Bucureșteanul: Fata și Cadillacul
Recuzita unei tinere regizoare de teatru.
Fata cu părul roz oprește mașina neagră în spălătoria pustie, ascunsă printre casele de pe strada Ghiocel. „Un exterior”, îi spune tipului care a apărut de nicăieri și care se uită când la ea, când la mașină. E îmbrăcată într-o rochie scurtă, bleu, cu un decolteu ce lasă să se vadă lănțișorul de care atârnă un arlechin, iar în picioare are o pereche de cizme negre, cu ținte și tocuri care o fac cu cel puțin 10 centimetri mai înaltă. În timp ce tipul se apucă de treabă, ea traversează străduța, spre cele câteva scaune puse acolo pentru clienți, și se așază.
De fiecare dată când parchează, sau conduce suficient de încet, Alexandra Popescu întoarce capete. Motivele sunt două, dar sunt greu de așezat în ordinea importanței. Unul e părul ei roz aprins, drept, tuns până la umeri, cu un breton care coboară într-un V larg până aproape de ochii verzi. Celălalt e mașina pe care o conduce, un Cadillac Cimarron de-un negru strălucitor, cu linii drepte și margini rotunjite, ce țipă a anii ’80. Observi mașina și fixezi fata. Sau invers.
Alexandra Popescu are 25 de ani, abia ce și-a început cariera de regizor de teatru, și, de când se știe, și-a dorit să șofeze. Nu pentru șofat în sine, cât pentru libertatea pe care o promite. Voia să poată pleca la doua noaptea spre mare, dacă atunci avea chef s-o facă. A doua zi după petrecerea de 18 ani, la care a băut corespunzător, la opt diminieață, s-a dus la prima sa oră la școala de șoferi. „Mi-am dorit enorm de mult, nu exista altă bucurie pentru mine”, spune ea. „Nu telefoane, nu laptopuri, n-am avut niciodată bucurii din astea, tot ce voiam eu se ducea-n mașină.” Conduce bine și, în cei șapte ani de când are carnet, n-a făcut niciun accident.
Are Cadillacul de aproape patru ani, după un BMW „rechin” vechi, fără servodirecție, pe care l-a botezat Floarea și pe care spune că și-a făcut mâna, birjărindu-l prin oraș vreo doi ani. A iubit mașina aia și n-ar fi renunțat la ea dacă nu s-ar fi stricat atât de des. Când a venit vremea s-o schimbe, tatăl ei, care e arhitect, a întrebat-o dacă preferă o mașină nouă, obișnuită, sau una mai veche, cu personalitate.
De Cadillac, un Cimarron din ’86 cu motor de 2,8 litri în V6, s-a îndrăgostit de cum l-a văzut în poze. A venit cu vaporul, din Anglia, și e la mâna a treia. Primul proprietar a fost un tip din New York despre care știe că avea o firmă de taxiuri. El e cel care i-a schimbat cutia de viteze din una automată, în una manuală. În rest, are toate dotările originale: un interior din piele roșie care-a făcut-o să plângă cinci zile când s-a crăpat puțin, geamuri electrice, aer condiționat, pilot automat, încălzire în scaune. Ea i-a adăugat doar un casetofon. Voia unul simplu, dar s-a ales cu „cel mai manelist posibil”, cu butoane roșii, pentru că cel care i l-a montat s-a gândit să-l asorteze cu interiorul. Nu i-a zis nimic pentru că omul era foarte mândru de lucrare.
Deși nu are proporțiile exagerate ale unui Cadillac obișnuit (e cel mai mic model produs de compania americană), prin București e greu să treacă neobservată. „Am descoperit că nu pot să mint cu mașina asta”, spune ea. „Dacă ies în oraș și mă sună cineva și zic «a, sunt nu știu unde», mă prinde imediat.” În rest, are parte de tot felul de reacții. „De la nesimțiri de genul ce am performat eu pentru mașină, la bilețele în parbriz cu numere de telefon și «plimbă-mă și pe mine», la înjurăturile pe care ți le iei ca femeie la volan, fără niciun motiv.”
„E o mașină teatrală”, spune ea.
Alexandra Popescu și-a făcut debutul regizoral în toamna trecută, la Brăila, cu piesa Cheek to cheek, despre relația bolnavă dintre un actor de cabaret și o antreprenoare de pompe funebre, care a avut parte de cronici bune. Iar pe 8 martie, în București, la Carol 53, casa în care au loc tot felul de întâmplări culturale, a avut premiera experimentul Red Light Shakespeare.
În toamna trecută, după ce a montat la Brăila, a sunat-o Smaranda Caragea, o prietenă actriță care joacă la Teatrul de Comedie din București. Urma o perioadă de două luni în care ea și alte trei actrițe (Theodora Stanciu, Xing Elena Ling și Alexandra Sălceanu) nu jucau nimic așa că i-a zis „hai să facem ceva”. După ce a căutat texte pentru patru femei și n-a găsit mai nimic care să-i placă și care să se poată face cu bani puțini, s-a întors la Shakespeare și la patru dintre personajele acestuia: Julieta și Doica din Romeo și Julieta, Scorpia din Îmblânzirea Scorpiei și Adriana din Comedia Erorilor. Dar cum Shakespeare n-a scris pentru rolurile feminine monoloage la fel de mari ca pentru Hamlet, a luat replicile pe care fiecare dintre cele patru femei le are pe parcursul întregii piese și le-a asamblat astfel încât să spună povestea pe care o voia ea, ca regizor. A ieșit un tablou, ușor erotic și deseori amuzant, al unora dintre ipostazele prin care poate trece o femeie de-a lungul unei relații, de la dorință, la supunere, conflict și apoi egalitate. Din martie, spectacolul a fost jucat de două ori pe lună și a fost selectat să participe la Festivalul de Teatru „Fringe” din Sibiu, în vara asta.
În stagiunea următoare, Alexandra va monta o piesă la Târgoviște, în două personaje, ambele femei, și una la Satu Mare, în opt personaje, majoritatea femei. „În general, [în teatre], fetele sunt nejucate”, spune ea. Personajele feminine sunt secundare și multe dintre roluri sunt de bătrâne, iar actrițele tinere nu prea își găsesc roluri. „E vorba de texte, în primul rând, și de faptul că, indiferent cât de bune sunt actrițele, bărbații umplu altfel scena. Dacă ai pe scenă un bărbat și o femeie, iar ea nu e dezbrăcată, te vei uita la el. Nu știu să-ți zic de ce, e o reacție instinctivă, atât a bărbaților cât și a femeilor.”
Așa că, cel puțin la început, trebuie să facă cumva să atragă atenția. La asta s-a gândit și ea când a încărcat de senzualitate monoloagele din Red Light Shakespeare și a îmbrăcat mai sumar personajele. „Dacă noi făceam un Shakespeare în haine de epocă, nu venea nici naiba, indiferent cât de fenomenale erau fetele mele.” Așa, cei care vin, poate, pentru decoltee – după ce s-a jucat prima dată, 70% dintre spectatori, spune Alexandra, sunt bărbați – au parte, la final, de-un mesaj care pune femeia pe același loc cu bărbatul.
Dar pentru a avea un public care să aibă parte de acest final, trebuie să-l aducă la piesă, iar ca să-l aducă la piesă, trebuie să-i capteze atenția. Iar pentru asta, orice detaliu ajută – mai ales o regizoare cu părul de-un roz aprins și-un Cadillac negru. ●
Bucureșteanul este o serie de articole săptămânale despre oameni și întâmplări din Capitală.
2 comentarii la Bucureșteanul: Fata și Cadillacul
Comentariile sunt închise.
S-ar putea să-ți mai placă:
[DoR & Santal] 20 de ani de România
Peter Hurley iubea România și înainte să ajungă în Maramureș. Dar apoi și-a dorit să înțeleagă cât mai mulți ce a descoperit acolo.
Bucureșteanul: Vara lui Luca
Vara lui 2015 se anunță a fi cea mai plină din viața lui Luca Istodor.
Vis împlinit jucând un vis împlinit
Renate Dinu plănuiește să își miște corpul mai mult decât până acum: cursuri, workshopuri și, bineînțeles, Institutul.
Ati scris frumos despre fata cu părul de-un roz aprins și-un Cadillac negru 🙂