Aici e Vaslui și nu-i loc de oricine

Într-un oraș chinuit de sărăcie și migrație, membrii unei trupe de hip-hop pun în versuri lucruri pe care nu le pot zice altfel.

Yehova știe că, înainte să urce cu toții pe scenă, e rost de caterincă și de bere, dar rămâne loc și de-o încurajare: „Mergem, o facem și-o facem bine!”. Și anul ăsta, trupa de hip-hop Cojones Records e prima la Open Camp, în pădurea asta de la marginea Vasluiului, iar Yehova știe că băieții trebuie să vină cu energia potrivită pentru cea mai tare petrecere a orașului lor. La 34 de ani, Yehova e veteranul, liderul, omul cu starea. Combastos, care e cu 15 ani mai tânăr, visează la cântarea asta de când s-a apucat de hip-hop, acum trei ani; Yehova e unul dintre primii săi idoli în muzică. Arti, 21 de ani, e conștient că aproape toată lumea îl cunoaște și are impresia că toți o să-l țină minte dacă o dă eronat. Pentru Cristi CRX, 27 de ani, asta e a șaptea apariție la festival, dar știe că în fiecare an e altfel și gândul că-și reprezintă orașul îi dă fiori. Cla’sick are 20 de ani și îl iau emoțiile de fiecare dată când e în fața oamenilor, pentru că are el boala asta să se gândească prea mult la fiecare reacție pe care o observă în public și îi e teamă să nu se încurce.

E încă lumină când băieții ies pe scenă cu un steag al României pe care scrie „Vaslui”, dar sute de oameni știu că seara a început. Se strâng dinspre corturi, dinspre baruri, dinspre drum, tot mai aproape de gărdulețele metalice din față. „O mână sus, un pahar și-o torță aprinsă”, recomandă într-un vers Arti, care poartă un tricou cu „Vaslui” pe piept. În fața lui mâinile se ridică, paharele de bere se golesc, torțele se-aprind. În față sunt membrii galeriei Peluza Nord Vaslui, din care fac parte și cei de la Cojones.

„Aici e Vaslui și nu-i loc de oricine
Care a trecut pe aici mi-a spus că nu mai revine
Băieții din brigăzi adevărate
Ziua nu poți să-i vezi că sunt pisici de noapte.”

Vasluiul e orașul lor și cântă cu ei până la capăt. „Trei zile cât o vară, o vară cât un an”, scrie într-o imagine proiectată în spatele lor pe scenă. Open Camp, festivalul ăsta care se ține de zece ani, e evenimentul pe care tinerii de pe-aici îl așteaptă tot anul: își întind hamace, stau pe butoaie și cauciucuri pictate, ca la festivalurile mari. Poartă tricouri cu numele orașului lor, mândri de o identitate pe care o văd adesea luată la mișto de mulți români sau transformată în sperietoare de presă. Ajung la Open Camp și cei care-au plecat din Vaslui cu joburi și facultăți: îi vezi ceva mai stingheri, cu o bere în mână, cum se uită în jur după fețe cunoscute.

După vreo 40 de minute, torțele se sting, însă o vreme mulțimea continuă să-i cheme pe nume. Mulțumiți de cum a ieșit, Arti și ceilalți rămân să bea o bere și să asculte celelalte cântări. Cla’sick are în continuare emoții, pentru că se pregătește să urce pe scenă alături de rapperul bucureștean Macanache, capul de afiș al primei seri de festival. Yehova se duce la corturi și se întinde într-un hamac, pentru că durerile nu-l lasă să țopăie cu ceilalți toată seara.

Yehova – Andrei Toader pe numele cel adevărat pe care nu-l strigă nimeni – e unul dintre cei 120.930 de locuitori statistici ai Vasluiului. În realitate, câteva zeci de mii dintre cei incluși în datele Institutului Național de Statistică (INS) sunt fie cetățeni ai Republicii Moldova care și-au făcut buletin în oraș pentru a putea pleca spre Vest, fie oameni care s-au născut aici, dar sunt acum prin Spania, Italia sau Marea Britanie. Un raport al INS arată că 11,7% dintre elevii din județul Vaslui au unul sau ambii părinți la muncă în străinătate. Alte cifre despre Vaslui curg întruna pe un panou electronic pe o latură a clădirii Consiliului Județean, ca și cum locul ăsta și-ar lua întruna pulsul. Sunt statistici din aprilie 2019: câștigul salarial mediu net la nivel național – 3.115 lei, apoi cel din Vaslui – 2.511 lei; rata șomajului din județ – 7,6% (față de 3% la nivel național, potrivit unui raport al Agenției Naționale pentru Ocuparea Forței de Muncă). Datele astea par să confirme imaginea Vasluiului de „pol al sărăciei”, un loc în care alcoolismul și infracționalitatea și-au găsit teren bun. Cazuri precum cel al exorcizării de la mănăstirea Tanacu sau al celor șapte violatori din Văleni apărați de comunitatea locală au ținut prima pagină a ziarelor de la București. Din mitul înapoierii Vasluiului s-au născut și meme-urile din seria „După o lună în Vaslui”, ce pun alături vedete și „sosiile” lor jerpelite.

Mai toți cei din oraș cu care am discutat au întâmplări care vorbesc despre ce înseamnă să fii vasluian în ochii altora. Cla’sick era cu Arti la București pentru o filmare cu mai mulți rapperi și aveau haine cu „Vaslui”, iar un tip care a ajuns mai târziu s-a uitat ciudat la ei și a dat mâna cu toată lumea, mai puțin cu ei. Tot Cla’sick a observat că de multe ori nu contează că ai un nume: dacă ești din Vaslui ești „Vasluianul” și-atât. Combastos a făcut cursuri de pian și, când mergea la concursuri, era cazat prin cămine. I s-a întâmplat să audă o conversație în care un părinte își avertiza copilul: „Poate stați cu vasluienii…”.

Ca și alte locuri, Vasluiul a trecut printr-un proces rapid de industrializare în comunism. Tot atunci a fost construit și centrul civic, o zonă pietonală care azi se umple de lume, mai ales după-amiaza.

Statisticile și știrile legate de județ nu fac dreptate orașului cu același nume. Înainte și după Open Camp, Vasluiul e un oraș românesc din 2019, cu toate ale lui: străzi curate, dar cam goale, școli în care adolescenții coc gânduri de evadare, pensionari cu sacoșe din pânză, din acelea ce rezistă decenii, magazine ponosite în centru și un complex comercial răsărit la periferie, bugetari care ies de la slujbă la 16:30, cafenele noi, blocuri pline de graffitti, un parc care e mândria locului, copii ce se întrec cu biciclete și trotinete printre fântâni arteziene, baroni locali și săraci universali.

Am ajuns la Vaslui pentru că vreau să înțeleg felurile în care România se schimbă și felurile în care rămâne pe loc, și nu cred că Bucureștiul deține tot adevărul despre asta. Dincolo de renumele său, Vasluiul e un oraș cu probleme universale, iar pariul meu e că o asemenea lume poate fi înțeleasă mai ales prin povești ce par strict ale locului. Așa am ajuns la Open Camp, înconjurat de tricouri cu „Vaslui”, lângă scena pe care niște hip-hopperi cu vârste între 20 și 34 de ani își arată în versuri dragostea față de oraș. Vreau să știu cine sunt băieții ăștia, cum își înțeleg ei identitatea, ce se schimbă de la o generație la alta într-un asemenea loc, ce-i ține aici și ce-i alungă.

Pentru răspunsuri, intru într-un bloc din zona Traian, la vreo cinci minute de centru, urc la etajul al patrulea, mă descalț, o salut pe doamna cu părul roșcat ce lucrează în bucătărie, fac dreapta pe holul întunecat și pătrund în studioul Cojones Records, în fosta cameră a lui Yehova. Într-un colț din dreapta ușii e „cutia” neagră pentru înregistrări. Printr-un gemuleț se văd pereții interiori îmbrăcați cu burete, iar în mijloc – un microfon. Lângă spațiul pentru înregistrări, sub gemuleț, e un birou cu un calculator și două boxe mari. Yehova se așază la calculator, pe-un fotoliu negru. E înalt și slab, însă umerii lați, tunsoarea tip periuță și sprâncenele mari și negre îi dau un look dur. Pe peretele din spatele lui e lipită o bucată mare de burete, de sub care se ivește o lumină roșie, care se schimbă după o vreme în lumină albă. Lângă peretele opus sunt fixate trei scaune de mașină. Mă așez lângă geam, de unde se vede o bucată din oraș: curtea unei școli în care niște copii bat mingea, niște copaci, o casă portocalie de care-i lipit un magazin cu rechizite și produse alimentare, un fast-food botezat „Gina”.

Andrei Toader (Yehova), liderul trupei Cojones Records, găsește în hip-hop feluri de-a reprezenta Vasluiul și altfel decât la știri.

Yehova a crescut aici, înconjurat de puștimea născută în anii ’80, ultimul val de „decreței” ai Vasluiului. „Și majoritatea, nu știu cum, erau băieți”, își amintește el. De la prima până la ultima scară erau 25–27 de băieți din generații diferite care se strângeau la colț. Se coagulase o gașcă „de cartier” – deși erau mai degrabă zone sau străzi –, iar ei erau băieții din Traian și stăpâneau între piața cu același nume și Crucea Gării. Când aflau că prin teritoriul lor trece vreo gașcă rivală de la Gară, se strângeau și pregăteau defensiva. Din nimica toată ieșeau bătăi memorabile.

„Eram cu toții sălbatici, eram copii egali și mulți”, spune Yehova. Porecla i-a rămas de la Martorii lui Iehova, care în copilăria lui veneau pe la uși să împartă cărți. Iar el chiar era interesat de religii, așa că ieșea pe la bloc și-și întreba vecinii: „Credeți în Iehova?”, apoi le citea din cărțile alea. Când îl vedeau, ajunseseră să-și dea coate: „Iar a ieșit Iehova!”. (Îl scrie cu „Y”, așa cum ar fi făcut-o evreii în vechime.) Pe-atunci citea mult „despre tot ce înseamnă religie”. Versuri despre Dumnezeu sunt multe prin piesele sale din anii 2000, dar au dispărut acum opt-nouă ani. Și-a dat seama că religia e băgată cu japca în mințile copiilor. Azi nu mai crede în Dumnezeu, ci mai degrabă într-o forță a Universului care mișcă lucrurile într-o direcție sau în alta. Ar fi vrut să poată alege de la început.

Scrie versuri de mic. Prin clasa a VI-a, Yehova făcea rime despre natură, iar revista școlii le publica. De muzică s-a apropiat însă mai greu. Chiar dacă tatăl său fusese muzicant și știa să cânte la vreo șapte instrumente, pe băieți n-a vrut să-i învețe niciodată. Familia lui Yehova e „tipică”, zice el: un tată bețiv și o mamă care avea grijă de el și de frații lui. Ea lucra ca infirmieră la dispensar, după aia s-a pensionat pe caz de boală. El făcea bani, dar nu-i aducea acasă. Părinții au făcut cumva și-au rămas împreună, dar se pare că tatăl lor mai avea o altă familie pe altundeva și mai ducea bani pe-acolo. Au crescut săraci.

În statistici, municipiul Vaslui are peste 120.000 de locuitori. Câteva zeci de mii sunt însă români plecați la muncă în străinătate și cetățeni de peste Prut care s-au mutat aici doar cu buletinul.

„Sunt lucruri care, și când vorbești despre ele, ți se par banale, că le-ai mai auzit și-n altă parte, nu le-ai auzit doar la mine.” De aceea, nici nu-l afectează așa de mult să povestească. În liceu a început să simtă sărăcia mai din plin și să scrie pe subiectul ăsta. Muncea cu ziua, la săpat șanțuri, la ridicat garduri, la tras năvoade din baltă, ca să aibă bani de mâncare și haine.

În 2001, unul dintre frații săi mai mari, care era pe-atunci unul dintre primii MC din Vaslui, i-a zis că dacă tot scrie versuri, să le și cânte. „M-a luat, m-a băgat la microfon, am înregistrat prima dată și am plâns. Ziceam: «Ce-i asta? Asta-i vocea mea?»”. Suna peltic, dar cu timpul a început să-și educe vocea, s-o facă să sune mai răgușit. La vremea aia erau vreo 12 trupe de rap în Vaslui, organizate tot pe „cartiere”, ca-n copilărie. „Toată lumea «își reprezenta cartierul», într-un fel sau altul, și îl susținea. Și când apăreai pe scenă, spuneai: «Pentru țiganii mei de pe Traian», ceva de genul. Erai și tu un fel de lăutar, că erai copil, voiai să te audă lumea.” A fondat o primă trupă de hip-hop, Ortacii, iar vreme de doi ani a cântat cu ei pe la baluri ale bobocilor. Cojones a apărut în 2004, după ce un prieten i l-a prezentat pe Omu gâZă, „un băiat care face instrumentale”. „Și a venit cu un CD player și când am dat play la instrumentalul ăla pur și simplu mi-a dat mindfuck. «Uau, coaie, tu la Vaslui faci așa ceva? Trebuie să colaborăm.».”

Studioul l-a făcut la începutul lui 2006, din banii câștigați în vreo trei săptămâni de muncă în sudul Italiei, la cules de măsline. Pe-atunci Yehova mai locuia acolo doar cu părinții, pentru că ambii frați mai mari erau tot în Italia la muncă. Maică-sa a început să plângă, i-a zis că strică pereții, dar l-a lăsat să continue când el și-a făcut bagajul și i-a zis că se mută.

Ea s-a învățat repede cu trupa din dormitorul lui Yehova. Îi punea la masă, le dădea de băut. A hrănit tot cartierul și nu numai pe cei de seama lui: mai găzduise două generații, prieteni de-ai fraților mai mari. E femeia tipică de la țară care a învățat cum se ține o gospodărie, să aibă grijă să fie curat, iar copiii să aibă de mâncare, spune Yehova. Locul ei nu e Vasluiul, ci satul în care a copilărit și într-acolo trage mereu. Yehova îmi pune o piesă mai veche de-ale lui din vremea aia care a făcut-o pe mama lui să plângă și a ajutat-o să accepte muzica lui:

„Am încercat să înțeleg care-i rostul meu în viață
Înțelegeam când o vedeam pe mama cu lacrimi pe față
Mă gândeam că sunt prea mic și n-o să fac față
Când tata venea beat, mă făceam că nu-s de față
Dar pe fața mea tristețea era ceva vizibil
Să scoată cineva un zâmbet era imposibil
Mă gândeam că timpul trece, trebuia să fac ceva
Orice, numai s-o văd zâmbind pe mama.”

Studioul Cojones avea dotări minime. Yehova a amenajat un „borcan” pentru înregistrări în colțul camerei sale, pe care l-a antifonat cu niște cartoane de ouă. A mai luat un microfon, niște căști, una-alta. A lăsat în cameră o canapea pe care să doarmă și un dulap. Când a mai strâns bani, și-a luat niște monitoare de studio, apoi o placă de sunet mai bună. „Nu-i un mare studio, dar am învățat să fac din mouse poate ce-au făcut alții cu multă aparatură.” Când a venit pe la ei bunica de la țară, iar nepotul i-a arătat studioul, a întrebat: „Dar ce ți-ai făcut, mamă, WC în cameră?”.

Cojones Records a devenit o umbrelă pentru hip-hopul vasluian. Au fost trei, apoi patru, șapte, unșpe. La un moment dat, făcuseră o brigadă și la Huși. „Am mai învățat chestii, am avut concerte, am făcut multe piese. Unii vin, alții pleacă, pentru că unii trebuie să plece, alții pentru că nu pot rămâne, și tot așa”, explică Yehova. În toată vânzoleala asta, Cojones Records a avut continuitate.

Yehova a reamenajat studioul acum vreo doi ani.

În Vaslui, hip-hopul lor a lipit generații, la fel cum făcea și fotbalul într-o vreme. Ambii frați mai mari ai lui Yehova au fost în peluză, așa că a ajuns și el acolo. Deși a avut o viață scurtă, FC Vaslui a creat un fenomen în oraș. Echipa a promovat în Liga 1 în 2005, la doar trei ani după înființare, cam în același timp în care Cojones Records începea să se ridice. Cu susținerea financiară a lui Adrian Porumboiu, fost arbitru internațional devenit un om de afaceri prosper, FC Vaslui s-a bătut la titlu și a jucat în competiții europene. Atunci când se apropia ora meciului, orașul prindea viață. Bătăile dintre găști s-au potolit, pentru că-i aducea împreună peluza. În perioada de glorie a FC Vaslui era cam cinci grupuri de suporteri în Peluza Nord, fiecare cu câte 20 de persoane, spune Alin Manea, unul dintre membrii asociației suporterilor. Grupurile astea erau nucleul dur al galeriei, oameni care mergeau inclusiv în deplasări alături de echipă.

Însă banii s-au terminat la sfârșitul sezonului 2013–2014, iar echipa s-a desființat. Pentru ca fotbalul vasluian să nu moară, oamenii din tribune strânși în Asociația Sportivă a Suporterilor (ASS) au înființat o nouă echipă, ASS FC Vaslui, ca să existe cât de cât continuitate. Echipa avea maximum trei sponsori pe an, între care o pizzerie care le dădea jucătorilor câte o masă gratis după meciurile jucate acasă. În rest, banii veneau din buzunarele suporterilor ca Yehova: fiecare cotiza câte 20, 50 sau 70 de lei pentru a plăti o parte din onorariul arbitrilor și pentru a închiria terenul de joc.

Au ținut-o așa până anul trecut, când echipa a fost cedată către Primărie, în speranța unei promovări, și redenumită „CSM” (Club Sportiv Municipal). Condițiile puse de suporteri au fost păstrarea culorilor galben-verde și a unei variante de stemă apropiată de cea veche a FC Vaslui, fără a o plagia, precum și introducerea inițialelor „FC” în nume. Primăria a păstrat însă doar culorile și nu s-a ținut de celelalte promisiuni. La sfârșitul sezonului 2018–2019, echipa a pierdut finala Ligii a IV-a cu rivalii de la Hușana Huși. În condițiile date, spune Yehova, Peluza Nord refuză să mai vină la meciuri și speră să câștige cumva vechea stemă și palmaresul FC Vaslui pentru a o lua iarăși pe cont propriu.

Între două piese, Yehova îmi arată o mini-consolă cu un joc de fotbal manager. A cumpărat-o acum vreo doi ani, pentru că poate juca pe ea cu ultima echipă a lui FC Vaslui, cea din 2014.

Pe-atunci, când echipa exista încă și peluza vuia, zilele căpătau ritm și în studioul ăsta. Băieții se strângeau, luau o sticlă de vodcă, una de coniac și câteva peturi de bere, gâZă dădea play la un instrumental pe care-l făcuse cu câteva zile înainte sau chiar pe loc, iar ei intrau în stare. Fiecare scria ce-i trece prin cap, iar la un moment dat unul zicea: „Coaie, parcă am o strofă pe ăsta”. Băgau „rec”, suna bine, „ăsta e vibe-ul, direct”. Venea și Yehova cu o strofă mai veche, i se părea că se potrivește, o adapta și înregistra și el. Le puneau laolaltă și într-o oră ieșea o piesă cu trei-patru MC.

Stăteau cu zilele aici. „Erau toți acasă și ne întâlneam aproape zilnic”, spune Yehova. „Poate nu neapărat la studio, dar ne întâlneam oriunde și dădeam play la instrumentale. Căutam tema, căutam refren, fiecare venea cu câte o chestie. Încercam să găsim soluții să facem o piesă cât mai bună.”

După aia unul a plecat la facultate, al doilea s-a angajat, al treilea și-a făcut familie și tot așa, a fost greu să-i țină pe toți aproape. Cel puțin șapte-opt oameni au plecat în străinătate de-a lungul timpului și s-au lăsat de muzică după aia, spune Yehova. Trupa a devenit fluidă, se mai întâlnesc uneori, și dacă nu mai sunt prieteni, cel puțin se respectă. La urma urmei, n-a fost nici el permanent la Vaslui să facă muzică: a fost plecat prin Anglia, Franța, Belgia, Spania sau Italia, luni la rând. Chiar dacă e să se întoarcă cu chef de muzică, faptul că nu-s ceilalți alături îi potolesc tragerea de inimă să facă ceva cu adevărat. „N-am cu cine.” Cel mai nasol e că s-a dezobișnuit însă demult să lucreze singur. A tras mereu pentru un crew, pentru cât mai mulți oameni.

Mă întâlnesc cu Cla’sick – Claudiu Manea după buletin – în centrul civic al Vasluiului, un pătrat cu pavaj decupat între Hotelul Racova, Palatul Administrativ, Casa de Cultură și bulevard, din mijlocul căruia veghează statuia lui Ștefan cel Mare. Cla’sick e serios și-un pic nedormit. Barba deasă și mare nu-i ascunde vârsta: a împlinit 20 de ani în aprilie și trece în anul II la Psihologie, la Iași. Weekendul trecut s-a mutat împreună cu prietena lui într-o garsonieră, la Iași, dar a venit în Vaslui pentru că avea o programare la medic. Dacă tot a trecut pe-acolo, maică-sa i-a zis să ia și niște amoniac pentru sesiunea de curățenie în noua garsonieră.

Mergem spre bucata lui de oraș, 13 Decembrie, o zonă de blocuri ce se întinde între fosta moară și spitalul județean. Se oprește să salute un amic, îl întreabă dacă s-a mutat deja în Iași. Omul zice că nu, așa că Cla’sick îl previne: „Vezi că-i nasol cu chiriile când începe anul”. Mai încolo zărește, pe celălalt trotuar, un tip îmbrăcat într-un tricou de fotbal american. „Ce tricou șmecher are băiatul ăla! Foarte rar vezi tricouri dintr-astea în oraș.” El poartă unul de culoare bleu, cu numărul „56” trecut mare pe față și pe spate. „Am doar unul pe care l-am găsit în magazin, în Brașov. Aici n-am nicio șansă. Haine rap sunt doar la SH-uri, și acolo chiar găsești foarte multe chestii.”

La 20 de ani, Claudiu Manea (Cla’sick) e pe val: a scos câteva piese care au prins foarte bine în oraș, iar la Open Camp a urcat pe scenă alături de Macanache.

Pe YouTube și-a adăugat la nume „13D”, ca să-și arate atașamentul față de locurile prin care-a copilărit. Își amintește bătăile între „cartiere”, însă era prea mic ca să fi trăit pe pielea lui așa ceva. Acum situația s-a schimbat complet: dacă un copil ia bătaie, intervin părinții, poliția, tot felul de complicații. „Mă uitam în parc la mine, la copiii ăștia. E foarte diferit cum eram noi și cum sunt ei. Și mă gândesc cum erau ăștialalți, care-s mai mari. Cred că era mai mare sălbăticia.”

Trecem pe lângă parcul cu bănci – „noi așa îi spuneam, pentru că avea bănci” –, pe lângă magazine care tot falimentează și se transformă, pe lângă baruri de cartier care supraviețuiesc.

Intrăm pe o alee ce se deschide între patru blocuri, iar în mijloc se află un părculeț și o parcare. Unul dintre blocurile astea e cel al copilăriei lui Cla’sick. De pe treptele astea de ciment mâncat pe alocuri, din fața unei uși metalice scorojite, ținută deschisă cu o piatră, lumea lui Cla’sick s-a mărit în cercuri concentrice. A fost gașca de la bloc, apoi cea de la școala 10, unde-a învățat în primii ani, și care-i chiar în spate. Stătea mereu cu cei mai mari, nu știe dacă-i din cauză că a fost mai matur sau altceva.

Pe măsură ce creștea, a început să exploreze. În gimnaziu a luat în stăpânire cartierul, atunci a început să iasă și cu fete și să piardă nopți pe câte-o bancă sau în fața calculatorului, pe Yahoo!Messenger. Când o auzea pe maică-sa că se pregătește să intre în cameră noaptea să-l verifice, închidea doar monitorul și se arunca în pat, după aia deschidea iar conversațiile. Ieșea uneori din casă pe șestache. Cu tatăl său, care a jucat multă vreme fotbal în liga a doua și „e mai băiețaș, așa”, ieșea uneori să joace tenis de masă la barul „Scândurica”. În liceu a făcut pași spre centru și s-a topit în mulțimea de seară din Parcul Secu. A descoperit zona Gării după ce și-a făcut o iubită care stătea acolo. Când a început să facă muzică, a mers și pe Traian, că acolo stă Yehova. „Dar tot acasă e cel mai bine.”

Ai lui sunt din Vaslui: mama s-a născut în oraș, iar tatăl într-o suburbie, Moara Greci. Au lucrat într-o fabrică de confecții, Textila, care fusese înființată în anii ’70. Fabrica s-a închis însă în 2017, după ce fusese privatizată în 2000. Mama lui plecase de-acolo mai demult și se angajase ca asistentă medicală la secția TBC a spitalului județean. Însă pe tatăl lui falimentul l-a prins în fabrică, a rămas șomer și de-atunci și-a căutat mai multă vreme de muncă, tot în domeniul confecțiilor. Joburi sunt în Vaslui, dar la vârsta lui – 57 de ani – e mai greu, zice Cla’sick. Le-a fost greu mereu cu banii, au datorii la bănci și acum el încearcă să se descurce fără să le ceară ajutorul. A mai lucrat până acum la un bar din oraș, a făcut alte joburi mărunte.

Despre greutățile astea cântă Cla’sick în piesa Mamă:

„Au trecut două săptămâni abia și mai sunt încă două
Dar promit când iau salariul o să-ți iau o bluză nouă
C-asta-i ruptă, de prea multe ori cusută și ți-e scurtă
Mă duc la vecina să văd dacă-mi împrumută
Poate uită că tot ea mi-a dat și luna trecută
Dacă nu, îmi sun colega, ea de obicei mă ajută
Ascultă, dar te rog să nu-i spui tatei
Poftim bani, ia-ți telefon, am făcut noi rate
M-am luptat, m-am reangajat să câștig mai bine
Pentru tine să ai pâine, să nu simți că ești sărac, să ai un mâine.”

Stăm pe trepte în fața scării și niște pui tigrați de pisică ni se încolăcesc pe la picioare. Vin trei copii, își abandonează trotineta și bicicleta pe alee, se ghemuiesc alături și-și fac de lucru cu pisoii. E o după-amiază leneșă de vacanță, între patru blocuri din oraș.

Mergem în spatele blocului, care dă spre gardul spitalului județean, că-i mai liniște acolo. În holul întunecat e-un perete pe care scrie „MUIE” și un „G” dedesubt, probabil de la „GARDA”, iar peretele opus e văruit destul de proaspăt. „Aici, nu știu care a scris – unul dintre copii – «CLA’SICK». Și au șters, dar au lăsat «MUIE» pe celălalt perete.” Ciudate sunt căile blocului.

Cla’sick n-a crescut cu muzică rap, ci asculta ce prindea, la grămadă. Prin clasa a IX-a încerca să descifreze fiecare artist în parte, să analizeze versuri. A dat de Eminem și s-a îndrăgostit de rap. După aia a dat de rapul românesc, care la început i se părea mai slab, de la beaturi până la versuri, însă i-a devenit clar că limba engleză îți dă voie să te joci mai mult. I-au plăcut Paraziții, apoi Kazi Ploae, Specii, Cedry2k, „am mărunțit tot”. O parte dintre ei au trecut și pe la Vaslui la sfârșitul anilor 2000, prin clubul Mentor. Locul mai există, dar muzica de-acolo e mult mai comercială azi.

Când a ajuns la liceu a început să scrie versuri, dar nu s-a gândit că ar avea și voce. A început să-și facă una, după ce-a ascultat super-multă muzică și a observat ce suna bine pe beat. „Am zis să trag o piesă. Dacă-mi place cum sună rămân cu rapul, dacă nu, mă las. Așa mă gândeam eu atunci, fiind copil. Dar în sufletul meu știam că tot o să continui.”

I-a dat mesaj lui Arti, care e mai mare decât el cu doi ani și mai trăsese câteva piese. L-a întrebat unde a înregistrat și dacă poate să se ducă și el. Arti i-a dat Facebook-ul lui Yehova, să-l întrebe direct. „M-am dus, i-am spus fix cum vreau eu. Adică Yehova fiind un băiat mai rău așa și mult mai mare decât mine eu am avut un pic de tupeu să-i spun că «aici vreau așa, aici vreau așa». Și lui i-a plăcut într-un fel chestia asta și când am început să cânt, m-a lăudat și mi-a zis să mă țin.”

I-a trimis piesa și a postat-o pe Facebook în mai 2017, a prins super-bine prin oraș, are peste 5.000 de vizualizări. Se chema Samsara:

„Mă scutur de orice lucru, mă bucur de la un mugur
Scuip grupul, nimeni nu știe mai bine
Nu-s dator să-mi explic faptele față de nimeni!
Cla’sick, începutu-a ceva veșnic
Cla’sick, old school chiar și-n Matrix.”

A mai tras o piesă și încă una și s-a împrietenit, într-un fel, cu Yehova. După aia, Cla’sick a avut o perioadă de vreo șapte luni în care n-a mai înregistrat nimic; și-a pierdut și contul de YouTube. La începutul anului trecut, Yehova trebuia să plece în Spania, iar Cla’sick voia să tragă tot ce scrisese între timp înainte de asta. Într-o săptămână a înregistrat vreo șase-șapte piese, care deja erau la un alt nivel față de cele de la început. Le-a scos pe rând, prin februarie-martie, și în Vaslui deja se ridicase un nou nume în hip-hop. Spune că succesul lui s-a răsfrânt și asupra Cojones, care intrase nițel în uitare la vremea aia. Plecaseră mulți, nu mai scotea nimeni nimic. Dar acum exista Cla’sick, care scotea muzici pe bandă rulantă, iar lumea a început să vorbească iar despre trupă. Apoi s-a împrietenit cu Arti, au mers împreună la studio și au scos 101, o piesă cu peste 21.000 de vizualizări, ceea ce-i destul de bine pentru Vaslui.

Cu Macanache s-a cunoscut anul ăsta, după ce artistul bucureștean a dat share pe Facebook la Slut, o piesă cu mult sex scoasă de Cla’sick. Au vorbit un pic atunci, iar la două zile după aceea Macanache i-a spus că are o piesă cu mulți MC, majoritatea din București. Se numea Legea Junglei, și l-a întrebat dacă s-ar băga cu o strofă. L-a chemat la București să înregistreze, dar n-avea destui bani să se ducă acolo, așa că și-a tras bucata la studioul lui Yehova și i-a trimis-o.

„Aici la bloc iei o palmă, iei un cot
Legea se-ncalcă peste tot – și se pune alta-n loc – Sick
Hai noroc – multe sticle niciun dop
Multe paie pun pe foc și iau tot dacă tot pot
Vreau să spun că
Viața asta nu-i prea lungă
Tre să fac ca să-mi ajungă.”

Până la urmă a ajuns la București pentru a filma clipul piesei și a stat la un tovarăș de-ai lor, la cămin. Tot Macanache l-a chemat pentru o cântare în hala de la Expirat și a apreciat mult la Cla’sick faptul că a bătut drumul până la București pentru o strofă. Sunt 325 de kilometri între Vaslui și București, iar Macanache i-a făcut și el în sens invers pentru Open Camp. După seara de festival, la emisiunea de hip-hop Mic Check Radio, Macanache i-a lăudat pe băieții de la Cojones, despre care a zis că „au rupt scena în paișpe”.

În seara cântării de la Open Camp, pe când sărea pe scenă alături de ceilalți, Yehova a avut momente în care îi venea să urle în microfon de durere. Fiecare călcătură cu piciorul drept era un chin. S-a trântit într-un hamac imediat după ce-au coborât de pe scenă, pentru că nu mai putea să meargă și nu voia să aibă cârja la subraț. A mai ieșit doar după miezul nopții, când a venit concertul lui Macanache și momentul lui Cla’sick, pentru că trebuia să fie acolo să-și susțină colegul. Înainte de seara aia stătuse în perfuzii la greu ca să-și potolească durerile și făcuse două săptămâni de fizioterapie ca să se poată mișca. A avut patru zile în care a stat doar în pat și a mers în patru labe până la baie. S-a ambiționat și a zis că trebuie să fie la Open Camp și că n-are cum să cânte într-o cârjă, mai ales că puțină lume îl văzuse folosind-o.

Cară după el de ceva vreme secretul ăsta. În prima dimineață de Crăciun din 2011, Yehova s-a trezit că nu mai vede ca lumea cu ochiul drept. „În somn am avut o întoarcere mai bruscă și mi s-a declanșat direct de la coloană la nervul optic, la ochiul drept”, își amintește el. A tot fost pe la oftalmologi până când cineva i-a recomandat să consulte un neurolog. La Spitalul Universitar din București a aflat în 2012 că are scleroză multiplă. E o boală neurodegenerativă, în care corpul se atacă singur și care se manifestă diferit de la un caz la altul; are simptome ce apar și dispar brusc, fără avertismente, și apare cel mai adesea la adulții tineri. Yehova a început un tratament cu un medicament foarte puternic, care-i dădea depresii, frisoane, niște stări foarte ciudate. După doi sau trei ani a trecut la niște injecții pe care le-a făcut zilnic, timp de vreo doi ani și jumătate. A trecut la o doză dublă, pentru că i se părea un chin ca la 30 de ani, când călătorea sau avea tot felul de evenimente, să care tot timpul după el o fiolă care trebuia ținută la rece și scoasă dimineața, cu zece minute înainte să-și facă injecția. Pentru tratament trebuie să meargă o dată la trei luni la Iași, cu acte de semnat, cu analize și examene neurologice.

Yehova a amenajat studioul la începutul lui 2006 și după aceea a tot cumpărat echipamente. L-a refăcut cu totul acum ceva vreme: a înlocuit inclusiv cartoanele de ouă de pe pereți cu burete.

Are zile în care-și face injecția și nu apucă să se odihnească după ea și rămâne cu stările ciudate de dimineață. Are zile în care vrea să facă muzică și-i cheamă pe toți să înregistreze, dar nu poate sta pe scaunul din studio. „Îți dai seama că în momentele alea nu-ți mai vine să faci nimic, când știi că poți rămâne așa. Te deprimă total, te demoralizează, te omoară psihic. Te gândești: «Coaie, dar eu ieri eram bine, am făcut aia, am făcut aia. Azi nu mai pot să mă mișc?».”

Chestia asta îl trage în jos. N-a mai scos un album de ceva vreme și îi e rușine de asta. „Sună urât, dar într-un fel sau altul cam așa e. Pentru că am avut tot ce e necesar – și versuri, și studioul, și instrumentale, și tot – și n-am mai făcut asta demult.”

Din cauza bolii n-a mai făcut prea multă muzică, pentru că mai tot ce scria erau „tristețuri”: „Adică plec de la o chestie super-distractivă și în versuri integrez la un moment dat o chestie care mă deprimă. Fără să-mi dau seama intervine chestia asta. Sau vreau să scriu despre un subiect și mă duce inspirația direct în tot ceea ce nu vreau să spun de fapt. Mă duce în lumea pe care nu vreau s-o exprim, nu vreau s-o arăt”. Nu vrea să scrie despre boală pentru că tot ce-a citit la alții până acum despre asta erau chestii plângăcioase, cu care nu se identifică. Nu-și dă seama cum ar suna ceva pe subiectul ăsta.

Îmi pune apoi un instrumental de-ale lui gâZă, o curgere domoală de sunete ce umplu studioul. Yehova își amintește că acum doi ani, atunci când și-a pus căștile și l-a ascultat prima dată, erau șase-șapte oameni în camera asta și le-a zis: „Coaie, afară acum, că trebuie să mă apuc de scris!”. Bucata asta i-a schimbat percepția asupra muzicii. Versurile le-a scris, dar piesa nu-i gata nici acum. Are șapte variante pentru vocile fetelor de pe refren care, atunci când Yehova zice: „Spune-mi c-o să fie bine mâine”, ele răspund: „O să fie bine mâine”. Câteva voci sunau chiar OK, n-a fost asta problema. Aiurea a fost că n-au avut timp să creeze o stare care să ducă la un produs bun. Fetele n-au mai reușit să treacă pe la studio, pentru că sunt plecate din oraș. E fix aceeași chestie ca și cu băieții care sunt la facultate sau care muncesc prin alte părți: când nu e timp, nu e nici hip-hop din ăla bun.

„Ziceam acolo: «mâine promit c-o să devin omul mai bun», că o să încep să cred în Dumnezeu. Dar speram să iasă piesa ca să pot să cred. N-a mai ieșit, nu cred.”

Chiar dacă n-a mai înregistrat nimic în ultima vreme, faptul că are muzica îi e de ajutor. Când are o stare proastă pune o piesă care să-l scoată de-acolo sau scrie versuri pe un instrumental. Faptul că scrie – fără să înregistreze după aceea – îi dă un sentiment de eliberare. Îi place să creadă că trupa Cojones a schimbat chestii în Vaslui, inclusiv pentru generațiile mai noi, care ascultă alte muzici și le digeră în alte feluri decât cei de vârsta lui: „La un moment dat, cineva din ăia mai mari din alte generații care au crescut cu Cojones poate dau play, poate îți trimit, poate dau share. De-a lungul timpului, unii s-au educat cu muzica asta”. Diferențe între generații e clar că sunt, dar pentru el e firesc să fie așa. Cât a cântat Cla’sick cu Macanache, Yehova, Arti și ceilalți au aprins torțe acolo, în față. Mai frumos de-atât cum să-l susțină?

Cla’sick e la facultate la Iași, dar anul trecut s-a întors cam în fiecare weekend la Vaslui.

Pentru Cla’sick, seara aceea de la Open Camp a fost un vârf al carierei de până acum și a avut super-emoții. După ce-a cântat cu Cojones, Cla’sick s-a dus la Macanache în backstage și l-a întrebat dacă rămâne să cânte împreună, ca să știe dacă să stea pe lângă scenă. A făcut beatul, a repetat oleacă și apoi, dacă îl întreba cineva îi spunea: „Da, frate, se întâmplă asta!” și le zicea și că-i piesa 17, le zicea și ora cu aproximație. Au cântat împreună bucăți din Legea Junglei. Cla’sick a dat-o așa:

„Vreau să spun că
Viața asta nu-i prea lungă
Tre să fac ca să-mi ajungă.”

Sub luminile mov și albastre ale scenei, Macanache l-a îmbrățișat și a cerut „gălăgie pentru frate-miu”, iar publicul a aplaudat și-a chiuit. Macanache i-a zis că are talent cu carul și că-i o comoară pentru Vaslui.

Încă dinainte să facă hip-hop, pe Cla’sick muzica l-a ajutat să iasă din stări aiurea. Din copilărie își face gânduri negre din orice, se gândește mereu la cea mai rea variantă pentru tot ce i se întâmplă. Are și o imaginație bogată, care-l duce în scenarii și asta îl terorizează, îl degradează psihic. Spune că în liceu a mers mult la psiholog și la psihiatru, medicii au aflat că creierul lui nu produce destulă serotonină și a fost diagnosticat cu depresie. Numele de scenă și l-a luat de la stilul mai old school de-a cânta care-i plăcea atunci, dar cu apostroful din mijloc a devenit o combinație între prenumele său, Claudiu, și sick, de la stările lui din vremea aia.

 „Când m-am apucat eu să scriu, și de asta mi-a plăcut mie atât de mult să fac asta: că mă luam să scriu ceva și absolut numai la asta mă gândeam. Mă făcea fericit că-mi iese ceva și-mi lua gândul total de la gândurile astea.” Chiar și când doar asculta, faptul că găsea înțelesuri ascunse în versuri îl făcea să se simtă foarte bine. Din ce-a scris până acum, versurile lui preferate sunt cele din SBPM, o piesă scoasă pe YouTube în iunie 2008:

„Ăsta-i momentu-n care alung stresul prin versuri
Am prea multe pe cap, nu mă refer la șepci sau fesuri
Nici la buzele tale când îmi vezi progresul.”

Relația cu muzica a devenit atât de strânsă încât nu i-a venit s-o lase deoparte nici cât să învețe pentru Bac. Când se așază la calculator, pune un beat și mai scrie ceva, măcar un vers-două, o strofă. N-are cum să nu facă muzică.

La începutul lui august, cu câteva zile înainte să ne vedem, Cla’sick mi-a scris un mesaj pe Facebook: „A apărut o problemă”. Am aflat atunci că a ieșit din Cojones Records și că se gândea de multă vreme să o facă. Vorbim acum despre asta în spatele blocului, cât ne uităm la oamenii cu sacoșe și cărucioare de copii ce trec pe trotuar, la platforma pentru mașini improvizată de-un vecin de la parter, la gardul spitalului pe care cineva a scris „T.N.”, inițialele grupului „Tineri și neliniștiți” din peluză, în care e și Cla’sick.

Se gândea să plece de prin iarnă, pentru că se simțea nedreptățit în cadrul grupului. „Prin oraș mă ridicam, dar în interior mă simțeam foarte subapreciat. Au fost cuvinte spuse și cuvinte care nu s-au spus când ar fi trebuit să fie spuse. Și cu timpul începeam să-mi pierd încrederea. Până la urmă am ajuns în săptămânile astea să nu mai fiu în stare să scriu o strofă.” În plus, i se pare că nu prea se întâmplă nimic, nu prea se mișcă nimeni. Simte că stă pe loc, iar el are „o foame maximă de muzică”.

Erau diferențe clare între generații, spune Cla’sick: pe de-o parte Yehova și Omu gâZă – adică veteranii, de cealaltă parte el cu Arti și Combastos – cei mici, cum ar veni. Pe Cla’sick îl afectează mult părerea celor mari, care îl încurajaseră atunci când a pornit cu hip-hopul, îi ziceau să-i dea înainte, că-i bine. „Și acum, când chiar am început să mă simt bine în pielea mea și să am încredere în mine și să fac totul, parcă am simțit că nu trebuie să mai fiu așa, că n-am de ce să fiu așa.”

Lumile sunt diferite: n-ar putea să fie cu Yehova cum e cu Arti, de exemplu, pentru că Arti e de-o seamă cu el, a făcut și el facultatea la Iași și au preocupări asemănătoare.

Acum Cla’sick vrea să se concentreze pe muzica lui. „Cât am fost eu în trupa asta, toți băieții erau pentru trupă, iar eu am spus dacă am fost întrebat că mai important e Cla’sick și apoi Cojones Records. Mereu a fost chestia asta.” La Open Camp, în timp ce colegii săi aveau tricouri și hanorace pe care scria „Cojones Records” și „Vaslui”, Cla’sick avea tricou cu „Cla’sick”.

Îi trebuie bani ca să cumpere bucățile instrumentale, dar o să se descurce. L-au contactat doi băieți din Vaslui care fac beaturi – unul de vârsta lui, altul cu doi ani mai mic – și se gândește să folosească vreo două de la ei: „Băieții chiar au potențial. Mă apreciază ca muzician și de asta dintre toți m-au căutat pe mine din oraș. Și îmi trimit tot felul, și încearcă, și-mi cer sfaturi”.

O să înregistreze la București, deja are două opțiuni. Are câteva piese terminate, niște idei de colaborări și scrie. Speră să ajungă într-un studio cât mai repede. Între timp, o să se angajeze, poate la supermarketul din fața blocului în care s-a mutat în Iași sau la McDonald’s-ul din spate. „Chiar am încredere în mine și chiar cred că dacă reușesc să fac asta, aș ajunge unde trebuie. Sau aproape de unde trebuie.”

Pe la 10 seara, când căldura se potolește, orașul își pune bateriile de rezervă pentru un pic de viață de noapte. Yehova trage pe el niște blugi și un hanorac negru, își ia cârja și plecăm de la studio spre centru. Trecem pe lângă șirul de blocuri de pe strada Peneș Curcanu, pe unde s-au filmat mai multe bucăți din clipurile Cojones. Pentru piesa lui, Scriu ce simt / Spun ce văd, de-acum doi ani, a filmat un semn cu „Spațiu supravegheat video”; pentru Carpe Diem, piesa lui Arti, l-a pus pe el să deschidă un frigider la magazinul din colț.

Yehova nu vrea să vorbească despre plecarea lui Cla’sick. Încearcă să creadă că, orice s-ar întâmpla, Cojones există în continuare. Într-o altă discuție, dinainte de Open Camp, îl întrebasem despre eventuale neînțelegeri în trupă și-mi spusese că venirile și plecările sunt firești. „Se întâmplă. Ideea e că până la urmă, într-un fel sau altul, ne respectăm, suntem acolo. Poate nu mai suntem prieteni cu toții între noi, dar am făcut chestii împreună și tot timpul când cineva vorbește despre altcineva există respectul ăla că a trecut pe la Cojones.”

Facem dreapta pe Independenței, o străduță cu case. La biserica din capăt slujba abia s-a încheiat, iar oamenii aprind lumânări și încep să se împrăștie. Cârja lui Yehova lovește ritmic și metalic asfaltul. O facem spre Primărie, apoi spre Secu, locul în care se strânge tineretul vasluian din ’90 încoace. Yehova studiază locul: „Nu e nimeni din galerie?”. În jurul nostru sunt doar puști care joacă rummy și cărți, iar dinspre centrul civic se aud trompete de la un concert „Hora din străbuni”.

Un oraș precum Vasluiul funcționează pentru că e compus din rețele sociale strânse, ce se mișcă pe orbite clare, mi-a spus antropologul Gruia Bădescu. Iar predictibilitatea asta înseamnă pentru locuitorii săi siguranță, uneori bunăstare. În ultimii ani însă, rețelele astea se sfărâmă întruna, mai ales din cauza migrației.

Pentru localnici, Vasluiul e orașul „dintre gară și spital”.

Fiecare se regrupează cum poate. În timp ce multă lume din jurul lui Yehova a plecat care încotro, amicul său Alexandru Tudor („Tutu”, cum îi zice el) s-a întors la sfârșitul anului trecut după șase ani de Londra. Tutu a făcut o școală serioasă de DJ, a pus muzică în cluburi mari, dar simțea că acolo n-are timp pentru nimic. Acum e împreună cu Yehova în Unlimitech, un grup ce organizează petreceri techno în Vaslui și în împrejurimi. Yehova a fondat Unlimitech acum mai mulți ani, împreună cu Sebastian Săcăleanu, omul responsabil pentru vizualurile Cojones.

În seara asta, Tutu vine și ne ia cu Volvo-ul său cu volan pe dreapta, să ne vedem cu suporterii vasluieni. Câinele său, Carl, se așază între scaune. În mașină, Yehova și Tutu discută despre petrecerea pe care o organizează la o cabană aflată într-o pădure, la vreo 15 kilometri de Vaslui. Au lipit deja stickere prin tot orașul. „O fi în aceeași perioadă cu Zilele Orașului?”, întreabă unul dintre noi în mașină, la care Tudor se preface îngrijorat: „Aoleu, pierdem o mie de oameni? Ne dau pe Maria Ciobanu?”.

De ceva vreme Yehova organizează petreceri techno în preajma orașului și le promovează pe unde apucă.

Mergem spre stadion și parcăm în dreptul unor boscheți, trecem pe lângă stadionul de antrenament și intrăm spre zona cu grătare din dreptul ștrandului, unde-s vreo 20 de oameni strânși pe întuneric. Fumează, beau vin din pahare de plastic, fac frigărui și mici la lumina telefoanelor, ascultă Bosquito la mișto și hip-hop pe bune. Bazinul a fost închis acum cinci ani, după ce un băiat s-a înecat acolo. Sus, dincolo de parc, se văd siluete identice de blocuri cu pătrate de lumină decupate în ele. În partea cealaltă se vede gardul înalt al stadionului și o intrare lângă care scrie „Peluza Nord Vaslui”.

Yehova speră să nu moară fenomenul fotbalului vasluian. „Așa cum sper să nu moară nici fenomenul ăsta cu muzica rap la Vaslui. Chiar dacă ar fi alții care să facă chestia asta, aș vrea s-o facă bine. Măcar cum am făcut-o noi cu Cojones”, spune. Pentru el, atât echipa, cât și trupa țin de identitatea locală, una diferită de cea prezentată adesea în spațiul public: „Am fost educați cu faptul că Vasluiul nu-i un oraș atât de nașpa. Poate nu are opțiunile pe care le are un oraș mai mare, dar noi, locuind aici, am învățat să ne reprezentăm orașul cu mândrie”.

Dincolo de identitate, atât pentru Yehova, cât și pentru Cla’sick, muzica e o cale de-a povesti despre lucruri pe care altfel nu le-ar spune niciodată. Cla’sick zice că prin muzică se poate plânge de niște chestii pe care le are în cap și despre care s-ar simți penibil să vorbească: „Dacă aș spune față în față cuiva chestia asta m-aș simți super-slab, super-penibil. Dar să le pun într-o piesă e OK. În muzică parcă n-am nicio rușine față de nimeni.”

În afara muzicii rămân berile și hainele și fotbalul și petrecerile și prea puțin loc pentru discuțiile grele. Cla’sick a anunțat că pleacă din trupă printr-un mesaj pe grupul de WhatsApp, pe care l-a părăsit pe loc. În zilele petrecute la Vaslui și după aceea, în conversații pe Facebook, mi-am dat seama că mi-e greu să-i întreb pe băieți „ce-ai simțit când…?”, pentru că greutățile personale sau neînțelegerile dintre ei sunt lucruri pe care le expediază sau despre care nu prea vorbesc până la capăt.

Cla’sick a luat iarăși trenul spre Iași, după ce-a mai dat o fugă la Vaslui. S-a văzut recent cu Yehova și spune că are o relație OK cu el. „Nu pot să zic că e ca înainte, dar e OK.” S-a văzut și cu Arti, care s-a întors din Franța, dar cică vrea să plece iar. Combastos și-a trăit visul de a cânta la Open Camp; credea că o să fie greu, dar n-a fost, iar acum trebuie să-și caute un vis nou. Vrea să facă muzică la București, toată lumea i-a zis că acolo trebuie să ajungă. gâZă are familie, muncește ca asistent medical și nu mai are timp de nimic. Cristi CRX e la Iași momentan și-și împarte timpul între muzică și mașini, cealaltă mare pasiune a lui. Yehova e stresat cu petrecerea techno de lângă Vaslui, sunt multe chestii de pus la punct.

„Contează mult cu cine o arzi pe-aici, altfel e monoton”, îmi zice Yehova după miezul nopții. Orașul deja ațipește. „Hora din străbuni” s-a terminat, iar la ora asta mai sunt deschise benzinăriile, câteva cazinouri, non-stopul de lângă spital și niște terase. Urcăm în mașina lui Tudor, Carl se pune între scaune și pornim într-o plimbare nocturnă în afara Vasluiului.

Se termină blocurile, se termină asfaltul și începe un drum pietruit. Farurile luminează câteva garduri în stânga; pe dreapta e lacul Delea, ce rămâne în beznă. Oprim aproape de-o altă mașină. Stăm pe întuneric într-un mic foișor, mâncăm ciocolată, fumăm și-l păzim pe Carl, să nu cumva să se ducă spre apă. Pe malul celălalt se văd trei stâlpi luminați și două mașini de pescari. Yehova își amintește de o deplasare cu FC Vaslui și de o graniță trecută cu peripeții, de faptul că atunci când echipa juca în Europa se adunau la meciuri vasluieni de peste tot. Stăm vreo jumătate de oră pe malul apei și ne întoarcem în oraș, pentru că s-a făcut frig. Parcă în alte veri nu era atât de frig noaptea.

Anca Vancu, reporter la DoR, a contribuit la documentarea acestui articol.


Acest articol apare și în:


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *