Câinele de zăpadă

Cum erau iernile la ski, în Poiana Brașov.

Prima oară când m-am urcat pe schiuri aveam mai puțin de patru ani. Un pic mai mari decât mine, frații mei fuseseră deja inițiați de tata în tainele schiului. În acel an însă era un dublu eveniment – începeam să schiem și eu și mama, care la 34 de ani se lăsase cu greu convinsă de tata. Primele mele zile la schi au rămas ancorate în istorie datorită unei poze făcute într-o zi însorită din acea iarnă, în primele zile ale anului 1980, la picioarele pârtiei Bradul. În poză apare tata, într-un pulover bleu, cu mama lângă el purtând o căciulă roșie și clăpari asortați și niște ochelari mari de soare, în stânga lor sunt mătușa și vărul meu, în fața lor fratele meu în poziție de coborâre și eu – cu un combinezon bleumarin, un pulover cu mâneci prea scurte și o bundiță din piele de oaie cu modele tradiționale. În dreapta e bunicul matern care când venea la noi și urca cu noi în Poiană, ne ducea la prânz la restaurantul Bradul. Mă uit la fotografie și-mi amintesc farfuriile de la restaurant cu o dungă albastră mai groasă și una galbenă mai subțire în care se servea invariabil o bucată mică de carne, lângă care trona o grămăjoară de orez, una de morcovi fierți și una de mazăre. Uram și morcovii și mazărea, dar schiul mă făcea să am o foame de lup.

În ‘80 mama s-a și apucat și s-a și lăsat de schi. În a doua sau a treia zi de stat pe pârtia Camelia, care era cea mai ușoară – tata a încercat să-i facă o poză mamei și a căzut și și-a rupt mâna. Deși ea n-a pățit nimic, mama a luat asta drept un semn rău și de atunci n-a mai pus schiurile în picioare. Eu însă am persistat. N-aș putea spune dacă îmi plăcea sau nu la început – cunoscându-mă, cred că logistica mi se părea prea complicată, dar mă supuneam spiritului de gașcă. În timp, am ajuns să iubesc schiul, care și azi mă transportă direct în copilărie.

Nu-mi amintesc să ne fi petrecut vacanțele de iarnă altundeva decât la Brașov, sau mai bine zis în Poiană. Chiar dacă mai trăgeam câte o fugă la bunici la București, iarna schiul era viața noastră. Ritualul zilelor noastre de iarnă era următorul. Ne trezeam cu noaptea în cap, țin minte că de cele mai multe ori era încă întuneric. Cât tata ieșea pe balcon să ia schiurile aliniate frumos, noi ne duceam pe rând zgribuliți la baie. Cât mama ne hrănea, tata punea schiurile în sufragerie și începea să le verifice canturile și legăturile, mai meșterea câte ceva la ele. Legăturile erau simplu securit. În partea din față a legăturii era ca un cioc în care îți fixai vârful clăparului, iar în fața acestui cioc aveai o pârghie cu ajutorul căreia fixai un fel de arc în partea din spate a acestor clăpari rudimentari. Clăparii adevărați au apărut mult mai târziu în viața noastră, atunci când, ca prin minune, de un Crăciun sub brad am găsit o pereche de schiuri Topaz și una de Rubin pentru băieți și parcă niște Combi-r-uri pentru mine. Schiurile noi aveau legături Mesta – dublu  securit – care nu aveau arc, dar care, când era mai frig de -10 grade C, înghețau și nu îți săreau din picioare la cădere.

După ce ne înfofoleam bine și foarte nepotrivit pentru o zi de schi – țin minte că ani de zile am invidiat copiii care aveau costume mișto și nu încropite ca noi – ne puneam fiecare în cârcă rucsacuri pregătite de mama. Erau niște rucsacuri albastre, de diverse mărimi, care cred că fuseseră ale tatei și ale fraților lui. Al meu era cel mai mic. Clăparii încăpeau cu greu în el. Apoi ne luam schiurile în spinare și porneam spre stație. De unde stăteam, făceam 10 minute pe jos până la stația de troleibuz, pe o stradă străjuită până la jumătate de blocuri comuniste. Pentru că tata mergea foarte repede și schiurile erau grele, mă miorlăiam să mi le ducă el. Din când în când, îmi ieșea faza.

Apoi așteptam troleibuzul 2 barat, care venea greu și era mereu înghesuit. Ajunși la Livada Poștei, ne așezam la coada interminabilă ca să așteptăm mașina de Poiană în care, când reușeam să ne urcăm, stăteam călare unii peste alții. Erau și zile când tatei i se părea că n-are rost să ne înghesuim în autobuzul de Poiană și atunci urcam pe jos pe Drumul Vechi. Odată ajunși în Poiană, începea distracția. În primii ani, suiam pârtia la picior, ca să batem zăpada și să ne călim, apoi teleschiul era al nostru. Fiind mici și simpatici, oamenii de la teleschi ne lăsau să trecem mai mult pe gratis.

În iarna lui ‘82, am urcat și eu pentru prima oară în Postăvarul, după ce-mi făcusem ucenicia pe toate pârtiile mici. Din iarna aia datează cea mai memorabilă zi de schi. După multe ture, pe la ora patru am luat-o pe Drumul Vechi spre oraș cu schiurile în picioare. Spre deosebire de alte zile, când mergeam până la stația de troleibuz direct pe schiuri, în ziua aia ne-am oprit la un coleg de-al tatei care stătea într-o casă frumoasă aproape de Pietrele lui Solomon. Avea o cățea frumoasă – un câine lup pe nume Cora. Cum eram obișnuiți cu câini, ne-am împrietenit urgent cu Cora, însă când stăpânul ei ne-a zis că ne-ar putea trage cu sania, ne-am îndrăgostit toți de ea. Deja se făcuse întuneric, ne-am împachetat la loc, ne-am înghesuit toți într-o sanie la care Cora a fost înhămată și am pornit înapoi spre Drumul Vechi. Nu știu cât a rezistat Cora, dar nouă ni s-a părut o veșnicie. Eram doar noi, câinele care ne trăgea cu sania, copacii și zăpada. Nu știu nici ce au simțit frații mei, știu însă că eu în seara aia am avut sentimentul că am devenit fiica muntelui.


Acest articol a fost publicat în cadrul proiectului Școala9, creat de DoR și BRD – Groupe Société Générale.

Susține DoR

Te ajută ce ai citit? La DoR, credem că jurnalismul bun ne ajută să ne transformăm viețile. Oricât de imprevizibile par aceste vremuri, vom continua să scriem cu grijă și empatie, să căutăm soluții pentru a ne simți conectați și mai rezilienți. Împreună.

Susține-ne munca. Cumpără un abonament.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *