Bogdan-Alexandru Stănescu: „Un scriitor nu poate face altceva decât să scrie”

Scriitorul Bogdan-Alexandru Stănescu, despre frică, despre îmbătrânire și despre dragostea de fiu și dragostea de tată.

Dacă m-ar întreba cineva ce să citească vara asta, i-aș zice că Bogdan-Alexandru Stănescu a scris Abraxas, unul din cele mai frumoase romane românești ale ultimilor ani. În Abraxas avem de-a face cu o ascensiune pe scara unui bloc obișnuit – un bloc al memoriei, i-a spus autorul, plin cu povești pe cât de riguros compartimentate, pe atât de diferite unele de celelalte. 

E un tratat despre rău, scris din interior, cu suflet și imaginație; un mozaic al ultimilor ani din comunism și, în oglindă, al primilor ani de tranziție; o meditație asupra coerenței interne a tuturor incoerențelor devenirii și prăbușirii unui bărbat oarecare (și, în jurul lui, a familiei lui, a unui București subiectiv). 

În ce măsură acest bărbat este însuși autorul – și el tată a doi copii –, în ce măsură editorul cu aproape 20 de ani de experiență și traducătorul pasionat care este Bogdan-Alexandru Stănescu au avut de-a face cu distilarea acestei povești stranii, dar care vorbește deschis despre noi ca națiune, am aflat discutând cu el în câteva seri lungi de mai. 


Bogdan Coșa: Personajul tău principal vine din Berceni, tinerețea și-a petrecut-o într-un bloc în cartierul Tineretului, ajunge să aibă vârsta ta în roman, dar nu ești tu. Cine e acest Michi Lucescu și de ce ne fascinează? 

Bogdan-Alexandru Stănescu: Dacă sărim din capul locului la destăinuiri feroce, Michi Lucescu e în primul rând un fiu. Este fiul unei mame larger than life, o femeie-dragon care își negociază trecerea prin lume cu prețul propriului copil, pe care-l ține în față ca pe un scut. E fiul unui tată care-și arde combustibilul lașităților la focul istoriei recente – e unul dintre așa-zișii beneficiari ai Revoluției, un mic afacerist care însă cade pradă aceleiași istorii căreia nu-i face față, scufundându-se în nevroză, apoi în psihoză. E fiul unui tată vitreg care a fost copilul de aur al anilor ’80, bișnițar născut din alambicul orfelinatelor comuniste, jack-of-all-trades al litoralului românesc și personaj mitologic al restaurantelor din capitală. E nepotul unor comuniști conformiști și al unor comuniști greci fugiți din calea prigoanei. E copilul României, țară de glorii și de dor. Este, așa cum remarci, copilul unor cartiere bucureștene mai curând decât al unor oameni, e copilul ultimului deceniu comunist, al minciunii comuniste. E, în ultimul rând, copilul Revoluției.


BC: Ce înseamnă pentru tine abraxas

BAS: Am jurat încă din clipa în care am terminat romanul și am hotărât ca acesta să fie titlul că n-o să răspund la această întrebare. Dar garantez că nu e nimic ocult în spatele formulei și că orice interpretare identificată este valabilă: este amuletă, este formulă, este abracadabra, este zeu suprem, al tuturor posibilităților, este iluzie și perdea de fum. Mai mult decât orice, e un titlu și ne amintim vorba unui teoretician francez, care spunea că titlul e, în mod esențial, proxenetul operei.


BC: Un loc special în Abraxas îl ocupă frica, fir roșu, în cazul unui personaj, punct de inflexiune, în cazul altora. Ție de ce ți-e frică?

BAS: Mi-e frică de oameni în conjuncție cu istoria, mi-e frică de revoluții și de ouăle sparte despre care se spune că ar fi nevoie ca să faci omletă, de mulțimi, de demonstranții care îngenunchează și rostesc în cor Tatăl nostru, mi-e frică de alcool, de statistică, de divorț, de oamenii cu credințe ferme, sacrosancte, mi-e frică de pragmatism și de eficiență, de preoți, de boală, de lipsa poveștilor, de bătrânețe. Peste toate, ca o cupolă de diamant, mi-e frică de mine.  


BC: De tine?

BAS: Mi-e frică de o furie care nu s-a disipat cu totul din anii pe care i-a dominat fără rezerve. Am capacitatea de a mă indigna și de a exploda ca o bombă atomică, în special în prezența prostiei. Nu am atins încă un nivel de maturitate care să-mi permită să trec prin lume neatins de mizerie.


BC: Zici undeva că la 25 de ani te-ai aruncat în munca de editor cu totul, după care, la 37, secătuit, ai schimbat macazul și-ai făcut mai mult loc pentru scris. Când te uiți la anii care te așteaptă, ce intuiești că te-ar putea secătui?

BAS: Nu știu cum să răspund în legătură cu acest animal mitic pe nume viitor, pe care nu-l percep altfel decât simbiotic legat de ființa mea de peste ani. Or, atâta timp cât obsesia mea legată de literatură își va păstra natura… obsesivă, nu văd ce m-ar putea secătui. Fac parte din tagma extrem de norocoasă și incredibil de bătută de soartă a celor care și-au făcut meserie din pasiunea copilăriei. 


BC: Au existat vreodată perioade în care să-ți fi pierdut interesul pentru literatură?

BAS: Da, am alternat mereu literatura cu interesul pentru diverse științe, astfel încât am fost ferit de sastiseala ce survine uneori din exces. În ultimii doi ani am citit mai mult psihologie și medicină decât literatură, de exemplu. Beletristica a fost pentru mine doar un interes profesional în timpul pandemiei. Acum, însă, balanța s-a înclinat invers și m-am întors la literatură cu și mai multă poftă decât înainte. Dar nu cred că sunt un etalon și probabil că m-aș încadra foarte bine în salonul imaginar numărul 47 dintr-un la fel de imaginar spital de psihiatrie, unde pacienții se scufundă în citit pentru a evita orice contact cu viața: literatura nu a avut niciodată în cazul meu de-a face cu „interesul”, ci mai curând cu un areal situat la limita dintre patologic și magie neagră. 


M-au fascinat încă din copilărie poveștile despre oameni care au renunțat la tot, care într-o zi au plecat, deși aveau, în concepția comună, o viață fericită, au întors spatele și au dispărut fără nici o explicație. Sunt convins că fac un gest care mă desparte radical de nihilismul în care am început să mă scald din ziua aceea de primăvară când m-am prăbușit în curtea seminarului teologic. Pentru a duce la capăt desprinderea de lume însă trebuie să fiu singur, pentru că nici o coborâre în infern nu are loc alături de cei dragi: deocamdată, zilele mele s-au transformat în reflecții asupra infernului ca exercițiu spiritual. 

– Abraxas


BC: Panțuru, unul din personajele romanului tău, ar fi dat 10 ani din viață pentru a înțelege frica pe care el și nevasta lui au simțit-o în ziua în care el s-a întors acasă după ce fusese internat la Obregia. Tu pentru ce ai da 10 ani din viață? 

BAS: Deocamdată sunt încă sub impresia uimirii și cutremurării pe care ți le oferă înțelegerea propriei îmbătrâniri așa că, cu tot regretul că nu pot fi mai interesant de atât: nu aș da pentru nimic 10 ani din viață. Încerc ca, pe lângă muncă, să și trăiesc puțin. Din ce în ce mai mult. Dar am trecut prin acea teroare pe care o trăiește Panțuru, iar ea e legată de trăirea unei stări de animal, a terorii în fața unui eveniment sacru, mysterium tremendum et fascinans, după cum a numit-o Rudolf Otto. Or, în brațele acelei terori sacre, ești gata oricând să-ți cedezi respectiva decadă, pentru că percepi cu totul altfel timpul, cât și funcția lui în propria ta ființare. Nu o să pot accepta niciodată că trăirea sacrului nu este altceva decât un deficit sau un exces de neurotransmițători, așa cum nu accept reducerea ființei umane la scheme comportamentale. Împart cu Michi Lucescu spaima în fața determinismului de orice fel, de aici frica de marxism și de Freud, și orientarea înspre ezoterism și hermeneutica jungiană a vieții cotidiene.


BC: Nu cred că e o opinie foarte populară astăzi… În ce fel ți-e frică de marxism?

BAS: Nu de marxismul propriu-zis (adică cel bazat pe cunoaștere, nu pe preluarea unor idei mestecate de alții), ci de extremisme mi-e mie frică. La fel cum mă înspăimântă capitalismul propagat în manifestări de turmă, într-un consumerism care lasă în urma lui plaje murdare, păduri îmbâcsite, străzi pietonale pe care ne târâim cu toții ținând în mână gogoșele îmbibate-n ciocolată topită. Mi-e frică mai curând de bani, de frenezia cheltuirii lor în spații construite pe tiparul Circus Maximus. La fel cum mă înspăimântă dorința de a nivela personalitatea umană sau de a nega proprietatea privată.


BC: Ce-ți place să faci, pe lângă muncă? Ce înseamnă să și trăiești puțin

BAS: Îmi place să citesc. Hai, c-am zis-o pe asta! Îmi place să văd filme, îmi place să trag de fiare și, după o pauză groaznic de îndelungată, să merg la teatru. Îmi place să stau cu copiii, să vorbesc cu ei în timpul mesei de seara, îmi plac cei câțiva prieteni pe care-i am de multă vreme, îmi place să mă scufund în domenii noi, simt că sunt viu doar atâta timp cât există o perspectivă. Uite, plăcerea perspectivei…


BC: E scrisul muncă?

BAS: Da, scrisul e muncă, e ocnă, vorba unui mare scriitor rus.


BC: Personajele tale beau mult, până când amorțesc, până când simt că se apropie somnul odihnitor, somnul care șterge orice urmă de viață. Știu din proprie experiență că e una din puținele învățături transmise din generație în generație în familiile lipsite de noroc. Tu, dacă nu mă-nșel, ai reușit să renunți la alcool la un moment dat. Cum ai făcut-o? 

BAS: Pe mine m-au salvat literatura și familia. Mi-am dat seama într-o dimineață că nu vreau să pierd nici una dintre ele. Asta a funcționat: frica, o frică animalică în fața unui viitor previzibil. Apoi am abordat problema științific: am citit atât de multă literatură de specialitate despre adicție încât ajunsesem să fiu propriul subiect experimental. În acea situație, nu mai puteam să fiu un simplu consumator, pentru că mă vedeam oglindit în limbajul sec al științei. Cel mai greu a fost să pot gestiona foamea, dorința care scoate maimuța din ceafă și o suie la centrul de comandă. Dar și foamea poate fi dresată cu timpul și cu destulă cerbicie.


BC: De aici și lecturile dinspre psihologie și medicină?  

BAS: Probabil că de aici s-a născut interesul pentru psihologie, deși el a fost tot timpul treaz, prin contaminare, din anii facultății, când am dat pentru prima oară cu nasul de Freud, Jung și Adler. Mă interesează omul în calitatea lui de creator și consumator de simbol, de „manufacturier divin”. E normal, oarecum, să te intereseze și instalația producătoare, nu doar produsul.


Nu-mi mai fac iluzii legate de o unică și originară izbucnire a răului, știu că e peste tot, difuz ca un jet de apă proiectat dintr-o stropitoare peste frunzele unei plante. Am avut ocazia să-l cunosc în mine și în alții, l-am văzut chiar în propriii mei copii și atunci am întors capul în altă parte. 

– Abraxas


BC: Unul din motivele pentru care aș reciti romanul tău, pe lângă frumusețea scriiturii, ar fi perpetua căutare – și apoi negociere – a energiei paterne de către personajul principal. La fel, dacă ar fi să caut asemănări între acest roman și romanul tău de debut, Copilăria lui Kaspar Hauser, tot aici m-aș uita, la felul în care e construită relația băiatului cu modelele de masculinitate din viața lui. Tu ce fel de relație ai avut cu tatăl tău? Ar fi corect să spunem că ți-ai construit în fiecare roman câte un tată bun, pe care poate că nu l-ai avut? 

BAS: Da, ar fi foarte corect, deși romanul de față este mai curând unul al mamei. Michi e într-un război perpetuu cu propria mamă și cu proiecțiile ei. Tații pe care-i caută sunt cei pe care ea i-i oferă. Cred că mica lui tragedie de aici rezultă, dintr-o acceptare târzie a faptului că istoria personală este la fel de implacabilă, de neiertătoare, precum cea mare. El își caută acea fântână de „bunătate paternă” în solul nisipos pe care-l conduce propria mamă. E un orb, un Oedip după ce și-a scos ochii fără a fi aflat ce vină tragică îi stă în cârcă. E o relație fascinantă aceasta, tată-fiu, atâta război și atâta duioșie între două ființe la fel de colțuroase, de năpădite de ierburile agresivității… Cât despre mine, eu mi-am construit tați nu doar în cărți, i-am căutat în multe figuri masculine de-a lungul vieții: profesori, șefi, patroni, prieteni. Cu tatăl meu nu am putut vorbi niciodată, nu i-am putut spune nimic cu adevărat sincer. Câtă iubire nespusă e însă în prăpastia asta!


BC: Dar cu mama ta? 

BAS: Relația cu mama e mult mai complexă, e foarte dificil să desparți apele acolo. Sunt emoții contradictorii cuprinse în cadrul aceluiași sentiment. Relația cu mama e viscerală înainte de a deveni rațională, adică analizabilă și rațională. Mama e și mirosul supei din os de vacă din anii ’80, dar e și neajutorarea copilului care se agață de ea cu ambele mâini. Mi-e teamă că nu ne ajunge interviul pentru asta, va trebui să trimit la carte și dincolo de ea.

Comandă Abraxas de Bogdan-Alexandru Stănescu la pachet cu noul număr DoR aici.

BC: Pe tine cum te văd copiii tăi, ce ți-a reușit și ce nu ți-a reușit ca părinte? 

BAS: Sunt uimit câteodată când mă iau peste picior, când mă imită și mă ironizează! Îmi dau seama ce diferență de nepovestit se află între stilul meu de „parenting” și cel al părinților mei! Cred că e prea devreme să spun ce mi-a reușit ca părinte, de multe ori am senzația că le-am predat și lor temerile și complexele mele, alteori îi văd ca pe niște extratereștri picați în casa mea peste noapte. Trăiesc alături de ei toate emoțiile prin care trec, sunt alteori poate prea aspru, cer mai mult decât trebuie, mânat, din păcate, de dorința de a-i vedea scăpați din țara asta. Mi-ar plăcea să fiu acel tată relaxat care se mulțumește să fie un model fără a interveni, dar nu-mi iese. Sunt, mai curând, tatăl isteric care repetă papagalicește: spală mărul, ia-ți vitaminele, aerisește camera, spală-te pe dinți!


 

BC: De ce-i vrei scăpați?

BAS: Am ajuns, cu greu, la concluzia că România nu-și va reveni în timpul vieții mele din paradigma creată în urmă prăduirii ei timp de 3 decenii și că tot ceea ce percepem drept „modernizare” este o spoială așezată pe jeg, perucă pomădată care ascunde prea mulți păduchi. Nu vreau să-și trăiască aici tinerețea, nu vreau să acumuleze furie așa cum am făcut-o eu. Sunt doi copii solari, fericiți și mi-aș dori să crească tot așa.
 

BC: Că tot vorbeam despre istorie – ce putem face noi, scriitorii, în legătură cu războiul din țara vecină? Am senzația că, în clipa asta, se-ntâmplă mai multă istorie decât putem duce. 

BAS: Un scriitor nu poate face altceva decât să scrie. O condiție sine qua non a scrisului adevărat (opus scrisului de dragul scrisului) este aceea de a spune adevărul și de a arăta urâtul. Nu suntem creatori de reclame, nu vindem nimic (nici măcar cărți!), atunci de ce nu am spune ce credem și ce vedem? Sunt total impermeabil la politică (ca să nu spun direct c-o urăsc), iar războiul este culmea mizeriei politice. Ce trăim acum este desprins dintr-un roman al urâtului, este omul prezent în cea mai sinistră formă a sa, decupat dintr-o pictură de Bosch sau Otto Dix. Poate ar fi bine să ne reamintim că aceste opere au fost și ele rezultatul excrementelor istoriei și că frumusețea lor este și rezultatul mutației valorilor estetice, că inițial au avut o valoare documentară, protestatară.


… spre finalul vieții noastre împreună, rămasă singură, Ralu, învelită-n straturi lucioase de grăsime, după 60 de ani, să nu se mai ridice din fața ecranului plat, care rula neîntrerupt setat pe canale de știri ce reluau, mai ales în zile fără evenimente, în buclă, aceleași și aceleași imagini și vorbe, ca-ntr-un carusel defect, care se-nvârte fără motor primordial, antrenând acolo mintea ei obosită, ca pe a unui hamster bătrân care nu se mai poate da jos de pe roată. 

– Abraxas


BC: Tu când crezi că începe bătrânețea?

BAS: Bătrânețea e o femeie la treizeci de ani care știe unde te doare și te poartă cu blândețe peste ape vindecătoare. Apoi e o corabie veche care te duce-ntr-o cursă rapidă peste oceane pustiite de furtună, e un odgon cătrănit care abia te mai ține legat de arborele trinchet… Nu știu cum arată cursa asta, am văzut-o la alții, la prieteni bătrâni care au plecat cu pas molcom în noaptea cea bună, încă n-o simt la mine. Ce simt e că încetinesc și devin mai stabil, mai bine înfipt în sol, nu mai am elasticitatea și inconsistența de acum câțiva ani. Dar deocamdată e mai bine așa. Cred că bătrânețea începe atunci când o lași tu să înceapă. Dar ce știu eu despre bătrânețe?

BC: „A sta la locul tău” a fost mottoul vieții lui, pe care a încercat să ni-l impună și nouă, povestește Michi despre bunicul lui. Dacă ar fi să privești în urmă, care ai zice că a fost mottoul tău? 

BAS: Nu sta pe loc. Mișcă-te, învață, nu închide ochii, nu dormi. 

BC: Se zice că oamenii regretă altfel de lucruri pe patul de moarte, nu… munca. 

BAS: Pentru mine munca e viață, pentru că e purtătoarea unui puternic filon hedonist. Aș regreta alte lucruri, poate anii tulburi ai adolescenței și ai primei tinereți, nedreptățile făcute unor oameni. Niciodată faptul că am muncit pentru a mă transforma și pentru a-mi îmbunătăți munca.

BC: Dă-mi voie să închei discuția noastră cu o curiozitate personală. Dacă ai putea să-ți faci un cadou pentru felul în care ai trăit, la ce anume te-ai opri? 

BAS: Mi-aș dărui o lună de liniște într-o casă izolată, într-o pădure. O lună în afara timpului, astfel încât trăirea ei să nu vină la pachet cu regretul că „nu fac nimic”. Uite, mi-aș dori o lună trăită într-un desen animat la care mă uitam cu copiii mei când erau mici – The land before time, un serial cu pui de dinozaur. Sau o lună în Winnie the Pooh, unde nu există moarte și nici tristețe durabilă.

Contribuie și tu la poveștile care vindecă.

Tot ce-am trăit în ultimii doi ani ne-a însemnat pe viață și va lăsa în continuare urme. La DoR vom continua să scriem despre suferințe individuale și colective, cum le înțelegem și le transformăm în surse de putere și încredere, cum reclădim ce nu mai e și cum găsim soluții la lipsurile și ineficiența sistemelor care ne trădează. Cumpără un abonament digital ca să ne susții misiunea.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.