Bucureșteanul: Violoncelista de pe Mătăsari

Corina umple cu acorduri de violoncel una dintre cele mai primitoare case din București.

Corina Ciuplea îi dă pentru a nu știu câta oară peste mână lui Octavian, un prieten care vrea să învețe să cânte la violoncel. E a treia întâlnire și Octavian, un stângaci care le are cu chitara, ține chinuit arcușul în mâna dreaptă, încercând să respecte indicațiile Corinei: să nu mai încordeze atât de tare degetele, să lase încheietura moale, să ridice mult cotul când atinge la-ul cu vârful arcușului, să pună mai multă presiune cu arătătorul, să înfigă picioarele-n podea.

Nu e deloc ușor.

„Mamă, uite ce-i aicea”, spune Corina după vreo 20 de minute, apucându-i încheietura împietrită. „Doamne, nu mai facem azi, că faci crampă.”

E trecut de prânz și-n curtea casei în care locuiește Corina, pe strada Mătăsari, bate-un soare perfect pentru micul târg organizat aici weekendul ăsta.

Corina are 22 de ani, e studentă la Conservator și s-a mutat pe Mătăsari anul trecut, dintr-un bloc cu vecini care chemau poliția când o auzeau repetând. O prietenă citise un articol despre o casă locuită de artiști la parterul căreia se organizează tot felul de evenimente. Corina, neîncrezătoare că există așa ceva, a căutat articolul și l-a sunat pe Iulian Văcărean, creatorul Home Mătăsari. După ce Iulian a intervievat mai mulți doritori, i-a dat Corinei camera de la demisol. E perfectă pentru ea: n-are pe cine să supere cu vibrațiile produse de mulții bași ai violoncelului proptit în podea.

Mutarea în casă a adus multe lucruri bune. Anul ăsta, Iulian a ajutat-o să găsească sponsorizări pentru un zbor în Africa de Sud. Corina e de trei ani în World Orchestra, o orchestră mondială de tineret cu membri din vreo 60 de țări, care are anual un turneu major. Acum doi ani, Corina a fost în Spania, unde și-a dat seama ce înseamnă un concert profesionist și cum vrea să fie viața ei, când a cântat înconjurată de o sală plină la Auditoriul Național din Madrid. În februarie a fost în Africa de Sud – o lună în care a reîntâlnit prieteni, a bătut vreo 3.000 de kilometri cu autocarul, a cântat în biserici și săli de festivități, și le-a vorbit copiilor africani despre cum poate urmarea unei pasiuni să-ți schimbe viața.

Pasiunea ei a-ncolțit de când era mică. A crescut în Constanța, auzindu-l pe fratele ei, mai mare cu opt ani, care a studiat tot violoncelul. Dedesubt locuia o familie de actori care-și dăduseră copiii tot la muzică. În clasa I, părinții, ingineri amândoi, au dat-o pe Corina la vioară. „După vreo doi ani”, spune ea „i-am zis lu’ mama că eu nu vreau să cânt în picioare toată viața, că obosesc.” Așa a ajuns la violoncel și cu el vrea să continue.

„Vezi toată lumea, cunoști oameni atât de faini și faci muzică. Mi se pare incomparabil, nu poți să pui preț pe chestia asta.”

Efectul pe care-l poate produce muzica ei l-a văzut nu numai în săli de spectacol, cât mai ales cântând pe stradă. Prin anul I de facultate a cântat prima oară în Brașov și de atunci face asta anual cu câțiva prieteni. Li s-a întâmplat să fie făcuți cerșetori, dar sunt lucruri mărunte comparat cu bucuria de a vedea o stradă blocată de muzica lor: 100 de oameni care se opresc din drum numai ca să-i asculte. Și, uneori, ca să-i învețe ceva.

„Odată cântam”, spune Corina „și tot se apropiau de noi doi băieței care se vedea clar că nu erau genul de copii cuminți. Se tot împungeau și m-am uitat la colegii noștri: băi, dacă iau bani din cutie, lasă-i să ia. S-au tot apropiat, s-au tot apropiat și când au ajuns ne-au pus în cutie toți banii pe care-i cerșiseră. Mi-au dat lacrimile. Au stat o oră pe bancă și ne-au ascultat.”

Relația cu publicul, spune Corina, ține mult și de cât de receptiv ești la cine te ascultă. Pe stradă cântă piese clasice care-i atrag pe oameni. N-o să cânte Adagio de Albinoni oricât ar fi de frumos, pentru că e foarte lentă și cere o anumită stare, ci mai degrabă Mozart, muzică de film sau reclame, tangouri. Un cover după Coldplay dacă sunt mai mulți tineri, un vals de Sibelius dacă se strâng oameni mai mari.

Studiul violoncelului începe prin clasa a IV-a, spune Corina, tocmai pentru că e ditamai instrumentul. Al ei are vreo 14 kile. Ea are 55. „Îmi cam rupe spatele, dar am făcut mușchi, m-am cam obișnuit.” De curând a început să colaboreze cu orchestra din München și, de cele două ori în care a fost până acolo cu violoncelul, a mers câte 28 de ore cu autocarul (cu avionul ar trebui să-i plătească și violoncelului bilet).

Visul ei să facă un masterat de orchestră în Germania, la Köln. În decembrie plănuiește să se mute la Viena, ca să se pregătească pentru admitere cu un profesor de acolo. Deocamdată se întreține pregătind de tipărire partituri pentru diferite edituri din România și străinătate, lucru pe care speră să-l continue și-n Austria.

Deși vrea mult să plece, va fi tristă să lase casa de pe Mătăsari. „Parcă trăiam în alt București până acum”, spune Corina. Dacă înainte să se mute nu prea ieșea în oraș, acum vine orașul la ea acasă. Pe Mătăsari se întâmplă mereu ceva: zile de naștere, întâlniri de bloggeri, mici concerte, filmări de scurtmetraje și clipuri (Inna, Lucia, Antonia au trecut pe-acolo), repetiții ale studenților de la învecinatul UNATC.

„În fiecare zi se schimbă ceva în casă, se mută mobila, mai fac unii o cameră albastră, a doua zi o fac roșie, a treia zi o fac albă la loc. Niciodată nu e totul la fel.”

Sâmbăta asta, dintr-o adunare de trei prieteni, Fair Home Mătăsari s-a transformat într-un târg de trei zile. Curtea e colorată de coronițe de flori, haine-n vânt, vaze învelite-n ațe colorate. De la geam se răspândește muzica de leneveală la soare de pe iPodul Corinei. Încă o zi în care Bucureștiul intră pe poartă. ●

Bucureșteanul este o serie de articole săptămânale despre oameni și întâmplări din Capitală.