Aici, departe, la Bogdănița

Anca Ursu s-a întors în satul natal ca să închege o comunitate și să schimbe imaginea județului Vaslui.

Cineva, acolo sus, iubește Ferma Ursu din comuna Bogdănița, la 35 de kilometri depărtare de Vaslui. Cineva are grijă ca grindina să le ocolească toate roadele, spune Anca Ursu, o brunetă cu un chip calm, care a copilărit în țărâna din sat și care, după un master în Horticultură ecologică la Iași, s-a întors la liniștea unui loc din care mulți pleacă. Cineva, acolo sus, spune ea, a avut grijă de pământ. 

„Pământul e dat de Dumnezeu, dar dacă nu suntem acolo ca să-l îngrijim, degeaba e dat.” 

Din acest pământ vin legumele și fructele cu care Anca ajunge la Târgul de Toamnă din Vaslui. E final de septembrie și, deși zeci de alți producători sunt acolo de la prima oră, ea începe să-și așeze pe la 10:30 ce adunase din grădina lor din Bogdănița. E a lor pentru că Anca, fire lentă, le crește împreună cu prietenul ei, Silviu Fogoros, un brunet din Victoria, care spune puține, dar se mișcă repede. Amândoi au 25 de ani și s-au cunoscut la master la Facultatea de Agronomie din Iași, iar de la începutul anului locuiesc și muncesc împreună la Bogdănița. Au și tricouri galbene pe care scrie Ella’s și Silvio’s Garden și pe care le scot pentru sesiuni foto în grădina lor; sunt MoldoviAnca și Ardeleanu’, cum se prezintă pe mutatlațară.ro. Silviu descarcă din dubița lor albă second-hand cântarul, lădițe cu vinete, cu roșii, cu borcane cu tocană și zacuscă din producția de anul trecut. 

Într-o piață cu producători tradiționali, cu roșii sau struguri aranjați în grămezi, Anca așază mascota fermei, singura de la târg, un urs de pluș care-o acoperă de la trunchi în sus. Aranjează meticulos și două ștergare pe tarabă și scoate vazele găsite prin second-hand-uri din Bârlad. În vaze are semințe de dovleac, ardei iute, frunze de salvie, elixirul tinereții, cum îl prezintă, lofantus, o plantă adusă de pe marginea unui drum din America de Sud de domnul Costel Vânătoru de la Stațiunea de Cercetare Legumicolă din Buzău, pe care deja o întinde la mirosit și ghicit trecătorilor. Oamenii spun că miroase a dropsuri mentolate, a eucalipt sau a Uzo, dar află de la Anca ce minune de ceai energic iese din mixul lofantusului cu salvia. Ea se lecuise deja de cafea, făcuse bine și unor muncitori de-ai lor. Mai așază o tigvă, o tărtăcuță din care se pot face linguri, spre exemplu, dovlecelul la metru „din care tai și crește la loc”, alți câțiva dovlecei, dintr-unul se face supă cremă sau dulceață, alții mai mici, sunt decorativi. Piesa de rezistență, un tuci cu zacuscă abia terminată la patru dimineața, o instalează între picioarele ursului. 

Pe tarabele din jur e must alb la șase lei litrul, slănină rumenită, roșii la cinci lei kilogramul sau păstârnac la opt, miere polifloră la 13 lei borcanul, struguri, mere, ardei grași la 3,5 lei, kapia la cinci. Anca le repetă clienților că „astăzi nu punem prețuri, lăsați dumneavoastră cât considerați”. Vrea să vadă ce fel de oameni vin la târg. Le arată către un cufăraș pe care l-a integrat în peisajul tarabei, parcă scoasă dintr-o piesă de teatru pentru copii. Scrie și pe o vânătă, pe care o lasă lângă cutie, același mesaj cu o pastă albă. E unul dintre motivele pentru care oamenii se opresc consternați la taraba lor. Unii nu știu cât să lase și nu vor să ghicească, alții sunt revoltați și-și văd de drum, dar o bună parte dintre ei sunt plăcut surprinși, iar Anca e mereu în față cu întrebări suplimentare pentru cei blocați. 

„Care credeți că ar fi un preț corect, atâta lăsați”. 

„Dumneavoastră cât credeți că valorează un borcan cu zacuscă? Să vă spun tot ce conține” 

„Câte ore de muncă credeți că sunt necesare?”


Ferma Ursu din Bogdănița, adică grădina de 3.000 de metri pătrați de care Anca se îngrijește alături de Silviu, e experimentul pe care ea l-a pornit la început de 2018. Transportă coșuri cu verdețuri, fructe, legume și borcane cu dulceață sau zacuscă în Vaslui, Bârlad și Iași, 50 de lei pachetul. Toate sunt de la fermă, plantate, culese de ei. Câteodată vin oamenii direct să le ia de la ei, curioși să vadă și grădina, să îi cunoască pe ei și asta o bucură pe Anca. Cultivă de la soiuri tradiționale de roșii sau ardei, până la unele exotice de roșii colorate sau cei mai iuți ardei din lume. Ambiția ei e să transmită de la Bogdănița mai departe că județul Vaslui nu e doar despre sărăcie, nu e doar despre știri cu alcoolism, bătrâni păcăliți de medici falși sau despre depopulare. 

Prin afacerea lor cu recoltă ecologică încearcă să convingă oamenii că ei nu folosesc pesticide, nu stropesc, ci aruncă cu mixuri de îngrășăminte și insecticide naturale precum maceratul de urzică și plantează anumite buruieni care să atragă și să hrănească insecte-terminator care atacă dăunătorii, precum buburuzele. (Nu au încă certificat pentru producție bio, pentru că nu au trecut cei trei ani de verificare la sol).

Planul lor e să transforme grădina și într-un spațiu pedagogic, așa că au început cu încercări de educație ecologică, într-o zonă în care nu e pomenită, spune Anca, fie cu ocazia unor zile festive precum Sărbătoarea Cartofului sau zile de recolte fie prin idei de genul încurajarea vizitatorilor să ia o legumă și să lase o carte pentru o viitoare bibliotecă în solar. Vorbesc despre reciclare, permacultură, de felul în care clima afectează pământul și răsadurile. Pe copii îi aduc mai aproape de natură prin ateliere de reciclare creativă (crearea de rame, suporturi, veioze prin alăturare de legume cu lemn, lipici și vopsea), adulții îi mai ajută prin grădină la cules sau alte activități, fie că sunt studenți la Agronomie sau doar curioși care vor să înțeleagă mai bine pământul. 

Chiar dacă trăiesc într-o lume în care tehnologia evoluează și banii sunt importanți ca să-ți cumperi mașini moderne pentru răscolit pământul, nu sunt cei mai importanți pentru Anca, pentru că „vin și pleacă”. Important e, ca dincolo de ce culegi sau vinzi, să ai bazele unei comunități, să ai pe cine să întrebi cum să-ți faci un carnet de producător și pe la ce târguri ar trebui să mergi, să aibă cine să ajute copiii la teme în sat, cât părinții sunt plecați la muncă în străinătate. Dacă Anca și Silviu reușesc să dezvolte o rețea de sprijin local și în Bogdănița, s-ar putea ca aceasta să-i ajute pe țărani de la firul ierbii să crească, să vândă, să aplice la fonduri europene, să meargă la târguri. Să aibă motivația să-și fructifice pământul. 


Chiar dacă au ajuns ultimii la târg și Silviu o mai muștruluiește pe Anca pentru că se moșmondește, ea nu-i lasă pe cei care donează pentru un borcan cu zacuscă să plece fără câteva frunze de salvie. Dovlecelul portocaliu e pentru supă, bostanul mai mare merge găurit, pentru decor. Balonașele verzi și ușoare sunt vița cu baloane, plantă cățărătoare și decorativă, din zonele tropicale. Le desface oamenilor câte unul și le arată mărgelele dinăuntru. Le spune cum se înnegresc și rămâne o inimă albă în mijloc. Celor care întreabă de semințe le dă dintr-o păstaie de bame (fasole chinezească) și-i invită la fermă pentru mai multe sortimente. Scrie numele fermei și numărul de telefon pe o vânătă pe care o dă unei familii. „Ăsta da, marketing”, spune doamna. 

Pentru ei, 2019 a fost despre expunere. Au mers la reuniuni sau la cursuri de scrieri de proiecte ale asociației Eco Ruralis, care reprezintă drepturile țăranilor și în care sunt membri activi din toamna trecută, dar pe care Anca-i descoperise încă de la licență, când căuta informații despre semințe tradiționale (atunci afla și că poate primi semințe gratis dacă va avea grijă de ele). Au fost la târguri sau expoziții în Banat sau Moldova, la întâlniri cu grupul Semințe cu Suflet (unde fermierii fac schimb de semințe), cu cei de la Stația Legumicolă de la Buzău sau cu cei de la Banca de Gene din Suceava. Sunt și în Grupul de Inițiativă Locală (GAL) Podu Înalt, care vrea să ajute, printre altele, și producătorii din comuna Bogdănița să obțină fonduri pentru dezvoltare (au depus recent un proiect ca să le cumpere un aparat de făcut etichete) – tot din partea lor au participat la Târgul din Vaslui; Anca a venit și la „Forumul agricultorilor – bilanț și perspective” la București, de la începutul lui octombrie, la care spune că s-a făcut mai multă politică decât să se discute soluții concrete pentru țărani.

A zburat și pentru prima oară anul ăsta, spre Spania, unde a vizitat o fermă ecologică, ca să facă schimb de bune practici. Momentan, există discuții între membrii Eco Ruralis pentru crearea unor microregiuni, cu un site, ca țăranii să știe unii despre alții ce cultivă, prin ce greutăți trec și cum se pot ajuta reciproc.„Am fost copleșită de emoții când am cunoscut atâția țărani mândri de ce fac și mi-am promis atunci că aici e locul meu”, scria Anca pe Facebook după a doua ei adunare alături de Eco Ruralis, în care are încredere c-o va ajuta la dezvoltarea comunei, a județului, a regiunii. „Sunt mândră că din Anca de la Iași din 2018 am devenit ȚărAnca de la Bogdănița Vaslui în 2019 și așa cât voi trăi.”


Anca a început de mică să fie curioasă de cum se răscolește pământul cu calul la arat, cum se plantează legumele și cum se numesc toate buruienile din jurul ei. Tatăl ei le știa pe de rost. În casă locuiesc acum Anca și Silviu, cu părinții, bunica și cu unul dintre cei doi frați (celălalt, de 18 ani, muncește în Anglia). Într-unul din corpuri au prelungit cu două camere și-o baie, ca să poată găzdui mai mulți oameni pe viitor și ca Anca să aibă un birou de la care să scrie, cu fața spre „cel mai frumos apus”. Pământul este în familie de patru generații. Bunicul tatălui a fost grădinar, mama lui cultiva din tutunul și cânepa de pe terenul din jur, care făcea parte, înainte de 1989, dintr-un CAP. Din cauză că usca tutun, de bunică s-a lipit, mai târziu, astmul. Jurist de pregătire, Virgil Ursu, tatăl Ancăi, a fost repartizat în comunism ca secretar la primăria din Bogdănița și acolo a rămas. Pentru că mai aveau teren și-n afara grădinii, și-au alăturat forțele cu alți fermieri și 50 de hectare ale lor au devenit parte din Ferma Bio Bogdănița, cu muncitori angajați și cultură bio, la începutul anilor 2000, când oamenii nu prea știau cu ce se mănâncă.

Acum au o colaborare cu Lidl România, spre care vând frecvent legume. Pământul familiei Ursu a fost apoi dat în arendă pentru că nu mai găseau muncitori (nici Anca n-a vrut responsabilitatea unui teren mai mare; tatăl e funcționar; au continuat să fie parte din Ferma Bio Bogdănița cu câteva sere). Grădina din jurul casei, care e pe numele Ancăi, era populată cu capre, însă le-au dat din aceeași lipsă de oameni. Satul este într-o continuă depopulare. 

În grădina asta, Anca i-a tot primit pe copiii cu părinți plecați la muncă-n afară, i-a ajutat la teme, a făcut dansuri cu ei și i-a dus în emisiuni la televiziuni locale din Bârlad. Tot ea și-a dorit să plece de acolo ca să vadă ce e dincolo de pământul ei, așa că după ce a terminat primara și generala la Bârlad, au urmat liceul, apoi la Facultatea de Agronomie la Iași.

Încercările ei cu semințe străine au început din facultate, după ce un profesor le-a prezentat trei femei care experimentează deja cu soiuri exotice de roșii în Timișoara, Bistrița, Satu Mare. I-a plăcut că părea ceva unicat la noiși că doamnele vorbeau cu pasiune. A zis „wow, domn’ profesor, vreau și eu filmulețele și numele lor.”

Primele cinci sute de lei din bursa de la masterul în Horticultură ecologică le-a cheltuit pe peste 70 de soiuri desemințede la ele și a umplut pervazul de la cămin cu ghivece cu roșii sau ardei, în râsetele colegilor care nu credeau în experimentele ei. „N-ai ce face?”, o întrebau. Unii dintre ei făcuseră mișto toată facultatea de vasluieni și-o provocau pe Anca să-și apere județul, să repete că se pot face lucruri și acolo. Vasluiul poate răsări din plin, asta voiau să arate și pozele ei din seră sau din grădină cu dovleci sau castravete cu țepi pe care le ține pe facebook, sau le aranjează pe taraba lor de la târg. 

Anca ar fi avut ce face și ca inginer cu un salariu de 3.000 de lei net, la serele din Lețcani, care aprovizionează Krud Braserie, un restaurant din Iași care se aprovizionează de la producători români. Acolo erau sere de sticlă pentru flori și pe jos era un beton care trebuia scos și adus pământ. „Ne descurcam, eram optimiști, dar n-am găsit oameni; mă ambiționam, dar într-un fel nu mă atrăgea să fac acolo”, spune Anca. „Făcând și voluntariat în Iași la centre de plasament din care aduceam copii la noi la facultate, la ferma didactică, am văzut ce uimiți erau de o roșie, de orice”, își amintește. „Cel mai tare m-a motivat că două fete au dat la Agronomie după experiența asta și am zis gata, trebuie să fac grădina, ca să vadă mai multă lume.” „Am vrut de multe ori să renunțăm”, dar apoi revenea ambiția și așa s-a montat să se-ntoarcă acasă. „Prea ne plângem că nu-s condiții”. 

Tatăl e fericit că e cineva care să lucreze pământul în continuare (nu i-a plăcut niciodată să vadă mult teren nefolosit), chiar dacă n-a crezut la început în toate experimentele ei cu roșii mici și colorate. „Am fost sceptic, era ceva nou și părea o joacă”. După ce-a gustat din ele și-a văzut că merg pachetele, s-a mai înmuiat. Ar fi putut, totuși, ajunge mai departe, crede mama ei, ar fi putut fi învățătoare, ar fi putut avea un birou călduț, nu tot cu mâinile în țărână, sub soare. „Am călătorit și am fost în toate părțile”, îmi spune Anca ce i-a mai spus și mamei, „dar nu m-am regăsit, nu am găsit locul pe care-l găsesc la Bogdănița”. Chiar dacă mulți nu înțeleg de ce s-ar întoarce într-o înfundătură a Moldovei, Anca spune că „vede fiecare cum are sufletul”.


Cineva acolo sus, spune Anca, o vrea pe ea la Bogdănița, așa că pe la 13:30 încep să strângă dovleceii și vazele de pe tarabă. Tuciul cu zacuscă proaspătă se golise, borcanele cu mierea din stupii de care are grijă fratele ei mai mic se dăduseră, tocana făcută de Silviu la fel. Anca scrisese pe Facebook că vor fi la târgul din Vaslui și oamenii veniseră. Clienți fideli, care scapă un „te iubim”, care apreciază toată energia depusă în muncă, dar și „energia ei aparte”, oameni care îi știu doar de pe Facebook, dar care au trecut doar să lase un cadou, o țuică într-o butelcuță din lut. Oameni care-o întreabă când mai vine prin Iași, pentru că o rataseră ultimele dăți cu coșurile. Unii pleacă cu pui de cactus în pahare de plastic sau cu semințe din partea casei. Cineva o sunase s-o întrebe dacă „sunt de altă religie”, de dau lucruri cadou. Sunt amândoi creștini-ortodocși, merg la biserică atunci când au timp (și sunt încântați de noul preot tânăr, pentru că are har și a început o tabără pentru copii) și încearcă să nu lucreze de sărbători. În timp ce Silviu strânge din nou borcanele, lădițele, Anca mai pune un pic Bogdănița pe hartă.„Ați mai văzut vreodată planta de bumbac? Dar capsula din care se fac hainele?”. Pentru un plus de sănătate, povestește și despre salata Kale. „Știați că trei frunze echivalează cât calciul dintr-un litru de lapte?”

Într-un final, își ia ursul în brațe zâmbind și pornește în spatele lui Silviu. Urcă pe rând în dubă cântarul, borcanele, lădița galbenă pe care Silviu o mai folosise ca scaun, niște eclere cumpărate de la vecina și întinde un parasolar pe jos ca să stăm confortabil. Ca să-i dea mai multă viața, Anca a vopsit dubița pe dinăuntru cu verde și galben, culori care-i plac obsesiv. Pe unul dintre pereți au agățat și tricolorul. Pe roșu scrie „Bogdănița”, pe galben „FERMA URSU”, pe albastru „VASLUI”. Pornim și Anca începe să numere banii așezată turcește. 300 de lei, o sumă la care se uită mulțumită și care se dublase în a doua zi de târg. Cred amândoi că unii dintre oameni vor da mai mult când le dai libertatea să aprecieze suma, dar nici nu știu dacă ar fi avut mai mult spor cu prețuri fixe.  

Ajungem în curând pe „drumul plângerii”, cum îi spune Silviu, un județean nepietruit, pe care mișună zeci de rațe, gâște, care se înalță, ca să lase în dreapta, în vale, un câmp de lavandă, apoi, la intrarea în sat cele două sere parte din Bio Bogdănița. Parte din răbdarea de a vorbi cu oamenii și de a afla ce vor a venit și din munca prestată alături de ei. Când a stat la aprozarul lor de desfacere pe care l-au avut în trecut în Bârlad (dar nu a fost sustenabil), îi întreba mereu pe clienți pentru ce cumpără ceapa sau vinetele. Dacă făceau o tocană le recomanda și ardeii sau altele. Avuseseră o altă angajată, dar au renunțat la ea. Vânzătoarea făcea 200-300 de lei pe zi, pe când Anca spune că reușea și 700-800. Totul stă în cum spui poveștile, subliniază. Ajutase la Bio Bogdănița și cu postări pe facebook, dar după ce-a început munca în grădina proprie, a prioritizat pagina dedicată pe care lasă povești despre legume, târguri, apusuri și i-a spus tatălui să plătească pe cineva dacă simt că au nevoie (încă nu s-a întâmplat).

Trecem de un drum care ar tăia dealul în stânga direct spre Bogdănița – și pe care Silviu se gândește să coboare cu schiurile la iarnă -, din cauza ploilor care le împotmolise zona și ocolim zdruncinați. Anca scrisese pe Facebook și despre drumul ăsta pe care nu-l asfaltează nimeni, deși înainte de alegeri au păcălit oameni cu niște utilaje lăsate în drum, ca după votare să le ia. Postarea supărase primarul, pare-se, deși nu îndreptase criticile doar spre el. „Sunt genul care spun tot ce am pe suflet, eu trebuie să-mi controlez vorbele (pentru că e tata secretar) și nu sunt genul”, spune Anca. „Ei (în administrații) sunt învățați să tacă, noi trebuie să demonstrăm că putem”.

 Ocolim dealul și ajungem în colțul unui gard prin care stau agățate tigvele din care Anca avusese și la târg. Existaseră tot felul de tentative de furt de tărtăcuțe decorative din buza grădinii Ancăi, dar pe ea o amuză, pentru că știe cine le ia. Le-a scris, totuși, în trecut, numele pe o listă neagră pe care a afișat-o la intrarea în grădină, pentru că, la sat, cu rușinea nu e de glumit. Casa lor e printre ultimele la un capăt de drum prăfuit. După ei vine râul pe care trece vaca la păscut, după ei vin pajiști. Pe Anca și Silviu îi întâmpină cu lătrături Becks, un câine ciufulit care se zbate ca un arc într-o lesă, iar cu privirea dintr-o cușcă îi urmărește o Akita în călduri pe care au mai folosit-o la terapie cu copii. În foișorul din grădină, după mulți pomi cu mere, stă „Iașiul”, cum le spune Anca, celor două mătuși care au venit în vizită cu o oală cu sarmale, din care insistă să mâncăm, care vorbesc despre cum să facă cu culesul viței de vie, despre cum recolta va fi slabă. Îmi spun despre Ancuța, cum putea ajunge mai departe, la oraș. Ancuța știe deja placa, e veche, dar ea-și vede de vise.

Mi-arată platoul pe care speră ca-n patru-cinci ani să aibă și niște căbănuțe din care oaspeții, voluntarii să vadă răsăritul la Bogdănița, iar la poalele dealului mi-arată solarul în care se întinde, de anul trecut, „jungla” Urșilor. 


Munca în grădina care era numai buruieni în iarna anului trecut, a început cu teste pe jumătate din teren, cu semințe de ardei iuți și altele. Unii au rezistat, pe cei care nu au reușit, i-a mutat în ghivece. Locul pe care erau grajdurile caprelor l-au transformat în solar (jumătate în grija ei, jumătate în a lui Silviu) și e al doilea an în care produc și de acolo – tigve, roșii cherry (unele soiuri la fel, au rezistat, altele nu), ardei din care vor culege până în decembrie. Solarul, cu folii i-a costat vreo 4.000 de lei care au venit din prima serie de pachete duse în orașe. Au fost zile cu producție mai mică, în care au mai completat cu o veioză din lemn. 

Cineva i-a binecuvântat de sus, dar jos treaba nu se termină niciodată.Dubița cu care duc legume și semințe prin țară, cumpărată cu 2.500 de dolari la începutul anului are nevoie de reparații (Silviu s-a angajat recent ca inginer cu normă întreagă într-o livadă de vișini, pentru că au simțit nevoia unui salariu stabil). Când și-au luat picurători, ca Silviu să nu mai care și să ude la stropitoare cu 600 de litri pe seară pe vreo 1.700 de metri pătrați, s-au bucurat o scurtă vreme, până când au realizat că au nevoie și de o pompă și de un bazin pentru apa din râpă. Bazinul în care încap acum nouă tone de apă a venit ca donație din partea unui domn. Un vecin plecat în străinătate și care n-a mai putut să se ocupe de un teren, l-a donat lor, ca să păstreze sămânța; și echipa de la schit i-a lăsat să se joace pe o fâșie de pământ. Au pus cartof mov, și „dă-i și prășește șase ore”, spune Anca, „am prășit cu Silviu anul trecut de nu ne-a mai trebuit”. Anul ăsta au reușit tot din banii de pachete să-și ia o motosapă, 1.500 de lei. „Nu mai puteam. Spatele era mort, e munca noastră și e păcat.” 

Asta e una din dorințele Ancăi, uitându-se la terenurile neexploatate din jur. Dacă nu mai ai forță de muncă sau vrei să pleci, „lasă-i pe alții să facă, pe ăștia câțiva tineri care am mai rămas și vrem să facem”. Asta-i spune și bunicii ei, care insista cu o bucată de pământ care era mai mult uscat decât producea usturoi. Anca vrea să păstreze soiuri vechi, precum cel de fasole găsit în podul bunicii, dar are nevoie și de libertate să experimenteze.

Într-o zonă din grădină pe care vor s-o dedice permaculturii, au plantat deja cu succes bamele, păstăile chinezești, tot de la stațiunea din Buzău. Se taie rondele și se gătesc cât au până în zece centimetri, dar dacă cresc mai mari de-atât se folosesc doar pentru semințe. Au mai adus din Chișinău, spre bucuria mamei Ancăi, sămânța spanacului malabar, un spanac indian, urcător, mereu verde. Nou în grădina lor, adus și la târgul de la Vaslui, este și feniculul, despre care multă lume crede că e mărar, spune Anca, dar care are o aromă mai dulceagă. Nou e și sectorul pentru ceaiuri, cu salvia și lofantusul despre care bunica ei spunea că seamănă cu o urzică moartă. 

 „Noi încercăm să menținem și țăranul tradițional, dar și pe cel modern care se duce la conferințe, învață din experiențele oamenilor, vine acasă și educă pe alții”. Nu e vorba de a transforma țăranul în altceva, spune Anca, ci de a-l ajuta să fructifice mai eficient zona liniștită în care-și vede și ea copiii crescând. 

Problema, continuă ea, e că țăranul nu are o definiție clară în ziua de azi. Țăran e cel care muncește de dimineața până seara „și-l recunoști de departe”, dar cei care fac politicile agricole publice, le fac, de fapt, fără țărani. Nu există un organism care să vină în teren și să întrebe ce nevoi au, să le ia recolta cu o rulotă, să-i întrebe ce-i doare. Anca se recunoaște ca tânără țărancă, dar una modernă, care poate găsi și alte surse de venit, precum decorațiunile din soiuri de dovleci.


 „Cineva acolo sus ne vrea aici”, spune Anca despre locul care a fost mai mereu ocolit de grindină, dar cineva acolo jos trebuie să îngrijească de pământ. În casa din apropierea pârâului, înconjurată de mere, de ardei iuți și de dovleci, în comuna în care o femeie spunea la ceas de seară, la o masă, că vine un moment în viața fiecăruia în care-și întoarce atenția spre Dumnezeu, în locul în care Calea Lactee pare c-o să cadă peste tine, Anca se uită pe o listă de lucruri pe care și-a promis ei c-o să le facă. „Să particip la piețe – am fost; săfiu activă la Eco Ruralis – am fost; să conduc un tractor – asta n-am ajuns; să fac răsalniță – am făcut; să-mi iau cuptor – am luat.”

Pentru 2020 intră pe listă casă de marcat, o pivniță plină cu borcane cu zacuscă și dulcețuri, o rulotă. Încurajarea vecinilor cu carnetul de producători. Alte două solarii, pentru care au scris un proiect prin care așteaptă 15.000 de euro din fonduri europene, via GAL (dacă nu-i obțin, sunt dispuși să muncească prin afară câteva luni ca să-i câștige). 

Pentru următorii ani intră pe listă și deschiderea unui mini-muzeu tradițional cu obiecte găsite prin poduri de prin sat (Anca are deja promisiuni de o mașină de cusut veche). Vrea să îi filmeze pe bătrânii satului, să creeze o monografie mai recentă a comunei; să redescopere motivele tradiționale ale județului Vaslui care s-au pierdut odată cu lucratul la război și pe care nu le mai coase nimeni în zonă. Pentru asta a început să sape prin muzeul etnografic din Vaslui alături de o colegă de la master. 

Meseria de țăran nu e recunoscută ca alte joburi, de dimineața până seara, deși așa ar trebui să fie, crede Anca, așa că fiecare și-o recunoaște cum poate, fiecare are grijă cum poate de copii, de motive, de pământ. Să ai grija pământului de acasă nu e un lucru ușor, subliniază ea, „imediat poate veni cineva modern cu chimicale și să strice tot; pământul e o resursă cu care nu te joci tu așa cum vrei”. Dacă nu-l îngrijim jos, degeaba e dat de sus. 

3 comentarii la „Aici, departe, la Bogdănița

  1. Tot respectul.

  2. Ce articol fain! Ma bucur sa aud ca se întâmplă și lucruri bune în Vaslui. Ma simt legata de locurile de acolo, bunicii fiind din satul Orgoiesti, apropiat de Bogdanita.

  3. ma bucur tare mult cind aud si vad ca mai sint astfel de tineri entuziasti intr-o ROMANIE CONDUSA IN STIL MAFIOT

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *