Copiii rămași acasă învață să devină adulți

Tinerii dintr-un orășel din Vaslui, ai căror părinți au emigrat, descoperă că au nevoie de comunicare – și unii de alții.

În timpul săptămânii, Raluca Roșu se trezește la șase dimineața și are o oră să se pregătească până urcă în microbuzul care o duce de acasă, din satul Poiana, la Liceul Tehnologic „Nicolae Iorga” din Negrești, Vaslui. Următoarele șapte ore le petrece la școală – e în clasa a XII-a – iar la 14:20 ia același microbuz înapoi spre casă. În unele zile ajunge acasă și nu are chef de mare lucru, dar în altele o așteaptă o listă lungă de sarcini: curățenie, mâncare, făcut focul în sobă, teme și grija față de sora ei. Ea învață după amiaza și nu are microbuz școlar care să o aducă seara înapoi în sat, așa că depinde de părinții colegilor ei de școală, care o lasă într-o stație la doi-trei kilometri de casă. Acolo, în fiecare seară, o așteaptă Raluca cu bicicleta. O urcă pe ghidon și pedalează prin întuneric, să scape de câini și să ajungă în siguranță acasă, unde vorbesc la telefon cu părinții lor plecați de un an și jumătate la muncă în Germania.

Raluca e unul dintre miile de copii din județul Vaslui ai căror părinți au plecat să muncească în străinătate. Partea de nord-est este cea mai afectată zonă a țării când vorbim de emigrare. Datele arată că sunt zeci de mii de familii cu cel puțin un membru plecat în afara granițelor. Plecarea poate fi un eveniment dificil pentru copii, uneori chiar traumatizant, dar depinde foarte mult de modul în care părinții îi anunță despre decizia lor. Aceștia pot suferi dezechilibre emoționale puternice, dificultăți de integrare socială și de comunicare, probleme de învățare și concentrare – ceea ce ridică riscul abandonului școlar, iar uneori se poate ajunge la sinucideri.

Pentru a veni în sprijinul acestor copii, organizația Salvați Copiii a demarat în 2010 proiectul Copii singuri acasă, prin care profesori și asistenți sociali încearcă să-i ajute pe elevi să se cunoască mai bine, să învețe sau să recupereze ceea ce nu au înțeles la școală și să-și facă prieteni noi. Raluca este unul dintre ce 210 copii și adolescenți care au fost implicați până acum în proiect la liceul din Negrești.


Părinții Ralucăi au început să plece sezonier din țară încă de când era mică. La trei ani au lăsat-o în grija bunicilor ei și au mers în Italia să strângă bani pentru construcția casei și pentru a aduce stabilitate financiară noii familii. Raluca era fata lui tata și o întreba zilnic pe bunica de ce acesta nu mai ajunge acasă. Bunica îi povestea că tatăl ei e la prășit, lucrează pământul și ajunge mai târziu. Raluca adormea, iar a doua zi o luau de la capăt cu aceeași placă. Spune că la vârsta aceea nu conștientiza golul emoțional în urma plecării lor fiindcă bunicii erau foarte iubitori, pentru ea doar lipseau niște persoane din casă. Când au revenit părinții acasă din Italia, după doi ani, Raluca s-a ascuns după poalele bunicii și a întrebat-o: „Cine-i femeia asta?”.

Tatăl ei a fost cel care a plecat mai mult în afara țării, însă în 2012 a venit rândul mamei. Raluca avea 11 ani, iar sora ei împlinise 4. La plecarea mamei și-a înghițit lacrimile fiindcă nu voia să-și emoționeze mama și a așteptat până a ajuns în camera ei să se descarce. „Nu puteam să mă duc la tata să-i spun: uite, am fost de acord să plece mama, dar am sentimentul ăsta că o să lipsească ceva din viața noastră. Am încercat să mă liniștesc singură. Îmi ziceam că o să fie bine, că nu pleacă de bine, că pleacă doar pentru noi și m-am obișnuit cu lucrul ăsta.” Nu exista seară în care să nu sune telefonul, ba din Italia, ba din România. Povesteau în fiecare zi despre ce a făcut fiecare în parte și despre cum arată viața nouă a mamei.

Își amintește că după plecarea ei au stabilit reguli în casă pentru a-și împărți responsabilitățile. Tatălui îi reveneau facturile, mâncarea și animalele, iar Ralucăi, curățenia și clătirea hainelor, fiindcă atunci nu aveau încă o mașină de spălat automată. Sunt o familie deschisă, în care deciziile majore se iau la comun, iar ai ei îi povesteau de mică despre intimitate, prieteni și anturaje. Principala regulă a fost să nu existe secrete între ei. „Nu mă simt bine dacă nu povestesc cu ei”, spune ea.

În iulie 2018, când Raluca avea 17 ani, ambii părinți au plecat în Germania. Voiau să strângă bani pentru a termina de construit și finisat casa, care încă are câțiva pereți din chirpici, dar și să pună câțiva bani deoparte pentru fiicele lor. Înainte de a pleca către noile lor job-uri în agricultură, s-au consultat cu ea. Mama a întrebat-o dacă e de acord cu decizia lor și dacă simte că presiunea de a avea grijă de sora ei mai mică, de casă – administrare financiară, curățenie, masă – și de a merge la școală e prea mult pentru ea.

Prioritatea ei sunt ele, a spus mama, nu casa, nu banii, ci bunăstarea lor. „Le-am spus, OK plecați, dar dacă plecați vreau să văd o evoluție. Adică plecați să construim casa, să o finalizăm, lăsăm toate prostiile și ne axăm pe asta, pentru că mi se pare inutil să fie plecați și nici la casă să nu evoluăm, păi pentru ce ați plecat?”. În plus, părinții Ralucăi îi oferă lunar o alocație pentru efortul depus, iar ea economisește banii pentru a-și cumpăra cărți. Surorile vorbesc în fiecare seară la telefon cu părinții lor.

Raluca are părul șaten, drept, și poartă ochelari cu ramă neagră. Vorbește cu încredere și stăpânire de sine.

A început să participe la activitățile din liceu ale proiectului Copii singuri acasă în clasa a X-a, când doar tatăl ei era plecat, dar depinde de transportul școlar ca să ajungă la liceu și nu reușește să participe atât de frecvent cât ar dori. Își amintește cu bucurie de excursia de la Sinaia de vara trecută și de activitățile de consiliere dezvoltate de psihopedagogul liceului, Mioara Vieru. Aceasta și Lenuța Vasiliu, profesoara de geografie care-i este și dirigintă, sunt preferatele ei. Cele două profesoare și Florin Onică, care predă științe sociale și e consilierul educativ, sunt săptămânal alături de copiii ai căror părinți muncesc în afara granițelor – iar pentru Raluca sunt trei adulți din afara familiei pe care simte că poate conta.

Spune că prin proiect a reușit să fie mai sociabilă și să simtă că poate să-și facă prieteni. Crede că e esențial în școala lor pentru că unii dintre elevi au nevoie să vorbească despre ceea ce se întâmplă în viețile lor, iar cei din proiect sunt acolo ca să-i asculte. Pentru ea contează să știe că dacă are nevoie de sprijin are un grup de tineri care se confruntă cu dificultăți similare, cu care poate vorbi și care o vor înțelege.

Ca dirigintă, Vasiliu a avut timp să o cunoască mai bine pe Raluca și să discute despre familia ei, iar acum vorbește cu mândrie și admirație despre eleva ei, pentru felul în care aceasta reușește să se adapteze responsabilităților după ce a devenit „mamă, prietenă, soră pentru sora ei mai mică. E într-un sat lângă satul meu și-mi spunea o vecină că o uimește cât e de serioasă și matură. Doamnă, dacă mă credeți, a scos pui la incubator!”, povestește cu drag diriginta. „Părinții sunt plecați și ea s-a gândit ca în curte să fie niște găini și i-a pus. Nu știu dacă mulți adolescenți ar face asta și am apreciat-o foarte tare. Nu știu dacă eu aș fi făcut asta când aveam 18 ani.”


Paul are 20 de ani, a terminat liceul de un an și recent a devenit profesor de matematică în două sate din jurul Negreștiului. Spune că proiectul Copii singuri acasă l-a ajutat să-și recapete încrederea în el, să comunice din nou și să-și facă prieteni. „Acest proiect poate ajuta enorm, mai ales când găsești persoane, cum este domnul Onică, sau doamna Vieru, sau Vasiliu. Persoane super de treabă.”

La fel ca Raluca, și el a crescut o perioadă fără părinții săi, fiindcă aceștia munceau în Italia, însă el avea abia șapte ani când a plecat mama lui din țară și opt când a urmat-o tatăl, iar asta l-a afectat diferit. A devenit timid și s-a retras în el. Serbările din primii ani de școală i se păreau dificile fiindcă în sală o vedea doar pe bunica lui în timp ce alți colegi își așteptau părinții.

Cu timpul s-a adaptat, dar tot îi era dificil să interacționeze cu cei din jur. Când a intrat la liceul din Negrești nu cunoștea copiii din jur, iar prin intermediul proiectului a ajuns să-și facă prieteni și să se deschidă treptat. „Mi-a redat speranța în mine, că pot să fac ceva, am devenit mai comunicativ cu ajutorul lui și mi-am făcut o grămadă de prietenii. Când vii de trei ori pe săptămână te împrietenești cu lumea, n-ai cum să stai deoparte când ceilalți toți vorbesc.” În cadrul proiectului a descoperit board games, activitate coordonată de profesorul Florin Onică, și a devenit pasionat de ele. Chiar dacă a terminat liceul de doi ani, încă revine în fiecare vineri pentru a se juca cu prietenii lui și fostul său profesor.


Adelina are 20 de ani și este studentă la comunicare în Iași. Mama ei a plecat din țară la câteva zile după banchetul ei de clasa a VIII-a, iar asta a fost un șoc emoțional puternic pentru ea. Rămăsese să se îngrijească de ea, de casă, de masă, de soră, de școală și curând a ajuns copleșită. Îl avea pe tatăl ei alături, dar nimic nu înlocuia poveștile pe care le împărtășea cu mama. A intrat în proiect în primul semestru al clasei a IX-a și chiar dacă a terminat liceul de aproape trei ani, încă mai ține legătura cu psihopedagogul Mioara Vieru.

Pe durata proiectului a descoperit treptat că nu o pasionează neapărat board games sau frisbee-ul profesorului Onică, însă a fost atrasă de activitățile de autocunoaștere ale profesoarei Vieru și a fost recunoscătoare pentru masa de la cantină, plătită prin proiect.

Erau zile în care nu mai apuca să mănânce fiind prinsă între treburile casnice și rolul de soră-mamă. Spune că proiectul a ajutat-o în primul rând cu încrederea în sine, să fie din nou o fată care simte că poate să se exprime liber, e ascultată, care se poate privi în oglindă fără să se judece. Una dintre activitățile ei preferate din proiect era momentul când se adunau cu toți în cerc și vorbeau despre ei înșiși. Așa a aflat că avea nevoie de atenție, să nu fie întreruptă și să poată să-și mai golească sufletul de greutăți.

Roxana are 16 ani, e elevă în clasa a XI-a în cadrul aceluiași liceu și tatăl ei muncește în străinătate de când ea avea trei luni. La fel ca Paul, Roxana s-a simțit mai apropiată de partea ludică a programului și îi place să-și petreacă timpul la antrenamentele de frisbee sau la după-amiezile cu jocuri. E în proiect de un an an și jumătate, iar de atunci a fost într-o tabără la Sinaia și într-un turneu de frisbee în Bulgaria, activități care au ajut-o să-și facă prieteni noi și să comunice mai ușor cu oamenii din preajmă. Lucruri la care nu visa înainte. Tata e eroul ei și îi poartă poza în penar. Când știe că e în drum spre casă îl așteaptă cu orele în poartă. La fel ca ea, colega ei de clasă Antonia a ajuns la activități prin doamna Vieru, care i-a fost profesoară de psihologie și i-a povestit despre ce fac ei la activități.

Antonia a crescut fără părinți, doar cu bunicii, iar asta a făcut-o să nu aibă încredere în oameni. Părinții ei sunt în divorț, de tată nu știe mare lucru, iar de cinci ani mama a emigrat. Îi place în proiect fiindcă simte că rezonează mai bine cu colegii din jur, simte că a întâlnit oameni care văd lumea din unghiuri similare cu ale ei, iar asta o ajută să fie mai relaxată și încrezătoare. „M-am implicat pentru că în timpul liber poți să faci și alte activități care pe mine cel puțin mă fac să gândesc altfel, mi-am făcut și alți prieteni, ies mai des din casă, că înainte stăteam numai pe telefon. Acum mă simt mult mai bine, chiar dacă pe telefon vorbesc cu mai mulți prieteni, la școală când ne întâlnim nu mai sunt genul de persoană care trece și nu salută pe nimeni.”

Profesorul Florin Onică, coordonatorul proiectului din cadrul liceului, organizează anul acesta activități cu 66 de elevi, cei mai mulți de până acum, pe care-i sprijină într-o formă sau alta. E de părere că e nevoie de o relație bună între părinți și școală astfel încât Copii singuri acasă să aibă un impact pe termen lung, iar profesorii și părinții să se sprijine reciproc. Spune însă că de multe ori poate fi greu să lucrezi cu părinții, să-i faci să se deschidă și să vorbească despre dificultățile cu care se confruntă familia și care implicit afectează copilul. Încearcă să-i facă să înțeleagă că sprijinul moral și emoțional e de multe ori mult mai important și necesar decât cel financiar.


Raluca urmează să susțină în această vară examenul de Bacalaureat. Mama ei va reveni acasă pentru a rămâne cu sora mai mică și a-i permite fetei celei mari să se concentreze pe învățat și admiterea la Facultatea de Psihologie din Iași.

„Mulți trag concluzia între financiar și iubire, adică ei cred că dacă părinții mei sunt plecați și îmi trimit bani, umplu golul ăla, dar nu e așa”, spune Raluca cu calmul unui adult. „Banii au motivul lor, iubirea are motivul ei, sunt două chestii total opuse, nu poți umple golul unui copil, adolescent, cu bani. Te duci la un necunoscut îi dai o sumă de bani și îi spui ascultă-mă?”

Raluca simte că a avut mereu un cuvânt de spus în ce privește plecarea părinților ei, ceea ce a ajutat-o să treacă mai ușor peste aceste perioade. Nu vrea să fie compătimită și îi sfătuiește pe toți copiii în situația ei, dacă simt că nu mai pot, să vorbească cu părinții, rudele sau alte persoane apropiate și să ceară sprijin.

„Dacă familia ta nu e alături de tine, dacă iau decizii strict între ei și nu te consultă și pe tine, și nu e la fel de deschisă, e o familie mai reținută, ar trebui să-ți cauți alinarea în grupuri de prieteni. Să ceri sfaturi. Pentru că se poate ajunge la depresie, la anxietate, în alte părți – și ar trebui să vorbești cu părinții, măcar să încerci, să le zici părerea ta.”

Uitați, voi v-ați gândit puțin la mine? Dar dacă eu nu mă simt pregătită ca voi să plecați? Dacă eu mai vreau să mai stați cu mine, să am sentimentul de copilărie? Odată cu plecarea voastră eu mă maturizez orice ar fi, că pleacă unul sau doi. Și poate că nu sunt pregătită pentru asta, pentru mine poate e un șoc mult prea mare și nu pot să fac față. Gândiți-vă și la mine, dar și la noi ca familie.


Acest articol a fost publicat în cadrul proiectului Școala9, creat de DoR și BRD – Groupe Société Générale.

Te ajută ce ai citit? La DoR, credem că jurnalismul bun ne ajută să ne transformăm viețile. Oricât de imprevizibile par aceste vremuri, vom continua să scriem cu grijă și empatie, să căutăm soluții pentru a ne simți conectați și mai rezilienți. Împreună. Susține-ne munca.  

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *