Sprijin pentru copiii rămași acasă

Într-un oraș în care mulți părinți pleacă la muncă în străinătate, un proiect al unui ONG ajută copiii rămași acasă să se cunoască, să socializeze și să învețe.

Negrești e un fost oraș industrial din care azi au rămas doar mărăcinii din fața fabricilor peticite cu cărămizi de BCA, nevăruite, iar într-un final abandonate fără ferestre. Se află la jumătate de oră de Vaslui, 50 de minute de Iași, o oră de Roman și încorporează șase localități rurale.

La o plimbare prin oraș vezi second handuri sau magazine pline de haine uitate-n timp, păcănele, pariuri, baruri, vreo două restaurante care caută constant personal, niște magazine universale, un magazin chinezesc, improvizații de construcții, țevi ruginite și o mulțime de câini vagabonzi prietenoși, dar înfometați. E casă pentru aproape 8.000 de oameni cu posibilități profesionale limitate.

Clădirea gri a Liceul Tehnologic „Nicolae Iorga”, singurul din Negrești și unul dintre cele mai mari din județ, e situată la câteva minute de primăria orașului. În pauză, cele două etaje ale liceului sunt inundate de vocile și bocancii de iarnă ai celor peste o mie de elevi care învață aici. Unii dintre ei vin de la zeci de kilometri distanță, iar alții sunt nevoiți să stea în cămin fiindcă nu au transport până la școală. 

Liceul e unul dintre cele 17 locuri în care organizația non-guvernamentală Salvați Copiii derulează proiectul Copii singuri acasă, patru dintre ele fiind în nord-estul țării. Proiectul e dezvoltat prin țară de 10 ani și în prezent e implementat în 13 județe și municipiul București. Scopul este ameliorarea și reducerea riscurilor cu care se confruntă copiii ai căror părinți au plecat la muncă în străinătate. Aceștia pot suferi dezechilibre emoționale puternice, dificultăți de integrare socială și de comunicare, probleme de învățare și concentrare — ceea ce ridică riscul abandonului școlar, iar uneori se poate ajunge la sinucideri. Prin proiect, profesorii și asistenții sociali încearcă să-i ajute pe copii pe trei planuri: să se cunoască mai bine — prin activitățile de consiliere de grup și individuale —, să învețe sau să recupereze ceea ce nu au înțeles până acum la ore — educație remedială și meditații — și să își facă prieteni noi — prin jocuri și excursii.  


România are a cincea comunitate de emigranți care locuiesc în țările OECD, cei mai mulți fiind stabiliți în Italia — 1.032.300, Germania — 680.000 și Spania — 572.700. Ministerul Românilor de Pretutindeni a prezentat un raport în vara anului trecut conform căruia aproximativ 9,7 milioane de români locuiesc în afara granițelor (incluzând comunitățile istorice). Unii dintre aceștia și-au lăsat copiii minori în țară, în grija rudelor sau a prietenilor: peste 85.000 de copiii din România cresc fără un părinte — sau fără amândoi părinții, fiindcă sunt plecați la muncă în străinătate.

Cei mai mulți sunt în Moldova, peste 30.000 de minori ai căror părinți au emigrat, conform Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului — sau peste 50.000, potrivit datelor de la Inspectoratele Școlare Județene. Iar în județul Vaslui sunt între 3.000 și 7.000 de copii în această situație. Numărul copiilor rămași acasă este incert deoarece la nivel național nu se aplică o practică comună de numărare a lor. Un raport al Administrației Prezidențiale evidențiază că inconsecvența cifrelor „se datorează în principal necunoaşterii sau neaplicării uniforme a legii la nivel local, dar şi faptului că aproximativ o treime dintre comunele din România nu au Servicii de Asistenţă Socială (SPAS) care să ţină evidenţa cazurilor”. Ceea ce înseamnă că sunt copii despre care nu avem cum să aflăm. 

Potrivit Salvați Copiii, în datele de la Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului și Adopție (ANPDCA), care centralizează informațiile de la Direcțiile Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului, nu se regăsesc copiii ai căror părinți au desemnat un reprezentant legal la plecarea lor din țară.

Florin Onică e profesor de științe sociale de 13 ani în liceul din Negrești. Predă logică, filosofie, sociologie, unoeri psihologie și e consilierul educativ al instituției. Are 41 de ani și în ultimii 9 s-a alăturat proiectului Salvați Copiii. O perioadă de timp a fost voluntar, dar din 2012 e coordonatorul lui la nivelul liceului, se ocupă de birocrație, anchete sociale și activități extracurriculare. La începutul fiecărui an școlar, profesorii din liceul tehnologic întreabă elevii la clasă dacă părinții lor au plecat la muncă în afara țării, iar uneori mai primesc informații și de la Direcția de Asistență Socială Negrești. În prezent sunt înscriși 66 de elevi în proiect, dar numărul lor poate fluctua pe durata anului școlar. În zilele de luni copiii pot merge la ore de educație remedială și meditații, miercurea la fel – dar după-masa sunt și câteva ore destinate board game-urilor, iar vinerea e ziua consilierii de grup și a jocurilor. 

Onică e genul de persoană care poartă un pulover gri ca să-și amintească că încărunțește, e destul de zăpăcit și îi place să teoretizeze. La o oră de sociologie de la clasa a XI-a le-a proiectat elevilor un fragment din filmul Cu zece mii de ani mai bătrâni al lui Werner Herzog. Voia să le arate dispariția unui trib și să pornească o discuție despre instituții și acceptare. Ora a început cu un boring șoptit în sală. După cele zece minute de proiecție, profesorul i-a rugat să noteze trei stări pe care le-au simțiti în timp ce priveau documentarul antropologic. Au spus că au simțit tristețe, singurătate, speranță, iar unul dintre elevi insista că trebuie să aducem indigenii printre noi, să învețe și ei ce e un ceas și să le sporim anticorpii.

În tot acest timp Onică îi ațâța cu întrebări: „Doar lumea noastră e reală? Realitatea noastră e universală? Nu vă intrigă genul ăsta de oameni care se izolează? Oare nu suntem noi prinși, nu avem și noi cușca noastră?”. Spre finalul orei i-a îndrumat să facă un exercițiu de argumentare și să rezume ce au văzut, iar unul dintre elevi a răspuns scurt: „Triburile sunt muzee în aer liber”. „Bun, asta îmi place. Scrieți!”, le-a zis entuziasmat Onică. 

Profesorul s-a născut în Negrești, a studiat filosofia la Iași și după câțiva ani în oraș a decis că mai bine revine acasă. Odată ce s-a angajat ca profesor a inițiat diferite cluburi de activități care se mulau perfect cu pasiunile lui. Așa a dezvoltat clubul de chitară, de filosofie, de board games, de frisbee și revista școlii. Își dorește să atragă și să țină cât mai mulți copii în proiectul Copii singuri acasă și speră că o poate face prin jocuri. A înființat al patrulea club de frisbee din țară și a cumpărat zeci de board games pentru a dezvolta împreună cu elevii activități recreative, după școală.

Într-un oraș ca Negreștiul nu prea există opțiuni pentru petrecerea timpului liber. Tocmai de aceea, după-amiezele zilelor de miercuri și vineri sunt destinate board game-urilor, când sunt copii care stau până la opt seara în liceu ca să se joace. Onică își imagina că va fi profesor pentru o scurtă perioadă de timp, înainte a lucrat în radio și avea o sensibilitate pentru poezie și muzica folk, dar spune că de-a lungul anilor i-a descoperit pe elevi „la vârsta cea mai frumoasă și cea mai fericită pe care poate să o aibă un om: vârsta în care nu sunt așezați într-o structură, osificați”.

În ultimii ani a realizat că are o mulțime de învățat de la tinerii cu care lucrează. Ei au devenit familia pe care încă nu și-a întemeiat-o. Motivația lui de a se implica în proiect a venit dintr-o nevoie de a dărui, dar și de a schimba lumea din jurul său într-una mai bună. „Am o anumită satisfacție să văd că produc schimbări. Omuleții ăștia emană ceva, o energie cu care noi ne hrănim. E bine să dai.” 

Alături de el în proiect mai sunt două profesoare: Mioara Vieru, consilierul psihopedagogic al liceului, și Lenuța Vasiliu, profesoară de geografie. Vieru este responsabilă de partea de dezvoltare personală a proiectului și încearcă prin diferite activități să-i încurajeze pe copii să se cunoască mai bine, să prindă încredere în ei și să se deschidă unii față de alții, să înțeleagă că nu sunt singurii care trec prin asta.

Vieru, care e de 15 ani consilierul liceului, spune că elevii ai căror părinți au plecat la muncă în străinătate pot experimenta instabilități emoționale, treceri bruște de la o stare afectivă la alta, mai ales dacă mama e părintele plecat. „Lipsa părintelui, a afecțiunii, a supravegherii duce la anumite riscuri în rândul lor. Se poate instala abandonul școlar, unii au tendința de a se autoizola, chiar mergând până la dificultăți emoționale și de comportament, fie au tendința de a se manifesta agresiv, de a adera la acele grupuri unde se poate consuma alcool. Plus probleme emoționale pe care le pot avea, trecerea de la o stare afectivă la alta, când pleacă un părinte și mai ales când pleacă mama, ce am observat eu, copiii se închid în ei și nu mai au încredere în ei, nu mai pot comunica.”


Într-o după-amiază, Vieru stă în sala CDI (Centrul de Documentare și Informare) — locul unde ei desfășoară parte din activitatea proiectului — și discută cu șase copii. Pentru că învață în două schimburi și sunt mulți, i-au împărțit pe grupe. Cei șase elevi au ore după masa și vin la activități înainte, pe la 12. Vieru are părul drept, vopsit roșcat și poartă o bluză pe gât, cu o vestă roșie, tricotată. Stă picior peste picior și adesea își ține brațul sub bărbie, vocea ei calmă invită la discuție. „Putem să ne schimbăm temperamentul? Mai degrabă, l-am putea automodela.”

Vrea să-i încurajeze să se cunoască, așa că îi roagă să aleagă post-it-uri galbene și să facă diferite exerciții. Încep prin a scrie trăsăturile oamenilor de lângă ei, fără a-i numi. Ce caracteristici au, ce obstacole își pun singuri, ce calități au și ce posibilități profesionale își imaginează pentru colegii lor? Fiecare scrie în liniște. La final amestecă bilețelele între ele, extrag aleatoriu și încearcă să vadă dacă se recunosc între ei, iar apoi discută deschis despre cum se percep unii pe alții. 

Vieru lucrează cu o mulțime de scenarii de viață. Poate avea în fața ei copii care provin din mediul rural, cu părinți care probabil nu au terminat gimnaziul sau au abandonat liceul. Sau copii de la sat sau de la oraș, care au rămas acasă cu bunicii, sau cu un părinte, sau care stau la cămin fiindcă nu au bani pentru a plăti transportul școlar — asta dacă există o mașină care să-i ducă cât mai aproape de casă — și care au plecat din satul lor pentru prima dată. La fel de bine sunt și copii cărora le place să învețe și se întrec între ei pentru olimpiade și burse.

Rolul ei e destul de complex, fiind singurul consilier școlar la peste 1.000 de elevi, la care se adaugă uneori părinții lor sau colegii ei de muncă. Predă patru ore de psihologie pe săptămână, 14 le are dedicate cabinetului de consiliere și mai e implicată în două proiecte printre care și cel de la Salvați Copiii, unde oferă consiliere de grup și individuală, iar uneori ajută la educația remedială și meditații.

Lunar realizează evaluări individuale pentru copiii din proiect, tocmai pentru a observa progresul acestora, fie prin observații la clasă și la activități, discuții cu colegii, ori prin chestionare. Crede că proiectul i-a venit „ca o mănușă” fiindcă ea realiza anual statistici despre copiii din liceu, o interesa să știe cine sunt copiii cu părinții plecați la muncă în străinătate, care provin din familii monoparentale sau care sunt din centre de plasament pentru a înțelege care sunt grupurile vulnerabile cu care lucrează. Spune că adoră ceea ce face și asta o ajută să aibă atâta energie.

Reușește să împartă rolurile de consilier, profesoară, mamă și soție și fiindcă acasă are o fiică de 18 ani care o sprijină destul de mult. „Îmi place ceea ce fac, să lucrez cu copilul și să empatizez cu el. E satisfacția că mulțumesc la final sau vedem prin ochii lor că s-au schimbat, că au reușit. Dacă un copil preluat la începutul proiectului nu avea încredere în el, în activitățile pe care noi le desfășurăm pot să zic că într-adevăr ajung să vorbească. Nu mai au acele emoții sau leagă mai ușor prietenii și e inclusiv progresul școlar care se vede. Nouă ne place să-i urmărim, nu se rup de noi când termină a XII-a, ne place să păstrăm legătura.”


Colega ei de muncă și una dintre prietenele ei apropiate e profesoara de geografie Lenuța Vasiliu,  care în proiect se ocupă de educația remedială (prin care elevii sunt ajutați să-și lămurească dificultățile pe care le întâmpină la anumite obiective) și meditații, chiar dacă are o normă întreagă de 18 ore pe săptămână și doi copiii care abia o așteaptă să se întoarcă acasă. Vasiliu e profesoară la liceul din Negrești din 2006 și îi place să predea geografia fiindcă e o materie cu care se poate plimba în diferite lumi.

Lunea și miercurea sunt zilele în care Vasiliu face educație remedială și meditații cu copii care manifestă un interes în direcția asta. Își pregătește activitatea cu o săptămână înainte și întreabă copiii ce dificultăți au sau la ce materii se simt mai puțin pregătiți astfel încât data viitoare ea să cheme la clasă alți profesori care se oferă voluntari să-i sprijine. Îi organizează pe grupe, în funcție de materii și nivelul de pregătire. Vasiliu crede că proiectul dezvoltat de ONG este cu atât mai important într-un oraș ca Negreștiul. „Eu zic că e foarte benefic fiindcă orașul nostru e foarte afectat de migrația asta, peste tot, în orice casă cred că este cel puțin un părinte plecat. La noi e așa, ca o etichetă a orașului. Nu-i condamnăm pentru că în oraș nu mai funcționează nimic, în afară de două unități, una de prelucrare a lemnului, o unitate textilă și gașca asta de magazine.”

Pentru ea relevanța proiectului se măsoară de-a lungul anilor, când observă evoluția școlară a elevilor, creșterea mediilor, dar mai ales când o vede în ochii și în zâmbetele lor, atunci știe că le face plăcere să participe la activitățile lor. „Noi îi vedem din a IX-a timorați, de la țară și îi vezi cum cresc pur și simplu. De la an la an crește numărul elevilor din proiect și cresc problemele. Dar când merg pe stradă și aud de la câte un elev e doamna de la proiect și vezi zâmbetul ăla larg și știi că copilul ăla are așa o anumită siguranță că mai sunt trei domni care sunt alături de el. Noi i-am învățat să spună, dacă aveți o problemă veniți la unul dintre noi care e în școală, nu neapărat în orele de program.” 

Cei trei profesori trimit raportări trimestriale către ONG, iar din când în când mai discută și cu Direcția de Asistență Socială din Negrești pentru a face schimb de informații, poate-poate află de un caz despre care nu știau. Pentru a putea observa efectele activităților lor în viața unei eleve este nevoie ca aceasta să rămână în proiect minim opt luni, adică pe întreaga durată a unui an școlar. Elevii pot rămâne în proiect pe durata tuturor anilor de studiu liceal, fiind alegerea lor dacă vor să plece sau nu. În prezent, în proiect sunt implicați 66 de copiii, cei mai mulți pe care i-au avut până acum, iar Onică spune că uneori poate fi copleșitor. În cei nouă ani de activitate ai proiectului Copii singuri acasă au lucrat cu 210 copii. E critic la adresa sistemului de învățământ care i se pare că încarcă copiii prea mult, iar asta le face și lor munca mai dificilă fiindcă după șase ore de lecții trebuie să găsească diferite căi de a ademeni copiii să mai rămână câteva ore la școală pentru activități. I-ar plăcea să lucreze într-un sistem de învățământ cu patru ore de studiu, dintre care o oră să fie de desen sau sport. Crede că asta ar stimula copiii mai bine. Pe lângă oboseala copiilor și încărcătura birocratică cu care se confruntă, spune că una dintre probleme este și relația cu părinții. 

Îl frustrează că nu reușește să-i facă pe suficienți părinți să înțeleagă importanța declarării plecării peste graniță, cum prevedea Legea 257/2013, care reglementează specific „Protecția copilului cu părinți plecați în străinătate”. Unii adulți nu fac asta, fie pentru că nu cunosc legea, fie nu au acces la servicii de asistență socială în comunitățile lor, fie nu înțeleg importanța acestei prevederi. Pe lângă faptul că nedeclararea este una dintre cauzele neconcordanței statistice, ea poate limita grav viitorul copiiilor. Un minor lăsat fără reprezentant legal s-ar putea să nu aibă acces la servicii de sănătate, educație, protecție juridică și beneficii sociale. 

Pe Onică îl deranjează când părinții nu participă la ședințele lunare pentru cei afectați de migrație și spune că încă e nevoie să-i momească cu tactici de tipul veniți împreună cu copiii voștri la școală pentru a ridica rechizitele oferite, dar începe să înțeleagă necesitățile copiilor mai bine, iar asta îl ajută în munca lui. Știe că pentru a-i face să rămână în program are nevoie de jocuri și de a-i provoca constant, la fel de bine știe că cu cât reușesc să-i prindă mai repede e mai bine pentru ei și dezvoltarea lor în niște adulți capabili, care își pot crea un minim plan de viitor. „Noi facem un efort și un lucru care ar trebui să funcționeze nu numai în proiecte, dar și în general în educație: e parteneriatul dintre noi și părinți. Ar trebui să fie mult mai profund. (Momentan) este o luptă, o contradicție, un război perpetuu între noi și părinți și ar trebui să fie un parteneriat, ceea ce facem noi să nu strice ei, ceea ce fac ei să nu stricăm noi.” Într-o lume ideală școala, părinții, asistența socială și ONG-ul ar găsi căi prin care s-ar sprijini reciproc. 

Copii singuri acasă ar putea fi îmbunătățit în nenumărate feluri, spune Gabriela Alexandrescu, președintele Salvați Copiii și inițiatoarea proiectului. Crede că e nevoie de o armonizare a statisticilor existente pentru a știi despre câți copiii cu părinți plecați e vorba și a-și concentra programele unde e nevoie mai multă de ele. „Faptul că noi încă nu știm câți copii trec prin situații grele e o problemă mare. Guvernul nu ar trebui să stea liniștit.” Alexandrescu vrea ca proiectele locale adresate copiilor rămași acasă să se extindă și să crească și capacitatea serviciilor de asistență socială pentru a putea identifica cazurile vulnerabile mai repede. În momentul de față proiectul este activ prin 17 programe locale și conform datelor lor, de la începerea proiectului, peste 8.500 de copii au fost sprijiniți. „Faptul că la nivel local, oamenii știu că sunt niște familii sau copii în situații dificile și nu se implică să-i ajute mi se pare o atitudine extrem de nocivă. Nu înțelegem că dacă nu ajutăm și ținem niște oameni la marginea comunității aceia tot împotriva comunității se vor întoarce.” 

Mai multe informații despre situația copiilor cu părinți plecați la muncă în străinătate

HELPLINE: 0800 070 040
Site-ul proiectului Copii singuri acasă
Legea referitoare la protecția copilului cu părinți plecati la muncă în străinătate


Acest articol a fost publicat în cadrul proiectului Școala9, creat de DoR și BRD – Groupe Société Générale.

Te ajută ce ai citit? La DoR, credem că jurnalismul bun ne ajută să ne transformăm viețile. Oricât de imprevizibile par aceste vremuri, vom continua să scriem cu grijă și empatie, să căutăm soluții pentru a ne simți conectați și mai rezilienți. Împreună. Susține-ne munca.  

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *