‹ Actualizator: Digital Control

Atacul animalelor sălbatice din inboxuri

Apocalipsa alimentată de gălăgia pe care o auzim zilnic în lumea digitală a devenit o formă de amenințare pe care corpul nostru nu o poate distinge de stresul real.

E 7 dimineața. Tocmai m-am trezit. Sunt cu ochii în tavan și, pentru o fracțiune de secundă, încerc să rezist tentației de a-mi întinde mâna și a lua telefonul de lângă pat. Oare de ce l-oi fi adus cu mine în cameră? Cedez. Proximitatea este mai puternică decât voința. Îl deblochez cu gândul să arunc un ochi peste aplicația de monitorizare a somnului.Doar că, odată aprins ecranul, mă pierd într-un carusel emoțional.

Deschid WhatsApp și în câteva secunde sunt la curent cu toate crizele emoționale ale prietenilor mei și ale lumii. Țip în gând la telefon că ce prostii a mai făcut Trump este ultimul lucru pe care vreau să-l aflu dimineața.

Din WhatsApp sar în Gmail. Doar un pic, ca nu cumva să se fi întâmplat ceva urgent azi noapte. Trec prin mailurile noi: probleme cu clienții, reply-uri la newsletterul meu și tot felul de taskuri cvasi-urgente. Acum câteva minute, mintea mea era liniștită, golită de orice gând, iar acum e ca o rufă prinsă în centrifuga mașinii de spălat.

Din Gmail sar în mesajele private primite pe Instagram. Oare de ce-mi fac asta, ce e în neregulă cu mine? Dar nu mă pot opri acum; urăsc să văd iconița de notificări roșie de la mesaje necitite.

După toate asta concluzionez că, de fapt, nu mi-a scăpat absolut nimic important. De ce luasem telefonul în mână, de fapt? Ah, ca să intru în aplicația de monitorizare a somnului…

În fiecare dimineață în care îmi încep ziua astfel simt cum îmi bubuie pulsul până la cer. De fapt, nu doar simt, ci pot vedea exact, fiindcă am o aplicație și pentru asta. Și pe urmă pot face o comparație cu bătăile inimii din zilele când nu sunt deturnată de toate aplicațiile. În zilele alea sunt calmă. În control. Cristina-Egoista își vede de propria agendă înainte să-și umple capul cu a altora. Iar alea sunt zilele bune, zilele când pot muta munții și îmi bifez cu succes mare parte din lucrurile pe care mi le-am propus.

Stres real sau alarme false?

Acum nu mai suntem fugăriți noaptea prin junglă de feline cu colți ascuțiți sau de triburi inamice. Am rezolvat unele dintre cele mai grave amenințări la existența noastră și trăim mai mult ca oricând. Avem acces non-stop la mâncare, avem căldură, avem conexiuni sociale, avem medicină și spitale, putem călători oricând și oriunde vrem. Și toate sunt la doar câteva clickuri distanță. Ne-am închis într-un cocon de confort care ne ține mai feriți de pericole decât în oricare alt moment al istoriei speciei noastre.

Cu toate astea, avem impresia că suntem în permanență amenințați și că mâine se va sfârși lumea, o apocalipsă alimentată de gălăgia pe care o auzim zilnic în lumea digitală în care ne începem și încheiem ziua. Este o formă de stres pe care corpul nostru nu o poate distinge de stresul real.

Când ne este în joc supraviețuirea, corpul nostru intră automat într-o stare de fight, flight sau, în cel mai rău caz, freeze. Adică lupți, fugi sau te blochezi – ceea ce se întâmplă des când stimulul cu care ne întâlnim e necunoscut. În acele momente, reducem la minim energia folosită în procesele inutile, cum ar fi reparat țesuturile, creștere sau digestie (degeaba irosim energie pe ele dacă există șansele ca peste câteva minute să fim morți) și redirecționăm energia spre priorități.

Inima bate mai puternic, începem să transpirăm, avem ochii deschiși la maxim ca să putem vedea tot ce se întâmplă în jur, sângele se duce spre mușchii mâinilor și picioarelor, părți ale corpului esențiale pentru a supraviețui, pentru a putea fugi sau a ne lupta cu inamicul. După ce suntem în afara pericolului, putem să revenim la procesele legate de odihnă, reparat țesuturi și digestie. Putem să respirăm din nou normal.

Procesele astea sunt dictate și controlate de cea mai veche parte a creierului, amigdala. Ea preia instant controlul asupra corpului atunci când detectează un potențial pericol, nu așteaptă după partea rațională a creierului ca să decidă dacă e o bufniță sau un urs. Riscăm să fim deja morți până aflăm, mai bine o luăm la goană și poate vedem ulterior ce era.

Am evoluat și astăzi nu ne mai întâmpină atâtea pericole, dar creierul nostru funcționează la fel de primitiv. Inițiază aceleași reacții și la stresul fizic, și la cel emoțional, fiindcă nu face diferența – stresul este tot stres.

Așa că, deși nu mai suntem fugăriți prin junglă de animale sălbatice, reacționăm la fel când citim un mail de la șefu’ care spune că vrea să vorbim. Sau când citim știri legate de toate catastrofele care se întâmplă în lume, care ne amintesc de nesiguranța financiară, climatică sau geopolitică în care le trăim și care devin urgențe false, pentru că pe majoritatea nu le putem influența.

Începem să transpirăm când vedem iconița cu câte emailuri necitite s-au adunat. Inima ne bate mai puternic. Stomacul începe să facă figuri. Nu mai dormim la fel de bine. Pe termen lung, toată această stare de stres cronic duce la probleme de sănătate fizică și mentală.

Sigur că un pic de stres ne ajută să creștem, să evoluăm. Ne face bine. Însă atunci când este prea mult, are potențialul de a ne răni. Iar dependența pe care o avem de stimulii digitali este și generatoare de stres. Practic, ne facem rău intenționat. Și nu trebuie să fie așa.

Ce poți face

Partea creierului care reglează felul în care organismul răspunde la stres nu funcționează rațional, ci emoțional. Degeaba venim cu argumente logice, să ne educăm corpul să reacționeze altfel.

Pot să-ți spun însă ce pare că a funcționat în cazul meu:

1. Descoperă vinovații principali. Am analizat sursele digitale care-mi produceau cea mai ridicată doză de anxietate, respectiv cele care-mi aduceau cea mai multă valoare. Exista o relație disproporționată între ele, fiindcă erau puține cele care produceau cea mai mare doză de stres, așa că cele mai bune rezultate le-am avut scăpând de ele. Închiderea contului personal de Facebook a fost printre acestea.

Fă și tu o listă cu factorii digitali care simți că-ți cauzează cea mai mare doză de stres. Este canalul ăla de Slack de la muncă? Este un grup de WhatsApp? Sunt linkurile cu știri politice trimise de prietena ta?

2. Disciplinează-ți consumul. De fiecare dată când ne verificăm „doar un pic” telefonul, riscăm să aflăm de noi taskuri sau obligații de care nu ne putem ocupa în acel moment. Ca oameni, suntem construiți să ne amintim mai bine taskurile rămase incomplete sau întrerupte decât cele finalizate (se numește Zeigarnik effect), ceea ce contribuie la stres și anxietate.

Odată ce am conștientizat asta, mi-am limitat expunerea la toate acele aplicații. Nu mi-am mai permis să le verific oricând, ci doar dacă făceam anumite acțiuni înainte – dacă scriam 500 de cuvinte pentru un articol, de exemplu.

Am tăiat notificările pe telefonul mobil (poți seta asta individual pentru fiecare aplicație în parte, dacă nu vrei să le tai pe toate complet). Am împărțit aplicațiile pe ecrane diferite, fiecare cu alt scop: un ecran pentru unelte (harta, aplicația de transport în comun sau home bank), un ecran pentru cele aspiraționale (aplicația de meditație, cea pentru citit), și un ecran pentru „păcănele” (cele care dau dependență și mă fac să pierd noțiunea timpului).

Mi-am impus intervale de timp când puteam să verific aplicațiile de care mă simțeam dependentă, dar știam că nu mă pot rupe complet de ele: o dată la două ore sau maxim 10 minute pe zi, de exemplu. Gata cu aplicațiile sau taburile lăsate deschise non-stop, „în caz că”.

Nu-mi mai verific email-ul atunci când nu am timp să mă concentrez 100% doar pe asta, ca să evit să trec de două ori printr-un mesaj. Îl citesc o dată și acționez atunci. Seara abandonez telefonul în altă cameră, îl pun pe silent și tai conexiunea la internet.

Am acceptat că mereu vor exista taskuri neîncheiate la finalul zilei și mi-am făcut o listă unde să trec toate acele lucruri rămase neterminate. Am un carnet (fizic) unde-mi trec ideile care îmi vin în cap seara sau lucrurile de care-mi amintesc și revin asupra lor atunci când este momentul potrivit – adică a doua zi. Astfel semnalizez creierului că sunt în control și nu îmi va scăpa nimic, fiindcă am un sistem care funcționează.

Înainte de momentele unde miza este mare, devin și mai defensivă cu informația permisă să ajungă la mine. Dacă urmează să vorbesc în public la un eveniment sau să țin un workshop, de exemplu, dezinstalez temporar din aplicații și astfel scad șansele să fiu deturnată emoțional. Dacă e ceva cu adevărat important, știu că voi fi sunată.

Suplimente la lectură

• Rupe-ți 15 minute și urmărește acest TED Talk cu Tristan Harris; este un fost angajat Google care a studiat etica persuasiunii și acum militează pentru o relație mai bună a oamenilor cu tehnologia. (Cristina)

• Află mai multe despre cum ne funcționează creierul, de ce e atât de ușor de deturnat, ce se întâmplă în situații de stres și cum ajungem – adesea – să ni le provocăm singuri din podcastul Mind Architect făcut de Paul Olteanu, prieten de-al DoR și trainer în comunicare. (Echipa DoR)


Acest text a apărut prima oară în newsletterul Actualizator, sezonul Digital Control. Abonează-te ca să citești în avans despre subiecte care ne preocupă, despre cum navigăm prin provocările vieții moderne și învățăm să luăm decizii mai bune.

Ți se pare important ce ai citit?

Dacă ce citești te ajută, cumpără un abonament digital. E cea mai directă formă de susținere pentru munca noastră. Om cu om, vom strânge o comunitate care nu doar va fi un garant al sustenabilității, ci și una care contribuie și ne sprijină în a răspunde nevoilor prin povești despre cum muncim, cum relaționăm cu mediul, cum putem schimba educația, cum putem construi o societate mai echitabilă, cum putem trăi mai echilibrat.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *