Care-i treaba cu Vasluiul?

Am făcut o plimbare prin Vaslui pentru a înțelege ce schimbă și ce ține în loc România de azi.

Peste liniile din Gara Vaslui trece o pasarelă albă ce leagă orașul de-o mică zonă industrială. De-acolo, de sus, peisajul e tăiat în figuri geometrice, aranjate de la stânga la dreapta după cum urmează: dreptunghiurile blocurilor, liniile pe care circulă trenuri rare și lente între Iași și București, conul galben-verde al turnului unei fabrici de ulei modernizate și apoi închise. Lumina roșiatică de seară și cei câțiva oameni care se plimbă pe peroane cu un aer absent mai îmblânzesc un pic contururile astea.

Pasarela din gară are o istorie scurtă și complicată. A fost construită la sfârșitul anilor ’90 și folosită mai mult de angajații de la Comcereal și Ulerom, două dintre firmele din imperiul agroindustrial local al omului de afaceri Adrian Porumboiu. Însă, în 2015, o parte din grup a fost vândută către un holding agroindustrial din Republica Moldova, apoi Comcereal și Ulerom s-au închis. Dincolo de linii au mai rămas câteva afaceri – o firmă producătoare de carne, una de prelucrare a lemnului, o fabrică de confecții –, însă tot mai puțini muncitori au avut nevoie să traverseze.

În schimb, s-au înmulțit tragediile petrecute aici. În mai 2019, o femeie de 59 de ani a murit după ce s-a aruncat de pe pasarelă, la câteva ore după ce-a aflat că fiul ei întors din Marea Britanie s-a spânzurat într-o pădure de la marginea orașului. O lună mai târziu, un bărbat s-a aruncat peste șine după ce-ar fi pierdut o sumă mare de bani la jocuri de noroc, dar a supraviețuit. Știrile astea au fost preluate repede de presa centrală. Se mai întâmplase ceva la Vaslui.

Între Vaslui și București sunt 325 de kilometri care pot fi parcurși în cinci ore și 40 de minute cu trenul, însă distanțele nu se calculează întotdeauna așa. Uneori distanțele se măsoară în cifre care inventariază sărăcia, nivelul educației, al infracționalității sau migrației. Distanțele se creează mai ales în mințile oamenilor, atunci când citesc încă o știre despre o nenorocire petrecută la Vaslui. Iar dacă socotim așa, între București și Vaslui se cască prăpastii.

Pe barele albe de metal ale pasarelei adolescenții desenează cu markerul negru inimioare, mâzgălesc înjurături și scriu poezii în engleză care se încheie cu I hope you fall in love with being alive again. Aici fumează prima țigară. De aici pot vedea încotro o vor apuca după liceu: Iașul e într-o parte, Bucureștiul în cealaltă. Tot de-aici se vede și ultimul bloc din Vaslui, cel în fața căruia regizorul Corneliu Porumboiu a filmat cel din urmă felinar care se-aprinde în oraș – după o lungă așteptare – în A fost sau n-a fost. „Liniște și frumos”, zice personajul în scena aceea, după ce felinarul se-aprinde. Așa își amintea că fusese și de Revoluție la Vaslui.

Liniște și frumos e și-acum. Primul lucru pe care mi l-au spus aproape toți vasluienii când le-am cerut o descriere a orașului a fost „liniștit”, un loc în care nu se întâmplă nimic. Imaginea din afară – tărâmul în care toată lumea se ocupă cu băutura și bătaia – li se pare nedreaptă, așa că-i opun un puternic patriotism local. Ca om care s-a născut în județul Vaslui acum 36 de ani, înțeleg bine mecanismul ăsta de auto-apărare.

Realitatea locului e mai complicată decât pare de departe. Vasluiul nu-i doar gri, sărac și nostalgic. În Vaslui, ca în multe alte locuri, răsar cafenele și centre comerciale, se întâmplă festivaluri, proteste și evenimente pentru bicicliști. Deși orașul e văzut ca un fief social-democrat, la alegerile europarlamentare din primăvară Alianța USR-PLUS a luat cele mai multe voturi în oraș, iar Klaus Iohannis a depășit-o pe Viorica Dăncilă în ambele tururi ale prezidențialelor. Ca în multe alte locuri, schimbările astea se întâmplă lin, fără vreo revoluție.

Din multe puncte de vedere, Vasluiul e orașul tipic din România anului 2019, unul în care banalul și extraordinarul se amestecă.

Dacă ne luăm după cifrele oficiale, populația Vasluiului a explodat în ultimii ani. Cifrele Direcției Județene de Statistică Vaslui spun că municipiul a ajuns de la 73.989 locuitori în 2011 la 120.930 locuitori la începutul lui 2019. Din aceștia însă, aproximativ 30.000 sunt cetățeni ai Republicii Moldova care și-au făcut buletin în oraș pentru a munci în afara României, potrivit unei surse din rândul autorităților. Populația reală e și mai mică, dacă luăm în considerare localnicii plecați. În oraș stau, cu totul, între 50.000 și 70.000 de persoane, după estimările celor cu care am discutat.

Poți urmări călătoria prin Vaslui cu ajutorul hărții de mai jos. Cu un click pe fiecare pictogramă poți vedea fotografii cu locuri și personaje din oraș:

Pe de-o parte, această anomalie statistică aduce bani mai mulți de la București pe cap de locuitor. Pe de altă parte, face ca datele cu privire la calitatea vieții să arate tot mai rău: de exemplu, procentul vasluienilor racordați la apă și canalizare a scăzut pe hârtie, pentru că investițiile se raportează la un număr mai mare de locuitori. Tot din cauza populației existente doar în statistici, Vasluiul s-a aflat în coada clasamentului prezenței la vot la primul tur al prezidențialelor, cu 35,47%. (În al doilea tur a fost al treilea de la coadă, după Harghita și Covasna.)

Vasluiul mai deține recorduri. Anul trecut, 31 de elevi din două clase ale liceului-fanion al orașului, Mihail Kogălniceanu, au fost admiși la facultăți de medicină. Pe-un deal de la marginea orașului se ridică o cruce de 42 de metri, cea mai înaltă din România, realizată acum doi ani cu banii unui om de afaceri local. Noaptea, când se-aprinde, pare scrijelită pe cer.

În ultimele luni am fost de patru ori la Vaslui pentru a înțelege din ce-i făcut orașul, dincolo de statistici, recorduri sau mituri. Cred că o așezare se vede cel mai bine în mers, așa că am făcut o plimbare cu escale între gară și spital, cele două limite ale orașului. A ieșit un portret în mișcare în care orașul e povestit pe mai multe voci: un activist pentru mediu și anticorupție, un lider politic, o proprietară de cafenea, un manager de spital, un funcționar care reinventează fotbalul, o profesoară ieșită la pensie, un om de afaceri și niște adolescenți. Ștefan cel Mare a fost cu mine peste tot.

Privit de sus, Vasluiul e o țesătură urbană compactă între dealurile Moldovei. De la gară până-n centru drumul e lat și drept, sunt vreo 20 de minute pe jos. Până în Crucea Gării, principala intersecție a orașului, șirul de blocuri de pe margine e întrerupt doar de malurile înverzite ale pârâului Delea.

Pârâul Delea traversează orașul aproape de Gara Vaslui.

E aceeași bucată de oraș pe care Brândușa Dobriță și soțul ei – ambii proaspăt absolvenți de Litere și tineri părinți – au mers pentru prima dată într-o zi de 23 august 1980, după ce-au fost repartizați la Vaslui ca profesori de limba română. Peisajul era însă cu totul altul. Doamna Dobriță, care acum are 63 de ani, își amintește că mergeau de mână, că era „o dimineață limpede, limpede”, că au trecut pe lângă o potcovărie și au auzit „un cocoș năstrușnic care cânta în pacea dimineții, vorba lui Sadoveanu”. Înainte să ajungă aici, Vasluiul i se arătase tinerei absolvente în vis: se făcea că plecase cu soțul într-o căruță, că-și țineau băiețelul pe niște paie, au tot mers până s-a lăsat noaptea și au ajuns la o cetate, iar soțul a zis să tragă lângă zid. Până la urmă au intrat, iar porțile s-au trântit în urma lor. „Și am întrebat: «Unde suntem?». Un glas gros, urâcios, a zis: «La Vaslui!», și a râs”.

În dimineața aceea erau tineri, erau îndrăgostiți, iar Vasluiul ce li se arăta nu era nici pe departe așa de rău ca în visul acela. „Nu ne interesa absolut nimic, eram cu inima deschisă, repartiția luată. Și am urcat pe senin și când am ajuns în Piața Civică, a cântat imnul lui Ștefan cel Mare. Și am mers la [Hotelul] Racova și am băut o cafea. Mi-a plăcut deodată orașul. Eu n-am fost un om pretențios.”

Vasluiul a devenit reședință de județ în 1968, odată cu reorganizarea administrativ-teritorială ce l-a adus alături de fostele județe Tutova (cu reședința la Bârlad) și Fălciu (cu reședința la Huși). „Șansa Vasluiului a fost tocmai că nu avea nimic”, spune arhitectul-șef al județului, Marian Beșliu. La vremea aceea, Bârladul era un oraș bine închegat, dar aflat în sudul noii unități administrative, pe când Vasluiul se afla în centru, dar „era un sat mai mare”. „Și pentru că Nicolae Ceaușescu s-a gândit că nu trebuie să dezvolte Bârladul, că de-acolo provenea [fostul lider] Gheorghiu-Dej, a zis să fie Vasluiul [reședință]”, adaugă Beșliu. Pentru Vaslui, asta a însemnat o redesenare completă: aproape toate casele vechi au fost demolate și în loc s-au ridicat blocuri.

Municipiul Vaslui se află la 70 de km de granița de est a Uniunii Europene și la 2.300 de km de Bruxelles. A devenit reședință de județ după reforma teritorial-administrativă din 1968.

Imediat după ce-a terminat facultatea, prin 1973–1974, Beșliu a lucrat ca proiectant de blocuri. Pentru că se construia enorm, „loc mai bun decât un oraș ca Vasluiul pentru meseria noastră nu era în perioada aia”. Într-o schiță de sistematizare a orașului din 1976 pe care-am găsit-o la Arhivele Naționale, zonele de case, colorate cu galben, acopereau încă o bună parte din oraș. Blocurile, trecute cu portocaliu, urmau să ocupe tot centrul orașului până în 1980.

Oamenii au umplut blocurile și au învățat să iubească noul oraș. Antropologul Gruia Bădescu nu e de acord cu o idee răspândită, cum că orașele industriale ce s-au dezvoltat în perioada comunistă n-au identitate. Majoritatea celor care locuiesc acum într-un oraș ca Vaslui sunt născuți acolo și și-au creat, în mod firesc, un atașament față de loc. Așa că pentru un vasluian de azi, Piața Civică construită în vremea comunismului are o încărcătură afectivă la fel de mare precum o piață de secol al XIV-lea pentru un locuitor din Ardeal.

Doamna Dobriță spune că a crescut odată cu Vasluiul. Împreună cu soțul și băiatul lor, Claudiu [Notă: Citește despre Claudiu în textul Anatomia unei prietenii, tot în numărul acesta] au primit mai întâi un apartament la parter, în care era întuneric toată ziua. Apoi s-au mutat în blocul în care ea stă și-acum, la 25 de ani după moartea soțului: are două camere mici, dar mai luminoase, în centru. Crede că la Vaslui lucrurile se fac cu răbdare și ea a avut.

Sârmele cu rufe dintre blocuri sunt simboluri neoficiale ale orașelor mici.

Printre blocurile noului oraș a învățat să joace fotbal și regizorul Corneliu Porumboiu. Primul lui bloc, aproape de unitatea militară, avea în vecinătate o fabrică de pâine. Găsise acolo o spărtură în gard și în pauzele meciurilor fura pâine caldă și o ținea în tricou până se mai răcea un pic. Al doilea lui bloc era pe lângă gară, mergea pe-acolo să se uite la trenuri. Mai târziu au fost curtea școlii, cinematograful, cărțile, rockoteca, Twin Peaks, chefurile cu Led Zeppelin, și iarăși terenul de fotbal, până ce o accidentare care tot recidiva l-a făcut să renunțe. S-a pus pe citit și perioada aia l-a hrănit pentru ficțiune. În ultimele clase de liceu nu se punea problema să mai rămână în Vaslui. Generația lui, care a terminat liceul în prima jumătate a anilor ’90, a fost printre primele care au plecat în masă spre București, își amintește Porumboiu. „Voiai să pleci. Dacă te întorceai, însemna că eșuai. Ceea ce nu-i rău, că-ți dă un alt tip de motivație.”

Brândușa Dobriță ține minte că imediat după Revoluție orașul a fost cuprins de un zumzet. Mergea la piață și auzea oameni care povesteau cu mare bucurie că le pleacă copiii în Canada. „Și părinții care au strigat atunci au plâns după aceea. Și acum așteaptă să se întoarcă.” A ieșit la pensie de doi ani, dar a continuat să țină câteva ore de latină la Școala 5, unde a predat de la început. Spune că s-a bucurat pentru fiecare copil pe care l-a învățat română. Ei cresc și-apoi pleacă, iar ea n-a încercat să-l convingă pe niciunul să n-o facă. Și băiatul ei a plecat; zice că nu l-a ținut pentru ciorbă sau poale-n brâu.

„Fiecare se duce unde îi e mai bine și își face propriul destin.”

Dinspre Crucea Gării spre centru, urcușul e mai abrupt și peisajul mai pestriț: câte-o instituție nouăzecistă, o clădire de secol XIX lăsată în paragină, un teren umplut cu verdeață, un rând de blocuri. Pe partea dreaptă se văd stâlpii instalației de nocturnă a stadionului, locul în care, până acum câțiva ani, roia o bună parte din viața orașului.

După o ascensiune rapidă în prima ligă de fotbal, FC Vaslui a ajuns pe primele locuri în campionat și apoi în Europa League, unde a jucat cu echipe ca Lazio Roma sau Sporting Lisabona. Fotbalul vasluian s-a prăbușit însă curând după ce Adrian Porumboiu, fost arbitru devenit om de afaceri, a renunțat la echipă în 2014. Porțile stadionului s-au umplut de inscripții, iar pe lângă zonele de acces cresc buruieni. Printr-o minune, cititoarele electronice de bilete sunt aprinse, deși n-au mai fost folosite de ani.

Aici, pe ruinele fotbalului local, Laurențiu Ginghină, funcționar la Prefectura Vaslui, încearcă să construiască superfotbalul. E un fotbal cu reguli noi, ce ar aduce – potrivit creatorului său – mai puține accidentări și mai mult spectacol. Ideea asta îl frământă din tinerețe, de când o accidentare din timpul unui meci i-a schimbat traseul în viață.

Laurențiu Ginghină e funcționar în cadrul Prefecturii Vaslui. După program lucrează la dezvoltarea superfotbalului, iar din toamnă s-a apucat și de un doctorat pe acest subiect.

Acum câțiva ani, Ginghină a devenit protagonistul documentarului Fotbal Infinit, realizat de Corneliu Porumboiu, fiul celui care a creat și-apoi a lăsat din brațe FC Vaslui. Vechiul și noul fotbal se leagă printr-un film. În Fotbal Infinit, regizorul folosea căutările lui Ginghină ca punct de pornire într-o meditație despre libertate. În același timp, îi făcea funcționarului-inventator un cadou, aducându-i celui lovit de ghinion o altfel de faimă. Azi, Ginghină folosește ecourile filmului pentru a crea atenție în jurul superfotbalului.

Într-o după-amiază de vară a convins primăria să-l lase să organizeze un meci demonstrativ între două echipe formate din elevi ai Liceului Sportiv. E primul asemenea joc pe-un stadion în toată regula, iar Ginghină, un bărbat înalt și slab de 45 de ani, e emoționat. Îi e recunoscător Vasluiului pentru că îl lasă să viseze la un fotbal mai bun. „Am avut multe încercări să plec de-aici”, spune el. „Dar cine știe, dacă plecam, poate nu reușeam să văd o partidă de superfotbal.”

Îmi aleg un loc în mijlocul tribunei, de unde să pot trăi în voie meciul. Nu pricep nimic, cum nici jucătorii nu pricep, așa că tatăl superfotbalului trebuie să strige de pe margine îndrumări pentru ambele echipe. După caz, îi zice unui atacant să intre în careu, iar portarului că are voie să intervină, deși el credea că nu. Se face 2–1 la un moment dat și 4–2 la final, chiar dacă și eu, și Ginghină, văzusem mai puține goluri. Superfotbalul e pe drumul cel bun, oricare ar fi el.

Lângă stadion e un teren de antrenament, apoi un părculeț cu un un teatru de vară și un skate park în mijloc. Spațiul pentru distracția puștimii e nou-nouț și a apărut după ce adolescenții orașului au semnat acum trei ani o petiție online prin care cereau un loc în care să facă scheme cu bicicleta, trotineta sau skate-ul și să socializeze. În vară, când skate park-ul era în șantier, copiii de prin centru descoperiseră deja că unele rampe au dâmburi, iar unele bare nu-și au locul, pentru că se pot lovi. „Trebuia să ne ceară părerea, să ne întrebe ce elemente să facă pentru pistă”, a zis unul dintre puști, cu părul lung și șapca întoarsă.

De anul ăsta, puștimea Vasluiului are un skate park nou și central. Copiii spun însă că nu e construit tocmai bine și ar fi vrut ca primăria să țină cont și de părerile lor.

La începutul lui octombrie, publicația locală estnews.ro a semnalat un protest organizat de vreo 30 de copii și adolescenți în fața intrării în Consiliul Județean. Nemulțumiți de faptul că polițiștii locali obișnuiesc să-i alunge de prin centru, micii protestatari au strigat „Vrem biciclete!”.

O cultură a protestului pare să prindă rădăcini și la Vaslui de câțiva ani încoace. În 2013, încercarea companiei americane Chevron de a începe explorarea gazelor de șist la Pungești a întâmpinat o rezistență considerabilă din partea localnicilor, ajutați inclusiv de activiști de la Bârlad și Vaslui. Pe pereții unor blocuri stă scris și azi „STOP CHEVRON”.

Ioan Crețu a fost atunci în prima linie și a continuat în anii următori. E tipul înalt, cu părul mare, care pare stăpân peste piese și unelte în atelierul ăsta de biciclete aflat la doi pași de centru. Acum instalează un cauciuc pe bicicleta unui amic și-l învață pe mai tânărul său coleg, Vali, cum se face.

Când era mic și venea la oraș cu tatăl, Ioan Crețu dădea „bună ziua” tuturor, fiindcă așa era obișnuit. Acum se ocupă de un atelier de biciclete și încearcă să țină aprinsă flacăra activismului.

E unul dintre oamenii care țin în viață Clubul de Ciclism Vaslui. În mai, el și colegii săi au scos din casă vreo 500 de oameni pentru evenimentul Vasluiul Pedalează. Dincolo de asta, în ultimii ani a coordonat acțiunile locale ale Let’s Do It, Romania. Acum vreo trei luni, s-a înscris în organizația locală PLUS, pentru că acolo a găsit oameni cu care să dezbată teme importante pentru oraș.

A prins scânteia activismului și voluntariatului în timpul facultății, când încerca, alături de Nicușor Dan și de Asociația Salvați Bucureștiul, să salveze case de patrimoniu din calea modernizărilor pe bază de buldozer. Când s-a întors la Vaslui, a găsit destule cauze pentru care să se zbată – cum ar fi protecția mediului și promovarea mișcării pe două roți –, însă nu și suficienți oameni care să se implice constant. E de părere că există un nucleu de oameni ca el, de 30 și ceva de ani, cu joburi OK – bugetari, avocați sau vreun IT-ist – care să-și dorească un viitor mai bun pentru oraș, și lor li se alătură adesea liceeni. Aceștia din urmă însă pleacă imediat ce-și dau Bacalaureatul, și e normal să facă asta, iar proiectele rămân doar începute. Crețu crede că o soluție ar fi atragerea tinerilor care nu fac neapărat parte din categoria vârfurilor, dar care au șanse mai mari să rămână. Vrea să ajute la coagularea unei societăți civile implicate în Vaslui, care să poată trage la răspundere autoritățile locale. „Mi-ar plăcea ca lucrurile să pornească de jos în sus, așa ar fi cel mai sănătos. Dar trebuie să existe și oleacă de deschidere de sus în jos.”

Crețu a fost printre cei care-au ieșit în stradă după adoptarea OUG 13, în ianuarie 2017. În prima zi de protest s-a strâns o mână de oameni. A doua zi deja au fost câteva zeci, iar în a treia zi – câteva sute. Anul ăsta, când Viorica Dăncilă – pe-atunci premier – a venit în vizită la Spitalul Județean, Crețu a fost alături de cinci sau șase alte persoane ca să protesteze. A luat cu el o pancartă albă, pe care și-a propus s-o scrie pe loc. Până la urmă a lăsat-o albă, „pentru că asta merită: nimic”.

Într-un loc în care toată lumea știe pe toată lumea, mai-marilor orașului le e ușor să afle cine le tulbură liniștea cu proteste. Crețu spune că un amic din primărie l-a avertizat că iese prea mult în evidență, că au pus ochii pe el și să aibă grijă. Se teme că îi vor pune bețe în roate acum, când încearcă să-și crească atelierul de biciclete aflat chiar în spatele primăriei.

Vrea cât mai multe lucruri concrete. Îl obosește să-i audă pe vasluieni cum se mândresc cu cel mai frumos parc din Moldova. I-ar plăcea să audă că aici s-a deschis cel mai fain hub din Moldova sau că aici sunt cei mai tineri antreprenori din zonă. Până acum lucrurile s-au mișcat greu. Între decembrie 1990 și septembrie 2019, în Vaslui au fost deschise 37.171 de afaceri, ceea ce plasează județul pe locul 33 din 41.

Pentru statistici și mai ales pentru o viață mai bună, oamenii trebuie să învețe ce să le ceară politicienilor. Iar Ioan e de părere că ultimele alegeri, inclusiv prezidențialele, arată că electoratul evoluează, iar PSD nu ține pasul. „Lumea a început să voteze fără condiționalități, așa cum obișnuia PSD să își țină electoratul. Iar rezultatul faptului că societatea poate decide și vota liber începe să se vadă și în Vaslui.”

Despre viitor se vorbește puțin la Vaslui, pe când trecutul e peste tot. Oriunde te-ai întoarce, dai de Ștefan cel Mare. Târgul Vasluiului a înflorit în timpul domniei sale: atunci s-a dezvoltat Curtea Domnească, cu un palat în jurul căruia s-a coagulat „întreaga viața politică, militară și economică a Vasluiului medieval”, după cum stă scris pe unul dintre panourile din Muzeul de Istorie „Ștefan cel Mare”. Aici a ridicat domnitorul și Biserica „Tăierea Capului Sf. Ioan Botezătorul”. Într-un hrisov din 1491, dăruia Vasluiului 17 sate și-l numea „târgul nostru”.

Urmașii răzeșilor n-au uitat toate astea.

Statuia lui Ștefan cel Mare din centru e înconjurată cu un gărduleț din ghivece de flori.

Peste secole, chipul domnitorului e tatuat pe gamba unui tânăr pe care-l zăresc în fața noii șaormerii ce s-a deschis în centru. Ștefan cel Mare e călare, cocoțat pe-un deal de lângă oraș, pe locul bătăliei de la Podul Înalt. Ștefan cel Mare e imprimat pe spatele gecilor de piele ale motocicliștilor din Riding Club Podul Înalt, care și-au făcut loc de întrunire la poalele monumentului. Ștefan cel Mare e agățat pe pereții barurilor, în picturi cu autori anonimi, laolaltă cu tricouri de fotbaliști și desene cu cești de cafea. Ștefan cel Mare, cu mâna dreaptă pe sabie, veghează încruntat de pe soclul său din mijlocul Pieței Civice scuarul pavat pe care calcă zilnic mii de vasluieni și pe lângă care sute de puști fac acum scheme cu trotinetele.

În spatele Pieței Civice, cum mergi spre Judecătorie, e un bloc lung, cu spații comerciale la parter. Pe-un colț e cofetăria Miaunel și Miaunica, mai încolo un magazin de instrumente muzicale, apoi o cafenea micuță. La bar, Irina Manoilă mânuiește rapid aparatul de cafea.

Irina Manoilă se ocupă de cafeneaua Hiccup, deschisă în martie 2017, și a observat că, în ultimii ani, orașul s-a tot dezvoltat, iar „oamenii și-au mai deschis orizonturile, acceptă mai ușor noutățile”.

E o tipă de 25 de ani, cu părul blond tuns scurt și-un tatuaj ce se ivește de sub gulerul larg al tricoului. Spațiul ăsta de câțiva metri pătrați pare o capsulă ce conține întreaga lume hip a unui mare oraș: o bibliotecă pe care sunt așezate exemplare din Homo Deus, Istoria Albinelor și Atlasul Frumuseții, alături de un aparat de radio retro, din care se-aud râsetele din matinalul de la Radio Guerrilla. Peste caloriferul de la geam e improvizată o băncuță cu perne. În peretele din cărămidă aparentă de pe stânga sunt fixate rafturi, iar pe ele sunt plante minuscule și statuete de arici. Irina și prietenul ei, Ciprian Hordilă, au un arici pe nume Khara acasă și s-au gândit că ar arăta frumos să facă din el simbolul localului. Oricum, bufnițe erau prin toate cafenelele. Au ales numele Hiccup, după personajul principal al desenului animat How to Train Your Dragon.

În fiecare dimineață, zeci de vasluieni stau la coadă pentru un espresso sau un cappuccino cu inimă din lapte desenată deasupra. Sunt tineri în pantaloni scurți, doamne cu fuste funcționărești și parfumuri puternice, mame cu copii, polițiști. Grosul clientelei e compus din bugetari și elevi, spune Irina: Judecătoria e chiar alături, dincolo de părculețul din dreapta e sediul Inspectoratului de Poliție Județean, mai încolo e primăria, iar Liceul Mihail Kogălniceanu e și el destul de aproape. „Și cam ăștia sunt oamenii.”

Spre deosebire de alte locuri de felul ăsta de prin București, Cluj sau Iași, aici clienții nu-și așteaptă cafeaua în liniște, ci discută între ei sau cu Irina. Elevii de liceu îi aduc desene cu arici sau mici obiecte care se potrivesc în peisaj. Cu micile lui gesturi familiare, cu zâmbetele și conversațiile sale, Hiccup pare un mini-centru comunitar cu miros de cafea.

Când s-a gândit să deschidă locul ăsta, Irina avea mari emoții. S-a născut și a învățat în Vaslui, a făcut specializarea Tehnică Dentară la Universitatea de Medicină și Farmacie din Iași, a lucrat timp de doi ani, inclusiv în timpul facultății, într-un magazin de haine din Palas Mall, apoi s-a întors în Vaslui pentru cafenea. Ea și Ciprian au făcut cam totul cu ajutorul oamenilor pe care-i știau sau pe care i-au cunoscut din aproape în aproape, iar asta a redus mult costurile. În condițiile astea e greu de spus cât i-a costat, poate vreo 15.000 de euro. Au deschis în martie 2017. Se gândeau că n-o să fie prea mulți oameni dispuși să dea cinci lei pe-o cafea, în condițiile în care cea de la aparat costa doar un leu. În plus, mulți erau de părere că nu merge să ai un local în centrul Vasluiului, și să vinzi doar cafea. Unii se miră și azi.

Într-una din diminețile în care am trecut pe la Hiccup, un bărbat la vreo 50 de ani a intrat, s-a uitat în stânga, spre frigiderul micuț cu Fritz Kola și apă minerală, apoi spre dreapta, unde-i raftul cu cărți. Când colega Irinei a venit să-l servească, omul a ridicat privirea spre ea și a întrebat-o neîncrezător: „Un 50 de Cava d’Oro se poate?”.

Cam în fiecare zi vin oameni să întrebe de alcool, însă Irina zice că s-a obișnuit. Și-a amortizat investiția și a început să schimbe relația vasluienilor cu cafeaua. La început cereau „o cafea” și-atât, dar apoi au început să întrebe de diferite specialități, iar Irina a început să le explice. „Am crescut și noi și s-au învățat și oamenii.” Acum, cel mai mult se bea cafea cu lapte și cappuccino, iar în perioada verii, frappé-uri.

Irina spune că are o relație destul de complicată cu orașul: „Vasluiul e așa, o chestie drăguță în care nu trebuie să stai foarte mult timp, că n-ai ce să faci.” Când a pornit, și-a spus că o să stea maxim un an, apoi o să plece. A rămas însă pentru că a pus foarte mult suflet și timp în Hiccup și n-are pe cine să lase în loc. Crede că orașul e mic și încă fără zvâc, iar ambițiile personale se pierd în plafonarea generală. Orașul e uneori o stare de spirit de care te temi.

Susține jurnalismul care aduce oamenii împreună.

Vasluiul există însă și prin cei care pleacă. Pe Teo Nechita, 19 ani, o întâlnesc în fața cafenelei, într-o zi de vară, pe la prânz. Abia s-a trezit, dar e plină de energie, chiar și înainte de cafea. E studentă la Litere în București, trece în anul al II-lea, dar a rămas legată de oraș. Acum a venit pentru a da o mână de ajutor la organizarea Open Camp, alături de alte zeci de tineri.

Chiar și la Hiccup, insula hip din centrul Vasluiului, Teo pare din alt film. Poartă ochelari rotunzi cu rame negre, e tunsă băiețește și e îmbrăcată într-o cămașă lălâie cu dungulițe verzi. Vorbim despre lucrurile pe care le-a făcut cât era în liceu și despre cum vede Vasluiul acum, după ce-a început facultatea. Îmi zice că pentru ea, să te naști într-un oraș mic e un mare noroc.

„Când eram prin clasa a X-a, mă plângeam: «Doamne, de ce m-am născut în Vaslui?». Pentru că nu se întâmplau mari lucruri. După care am început să activez în asociații și am început să fac lucruri. Și mi-am dat seama că e super-OK să te naști în provincie, pentru că altfel te bucuri de tot ce-ți pică la mână. Așteptam orice proiect, orice postare pe Facebook, nu conta. Altfel îți iei elanul aici, pentru că nu ai resurse și vrei să câștigi tot mai multă experiență.” Și ea și alți adolescenți care fac tot felul de evenimente – de la cursuri de autoapărare pentru adolescente, la simulări ale unor dezbateri ca la ONU – văd Vasluiul ca pe-un teren pe care poți construi orice, chiar și cu resurse puține.

La câțiva pași de Hiccup e Parcul Secu. Locul și-a luat numele de la vecinătatea cu sediul fostului sediu al Securității, actualul Inspectorat de Poliție Județean. Nu e un parc propriu-zis, ci un ansamblu format din câteva mese cu bănci, un monument cu basorelief dedicat Războiului de Independență, o fântână arteziană și o tablă de șah pentru piese de dimensiuni umane. Prin ’90, când locul era mult mai plin de copaci, aici se adunau rockerii Vasluiului.

Pe timpul zilei, Parcul Secu e locul de adunare al pensionarilor vasluieni. Când se lasă seara, băncile sunt ocupate de liceeni.

Secu trăiește azi după un ritm precis: mesele de șah sunt ocupate ziua de pensionari și noaptea de tinerii orașului. În serile lungi de vară se consumă cola, apă și cafea. Magazinul din apropiere nu vinde alcool după ora 22, regulă a cărei aplicare e supravegheată îndeaproape de către polițiștii locali.

Un tip într-un hanorac de camuflaj apare deodată și-mi întinde mâna: „Salut, sunt primarul Vasluiului”. E Ciprian Hordilă, omul care se ocupă de organizarea festivalului Open Camp. Glumea mai devreme, dar zilele astea pare să aibă mai mult de muncă decât adevăratul primar. Coordonează zeci de voluntari, se ocupă de probleme tehnice, ține relația cu artiștii.

La Secu a pornit și ideea festivalului, acum mai bine de zece ani. Prima ediție a fost un fel de petrecere mai mare, care a costat maxim 3.000 de lei. Între timp, Open Camp a devenit un fenomen local care, timp de trei zile, mută viața orașului într-o pădure din apropiere: pe o scenă în toată regula urcă artiști cunoscuți, inclusiv din afară, există un spațiu pentru corturi și hamace, există și sponsori. Anul trecut au creat un premiu numit „Experiența Vaslui”, care constă în invitații la festival, cu cazare și tot ce trebuie, pentru zece oameni care vor să cunoască orașul dincolo de imaginea lui. Ciprian a terminat facultatea în Iași în 2008, după care a luat decizia să se întoarcă acasă. Și crede că a fost o decizie înțeleaptă. Acum e manager regional la Cărturești pe zona Moldovei, stă în Iași majoritatea timpului, dar două zile pe săptămână ajunge la Vaslui. Spune că motivația lui e frustrarea.

Foamea de evenimente altfel e mare în Vaslui. Acum doi ani, când Ciprian și echipa s-au gândit să cheme specialiști de la Observatorul Astronomic al Muzeului „Vasile Pârvan” din Bârlad să le arate vasluienilor Perseidele prin telescoape, vreo 300–400 de oameni au făcut coadă de mașini pe-un deal, destul de departe de oraș. Pentru a suplini lipsa cinematografelor au făcut seri de film în parcul Copou cu o pânză întinsă între doi copaci, un laptop și niște boxe. Au venit 400–500 de oameni.

„Calea ușoară e să nu faci nimic”, spune Hordilă. „Fac pentru că trebuie, pentru că nu am încotro.”

Pe-o latură a Casei de Cultură e o terasă și-acolo mă văd cu Vlad Iorga. La 42 de ani, Iorga e prototipul moldoveanului mucalit, care știe orașul pe de rost. Lucrează în presă din 2004, când s-a angajat pe editare la TV Vaslui, dar după vreo trei luni colegii săi operatori au plecat în Italia și a rămas să se ocupe el și de filmări. La un moment dat, pe la redacție au început să apară doi tipi „din partea domnului Corneliu Porumboiu”, care au măsurat studioul. Au zis că e pentru un film, dar n-au dat prea multe detalii. Apoi a venit Porumboiu însuși și a stat pe-acolo o vreme.

Mașina lui Vlad Iorga a făcut 20.000 de km în șapte ani prin Vaslui, pentru că orașul e mic și nu-s drumuri de făcut. „Aici, la Vaslui, chiar e bătrânica din Germania care a condus puțini kilometri.”

Lui Iorga îi pare rău că n-au filmat chiar în studioul de la TV Vaslui. Știe că inițial așa a fost vorba, însă televiziunea era la etajul opt, liftul nu mergea pentru că patronul era prea zgârcit ca să plătească pentru asta, așa că celor din echipă le-ar fi fost imposibil să care tot echipamentul pe scări. Au ales un alt studio, pe care l-au redecorat să semene cu cel original.

După ce-a ieșit A fost sau n-a fost, un film bazat pe-o dezbatere televizată despre evenimentele petrecute la Vaslui în timpul Revoluției, Iorga a stat de vorbă cu cei din echipa filmului. I-au zis că pentru ei cel mai complicat lucru a fost să filmeze prost, cum făcea el. Iorga le dă dreptate: chiar filma prost, dar nici n-avea pentru ce să-și bată capul. Patronul postului, un fost profesor care se laudă cu prima licență de televiziune din România, era și moderator și făcea emisiuni-maraton despre nimic. „Te duceai, puneai camera pe un trepied, luai un cadru cât de cât decent, ziceai «nu se mișcă invitatul din cadru, dă-l încolo», și treceai la mixer, făceai emisia”, spune Iorga. „Sau eram doi, dar unul nu stătea, că se plictisea în studioul ăla.”

Își amintește că odată a fixat camera, iar „trepiedul ăla de șase lei, câștigat la pufuleți” s-a lăsat, iar cadrul a rămas strâmb tot restul emisiunii. Invitatul și-a dat seama imediat și a rămas cu capul aplecat până la sfârșit, ca să încapă în cadru. „A zis: «Să-mi plătiți medicamentele, că mă doare spatele!»”.

Iorga a lucrat apoi pentru mai multe televiziuni naționale și studiouri regionale. Acum filmează pentru postul România TV și are biroul peste drum de terasă, în redacția ziarului Vremea Nouă. Aleargă prin sate pentru a acoperi știri despre tot felul de grozăvii – crime, violuri – și știe că multă lume de prin oraș se supără când materialele apar pe post. „Ni se pune în cârcă că noi, jurnaliștii, am făcut județul de râs, că noi am făcut treaba asta.” Din punctul său de vedere însă, supărarea asta e nefondată atâta vreme cât bătăile și violurile din știrile lor sunt adevărate.

Faptul că sunt mai multe asemenea știri decât în alte părți ține de „o conjunctură financiară”, explică el. În 2005, când a apărut cazul Tanacu, cel în care starețul unei mănăstiri din apropiere a fost acuzat că ar fi ucis o femeie de 23 de ani în timpul unui ritual de exorcizare, Iorga lucra în presă de vreo șase luni. Știrea a explodat în țară, televiziunile voiau să aibă cât mai multe relatări de la fața locului și le era la îndemână să plătească câte 60 de lei pentru o echipă formată dintr-un reporter și un cameraman din zonă să dea o fugă la fața locului pentru un live. La Vaslui, salariile erau de câte 700 de lei, așa că Iorga și colegii săi mergeau peste tot pentru niște bani în plus.

„Probabil și de asta eram mai muncitori noi, jurnaliștii din Vaslui. Dacă doi se băteau era mană cerească pentru mine. Că doar nu-i puneam eu să se bată, ci doar mă duceam ca să-mi fac banii ăia.” În ultimii ani, mai multe publicații și televiziuni locale s-au închis ori au concediat oameni masiv. Însă Vasluiul are în continuare ziariști muncitori, iar județul e în continuare bine reprezentat în jurnalele naționale, cu același gen de știri care l-au făcut faimos.

Iorga are doi frați mai mici, amândoi stabiliți în Marea Britanie, cu cetățenie, cu afaceri și tot ce trebuie. Spune că el n-a plecat pentru că nu-și găsește locul în altă parte. „Eu când îți zic că ești patriot n-ai vrut să mă crezi”, îi zice un prieten de-al lui, aflat la aceeași masă. „Nu, nu”, răspunde cameramanul cu seriozitate. „Sunt puturos”. Vasluiul îi convine, pentru că e un oraș mic, în care cunoaște pe toată lumea și știe și de cine să se ferească. Are trei copii, iar cei mai mari, de 11 și 7 ani, se duc singuri la școală sau prin oraș. „Singurul lucru de care-mi pare rău și despre care familia îmi atrage atenția e legat de copii”, spune Iorga. „Îmi zic: «Poate ți-e bine la Vaslui, dar copiilor tăi poate n-o să le fie bine. Ar putea să facă o școală mai bună [în afara țării].»” O dă însă repede pe glume apoi; spune că unii se miră că a făcut trei copii de tânăr și atunci le zice: „Păi trăiesc din alocația lor”.

În spatele blocurilor au fost amenajate locuri de joacă, iar acestea conviețuiesc cu vechile mese pentru spălat covoare.

Sărăcia stă bine lipită de oraș și, per ansamblu, de județ. Un studiu despre veniturile și cheltuielile europenilor realizat în octombrie 2019 de compania de cercetare GfK plasa Vasluiul pe ultimul loc între județele României, cu o putere de cumpărare de 3.706 euro de locuitor pe an (echivalentul a nici 1.500 lei pe lună), cu 37% sub media națională și cu 75% sub cea europeană. Prin comparație, puterea de cumpărare a unui bucureștean e aproape triplă.

De ce e Vasluiul atât de sărac și cum poate fi el reparat? Asta aveam de gând să-l întreb pe președintele Consiliului Județean Vaslui, Dumitru Buzatu.

Palatul Administrativ din centrul Vasluiului, ridicat la începutul anilor ’70, e simbolul orașului. Am regăsit turnul său cu ceas și vitralii pe vederi, pe pagini de prezentare sau pe tricouri. Acoperișul inegal al turnului face trimitere la „cușma pe-o ureche” a sergentului de dorobanți Peneș Curcanul. Vasluianul, pe numele real Constantin Țurcanu, s-a numărat printre eroii Războiului de Independență din 1877–1878 și a fost făcut celebru de-o poezie a lui Vasile Alecsandri.

Privită de-aproape, clădirea arată însă sumbru: intrarea mare dinspre piață e împrejmuită din cauza bucăților de tencuială ce se desprind de deasupra, statuile cu răzeși ce-o decorează se crapă, iar aparatele de aer condiționat îi dau un aer de scară de bloc. Înăuntru sunt fotolii și mochete jerpelite, dulapuri metalice și ficuși ce par să fi rezistat laolaltă de la inaugurarea clădirii.

Întreb la registratură de „biroul domnului Buzatu”, după ce stabilisem o întâlnire în ziua precedentă. Polițistul de-acolo îmi face semn spre doamna în verde care apare lângă mine, iar dumneai îmi aruncă o privire severă: „Vreți să spuneți «domnul președinte Dumitru Buzatu»”.

Născut în județul Iași, Buzatu a ajuns în Vaslui ca profesor de marxism-leninism, o disciplină menită să le explice elevilor idealurile comunismului. Imediat după 1989 a intrat în politică și ajuns să controleze județul dintr-o funcție sau alta. Între 1992 și 2004 a fost deputat PDSR (redenumit PSD în 2001), după care a devenit vicepreședintele Consiliului Județean Vaslui, iar din 2012 este președintele instituției. Soția sa, Gabriela Crețu, este și ea un politician cu influență: din 2004 a fost, pe rând, deputat PSD, europarlamentar și apoi senator, funcție pe care o ocupă și în prezent. Fiul lui Buzatu, Tudor, a condus după terminarea facultății Centrul de Resurse pentru Afaceri Vaslui, iar după aceea a devenit secretar de stat în guvernul condus de Viorica Dăncilă. A plecat din funcție odată cu venirea liberalilor la putere, iar o săptămână mai târziu apărea pe Facebook într-o fotografie de petrecere, alături de prieteni din Vaslui.

În ultimii ani, Buzatu s-a declarat membru al „aripii talibane” a PSD – adică gruparea din partid cea mai rezistentă la contestări – și a folosit adesea cuvinte dure pentru a-i descrie pe cei care-l deranjau. Despre cei care protestau împotriva corupției în 2017 a spus că nu-l interesează „100.000 de răgălii adunate de undeva” și și-a exprimat speranța că guvernul va rezista în fața „imbecililor”.

Doamna secretară îmi spune să o urmez, așa că merg în urma ei, în tăcere, pe holurile întunecate. Îl aștept pe domnul președinte în anticameră, cât băiețelul secretarei se învârte plictisit pe lângă ea, apoi se strecoară pe hol și printr-un birou vecin. Pe pereți sunt trei distincții de vrednicie pe numele președintelui CJ Vaslui: două au fost acordate de către actualul episcop de Huși, Preasfințitul Ignatie, a treia de către fostul episcop Corneliu Bârlădeanu, retras din funcție acum doi ani, în urma unui scandal sexual ce-a zdruncinat Biserica Ortodoxă.

Când apare Buzatu – într-o cămașă cu pătrățele albastre și mâneci scurte, cu barba de câteva zile și mâinile mari cu degete groase și pe-alocuri zgâriate –, pare mai degrabă un bunic de la țară decât un puternic baron PSD. În spatele mesei de lucru, sub steagurile croșetate ca niște milieuri ale României și Uniunii Europene, e o bibliotecă plină cu cărți dintr-o colecție distribuită acum ceva ani împreună cu Jurnalul Național, câteva diplome și un bust mic al lui Ștefan cel Mare.

Despre județ, Buzatu vorbește încet și rar. Ridică puțin tonul doar atunci când dau să-l întrerup, e ca un profesor care știe să-și impună autoritatea la clasă. Spune că, după căderea comunismului, la Vaslui s-a întâmplat același lucru ca peste tot în România: o prăbușire dramatică, urmată de o reașezare a comunităților. Vorbește pe larg despre zbaterile sale pentru a reconstrui fanfarele din județ, „o moștenire foarte bună, pentru că produc o muzică ascultată de cei mai mulți oameni”. Toamna aceasta, în comuna vasluiană Pădureni s-a ținut pentru al cincisprezecelea an Festivalul Fanfarelor: 11 fanfare – între care patru din județ – au defilat pe străzile comunei, apoi s-au regrupat la Teatrul de Vară pentru cântări.

Prind un moment prielnic și îl întreb despre vasluienii care pleacă. Buzatu îmi spune, cu vocea calmă dinainte, că „nu e un fenomen specific Vasluiului”. Nu-l îngrijorează subiectul. „Oamenii vor pleca, toți vor pleca undeva. Se vor întoarce de undeva, vor sta un timp, vor reveni, vor sta definitiv aici. A crede că o să vină toți românii de unde sunt… Păi nu mai vin pentru că nu mai vor ei, pentru că au adoptat un anumit stil de viață, au un anumit nivel al veniturilor, au un anumit grad de confort pe care nu-l regăsesc aici. Și nu putem să imputăm lucrul acesta. Dimpotrivă, trebuie să fim solidari și cu aceia care s-au stabilit, să-i recunoaștem, să ne recunoască și ei pe noi ca patria mamă”.

Recunoaște, pe de altă parte, că județul a rămas fără brațe de muncă. Zice însă că lucrurile se vor așeza cu timpul, odată cu evoluția tehnologiei și a științei: „Într-o economie capitalistă dezvoltată nu prășește nimeni. Nu va mai prăși niciun cetățean român nu din cauză că n-ar putea, ci pentru că economia nu mai are nevoie de asemenea activități. (…) Un cetățean se va duce să lucreze pe un tractor cu aer condiționat și cu GPS.”

Spre final îl întreb cum de-a pierdut PSD alegerile europarlamentare. Chiar dacă partidul pare să controleze tot ce mișcă în oraș, la alegerile europarlamentare din 26 mai, social-democrații au luat 24% din voturi, față de 27% pentru USR-PLUS. Rezultatul din primăvară a surprins pe toată lumea.

Buzatu e de părere că scorul a fost o reacție de respingere a conducerii partidului, dar adaugă că PSD trebuie să cerceteze cauzele profunde ale nemulțumirii populare din prezent. Chiar dacă oamenii vor schimbare, nu toate schimbările aduc lucruri bune, spune mai-marele județului: „Dacă vă amintiți cum a pătruns și a evoluat ideologia gardistă, Garda de Fier, în România, vom vedea foarte bine ce a însemnat schimbarea și cât de perversă poate fi.”

Într-un articol de opinie publicat în Vremea Nouă după europarlamentare, editorialistul Daniel Tănăsuc acuza ceea ce el numea „dictatura căpșunarilor” vasluieni: „Unii dintre ei (…) și-au sunat părinții din Marea Britanie, Franța, Spania sau Italia, cu un șantaj emoțional de doi lei: «Hai, mamă, nu mai vota cu PSD, spune-i și tatei, votați USR să ne întoarcem și noi acasă»”.

Rezultatul obținut de USR-PLUS l-a mirat atunci și pe Cosmin Trîncă, un tânăr de 23 de ani care s-a implicat în campanie: a împărțit pliante, a strâns semnături, a stat de vorbă cu oamenii. El spune că, dincolo de impactul emoțional legat de cozile din diaspora, au contat mult nemulțumirile strânse de oameni de-a lungul ultimilor ani. „O tanti de 60 de ani a zis că sigur se duce la vot și votează USR, că în Vaslui nu s-a schimbat nimic, în afară de niște flori și niște pavele și două-trei petice de asfalt.” Timp de câteva zile după vot, Trîncă a purtat tricouri cu însemnele partidului și simțea că lumea îi zâmbește complice pe stradă.

Vasluiul cel liniștit și frumos nu se schimbă cu revoluții, ci oleacă câte-oleacă, uneori frustrant de încet. Iar rezultatele ultimelor alegeri sunt doar urmarea unor transformări sociale lente. Schimbarea Vasluiului înseamnă, între altele, evoluția de la pizza la tavă pe care-o făcea Florin Ciucă în anii ’90 și cea la cuptor cu lemne pe care-o prepară acum.

Florin Ciucă a plecat în Anglia în 1998, când era mai greu să prinzi o slujbă în Vest. „Am luat viața pas cu pas”, spune el. Acum are unul dintre cele mai apreciate restaurante din Vaslui.

Pizzeria lui, Vecchia Roma, e într-o intersecție cu sens giratoriu, la vreo 15 minute de mers dinspre centru spre spital. Pe Ciucă, un bărbat de 46 de ani cu un aer obosit, îl găsești acolo de la nouă dimineața până pe la trei noaptea. E din Vaslui, dar ai lui s-au plimbat cu munca prin țară până el a făcut șapte ani și l-au dat la școală aici.

Și-a deschis localul în 2007, cu banii pe care-i câștigase în opt ani de muncă în construcții în Marea Britanie. La momentul respectiv, era singurul loc din Vaslui în care pizza se făcea în cuptor cu lemne și în care nu se fuma. Pentru a crește un business care în alte părți ar înflori într-un an, la Vaslui îți trebuie cinci sau chiar zece, adaugă el.

Ca un restaurant să reziste timp de 12 ani într-un oraș precum Vasluiul, trebuie să-i ofere omului o mâncare mai bună decât face el acasă, spune Ciucă: „La mine concurența e femeia care gătește, nu restaurantul cutare sau cutare”. Bugetarii reprezintă grosul clientelei, iar asta i-a dat stabilitate chiar și în vreme de criză. Acum doi ani, 18,68% dintre persoanele angajate în Vaslui lucrau în sectorul public, de departe cel mai mare procent între județele României. Botoșaniul, pe locul următor în clasament, avea 11,59% angajați în sectorul public. „De fapt ce e Vasluiul?”, spune Ciucă. „E un oraș susținut de bugetari. Bugetarul a avut tot timpul cam același salariu, plus minus 10–20%. O pizza și-a permis tot timpul.”

Bugetarilor li se adaugă, în august și prima jumătate de septembrie, vasluienii plecați în străinătate care se întorc în concediu. Sunt însă ani când nu se întorc în număr mare sau, dacă o fac, decid să cheltuie mai puțin în țară. „Lumea devine din ce în ce mai rezervată, pentru că mai dispar din generațiile alea care cheltuiau «fără număr». Acum lumea se gândește mai mult la viitor, încearcă să fie mai strângătoare.” Așteptarea stranierilor se numește, în termenii lui Ciucă, „ruleta de vară”.

Orașul are ritmul lui precis, pe zile și pe sezoane. Cât am stat în Vaslui, mi se părea că mă mișc pe o orbită ce se intersectează în puncte știute cu orbitele altora. Știam că dacă voi trece prin fața Consiliului Județean la ora 16:30 o să mă întâlnesc negreșit cu Ginghină, care atunci ieșea de la lucru. La ora 9:30 o să văd aceiași oameni care-și iau cafeaua de la Hiccup, iar de la un moment dat o să începem să ne salutăm. Cel mai des aveam să-l văd pe Fernando, bărbatul cu plete și barbă lungă, despre care se spune că la Revoluție a avut tupeul să se ducă în fața Securității și să le ceară celor dinăuntru să arunce portretul lui Ceaușescu de la balconul clădirii.

Aceleași fețe, aceleași drumuri, povești știute pe de rost. Ciucă spune că monotonia poate fi devastatoare într-un oraș mic. „Am generații de-ale mele care au început să bea, care sunt alcoolici. Oamenii s-au schimbat în rău.” Spune că el a reușit să se țină deoparte inclusiv pentru că din ’91 n-a pus gura pe-o bere, nu fumează, iar cafea n-a băut niciodată.

La Vaslui se bea, după cum bine se știe. Consumul mare de alcool e punctul de pornire al multor probleme de sănătate raportate la nivelul județului, spune managerul Spitalului Județean de Urgență Vaslui, Ana Rinder. Sunt multe familii dezorganizate, cu un nivel de educație scăzut, în care toată lumea ajunge să bea. La spital ajung uneori cazuri de demență alcoolică și adesea e vorba de tineri. „Le ziceam: «Ai 40 de ani. De ce bei așa?». «Păi dacă mi-era sete?». «Poți să bei apă». «Doamne ferește, cum să beau apă?». E foarte trist.”

Managerul Spitalului Județean de Urgență Vaslui, Ana Rinder, a observat că tot mai mulți români care se întorc de la muncă în străinătate dezvoltă depresii și dependențe.

Alcoolismul e un comportament învățat, greu de schimbat, spune managerul. „Sunt foarte puternici cei care spun: «Nu vreau să fac ca mama și ca tata, vreau să fiu altfel».” Iar aici ar trebui să intervină învățătorul, asistentul medical sau preotul, însă asta se întâmplă rar. Și la oraș, vârsta celor care se-apucă de băut scade constant, mai spune ea: sunt tot mai mulți adolescenți care ajung în comă alcoolică la spital, după ce-au participat la întreceri de tipul „care bea cel mai mult în cel mai scurt timp”.

Rinder a terminat liceul în 1995 la Vaslui, apoi a făcut Psihologia la Iași. A vrut să rămână acolo după facultate, dar spune că pe-atunci psihologia era la început, nu vedea prea multe posibilități profesionale, așa că prin 2000 s-a întors acasă. Pe atunci „era exodul acela”, își amintește ea. „Toată lumea încerca să plece. Cineva trebuie să și rămână.” S-a măritat aici, a născut un băiat, apoi a divorțat, și-a deschis un cabinet particular. A devenit consilier local din partea PSD, iar în 2013 a preluat conducerea Spitalului Județean. „A fost greu: o femeie la 37 de ani, divorțată, care nu-i medic, vrea să fie manager de spital. Vă dați seama ce rezistență a fost.”

Spitalul e dincolo de ultimele blocuri ale orașului, în capătul dinspre Iași. Spre stradă se vede șantierul unei viitoare policlinici, iar mai în spate e o clădire modernizată, îmbrăcată în alb, galben și verde. Alte construcții, mai vechi, sunt împrăștiate prin curte. Cea în care se află biroul managerului e undeva în capăt. Are pe un perete al biroului randări ale viitoarei policlinici, care va fi gata anul viitor, după o investiție de șapte milioane de euro. Județul are mare nevoie de așa ceva, pentru că oamenii sunt săraci și abia găsesc bani să vină la Vaslui pentru o consultație, darămite să meargă la un spital privat.

Și numărul medicilor a crescut în ultimii ani, atât datorită creșterilor salariale, cât și a măsurilor luate la nivel local. Consiliul Județean a plătit pentru un microbuz care să aducă zilnic medici de la Iași și a cumpărat apartamente pe care le-a închiriat cadrelor medicale la prețuri foarte mici, pentru a-i convinge să se stabilească în Vaslui. A funcționat, spune Rinder: dacă în 2013 spitalul rămăsese fără niciun medic oncolog, acum are trei. În total, spitalul avea anul trecut 126 de medici, printre care șapte rezidenți.

E de muncă la Vaslui. Aproape două treimi dintre cele peste 25.000 de persoane internate anul trecut sunt din mediul rural. Într-un clasament al bolilor cu care oamenii ajung în spital, cele mai multe sunt infecțioase și parazitare. Urmează bolile aparatului cardiovascular, cele ale aparatului digestiv și de nutriție (între care diabetul zaharat și obezitatea), apoi tulburările mintale și de comportament.

Am stat de vorbă în vară. Spre sfârșitul discuției, după cifre și perspective de dezvoltare pentru oraș, mi-a povestit despre fiul ei, care trecea în clasa a XI-a și care vrea să facă Academia de Poliție după ce termină liceul. Băiatul i-a spus de multe ori că abia așteaptă să plece din Vaslui, dar ea e convinsă că, odată plecat, va simți nevoia să vină acasă. Deocamdată urma să meargă pentru prima dată la Costinești fără ea, doar cu băieții.

„Pe mine mă terorizează gândurile astea”, spunea Rinder. „Am zis că poate mă obișnuiesc, dar nu pot.” Îi era teamă ca fiul ei să nu intre în apă când valurile vor fi mari, dar mai ales că vor face alte prostii. I-am zis că și eu am fost la vârsta lui la mare cu gașca mea din Huși și am supraviețuit. Managerul m-a privit cu ochii mamei și m-a întrebat: „O să fie bine, nu?”.

Deocamdată e liniște și frumos la Vaslui. În fiecare zi, angajații primăriei tund gazonul pe marginea bulevardului și în spatele blocurilor, apoi adună iarba cu un fel de aspiratoare imense. În urma lor rămâne un covor verde impecabil pe care cetățenii n-au voie să calce.

Peste noua piață agroalimentară primăria a amenajat o parcare, iar unde nu-s mașini sunt ghivece uriașe.

Se apropie un nou Crăciun de poveste, pentru care autoritățile se pregătesc din iulie, de când au publicat un caiet de sarcini pentru decorațiunile de sezon: clădirea primăriei va fi acoperită cu o perdea luminoasă în culorile tricolorului, bradul din Piața Civică – înalt de peste 15 metri – va avea o stea roșie în vârf, iar lângă brad vor fi așezate două figurine ce-i vor reprezenta pe Moș Crăciun și un om de zăpadă. Ceasul din turnul Palatului Administrativ va fi decorat cu clopoței, fundițe și îngeri. În preajma Crăciunului, Vasluiul va împlini trei decenii de libertate pe care le-a trăit cum a știut mai bine.

Frământările și speranțele de viitor sunt ale fiecărui locuitor în parte, ca niște luminițe care se aprind la geamurile blocurilor. Ioan Crețu spune că va candida la primăria comunei natale, Poienești, dar va continua să se ocupe și de proiectele ce țin de oraș. Crede că viitorul Vasluiului arată bine, „în măsura în care reușim să atragem tinerii să rămână aici și îi convingem pe cei din diaspora să se întoarcă și să investească în mici afaceri”. Teo Nechita ar vrea să facă un hub pentru tinerii din Vaslui. Anul viitor Brândușa Dobriță se va muta la București, pentru a avea grijă de nepoata ei, care o să înceapă școala. „Va trebui să plec din Vaslui, pentru că băiatul are nevoie de mine. Mi se rupe inima că plec de-aici.” Ana Rinder e optimistă că urmează un viitor în care Vasluiul crește, și e sănătos. Florin Ciucă vrea să ridice în centrul orașului, la vreo 100 de metri de statuia lui Ștefan cel Mare, o super-clădire cu apartamente, piscină, centru spa și parcare subterană. Irina Manoilă are prieteni care vor să investească în Vaslui și asta o bucură. „Până la urmă, generația tânără trebuie să facă orașul să se miște, ca să nu mai fugim în Iași de fiecare dată când vrem să ne ocupăm timpul.” Sunt destule de făcut în Vaslui și pentru toate trebuie răbdare.

Anca Vancu, reporter la DoR, a contribuit la documentarea acestui articol.


Acest articol apare și în:


Un comentariu la „Care-i treaba cu Vasluiul?

  1. Orașul Vaslui ca și județul în general nu e mult diferit de orașele și județele de nivelul său din alte zone. Foamea de senzațional a făcut ca în timp asupra județului nostru să se pună o etichetă nedreaptă zic eu, dar vine o generație care își dorește să schimbe această etichetă. Nu vom face un Silicon Valley la Vaslui, dar va fi un colț de țară în care să poți trăi decent.

    Mulțumim pentru interes și pentru documentare.
    Felicitări pentru rezultat!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *