii muncitori, care poate fi obținut numai de oamenii perseverenți, nu de cei care iubesc statul degeaba”. „Hopa, eu sunt comod”, și-a spus atunci. A început să lucreze suplimentar mai mult, la laborator, acasă, la bibliotecă, având în minte un singur scop clar, unul pentru care să-și justifice efortul.

Pe drumul de la Vaslui la București emoțiile Elenei Bordeianu, mama lui Andrei, și ale fiului ei sunt mari. „Cred că am slăbit două kilograme numai la gândul că pleacă de acasă”, spune ea.

Mama stă așezată în marginea compartimentului și privește pe geamul trenului dincolo de hol. Nu spune prea multe. De câteva zile îi vâjâie prin cap toate grijile: Oare e vreo cantină bună în căminele din Grozăvești? O să se înțeleagă Andrei cu ceilalți doi colegi de cameră? De ce nu s-au anunțat încă camerele la cămin? 

Vara asta a avut grijă să-i arate fiului cum să-și calce tricourile sau pașii pentru o supă de legume. „Te rog eu frumos, să nu te văd necălcat”, i-a spus odată, iar Andrei, sătul de cicăleală, i-a zis că abia așteaptă să plece. Zilele astea Elena simte că trece de la râs la plâns cum ai clipi. „Cred că am slăbit două kilograme numai la gândul că pleacă de acasă”. 

Inițial, planul lui Andrei era să plece mai departe, în străinătate. Fusese luat de curentul olimpicilor care migrau an de an spre universitățile de top din afară, dar nu era încă convins că fizica e domeniul cu care vrea să se identifice și în viitor. Doi ani s-a tot gândit ce să facă. 

Părinții nu l-au descurajat, dar nici nu l-au împins de la spate. Erau conștienți de avantajele cercetării la centrele din străinătate, dar se temeau de mediul „rece”, în care fiecare „e pe barba lui”, așa cum auziseră impresii de la alții. Elena și-ar fi dorit ca Andrei să meargă la o facultate mai aproape, la Iași, „la colțul blocului”, unde ea credea că viața e mai așezată decât la Capitală. Au contat și alte piedici care l-au tras înapoi: opiniile unor prieteni mai mari care studiau acolo și care erau copleșiți de „volumul de studiu, dorul prietenilor și zvonurile despre anturajele cu droguri”. Ștefan a rămas la mijloc, pasând mingea în terenul lui Andrei.

Andrei a decis până la urmă să meargă la București, la Medicină. Vara asta s-a convins și mai mult că vrea să devină neurochirurg, după ce a mers la o conferință de robotică la Iași, unde a asistat la o operație de ruptură de coloană. Medicii l-au încurajat, pentru că e multă fizică în domeniul lui, iar Andrei a simțit că i s-a deschis calea cu adevărat. A mai fost ceva care l-a convins să rămână aici: speranța că are ceva de oferit în România. O întrebare pe care a auzit-o de mai multe ori la școala de vară „Creatori de Viitor-Champions United” la care a participat în ultimii doi ani suna așa: „Oare nu putem să schimbăm și noi ceva aici?”

În drumul ăsta de șase ore au timp să se gândească la toate, să dezbată politică, să privească pe geam cum se risipesc treptat norii de ploaie și să rememoreze cum și-a petrecut Andrei vara, când s-a uitat la aproape toate filmele lui Woody Allen. 

— Iar urâtul ăsta?!, îl întreabă Elena.

— Da, dar e un urât simpatic, spune Andrei.

Andrei are o listă pe telefon cu toate filmele pe care le-a văzut până acum. E ordonată alfabetic după numele regizorilor și anii în care au apărut. A început cu clasicii: Kubrick, Hitchcock, Tarantino. 

— E o enciclopedie băiatul ăsta, spune ea.

— Ești atentă?, o întreabă el.

Elena era, doar că-l asculta fără să se uite în ochii lui. Andrei îi amintește că la fel face și el.

— Așa te enervezi și tu pe mine când par neatent. „Mă! Tu ești atent la ce rahat mănânc eu aici?”, o imită și râd în hohote amândoi. 

— E și mama un personaj, spune în timp ce-și sprijină capul pe umărul ei și închide ochii.

Îl trezește gândul unei vești importante pe care a primit-o ieri. La telefon era profesorul de marketing și consilierul de imagine al UMF „Carol Davila”, Victor Purcărea, iar Andrei s-a gândit la ce putea fi mai rău. Chiar și Elena a retrăit câteva clipe de teamă, pentru că și-a amintit episodul din vară, când l-au însoțit pe Andrei să-și depună dosarul de înscriere la Medicină, care conținea o parte din diplomele lui. Plastifiate. Cei de la admitere i-au explicat că poate exista suspiciunea ca diplomele, fiind în plastic, să fie false. Au mers val-vârtej atunci la Ministerul Educației, pentru a le lua pe cele originale, ca să demonstreze că Andrei e olimpic pe bune.

Dar telefonul nu aducea vești proaste; din contră. Pentru că Andrei e olimpicul cu cea mai mare medie și primul admis pe lista UMF, Purcărea l-a invitat să țină un discurs la deschiderea anului universitar, în fața celor aproximativ 1.500 de studenți din anul I. Deși e un obișnuit al festivităților care îl au în prim plan, vestea asta îl neliniștește pe Andrei. Nu știe ce o să spună, dar simte și că e un moment prea important ca să improvizeze. 

Pentru el, Bucureștiul e încă ca jocul de Monopoly pe care l-a primit cadou de la tatăl lui în clasa I, din care a învățat că orașul te poartă prin cartiere selecte, ca Primăverii și Floreasca, că „surprizele” pe care le nimerești la colț de stradă sunt imprevizibile, cu oameni ai străzii, taximetriști care înjură sau femei care-ți vând flori de toamnă. Genul de joc în care viața e o competiție. 

Teama lui pentru ce va urma vine din aceeași fascinație pentru oraș: că n-o să se adapteze mediului, că va avea o viață dezordonată, de care se ferește cel mai mult. Pentru asta, și-a dat o temă. „Într-o săptămână, vreau să fiu liniștit cu gândul că ăsta e noul meu cămin și să nu mă gândesc «Ce bine era la mine acasă».”

Până acum, Andrei a vizitat Bucureștiul de patru ori. I-a plăcut agitația, cu oamenii care săgetează străzile dintr-o parte într-alta și par „puși pe treabă”, plus câțiva prieteni cu care se împrietenise la olimpiade. A găsit exact contrastul care-i lipsea Vasluiului, care i se pare ca o stațiune liniștită de vacanță pentru bătrâni.

Vara trecută a mers cu ai lui în Piața Victoriei, pentru că au vrut să vadă locul de întâlnire al protestatarilor. Până în 2017, când Guvernul a dat OUG13, care urmărea modificarea codurilor penale, și care a scos sute de mii de oameni în stradă, Andrei nu prea era interesat de politică. Se ghida după sfatul stomatologului său, un arab din Liban, căsătorit cu o vasluiancă: „Politica și religia stârnesc războaie. Ocupă-ți timpul cu altceva”. 

Elena, în schimb, n-a putut să stea locului când a văzut oameni în stradă la București. Se săturase de politicienii corupți care-și făceau dreptate din pix, și oamenii cinstiți erau luați drept proști. În Vaslui auzea argumentul „Ne-ați votat”, care suna ca o sentință, ca și cum protestele erau în zadar. 

„Noi ce facem, dormim?”, spunea prin casă. Și-a scris DEMISIA pe o pancartă și a ieșit în stradă. Era ea alături de alți câțiva șase-șapte protestatari, „rătăciți” în centrul Vasluiului. Ștefan a ieșit și el în următoarele zile, dar fără prea mult avânt. El preferă să înfrunte altfel de hopuri, plimbându-se cu bicicleta pe dealurile din jurul orașului. 

— Mai știi când ai apărut la ziar, făcând semnul păcii?, o întreabă Andrei amuzat. Are și Winston Churchill o poză asemănătoare.

— Simțeam așa o revoltă că, dacă nu ies atunci să protestez, sunt o lașă, spune ea. 

La alegerile europarlamentare din primăvară au mers toți trei să voteze – Andrei pentru prima dată –, iar PSD a pierdut alegerile în fața Alianței USR-PLUS, inclusiv în Vaslui. „Le-a dat o palmă, pentru că părea de necrezut”, spune Elena. Deși simte că orașul nu s-a schimbat prea mult în ultimii ani, în afară de arbuști noi în Parcul Copou sau parcări moderne, Elena a căpătat mai multă încredere în tânăra generație. 

— Deci, a fost revoluție la Vaslui!, spune Andrei râzând și discuție alunecă spre A fost sau n-a fost, filmul unui vasluian ajuns celebru în lumea filmului, Corneliu Porumboiu.

— Părerea mea e că trebuie să fii moldovean să joci așa, schimbă subiectul și Elena.

— Dar toți îs moldoveni, îi răspunde Andrei și începe să spună, cu intonație, replici din film. 

„Mă, pe tine cine te-a învățat să filmezi așa?”, „Nu merge trepiedele, șefu’”, „Bine că vă învăț meserie și dup-aia plecați cu toții la București”, se amuză Andrei. Cel mai mult îi place faza aia „tipic românească”, o discuție dintre moderatorul TV Teodor Corban și Luminița Gheorghiu, soția lui din film. Spune precipitat frânturi din secvența în care doamna Jderescu îi explică dintr-o altă cameră că dicționarul mitologic e în bibliotecă, „în spate la ăla cu barbă”. După ce-l găsesc împreună lângă o statuie cu Platon, ea îi zice: „Vezi că ți-am pregătit costumul. Șosetele și chiloții sunt pe fotoliu”. Pe Andrei îl amuză cum trec de la Platon la chiloți, iar povestea asta îi face și pe ceilalți oameni din compartiment să zâmbească.

Sunt peste 24 de grade și e soare când ajung în București.

„Suntem îmbrăcați ca urșii”, spune Elena pe la Podul Basarab, privindu-și paltonul cu care a venit îmbrăcată și ghetele din picioare. Pe lângă bagaje, mai trebuie să aibă în grijă și cele două umbrele. După o scurtă pauză, își amintește de ce sunt aici. „Cred că ne ducem degeaba la cămin azi…”, spune ea. „Lăsăm valizele la hotel și mai bine mergem la Carrefour să ne uităm de un frigider și o mașină de spălat”.

Mutarea la cămin vine cu noi provocări. Înainte de a se instala în noua casă, Andrei, noii lui colegi și părinții lor fac echipă pentru reparații și zugrăveli.
Pe bagajul său, Andrei a lipit un sticker cu Vaslui, astfel încât cei din noua lui casă de pe Splaiul Independenței să știe de unde vine.

De la geamul din noua sa bucătărie, pe care e lipit un autocolant cu lalele, Andrei vede un șantier în mijlocul căreia s-a ridicat o clădire înaltă de birouri. Căminul lui de șase etaje din Grozăvești se oglindește în geamurile clădirii în culori galben-cărămizii. Andrei și-a dorit să stea la cămin, pentru că voia să treacă prin experiența colectivă pe care o trăise doar în turnee la olimpiadă și-i plăcuse. A vorbit cu ai lui și despre varianta de a alege un cămin privat sau o garsonieră, însă, pe lângă cheltuielile mai mari, a contat faptul că nu voia să locuiască singur. Azi și-a cunoscut viitorii colegi de cameră, pe Alex și Victor, care-și văd de treabă în camera de alături, în timp ce el încearcă să dezlipească lalelele lăsate de studenții care l-au precedat. 

Când au intrat în cameră, o garsonieră de vreo 20 de mp, care are o debara pe hol, balcon, baie și bucătărie, toți trei au fost de acord că are nevoie de o transformare. Tavanul din cameră și de la baie poartă încă urmele unei inundații, pereții sunt îngălbeniți și înăuntru miroase a vechi. Părinții, care i-au însoțit, au mers imediat la cumpărături pentru casa nouă. 

Pentru început, au pus un preș la intrare. Apoi, Ștefan a schimbat yala de la ușa pe care a rămas un abțibild cu „Salvați Roșia Montană”. Andrei are acum o cheie nouă, pe care și-a agățat-o de brelocul cu Elveția primit cadou de la o prietenă, pe care ține și cartela de la intrarea în blocul din Vaslui. Cheia de acolo a lăsat-o însă la părinți. „De-acum”, spune el, „noua mea casă e pe Splaiul Independenței”.

— Suntem ca Dragoș Bucur de la PRO TV care renovează case, spune amuzată Elena privind la haosul din jurul ei.

— Eu m-am și tuns pentru chestia asta, glumește și Ștefan, în timp ce-și trece mâna prin părul transpirat. 

— E ca în Terminus Paradis, îi completează Andrei. La locul ăsta îi putem zice „șerpărie”.

De pe marginea unuia dintre cele două paturi lipite din mijlocul camerei de cămin, Andrei apucă de capetele unei folii de plastic pentru împachetat mâncarea, prin care a băgat coada unui mop. De cealaltă parte, Ștefan trage de folie și o întinde peste cele două saltele. N-au găsit un nailon mai mare, așa că se descurcă cum pot ca să acopere mobilierul înainte să zugrăvească.

Cât pregătește gletul într-o sticlă de plastic tăiată la jumătate, Ștefan îi povestește lui Andrei un episod din studenție, când unul dintre colegi a aruncat un pat pe geam, pentru că nu i-a convenit că administratorul i-a adus un alt coleg în cameră. Elena se gândește și ea la plecarea ei la facultate, pe care o descrie ca pe un „un extaz general”, când i se părea că Iașul e Manhattan. Ar fi putut să rămână la Bacău, unde exista un institut de subingineri, dar ea nici n-a vrut să audă. Voia ca pe diploma ei să scrie inginer și nimic altceva. 

Amintirile astea îl fac pe Ștefan să se gândească la o arhivă ZIP. „În mintea mea de-acum sunt prinse toate așa”, și-și împreunează mâinile într-un pumn. „Dar când încep să mă gândesc, se deschid toate”, spune și-și desface palmele. Toată agitația cu plecarea lui Andrei i-a amintit de un moment din adolescență, când fratele lui mai mare a fost chemat în armată. „Când a plecat, pentru mine a fost ceasul rău dărâmat. Acum, la fel, când pleacă Andrei, iar rămân singur acasă – ca un frate mai mic.”

Peste câteva zile, mai are ceva de adăugat în arhiva asta. Până să primească vestea că Andrei va vorbi la deschiderea anului universitar, Ștefan și Elena nu erau hotărâți să participe la festivitate. Acum, au un motiv să-și rezerve încă două zile la Ibis, pentru că vor să rămână să filmeze și momentul ăsta. 

De la Ștefan, tatăl lui, Andrei spune că a moștenit dragostea pentru rock, pasiunea pentru matematică și seriozitatea. Uneori, spun amândoi despre ei că sunt „frați”.

Andrei nu-și poate imagina cum va arăta perioada următoare, dar știe că e treaba lui să-și facă singur micul dejun de-acum înainte. Ai lui n-o să mai fie lângă el să-i facă reparații, așa că-și pune de pe acum mănușile chirurgicale, se urcă pe un scaun și începe să spele pereții cu o lavetă roz. 

Vede și partea distractivă la aventura asta nouă. A adunat în telefon o colecție de meme-uri de pe Utopia Balcanică și Junimea, care fac haz de „necazul” studenților. O imagine îl arată pe Gigi Becali la o masă plină cu mâncăruri, iar mesajul e: „Student român ajuns acasă după 3 săptămâni la cămin.” Într-alta sunt doi bărbați de culoare; unul plânge, celălalt e în culmea fericirii. Textul explică: „Elev. Alarmă la 7 dimineața”, respectiv „Student. Alarmă la cât vrea el”.

Pe holul căminului, Andrei se amuză cu noii colegi că s-au nimerit trioul perfect al Medicinei. Victor, care e din Pașcani, e olimpic la chimie, iar Alex, din Suceava, la biologie. Vorbesc despre viitor și domeniile în care și-ar dori să devină specialiști. Pe Victor îl pasionează anatomopatologia, prin care ar putea diagnostica boli studiind la microscop organele afectate. Alex a venit fixat pe neurochirurgie, ca Andrei, pe care nu-l intimidează că e stângaci. A auzit de mulți chirurgi care cos perfect cu stânga.

Descoperă că sunt toți trei rockeri, iar asta e o altă conversație care-i apropie. Lui Andrei îi fuge gândul la chitara galbenă pe care a lăsat-o acasă. Poate nu e chiar așa o idee bună s-o aducă la București. Cel puțin o vreme, până se obișnuiește cu ritmul ăsta nou.

— În cămin e viață, te mai iei cu unu…, spune Andrei despre noul lor început.

— Ne creștem singuri, îl completează Victor.

— Exact, zice Andrei.

Privesc spre noua lor cameră și-și dau seama că n-o să termine reparațiile și zugrăveala în seara asta. Tatăl lui Alex e încă ocupat să fixeze un suport de sârmă pentru care și-a adus trusa cu bormașină de la Suceava. Mai trebuie să dea de două ori lavabilă, dar asta o vor face abia mâine. Elena, care nu se aștepta la haosul văruielii, se amuză că va purta același sacou portocaliu elegant la zugrăveala de duminică. Poate când vor termina, se gândesc cu toții, vor desface șampania aia din bucătărie care stă pe masă printre detergenți și soluții de curățare.

Înainte de a ajunge la București, Andrei și-a dat o temă: „Într-o săptămână, vreau să fiu liniștit cu gândul că ăsta e noul meu cămin și să nu mă gândesc «Ce bine era la mine acasă».”

E festivitatea de deschidere și Andrei Bordeianu urcă iar pe scenă. Îmbrăcat în costum, cu o cravată în dungi oblice albe, pășește la pupitrul Amfiteatrului „George Emil Palade” în aplauzele sălii. E o încăpere înaltă, din care atârnă un candelabru, iar rândurile de bănci așezate în scări și cele de la balcon sunt pline. 

Astăzi, se simte un Englishman in New York, și nu doar din cauza accentului său diferit de moldovean. Sunt sute de priviri necunoscute care-l fixează și ar face bine să n-o dea în bară.

Pe rândul de la mijloc, banca doi, singurele fețe familiare sunt acolo să-l susțină. Unchiul său, care a venit special de la Vaslui să-l filmeze, îl urmărește cu camera. Alături, Ștefan își pune ochelarii și scoate și el telefonul mobil. Cu un rând în spate, Elena, care și-a plimbat pe toată durata festivității privirea când la el, când spre profesorii îmbrăcați în robe așezați la catedră, trage aer în piept.

1 octombrie 2019, prima zi de student. Andrei se pregătește să deschidă anul universitar al UMF Carol Davila din București.

Discursul lui Andrei, pe care-l citește de pe foaie, a fost o muncă de echipă. L-au construit împreună, la 12 noaptea, în camera de hotel, după zugrăveală. E un discurs formal, scurt, în care Andrei „își arată deosebita onoare să fie mesagerul studenților din anul I în fața celor mai importanți profesori din medicina românească”. Cu o zi înainte, i l-a citit și profesorului Purcărea în biroul său de la facultate, care i-a adăugat doar introducerile formale adresate rectorului și corpului profesoral, cum se face în plenul Senatului. I-a urat ca „studentul să depășească elevul de liceu”, iar lui Andrei i-a plăcut provocarea asta.

Andrei își termină discursul în mai puțin de minut și se întoarce în banca lui. Mama se uită fericită spre el și-i face semn cu ambele mâini că a fost OK. Andrei îi face cu ochiul. 

La finalul festivității, se adună cu toții în fața pupitrului și-l felicită. Profesorul Purcărea îi strânge mâna și-i spune să nu uite că publicul se cucerește și cu zâmbet. 

— E bine că ai avut emoții mai mari decât părinții, glumește profesorul.

— Oare?, se întreabă Andrei, care recunoaște că demult nu i-a mai tremurat vocea așa. Mi-era că o să leșin. 

— Mâine ai curs cu mine la prima oră. Să nu întârzii. 

La ieșirea din amfiteatru mai mulți studenți învârt o roată pe care sunt trecute diferite specializări la Medicină, curioși să descopere unde se oprește săgeata. Andrei se oprește și el o clipă privind roata norocului, apoi își vede de drum pe holul mare al universității, prin mulțimea de studenți. Trebuie neapărat să-și găsească sala de curs de mâine, așa că își lasă părinții în urmă.

— De-acum, tot ce făceam eu, trebuie să facă el, pe partea lui, spune mama, privind după el.

Tatăl o aprobă.

— Gata, e pe picioarele lui.

9 comentarii la „Andrei pleacă la facultate

  1. Foarte frumos povestit, toate articolele voastre reusesc sa transmita incarcatura emotionala a momentului. Si povestile dau mereu speranta. Mereu cand citesc vreuna ma trezesc razand cu voce tare si plangand, dupa caz. Nu cred sa mai fi citit content asa de bine scris in romana pana acum, cum scrieti voi. Va multumesc!

  2. O familie excepțională cu un copil devenit un tânăr de succes. Mulțumim pentru frumoasa prezentare a vieții!

  3. Un articol minunat! Il admir pe Andrei si pe parintii lui minunati si dedicati.

  4. De obicei articolele din ziare sunt fara viata, reci, realiste, la obiect.Acest articol a fost ca o poveste despre oameni adevarati, cu trairi speciale, cu bucurii, indoieli si sperante.
    Il cunosc pe Andrei din clasa a V-a cand s- a transferat la scoala noastra. Toata lumea se mira, il admira si se bucura ca este elevul nostru. Apoi, Andrei nu ne- a dezamagit, obtinand medalii peste medalii.
    Citind despre viata lui particulara, m- bucurat ca nu a devenit un introvertit, un ciudat intre atatia tineri normali.M- am bucurat ca a avut o viata sociala, ca a indragit muzica, ca a avut alte preocupari in afara de pregatirea lui zilnica.
    Sunt invatator, sunt mama a 4 copii licentiati ,sunt din Vaslui. De asta ma mandresc cu Andrei, de asta mi- a placut mult cum ati scris articolul.
    Felicitari!

  5. Un articol minunat!Cu mare drag l am citit! Felicitari Andrei! Felicitari parintilor care i au dat o frumoasa educatie! Sunt mandra de tine ca esti din Vaslui orasul drag sufletului meu.Acolo sunt oameni minunati….Acolo este neamul meu! Mult succes Andrei! In fruntea tarii un prezedinte ca tine mi as dori!

  6. Minunata poveste. Felicitari! Astept un follow up peste 3 sau 6 ani. Sa speram ca viata în capitala nu va acoperi frumusețea modestiei lui Andrei.

  7. Don’t mean to be that guy – e foarte fain si heartwarming articolul – dar e Rubber* Soul si Stephen* Hawking. 🙂

    1. Mulțumim frumos, Mădălina, sunt niște typo-uri pe care le-am corectat.

  8. E incredibil cât de frumos te poate transpune reportajul ăsta în poveste și cât de mult te poate emoționa!
    Sunt studentă la Jurnalism și am intrat pe site acum cu gândul de a înțelege mai bine cum stă treaba cu portretele pentru a realiza primul reportaj de acest fel, iar ăsta este, mai mult ca sigur, unul care să te inspire, care să te capteze și să te facă să rămâi cu gândul asupra lui. Mulțumesc pentru exemplele oferite jurnaliștilor în devenire și sper să reușesc și eu să scriu în felul ăsta! Cu suflet, nu doar pur matematic.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *