Poate un copil neiubit să învețe să iubească?

În primii trei ani de viață, Izidor a trăit la spital.

Băiatul brunet și cu ochi căprui s-a născut pe 20 iunie și a fost abandonat când avea câteva săptămâni. Motivul era evident pentru oricine și-ar fi dat interesul să-l afle: avea piciorul drept ușor deformat. După un episod de boală (probabil poliomielită), a fost azvârlit în noianul de nou-născuți abandonați din Republica Socialistă România.

În filmările din orfelinatele vremii vezi asistente care înfășează bebeluși ca pe bandă rulantă, dintr-un stoc aparent inepuizabil. Cu brațe musculoase și mișcări indiferente, îl plasează pe fiecare pe o bucată de pânză, înnoadă dibace pachetul și îl adaugă la șirul de bebeluși amuțiți, cu priviri speriate. Femeile nu le gânguresc și nu le cântă. Vezi micile chipuri cum încearcă să-și dea seama ce se întâmplă, în timp ce sunt scuturate de manevrele de împachetare.

În spitalul din Sighetu Marmației, Maramureș, Izidor era hrănit cu un biberon sprijinit de barele pătuțului. Cu mult după vârsta la care copiii din lumea exterioară încep să guste mâncare solidă și apoi să mănânce singuri, el și ceilalți copii rămâneau întinși pe spate, sugând din tetine cu găurile lărgite, ca să permită scurgerea unui terci apătos. Fără îngrijire corespunzătoare sau fizioterapie, mușchii piciorului i s-au atrofiat. La trei ani, Izidor a fost declarat „deficient” și a fost transferat în cealaltă parte a orașului, la un Cămin-spital pentru copii deficienți nerecuperabili.

Fortăreața de beton nu răsuna a jocuri de copii, deși înăuntru trăiau și câte 500 odată. Era o clădire sumbră, desprinsă de străzile pietruite și râul lucitor din orașul în care s-a născut, în 1928, Elie Wiesel, și unde s-a bucurat de o copilărie fericită, înainte de deportările naziste.

Ferestrele de la etajul trei – secția lui Izidor – erau prevăzute cu gratii. Băiatul se uita deseori pe geam la curtea goală, cu pământ bătătorit, împrejmuită de un gard cu sârmă ghimpată. Iarna, printre copacii dezgoliți, Izidor vedea un alt spital, construit chiar în fața celui în care stătea el, ascunzându-l de stradă. Copii adevărați, copii cu geci și pantofi, copii care își țineau părinții de mână întrau și ieșeau din acel spital. Niciun copil de la căminul-spital nu a fost vreodată dus acolo, oricât ar fi fost de bolnav, nici dacă era pe moarte.

La fel ca toți băieții și fetele din spitalul pentru „nerecuperabili”, Izidor primea mâncare lungită cu apă, aproape necomestibilă, stând pe bănci la mese lungi, de care copiii în pielea goală loveau castroanele de tablă. A crescut în camere supraaglomerate, cu alți orfani care se legănau încontinuu, se loveau cu pumnii în cap sau țipau. Copiilor scăpați de sub control li se administrau tranchilizante pentru adulți, cu ace nesterilizate, și mulți care se îmbolnăveau primeau transfuzii cu sânge netestat. Hepatita B și HIV/SIDA făceau ravagii în orfelinatele din România.

Lui Izidor îi era sortit să-și petreacă restul copilăriei în această clădire și să iasă doar la 18 ani, când, dacă era sever debilitat, ar fi fost transferat la un cămin de bătrâni; dacă se dovedea a fi cât de cât funcțional, ar fi fost lăsat să se descurce singur pe străzi. Însă șansele erau mari ca băiatul cu un picior sfrijit să nu supraviețuiască până atunci – să moară de mic, înfometat, tremurând, neiubit.

---

Crăciunul trecut a marcat 30 de ani de la execuția publică a ultimului dictator comunist din România, Nicolae Ceaușescu, care a condus țara timp de 24 de ani. În 1990, lumea i-a descoperit rețeaua de „lagăre” pentru copii, în care se estimează că au crescut 170.000 de nou-născuți, copii și adolescenți abandonați. În ideea că o populație mai mare ar întări economia țării, Ceaușescu a interzis contracepția și avortul, a taxat suplimentar oamenii fără copii și a celebrat ca „mame eroine” femeile cu 10 sau mai multe nașteri. Părinții care nu mai aveau cum să își permită încă un copil numeau noul membru al familiei „copilul lui Ceaușescu” – „el să-l crească”.

Pentru a găzdui o generație de copii nedoriți sau prea costisitori, Ceaușescu a ordonat construcția și convertirea în orfelinate a sute de clădiri din întreaga țară. Au apărut chiar și afișe cu mesajul: Statul poate să aibă grijă de copilul tău mai bine decât tine.

La vârsta de trei ani, copiii abandonați erau sortați. Viitorii muncitori primeau haine, încălțăminte, mâncare și oarecare școlarizare în casele de copii, în vreme ce „deficienții” erau plasați în cămine-spital și nu primeau mai nimic. „Știința defectologiei” sovietice privea dizabilitățile nou-născuților ca intrinseci și incurabile. Chiar și copiii cu probleme tratabile – strabism, anemie, buză de iepure – erau clasificați ca „nerecuperabili”.

După Revoluție, copiii care trăiau în condiții de nedescris – scheletici, pleoscăind pe podele pline de urină, încrustați cu fecale – au fost descoperiți și filmați de programele de știri străine, printre care 20/20 de la rețeaua americană ABC, care a difuzat emisiunea Rușinea unei națiuni (Shame of a Nation) în 1990.

Asemeni eliberatorilor de la Auschwitz cu 45 de ani în urmă, primii vizitatori ai instituțiilor au văzut lucruri care i-au bântuit toată viața. „Am zburat cu un elicopter, peste zăpezi, până la Siret, aterizând după miezul nopții, la minus grade, însoțiți de gardieni români înarmați cu Uziuri”, îmi spune Jane Aronson. Pediatru și specialist în medicina adopției, Aronson a ajuns în România cu una dintre primele echipe de medici chemate de noul guvern. „Intrăm într-o clădire cu întuneric beznă, înghețată bocnă, și descoperim niște copii care mișună pe-acolo – micuți, deși mai în vârstă, ceea ce e ciudat, ca niște troli, murdari, mirosind urât. Îngână toți ca niște drone, fără noimă. Deschidem o ușă și găsim o secție de cretini – acum e cunoscut ca sindromul deficienței congenitale de iod; netratat, hipotiroidismul oprește creșterea și dezvoltarea creierului. Nu știu ce vârstă aveau, la nici un metru înălțime, puteau avea și 20 de ani. În alte camere vedem adolescenți de statura unor copii de 6-7 ani, fără caracteristici sexuale secundare. Copii cu tulburări genetice zac în cuști. Aproape că începi să te disociezi.”

„Într-o după-masă, am intrat într-o instituție din București și am văzut un copil mic care plângea”, își amintește Charles A. Nelson III, profesor de pediatrie și neuroștiințe la Harvard și la Spitalul de Copii din Boston. „Era disperat și făcuse pe el. Am întrebat ce e cu copilul ăla. Un angajat mi-a spus: «Păi, l-a abandonat maică-sa azi dimineață și de atunci e așa». Atât. Nimeni nu s-a dus să-l consoleze pe băiețel, sau să-l ia de acolo. Asta a fost introducerea pentru mine.”

Orfanii din România nu au fost singurii copii grav neglijați de care s-au ocupat psihologii secolului XX. Orfanii din al Doilea Război Mondial, lipsiți de reacție, precum și copiii ținuți în izolare pe perioade lungi în spitale au stârnit o îngrijorare profundă în rândul unor titani ai dezvoltării copilului precum René Spitz și John Bowlby. Într-o eră dedicată luptei împotriva malnutriției, rănilor și infecțiilor, era greu de crezut că un copil hrănit corespunzător și stabil din punct de vedere medical ar putea să se nenorocească pentru că îi e dor de părinți. Cercetările lor au condus la o noțiune pe atunci îndrăzneață, promovată în special de Bowlby, cum că absența unei „figuri de atașament” – un părinte sau un îngrijitor – poate marca pe viață sănătatea psihică și fizică.

În neuroștiințe, „teoria atașamentului” a fost considerată sugestivă și provocatoare, dar aparținând mai degrabă ramurii soft a psihologiei. Se baza în mare parte pe studii de caz, dovezi corelaționale sau studii pe animale. Psihologul Harry Harlow a devenit cunoscut pentru experimentele lui de „deprivare maternă”, în care a închis pui de macaci rhesus singuri în cuști, oferindu-le doar mame-surogat confecționate din lemn și sârmă sau burete și cârpă.

În 1998, la o prezentare științifică restrânsă, studiile pe animale asociate cu imagini din orfelinatele din România au schimbat cursul cercetării atașamentului. Mai întâi, Dana Johnson, profesor de neonatologie la Universitatea din Minnesota, a arătat fotografii și filmări pe care le făcuse în România, cu saloane pline de copii care prezentau „stereotipii motorii”: se legănau, se loveau în cap, țipau. Apoi, o cercetătoare a arătat filmări din studiile ei pe pui orfani de primate, ca cele ale lui Harlow – puii se legănau, se învârteau în cerc, se auto-mutilau. Publicul a fost șocat de asemănări. „Ne-au dat tuturor lacrimile”, mi-a spus Nelson.

În deceniul de după căderea comunismului, noul stat român a primit cu brațele deschise experți în dezvoltarea copilului din Vest, care să ajute și totodată să studieze zecile de mii de copii încă instituționalizați. Cercetătorii sperau să răspundă la întrebări care îi frământau de mult. Există perioade sensibile în dezvoltarea neurologică, după care creierul unui copil neglijat nu mai poate beneficia pe deplin de stimulii mentali, emoționali și fizici? Pot fi studiate efectele „deprivării materne” sau a „absenței îngrijitorului” cu ajutorul tehnicilor moderne de neuroimagistică? Și, nu în ultimul rând, dacă un copil instituționalizat este transferat într-un cadru familial, poate să dobândească aceste capacități nedezvoltate? Sau, pe scurt: poate o persoană neiubită în copilărie să învețe să iubească?

---

Un evantai de case la indigo se desface pornind de la aeroportul din Denver, ca niște cărți de joc etalate pe masă. Aici, Marile Câmpii americane au fost măcinate până n-a mai rămas aproape nimic, doar vânt și praf și gunoaie pe marginea autostrăzii, lanțuri de supermarketuri și de fast-fooduri și de dealeri auto. Într-o mașină închiriată, conduc încet prin semicercurile și buzunarele cartierului lui Izidor până când îl zăresc ieșind din umbra unui pseudo-conac de 400 de metri pătrați. Izidor stă în chirie într-o cameră, la fel ca alții, inclusiv familii – o comunitate extraurbană într-o reședință de familie construită pentru giganți. La 39 de ani, e un bărbat zvelt și elegant, cu privirea amăruie. Are un aer vigilent, precaut. E manager la un KFC și lucrează între 60 și 65 de ore pe săptămână.

„Bun venit în România”, mă anunță în timp ce deschide ușa camerei. E ca un portal spre alt timp, alt loc. După fiecare vizită în țara natală, Izidor s-a întors cu obiecte de artizanat și suveniruri – farfurii și căni din ceramică pictate, prosoape brodate, steaguri, păhărele și sticle ornamentale cu palincă de prune, figurine de lemn, CD-uri cu muzică populară românească, plină de viori. Ar putea să aprovizioneze un magazin de suveniruri. Mai sunt covoare groase de culoarea vinului, pături și păretare. Perdelele feresc încăperea de soarele puternic, îmbrăcând-o într-o lumină vișinie. La 16 kilometri sud-vest de aeroportul din Denver, Izidor trăiește într-un surogat de cabană românească.

„Toată lumea din Maramureș trăiește așa”, îmi spune.

Totuși, chiar așa?, mă gândesc.

„O să vezi că multă lume de acolo are astfel de lucruri în casă”, continuă.

Așa sună mai precis – oamenilor le plac zorzoanele. „Vorbești ca un român când mergi în vizită?”, îl întreb.

„Nu”, spune. „Când încep să vorbesc, mă întreabă de unde sunt. Din Maramureș!, le zic.” Nimeni nu îl crede, din cauza accentului, așa că trebuie să explice: „Tehnic, dacă o luăm logic, sunt român, dar am trăit în America mai bine de 20 de ani”.

„Când cunoști oameni noi, vorbești despre trecutul tău?”

„Nu, încerc să nu. Vreau să experimentez România ca un om normal. Nu vreau să fiu cunoscut peste tot ca Orfanul.”

Engleza lui e atât de precisă, încât și în vorbirea de zi cu zi sună formal. În camera lui, Izidor a concentrat estetica populară românească, dar mai e ceva, dincolo de suprafață. Îmi amintesc de cartea pe care și-a publicat-o, la 22 de ani, cu titlul Abandonat pe viață (Abandoned for Life). Povestea e dezolantă, dar există un moment, pe la opt ani, când Izidor a avut o zi fericită.

O femeie cumsecade începuse să lucreze ca îngrijitoare la spital. „Onisa era tânără, un pic plinuță, cu păr lung, negru și obraji plini, rozalii”, scrie Izidor în autobiografia lui. „Îi plăcea să cânte și deseori ne învăța și pe noi câte un cântec.” Într-o zi, Onisa a intervenit când altă îngrijitoare îl bătea pe Izidor cu o coadă de mătură. La fel ca alții câțiva înaintea ei, Onisa remarcase inteligența băiatului. În secția de semiambulator (unii se târau sau abia mergeau), cu copii vag comunicativi (unii scoteau doar zgomote), Izidor era cel care răspundea la întrebările adulților – cum îl cheamă pe cutare sau când a murit cineva. Directorul mai băga din când în când capul pe ușă și îl întreba pe Izidor dacă erau bătuți; ca să nu fie pedepsit, băiatul spunea întotdeauna că nu.

În ziua aceeea, ca să-l înveselească după bătaie, Onisa i-a promis că într-o zi o să-l ia cu ea acasă, să stea peste noapte. Neîncrezător că o asemenea minune s-ar putea întâmpla vreodată, Izidor i-a mulțumit pentru ideea frumoasă.

Câteva săptămâni mai târziu, într-o zi albă de iarnă, Onisa l-a îmbrăcat în haine și încălțări călduroase adusese de ea, l-a luat de mână și l-a scos afară, în curte și apoi dincolo de poarta orfelinatului. Mergând încet, fiindcă băiețelul se legăna pe picioarele inegale cu un șchiopătat prelung, au trecut de spital și au ajuns în oraș. Aerul rece, proaspăt, îi mângâia obrajii, iar zăpada îi scârțâia sub tălpi; copacii tremurau în vânt; o pasăre stătea pe un horn. „A fost prima oară când am ieșit în lume”, îmi spune acum. Se uita uluit la mașini și case și magazine. Încerca să memoreze tot, ca să le povestească celorlalți copii din secție.

„Când am intrat în apartamentul Onisei”, scrie el, „nu mi-a venit să cred cât de frumos era; pereții erau acoperiți cu covoare groase și pe unul dintre ele era o imagine cu Cina cea de taină. Pe jos erau covoare roșii.” Copiii din cartier au bătut la ușa Onisei, întrebând dacă băiatul de la orfelinat vrea să iasă afară la joacă – și a vrut. Apoi au venit de la școală și copiii Onisei, iar Izidor a aflat că pentru ei începuse vacanța de iarnă. În seara aceea, a cinat împreună cu familia Onisei la niște prieteni și a gustat pentru prima oară sarmale, gulaș de cartofi cu găluște și tort. Își amintește fiecare îmbucătură. După cină, copilul respectivei familii l-a lăsat pe Izidor să se joace cu jucăriile lui, pe covorul din sufragerie. Izidor a urmat exemplul băiatului și a condus trenulețele pe podea. Întorși la Onisa, a dormit prima oară într-un pat moale, curat.

A doua zi dimineață, Onisa l-a întrebat pe Izidor dacă vrea să meargă cu ea la serviciu sau să rămână acasă, cu copiii ei. Atunci a făcut o greșeală atât de teribilă, încât și acum, 31 de ani mai târziu, și-o amintește cu amărăciune.

„Vreau să merg la serviciu cu tine!”, a exclamat. Era cuprins de fantezia că Onisa e mama lui și nu voia să se despartă de ea. „M-am îmbrăcat cât am putut de repede și am ieșit pe ușă”, își amintește. „Când ne-am apropiat de serviciul ei, mi-am dat seama că lucrează la spital – spitalul meu – și am început să plâng. Trecuseră doar 24 de ore, dar cumva credeam că de acum fac parte din familia Onisei. Nu mi-a trecut prin cap că serviciul ei e de fapt la spital decât când am ajuns din nou la poartă. Eram atât de șocat când am intrat din nou în curte, de parcă uitasem că de acolo veneam.”

A încercat să se întoarcă dar nu i s-a dat voie. Găsise cel mai frumos loc de pe pământ – apartamentul Onisei – și, din propria prostie, l-a lăsat să-i scape. A plâns ca un nou-venit, până când celelalte îngrijitoare l-au amenințat că-l pleznesc.

Astăzi, Izidor trăiește la 10.000 de kilometri de România. Are o viață singuratică. Dar în dormitorul lui dintr-o casă construită într-o prerie peste care s-a turnat asfalt a recreat cadrul celei mai fericite nopți din copilăria lui.

„În seara aia la Onisa”, îl întreb, „ai simțit că există niște relații de familie și emoții pe care tu nu le văzuseși sau trăiseși niciodată?”

„Nu, eram prea mic ca să le percep.”

„Dar ai observat decorațiunile frumoase?”

„Da! Uite aici”, îmi spune, arătându-mi un covor țesut, cu trandafiri vișinii pe fond întunecat, cu frunze. „E aproape identic cu al Onisei. L-am cumpărat în România exact din acest motiv!”

„Toate lucrurile astea…”

„Da.”

„Și nu pentru că înseamnă familie pentru tine?”

„Nu, pentru mine înseamnă pace. A fost prima oară când am dormit într-o casă adevărată. Mulți ani m-am gândit: Oare eu de ce nu pot să am așa o casă?”

Acum are. Dar e conștient că ceva lipsește – oricâte păhărele de palincă ar aduna.

---

La începutul anilor ’90, Danny și Marlys Ruckel locuiau cu cele trei fetițe ale lor într-un apartament din San Diego. S-au gândit că ar fi o idee bună să aibă și un băiat în trupă și auziseră de John Upton, un videograf independent local, care aranja adopții de orfani din România. Marlys l-a sunat și i-a spus că vor să adopte un băiețel. „Sunt mii de copii acolo”, i-a spus Upton. „Nu e nicio problemă.”

Pe Marlys o apucă râsul. „N-a fost chiar așa!”, îmi spune. Ne aflăm în sufrageria unei case cu tencuială albă din Temecula, un oraș din zona viticolă din sudul Californiei. E o zi năucitor de caldă, iar casa e un du-te-vino de copii și câini (în ultimii ani, familia a adoptat cinci copii aflați în plasament). Marlys este consultant vocațional pentru persoane cu nevoi speciale și aduce cu Diane Keaton, ascunsă timid după ochelarii mari și o cascadă de păr lung, cu ocazionale puseuri de îndrăzneală. Danny, programator, e un tip de viață. Marlys se descrie ca o persoană casnică, deși a existat acel moment când a stat timp de două luni în România, ca să încerce să adopte un băiat pe care-l văzuse într-o filmare.

Răvășit de Rușinea unei națiuni, Upton a zburat spre România la patru zile după difuzare și s-a dus în cel mai rău loc din emisiune, Căminul-spital pentru copii nerecuperabili din Sighetu Marmației. A revenit de câteva ori. Într-una dintre vizite, a adunat câțiva copii într-o cameră goală, ca să-i filmeze pentru potențialii părinți adoptivi. Filmarea lui nu înfățișa copii în pielea goală, îngrămădiți „ca niște reptile mici într-un acvariu”, cum i-a descris el, ci ca oameni care poartă haine și vorbesc.

Pe vremea aceea, donațiile de la organizații caritabile din întreaga lume începuseră deja să curgă. Puține lucruri ajungeau însă la copii, pentru că personalul alegea ce era mai bun, dar în acea zi, de ochii americanului, îngrijitoarele i-au îmbrăcat cu bluze primite din străinătate. Deși copiii păreau încântați să fie în centrul atenției, pentru Upton și asistentul lui român procesul a fost anevoios. Unii nu vorbeau deloc, alții nu puteau să stea în picioare sau să stea locului. Când le-au întrebat pe îngrijitoare de vârstele copiilor, acestea au dat din umeri.

În capătul unei bănci de lemn stătea un băiat care arăta de 6 ani – la 10, Izidor cântărea cam 22 de kilograme. Upton a fost primul american pe care îl vedea. Izidor știa de americani din serialul Dallas. Primiseră într-o zi un televizor, iar el militase ca măcar acesta să rămână în spital. Directorul fusese de acord. Astfel, duminica la opt seara, copiii de la etajul trei, îngrijitoarele și angajații de la alte etaje se adunau ca să se uite la Dallas împreună. Iar când s-a răspândit vestea că a sosit un american, tot orfelinatul s-a înfoiat de Doamne Dumnezeule, cineva din țara cu case gigantice!

Izidor avea informațiile care le lipseau îngrijitoarelor. „John Upton întreba un copil câți ani are și copilul spunea «nu știu» și îngrijitoarea spunea «nu știu», iar eu strigam: «Are 14!». Despre alt copil întreba ce nume de familie are, iar eu strigam: «Xulescu!».”

„Izidor cunoaște mai bine copiii decât personalul”, comentează Upton într-o filmare. Înainte să încheie sesiunea, îl așază pe băiat în poală și îl întreabă dacă i-ar plăcea să meargă în America. Izidor spune că da.

Revenit în San Diego, Upton le-a povestit soților Ruckel despre băiatul de vreo 7 ani, iute la minte, care își dorea să vină în Statele Unite. „Noi voiam să adoptăm un bebeluș”, spune Marlys. „Apoi am văzut filmarea lui Upton și ne-am îndrăgostit de Izidor.”

În mai 1991, Marlys a zburat în România ca să îl cunoască pe băiat și să încerce să-l aducă acasă. Chiar înainte să pornească, a aflat că Izidor avea aproape 11 ani, dar nu a mai contat. A călătorit cu o nouă prietenă, Debbie Principe, care își găsise de asemenea un copil cu ajutorul lui Upton. Ajunsă în biroul directorului, Marlys a așteptat să-l cunoască pe Izidor, iar Debbie, pe o zvârlugă de băiețel blond numit Ciprian.

„Când a intrat Izidor”, spune Marlys, „am avut ochi doar pentru el, de parcă totul în jur dispăruse. Era așa de frumos cum îmi imaginasem. Traducătoarea l-a întrebat care dintre vizitatoare ar vrea să îi fie noua mamă și a arătat spre mine!”

Izidor a avut o întrebare pentru traducătoare: „Unde o să locuiesc? E ca în Dallas?”.  

„Păi… nu, acum locuim într-un apartament”, a răspuns Marlys. „Dar vei avea trei surori. O să le iubești.”

Băiatul nu s-a arătat prea încântat de acest compromis. I-a răspuns sec traducătoarei: „O să vedem”.

În noaptea aceea, Marlys se bucura ce îngeraș e Izidor.

Debbie a râs. „Mie mi s-a părut mai degrabă șmecheraș, ca un politician uns cu toate alifiile”, i-a spus lui Marlys. „Era mult mai stăpân pe situație decât Chippy.” Ciprian își petrecuse timpul în birou scormonind frenetic peste tot, inclusiv în sertare și buzunarele tuturor.

„Nu, e un inocent. E adorabil”, a spus Marlys. „L-ai văzut cum m-a ales pe mine să îi fiu mamă?”

Ani mai târziu, în autobiografie, Izidor a explicat momentul:

„Marlys era americanca înaltă și Debbie era americanca scundă…

«Roxana, care va fi noua mea mamă?», am întrebat [traducătoarea].

«Pe care ți-o dorești ca mamă? »

«Care e mama mea? », am implorat să aflu.

«Americanca înaltă», mi-a răspuns.

«Atunci ea vreau să fie mama mea», am spus.

Când am ales-o pe Marlys, a început să plângă, bucuroasă că am ales-o pe ea.”

---

Profesorul de neuroștiințe pediatrice Charles Nelson e celebru pentru caracterul jovial și blând, cu părul său ondulat, blond grizonant, și o mustață stufoasă. În toamna lui 2000, a lansat împreună cu colegii săi, Nathan A. Fox, profesor de psihologie a dezvoltării la Universitatea din Maryland, și Charles H. Zeanah, profesor de psihiatrie pediatrică la Facultatea de Medicină a Universității Tulane, proiectul de cercetare pe intervenția timpurie Bucharest Early Intervention Project (BEIP). Au obținut permisiunea să lucreze cu 136 de copii, cu vârste între șase luni și doi ani și jumătate, de la șase leagăne din București. Niciunul nu era un cămin-spital pentru copii nerecuperabili, ca cel al lui Izidor; leagănele erau ceva mai bine dotate, inclusiv în privința personalului.

În cadrul proiectului, 68 dintre copii au primit în continuare „îngrijirea obișnuită”, în timp ce ceilalți au fost plasați în familii recrutate și instruite de BEIP. (În România nu exista o tradiție a asistenței maternale; oficialii credeau că orfelinatele sunt mai sigure pentru copii.) Un al treilea grup era compus din copii din oraș, ai căror părinți s-au oferit voluntari. Acesta avea să fie primul studiu cu control aleatoriu care să măsoare impactul instituționalizării timpurii asupra dezvoltării creierului și comportamentului, examinând plasamentul de calitate ca alternativă.

Pentru început, cercetătorii au aplicat metoda clasică a „situației necunoscute”, concepută de Mary Ainsworth, prin care au evaluat calitatea relațiilor de atașament între copii și îngrijitori sau părinți. În scenariul tipic, un bebeluș de 9-18 luni întră într-o cameră de joacă necunoscută împreună cu „persoana de referință” și este supus la evenimente tot mai neliniștitoare, inclusiv sosirea unui străin și plecarea adultului său. Cercetătorii observă printr-o oglindă semitransparentă comportamentul bebelușului și îl evaluează. „Evaluatorii noștri, care nu știau absolut nimic despre situația copiilor, au notat 100% dintre copiii din comunitate ca având relații de atașament complet dezvoltate cu mamele lor”, mi-a spus Zeanah. „În cazul celor instituționalizați, au fost doar 3%.”

Aproape două treimi au fost evaluați ca fiind „dezorganizați”, adică prezentau comportamente contradictorii, incongruente, rămânând blocați pe loc sau schimbând brusc direcția când începuseră să se apropie de adult. Acest tipar e cel mai adesea asociat cu psihopatologii ulterioare. Și mai îngrijorător, mi-a spus Zeanah, 13% au fost „neclasificați”, adică nu prezentau deloc comportamente de atașament. „Ainsworth și John Bowlby credeau că bebelușii se atașează de adult chiar dacă acesta e abuziv. Nu au luat în considerare posibilitatea bebelușilor fără atașament.”

Până la proiectul din București, Zeanah nu își dăduse seama că a căuta alinarea suferinței este un comportament învățat. „Copiii aceștia nu aveau idee că un adult ar putea să-i facă să se simtă mai bine”, mi-a spus. „Imaginează-ți cum trebuie să fie – să te simți îngrozitor și nici măcar să nu știi că altă ființă umană te-ar putea ajuta.”

---

În octombrie 1991, Izidor și Ciprian au zburat, cu însoțitori români, la San Diego. Noile familii ale băieților i-au așteptat la aeroport, alături de Upton și alți câțiva copii români adoptați – un mic grup cu baloane, mesaje de întâmpinare, brațe în aer și chiote. Ajuns în terminal, Izidor a privit de jur împrejur cu satisfacție. „Unde e dormitorul meu?”, a întrebat. Când Marlys i-a spus că se află în aeroport și nu în noua lui casă, băiatul a părut surprins. Deși îi explicase că ei nu trăiesc ca familia Ewing din Dallas, nu o crezuse. Acum, confundase zona de sosiri cu noua lui sufragerie.

Micul comitet de primire includea și o fată de 17 ani de la orfelinat, pe nume Izabela. Născută cu hidrocefalie și ținută toată viața într-un pătuț, fata nu putea să meargă și stătea într-un scaun cu rotile, dar era frumos îmbrăcată și aranjată. Salvată tot de Upton, fusese admisă în Statele Unite pe motive umanitar-medicale și luată în plasament de soții Ruckel.

Izidor a fost uimit să o vadă. „Cine e mama ta?”

„Mama mea e și mama ta, Izidor.”

„Nu mi-a plăcut cum sună”, își amintește. Ca să se asigure că a auzit bine, a mai întrebat-o o dată: „Cine e mama ta aici, în America?”.

„Izidor, noi doi avem aceeași mamă”, i-a spus fata, arătând spre Marlys.

Deci acum trebuia să se obișnuiască cu patru surori.

În mașină, când Danny a încercat să-i pună centura de siguranță, Izidor s-a ferit cu un țipăt, de teamă că-l leagă cu forța.

Fetele învățau acasă cu Marlys, dar Izidor a insistat să înceapă clasa a IV-a la școala locală, unde a învățat rapid engleză. Capacitatea lui de a citi orice situație l-a ajutat în relația cu profesorii, dar acasă părea mereu iritat. Jignit din senin, se năpustea în camera lui și dădea totul peste cap. „A rupt cărți, postere, fotografii de familie”, îmi spune Marlys. „Apoi se ducea pe balcon și arunca bucățelele în curte. Dacă era să lipsesc și o oră, când mă întorceam, toate se plângeau că iar a mai făcut ceva. Nu îi plăcea de fete.”

Marlys și Danny speraseră să sporească distracția și fericirea în familie aducând încă un copil. Dar cel mai nou membru nu râdea aproape niciodată. Nu îi plăcea să fie atins. Era circumspect, rănit, mândru. „Pe la 14 ani, ajunsese să îl înfurie tot”, îmi spune ea. „Se decisese să devină președintele Americii când va crește mare. Când a aflat că nu e posibil, pentru că nu e născut aici, a zis: «Bine, atunci o să mă întorc în România». Atunci a început – dorința să se întoarcă în țară. Noi ne-am gândit că îi prinde bine să aibă un scop, așa că i-am zis: «Sigur, găsește-ți un job, strânge bani și, la 18 ani, poți să te muți înapoi».” Izidor s-a angajat la un fast-food și lucra zilnic, după școală.

„Au fost ani grei. Mergeam ca pe ace, ca să nu-l enervez. Fetele erau deja sătule. Pe mine erau supărate. Dar nu pentru că l-am adus pe Izidor în familie, ci pentru că eram așa de… acaparată de el. Îmi spuneau: «Mamă, tot ce faci e să încerci să-l repari!». Eram așa de concentrată să-l ajut să se adapteze, încât pierdusem din vedere că ceilalți copii mai primeau doar o fracțiune din timpul meu.

„Am încercat cu Danny să-l ducem la terapie, dar a refuzat să meargă a doua oară. A zis: «Eu nu am nevoie de terapie. Voi doi aveți nevoie de terapie. De ce nu mergeți?». Și ne-am dus.

Spunea: «Eu sunt bine când nu e nimeni acasă».

Noi îi spuneam: «Dar, Izidor, asta e casa noastră».”

---

În 2003, progresele copiilor din proiectul BEPI plasați în familii deveniseră evidente pentru cercetători și partenerii lor români. Datele indicau existența unei perioade critice de 24 de luni, în care e esențial pentru copil să stabilească o relație de atașament cu persoana care îl îngrijește, spune Zeanah. Copiii scoși din orfelinate înainte să împlinească doi ani beneficiau de viața în familie mult mai mult decât cei care stătuseră mai mult. „Când faci un studiu și dovezile preliminare arată că intervenția e eficientă, trebuie să te întrebi: «Ne oprim acum și facem medicamentul disponibil pentru toată lumea?». În cazul nostru, medicamentul era plasamentul în familii, dar nu eram capabili să creăm un astfel de sistem național.” În schimb, cercetătorii au anunțat public rezultatele. În anul următor, statul român a interzis instituționalizarea copiilor mai mici de 2 ani. De atunci, vârsta minimă a crescut la 7 ani, iar sistemul de asistență maternală s-a extins considerabil.

Studiul a continuat între timp. La 3 ani și jumătate, copiii au fost din nou evaluați în „situația necunoscută” din camera de joacă, iar proporția celor care au prezentat relații de atașament sigure a crescut de la 3% la aproape 50% în rândul celor din familii, dar doar la 18% pentru cei în continuare instituționalizați – și, din nou, copiii scoși înainte de 2 ani s-au descurcat cel mai bine. „Momentul intervenției e critic”, au scris cercetătorii. Plasticitatea creierului nu e „nelimitată”, au avertizat. „E mai bine mai devreme.”

Beneficiile pentru copiii care dezvoltaseră un atașament sigur s-au acumulat în timp. La 4 ani și jumătate, prezentau grade semnificativ mai mici de depresie și anxietate, precum și mai puține „trăsături dure, lipsite de emoție” (empatie limitată, absența sentimentului de vină, afect superficial). De altfel, circa 40% dintre adolescenții care fuseseră la un moment dat în orfelinat au ajuns să fie diagnosticați cu o tulburare psihică majoră. Creșterea le fusese întreruptă, iar dezvoltarea capacităților motorii și de limbaj, încetinită. Investigațiile RMN au arătat că volumul creierului copiilor instituționalizați era mai mic decât al celorlalți, iar electroencefalogramele au înregistrat o activitate a creierului dramatic redusă. „Dacă te gândești la creier ca la un bec”, a explicat Charles Nelson, „e ca și cum ar fi avut un reductor, care l-a scăzut de la 100 de wați la 30.”

Un motiv pentru care nou-născutul se atașează doar de un număr mic de adulți, conform teoriei evoluționiste, e că așa poate obține cel mai eficient ajutor. „Dacă ar fi multe figuri de atașament și ar apărea un pericol, bebelușul nu ar ști cui să îi dea semnalul”, explică Martha Pott, lector în dezvoltarea copilului la Universitatea Tufts. Or, copiii lipsiți de atașament văd pericole peste tot, arată studiile asupra creierului. Amigdala – structura principal responsabilă cu gestionarea fricii și emoțiilor – e inundată cu hormoni ai stresului precum cortizolul și adrenalina, părând să lucreze peste program la copiii instituționalizați.

Comparând date de la orfelinate din întreaga lume, impactul profund asupra dezvoltării socio-emoționale este evident chiar și în cazurile cele mai fericite. „În orfelinatele din Anglia anilor ’60, exista un număr suficient de îngrijitori și condițiile materiale erau bune. IQ-ul copiilor, deși mai mic decât al celor din familii, se încadra în intervalul mediu”, mi-a spus Zeanah. „Mai recent, în orfelinatele din Grecia, raportul copii-îngrijitori nu era atât de bun și nici material nu erau așa de bine dotate; acei copii aveau IQ-uri în intervalul mediu-scăzut. Apoi, în România, avem copii cu deficite majore. Dar iată ce e remarcabil: în toate aceste situații, problemele de atașament sunt similare.”

Când copiii din studiul din București aveau 8 ani, cercetătorii au organizat sesiuni de joacă, sperând să înțeleagă cum afectează problemele de atașament timpurii capacitatea ulterioară a copilului de a interacționa cu semenii. Am văzut o filmare în care doi băieți care nu se cunoșteau intră în camera de joacă. Abia trec câteva secunde și lucrurile o iau razna. Unul dintre ei, într-o bluză albă, înșfacă mâna celuilalt băiat și începe să o muște. Băiatul, într-un pulovăr cu dungi, își trage mâna și caută urmele de dinți. Cercetătorul le oferă o jucărie, dar băiatul în alb e prea ocupat să încerce să se țină de mână cu celălalt, să-l apuce de încheieturi sau să-l ia în brațe, încercând parcă să care un urs de pluș uriaș. Apoi încearcă să răstoarne masa. Celălalt băiat are o tentativă să salveze masa, dar o lasă să cadă. Ce ciudat e, pare că se gândește. Acum pot să merg acasă?

Băiatul în bluză albă trăia într-o instituție; cel în pulovăr dungat era din cartier.

Nelson subliniază că nu e totul pierdut pentru copiii lăsați în instituții dincolo de vârsta de 2 ani. „Dar cu cât mai mult durează până ajung într-o familie”, spune el, „cu atât va fi mai greu să fie aduși la linia de plutire.”

---

„De fiecare dată când ne certam”, își amintește Izidor, „îmi doream ca unul dintre ei să spună: «Izidor, ne pare rău că te-am adoptat și-o să te trimitem înapoi la spital». Dar nu au spus-o niciodată.”

Incapabil să proceseze afecțiunea familiei, voia doar să știe clar care e situația. Era mai simplu în orfelinat, unde fie erai bătut, fie nu. „Răspundeam mai bine la șuturi”, îmi spune. „În America, existau reguli și consecințe. Atâta vorbărie. Uram când spuneau: «Hai să vorbim despre asta». Copil fiind, nu auzisem niciodată cuvinte ca «Ești special» sau «Ești copilul nostru». Mai târziu, dacă părinții adoptivi îți spun așa ceva, te gândești: Bine, mă rog, mulțumesc. Habar n-am despre ce vorbești. Nu știu ce vrei de la mine, sau ce ar trebui să fac eu pentru tine.” Când îl trimiteau în camera lui, fiindcă fusese nepoliticos sau înjurase sau fusese răutăcios cu fetele, Izidor tropăia în sus pe scări și dădea muzica românească la maximum, sau bubuia în ușă, pe dinăuntru, cu pumnii sau cu un pantof.

Marlys se simțea vinovată. „A spus că vrea să se întoarcă la mama lui, o femeie care nu-l dorise, o femeie pe care nici nu și-o amintea. Când l-am dus la bancă să-și deschidă un cont de economii, funcționarul care completa formularul l-a întrebat care e numele mamei lui. Am dat să răspund, dar el a zis imediat: «Maria». Ăsta e numele mamei lui biologice. Știu că a fost probabil o prostie să mă simt rănită.”

Într-o noapte, când Izidor avea 16 ani, Marlys și Danny s-au speriat așa de tare de criza lui, încât au chemat poliția. „O să vă omor!”, le strigase. După ce un polițist l-a condus la mașină, băiatul a insistat că părinții îl „abuzează”.

„Oh, pentru numele lui Dumnezeu”, a răspuns Danny, când a auzit acuzația.

„Grozav”, a spus Marlys. „A menționat cumva și cum îl abuzăm?”

În mașină, polițistul l-a întrebat pe Izidor: „Cum te abuzează părinții tăi?”.

„Eu muncesc și ei îmi iau toți banii”, a zbierat. Polițistul i-a percheziționat apoi camera și a găsit carnetul contului de economii.

„Nu putem să-l luăm”, le-a spus soților Ruckel. „E furios, dar nu e nimic ilegal. V-aș sugera să încuiați ușa dormitorului la noapte.”

Din nou, au avut același gând: Dar asta e casa noastră.

A doua zi dimineață, Marlys și Danny s-au oferit să-l ducă cu mașina la școală, mergând însă direct la un spital de psihiatrie. „Nu ne-am fi putut permite, dar am făcut un tur și asta l-a speriat suficient”, îmi spune Marlys. „«Nu mă lăsați aici!», ne-a zis. «O să respect toate regulile. Nu mă faceți să vin aici!» Întorși în mașină, i-am spus: «Ascultă, Izidor. Nu trebuie să ne iubești, dar trebuie să fii tu în siguranță și noi trebuie să fim în siguranță. Poți să stai acasă, să lucrezi și să mergi la școală până la 18 ani. Noi te iubim». Dar, știi cum e, chestiile siropoase nu funcționau cu el.”

Respectatul regulilor nu a durat prea mult. Într-o noapte, Izidor s-a întors acasă la două și a găsit casa încuiată. A bătut la ușă. Marlys a deschis-o cât să-i spună: „Lucrurile tale sunt în garaj”.

De atunci, Izidor nu a mai locuit niciodată acasă. S-a mutat cu niște tipi pe care îi cunoștea – indiferența lor îi pica bine. „Se îmbăta și ne suna în toiul nopții, iar prietenii lui se băgau pe fir și spuneau lucruri vulgare despre fetele noastre”, spune Marlys. „Într-adevăr, era în sfârșit pace în casă, dar eram îngrijorată pentru el.”

Când Izidor a împlinit 18 ani, Marlys a făcut un tort și i-a împachetat cadoul: un album foto cu viața lor împreună. Prima lui zi în America, prima programare la dentist, primul job, prima oară când s-a bărbierit. S-a dus cu cadourile la adresa unde auzise că stă fiul ei, iar persoana care a deschis i-a promis că i le va da când va veni acasă. „În miez de noapte”, spune Marlys, „am auzit o mașină scrâșnind pe alee, apoi o bufnitură în ușa de la intrare și mașina demarând. M-am dus jos și am deschis. Era albumul foto.”

---

La 20 de ani, Izidor a devenit nerăbdător să se întoarcă în România. Neavând prea mulți bani, a început să trimită scrisori către emisiuni TV, propunându-le, în exclusivitate, povestea unui orfan român care se întoarce pentru prima oară în țara natală. 20/20 de la ABC a acceptat oferta și, pe 25 martie 2001, o echipă de filmare s-a întâlnit cu el pe aeroportul din Los Angeles. Au venit și soții Ruckel.

„M-am gândit că asta e, n-o să-l mai văd niciodată”, spune Marlys. „L-am luat în brațe și l-am pupat, indiferent că voia sau nu. I-am spus: «Întotdeauna vei fi fiul nostru și noi te vom iubi mereu».”

Izidor le-a arătat părinților lui adoptivi portofelul, în care avea două fotografii de familie. „În caz că decid să rămân acolo, voi avea ceva care să-mi amintească de voi”, le-a spus. Deși a spus-o cu bunătate, pe Marlys a înfiorat-o ușurința cu care părea să plece din viețile lor.

În România, producătorii emisiunii l-au dus în vizită la vechiul lui orfelinat, unde a fost primit cu un fast demn de întoarcerea unui prinț, iar apoi au dezvăluit, în fața camerei, că îi găsiseră familia biologică, într-un sat la trei ore distanță. Așa că au pornit cu mașina prin zăpezi, oprind într-un câmp, în dreptul unei cocioabe ridicate pe întinderea stearpă de noroi. Într-o cămașă albă, cravată și pantaloni de stofă, Izidor a luat-o șchiopătând prin hârtoapele alunecoase. Tremura. Un bărbat tras la față a ieșit din colibă și a pornit spre el. În mod bizar, au trecut unul pe lângă celălalt ca doi străini pe un trotuar. „Ce mai faci?”, a mormăit bărbatul, din mers.

„Bun”, a bâiguit Izidor.

Bărbatul era tatăl lui Izidor, după care fusese botezat. Apoi, din colibă au țâșnit două femei tinere, care l-au salutat pe Izidor cu pupături pe ambii obraji – erau surorile lui. În cele din urmă, o femeie măruntă și brunetă, de nici 50 de ani, s-a prezentat ca Maria – mama lui – și s-a apropiat să-l îmbrățișeze. Brusc iritat, Izidor s-a ferit de ea. Cum să salut un om pe care abia îl cunosc?, își amintește că s-a gândit. Femeia și-a încrucișat brațele pe piept și a început să bocească: „Fiul meu! Fiul meu!”.

Casa avea o încăpere cu pământ pe jos, abia luminată de o lampă cu gaz. Nu aveau curent și canalizare. Familia i-a oferit lui Izidor cel mai bun loc din casă, pe un taburet. „De ce am fost dus la spital, la început?”, a întrebat.

„Aveai șase săptămâni și te-ai îmbolnăvit”, a spus Maria. „Te-am dus la doctor să vedem ce ai. După câteva săptămâni, bunicii tăi s-au dus să vadă cum ești și li s-a zis că ai o problemă la piciorul drept. L-am rugat pe doctor să-ți vindece piciorul, dar n-a vrut nimeni să ne ajute. Așa că te-am dus la spitalul din Sighetu Marmației și te-am lăsat acolo.”

„De ce nu a venit nimeni să mă vadă, în 11 ani? Eram închis acolo și nimeni nu mi-a spus că am părinți.”

„Tatăl tău nu avea serviciu. Eu aveam grijă de ceilalți copii. Nu am avut bani să venim să te vedem.”

„Dar știți că viața în căminul-spital a fost ca un iad?”

„Sufletul meu”, a izbucnit Maria. „Înțelege că suntem oameni săraci, ne tot mutam dintr-un loc într-altul.”

Agitat, abia reușind să-și tragă răsuflarea, Izidor s-a ridicat și a ieșit afară. Familia lui din România l-a chemat să se uite la câteva poze cu frații lui mai mari, care plecaseră de acasă, iar el le-a arătat albumul lui foto: aici, Izidor zâmbind în soare lângă o piscină, purtând medaliile de la un concurs de înot; aici, familia Ruckel pe plajă, în Oceanside; aici, la un picnic într-un parc înverzit. Românii răsfoiau paginile lucioase fără să spună nimic.

Când s-au oprit camerele, mi-a spus Izidor, Maria l-a întrebat dacă părinții lui adoptivi l-au bătut sau dacă l-au învățat să cerșească. I-a asigurat că n-a fost vorbă de așa ceva.

„Ești cam slab”, a continuat Maria. „Poate mama ta americancă nu-ți dă destul de mâncare. Hai aici la noi. O să am eu grijă de tine.” Apoi l-a chestionat despre joburile și salariile lui din America, întrebându-l dacă nu vrea să construiască o casă nouă pentru familia lui. După trei ore, Izidor era epuizat și nerăbdător să plece. „M-a sunat din București”, spune Marlys, „și mi-a zis că vrea să vină acasă. «Scoateți-mă de aici. Oamenii ăștia sunt groaznici».”

„M-am speriat de familia mea biologică, mai ales de Maria”, spune Izidor. „Aveam senzația că s-ar putea să nu mai scap de acolo.”

Câteva săptămâni mai târziu era din nou în Temecula, lucrând la un fast-food. Dar, dintr-o dată, s-a trezit iar cu dor de România. Această neliniște avea să devină un tipar de comportament, cu mutări de colo-colo în căutarea unui acasă.

Prietenii i-au spus că în Denver sunt locuri de muncă, așa că a decis să se mute în Colorado. Marlys și Danny îl vizitează și au fost inclusiv în excursii în România cu el. Îi e mai greu să vină acasă în California, spune Marlys. „Ziua Recunoștinței, Crăciunul – sunt prea mult pentru el. Chiar și când locuia singur, aici în oraș, sărbătorile nu erau elementul lui. Întotdeauna găsea vreo scuză – că trebuie să facă aluatul de pizza, de exemplu. Când ne adunăm toată familia și cineva întreabă dacă vine și Izidor, răspunsul stas e: «Nu, Izidor face aluatul de pizza».”

---

Neuropsihologul Ron Federici a făcut de asemenea parte din primul val de experți în dezvoltarea copilului care au vizitat instituțiile pentru „nerecuperabili”, devenind unul dintre cei mai buni specialiști în îngrijirea orfanilor adoptați de familii din Vest. „În primii ani, toată lumea era plină de speranță”, spune Federici. „Se credea că o familie iubitoare, grijulie, poate vindeca acești copii. Eu i-am avertizat: copiii ăștia vă vor împinge la limită. Faceți cursuri ca să lucrați cu copii cu nevoi speciale. Pregătiți-le dormitoare simple, doar cu strictul necesar. În loc de te iubesc, spuneți-le doar ești în siguranță.” Dar majoritatea noilor sau viitorilor părinți nu putea să accepte așa ceva, iar agențiile care s-au înființat peste noapte în România nu erau dornice să livreze asemenea informații nefaste. „Am primit o mulțime de mesaje pline de ură”, spune Federici, un tip elocvent și tăios, brunet și cu figura prelungă. „Ești crud! Copiii au nevoie de iubire! Trebuie să fie îmbrățișați!” Dar Federici, fost ofițer din Trupele Marine, odată hulit pentru că e prea pesimist în privința viitorului acestor copii, a ajuns acum să fie considerat un vizionar.

Federici și soția lui au adoptat la rândul lor opt copii din instituții mizere: trei din Rusia și cinci din România, inclusiv trei frați de 8, 10 și 12 ani. Cei mai mari nu aveau nici 15 kilograme și erau la un pas de moarte, din cauza hepatitei C și a hemofiliei netratate, când i-a scos, în brațe, din orfelinat. A mai durat doi ani până să-l găsească pe fratele mai mic, în altă instituție. De atunci, 9.000 de tineri au venit în cabinetul lui din nordul Virginiei, dintre care aproape o treime erau din România. Urmărind evoluția pacienților timp de zeci de ani, a descoperit că 25% au nevoie de îngrijire non-stop, 55% se confruntă cu provocări „semnificative”, care pot fi gestionate de serviciile de asistență pentru adulți, iar circa 20% sunt capabili să ducă o viață independentă.

Părinții cei mai de succes, crede el, sunt cei care au putut să se concentreze pe transmiterea unor aptitudini de viață elementare, a unor comportamente adecvate. „Soții Ruckel sunt un exemplu bun – au rezistat, iar el se descurcă bine. Dar chiar azi a venit la mine o familie. Au o fată din România pe care o cunosc de mult, prima oară am văzut-o când era micuță și prezenta tabloul complet de stres post-traumatic: frică, anxietate, nesiguranță, depresie. Acum are 22 de ani. Părinții mi-au spus că nu mai pot – se droghează, bea, se auto-mutilează. Trăiește pe străzi. Le-am propus să revenim la terapia în familie, dar au refuzat: «Suntem epuizați și nu ne mai putem permite tratamentul – a sosit timpul să ne ocupăm de ceilalți copii ai noștri».”

În familia lor, soții Federici au preluat statutul de tutori permanenți pentru patru dintre copiii români, toți acum adulți. Doi dintre ei lucrează, sub supraveghere, pentru o fundație pe care a înființat-o el în București; ceilalți doi locuiesc cu părinții, în Virginia. (Al cincilea e un exemplu impresionant pentru cei mai norocoși 20% – e medic de urgență în Wisconsin.) Ambii fii adulți care au rămas acasă suferă de tulburări cognitive, dar au joburi și sunt o prezență agreabilă, după cum spune Federici. „Sunt fericiți!”, exclamă. „Sunt 100% atașați de noi? Sigur că nu. Sunt mulțumiți cu familia lor? Da. Pot să funcționeze în lume, împreună cu alți oameni? Absolut. Au reușit să-și găsească o cale – nu să treacă peste ce li s-a întâmplat, pentru că nu poți trece peste cu adevărat, dar să se adapteze și să nu ia și alți oameni ostatici.”

Când în familie s-a născut un copil, acum nouă ani – singurul lor copil biologic –, Federici a început să observe noi comportamente la copiii săi mai mari. „Cel mic e pentru ei vedeta supremă”, spune. „Cei doi frați care stau acasă sunt atât de protectori cu el. Oriunde în public, în restaurante, Doamne ferește să îi facă cineva rău sau să-i atingă măcar un fir de păr. E o dinamică interesantă: nimeni nu a avut grijă de ei când erau mici, dar acum și-au atribuit rolul de bodyguarzi. E frățiorul lor mai mic. A fost și în România cu ei. E iubire? Spune-i cum vrei. Sunt mai atașați de el decât de noi, ceea ce e absolut în regulă.”

---

Judecând după orice standarde, Izidor – care trăiește pe cont propriu – e o poveste de succes, printre supraviețuitorii instituțiilor comuniste. „Îți imaginezi să ai cândva o familie?”, îl întreb. Suntem în camera lui, din mamutul de casă de lângă Denver.

„Adică o familie a mea? Nu. De când aveam 15 ani am știut că nu voi avea o familie. Mi-am văzut toți prietenii în relații tâmpite, cu gelozii și control și depresie, și m-am gândit: Pe bune? Toate astea pentru o relație? Nu. Așa cum mă văd eu, nu cred să existe un om care să vrea vreodată să se apropie de mine. Poți să spui că nu e adevărat, dar așa mă văd eu pe mine. Dacă cineva vrea să se apropie, am plecat. Sunt obișnuit așa. Se numește viață de celibatar.”

Spune că nu îi e dor de ceva ce nu a cunoscut niciodată, ceva ce nici măcar nu percepe. Poate e ca în cazul daltonismului. Îi e dor de verde cuiva care nu a văzut niciodată verdele? El se concentrează pe ce are de făcut și face tot posibilul să se comporte așa cum oamenii se așteaptă să se comporte ceilalți oameni.

„Poți să fii cel mai deștept orfan din spital. Dar tot îți lipsește ceva”, spune Izidor. „Nu sunt o persoană capabilă de intimitate. E greu pentru părinți, pentru că ei îți arată iubire și tu nu poți să răspunzi la fel.”

Deși spune că vrea să aibă o viață de om „normal”, Izidor acceptă periodic să îmbrace haina de fost orfan și să țină discursuri în Statele Unite și în România, vorbind despre efectele instituționalizării asupra copiilor. Lucrează și cu un scenarist la o miniserie despre viața lui, cu credința că dacă oamenii ar înțelege cum e să trăiești după garduri, în cuști, nu ar mai băga copiii acolo. E foarte conștient că opt milioane de copii din întreaga lume trăiesc în instituții, inclusiv cei de la granița sudică a Statelor Unite. Își imaginează cum ar fi să cumpere o casă în România, în care să locuiască foștii lui colegi de secție – cei transferați în case de bătrâni sau lăsați pe străzi. O casă pentru colegii lui odată instituționalizați e cel mai aproape de ce ar putea numi el familie.

---

Căile neuronale prosperă în creierul unui bebeluș înconjurat cu atenție și iubire – se multiplică, se intersectează și pătrund în regiuni îndepărtate ale creierului, ca o rețea națională de autostrăzi în construcție. Dar în creierul unui bebeluș neglijat – un bebeluș care stă singur și nedorit săptămână de săptămână, an de an – se construiesc mai puține conexiuni. Scutecul nu îi e schimbat. Zâmbetele lui nu primesc niciun răspuns. Bebelușul amuțește. Ușa se închide, dar mai răzbate o rază de lumină.

Din când în când, oamenii l-au băgat în seamă pe băiețelul cu un picior sucit. Îngrijitoarele îl vedeau că e isteț și fermecător. Directorul vorbea cu el. Și, într-o după-masă minunată de iarnă, Onisa l-a scos din orfelinat și s-a plimbat cu el pe străzi.

Uneori, Izidor simte lucruri.

La doi ani după ce soții Ruckel l-au dat afară, Izidor s-a dus să se tundă la o coafeză care îi cunoștea. „Ai auzit ce s-a întâmplat cu familia ta?”, l-a întrebat. „Mama și surorile tale au avut ieri un accident de mașină groaznic. Sunt la spital.”

Izidor a plecat în goană, și-a luat liber de la serviciu, a cumpărat 36 de trandafiri roșii și s-a dus la spital.

„Eram în camionetă și ieșeam de la Costco”, își amintește Marlys, „când un tip s-a izbit în noi – cinci mașini s-au lovit în lanț. După câteva ore la spital, ne-au lăsat să plecăm. Nu l-am sunat pe Izidor să îi spun. Nu vorbeam. Dar a aflat și mă gândesc că la spital a spus că vrea să ne vadă și ei i-au zis că nu mai suntem acolo, iar el a înțeles că am fi murit.”

Izidor s-a repezit de la spital spre casă – casa pe care o boicotase, a familiei pe care o urâse.

Danny Ruckel n-a avut de gând să-l lase să intre fără o negociere. „Ce ai de gând?”, l-a întrebat. „Promiți să te porți civilizat?” Izidor a promis. Danny l-a lăsat să intre în sufragerie și să dea față cu toată lumea, să stea acolo cu brațele pline de flori și ochii înecați în lacrimi. Înainte să plece, Izidor i-a oferit mamei sale florile și i-a spus, într-o încercare de sinceritate mai mare ca niciodată: „Astea sunt pentru voi. Vă iubesc”. A fost un moment de cotitură. Începând cu acea zi, ceva s-a înmuiat în el, privitor la familia Ruckel.

Dar, înainte de toate, Izidor a trebuit să se apropie de ușa grea de lemn, ușa în care a aruncat albumul foto pe care i-l făcuse Marlys de ziua lui, ușa pe care o trântise în urma lui de sute de ori, ușa în care lovise cu pumnii și cu picioarele când a fost încuiat pe dinafară. A bătut și a așteptat pe treaptă, cu capul plecat, inima bubuind, neștiind dacă va fi lăsat să intre. I-am abandonat, i-am neglijat, i-am trecut prin focurile iadului, s-a gândit. Trandafirii vișinii, cu tulpinile țepoase învelite în frunze întunecate și plastic, stăteau țepeni în brațele lui.

Apoi i-au deschis ușa.

---

Imaginea de deschidere: Izidor privește pe geamul trenului care-l duce de la București la Sighetu Marmației, în 2015. (Fotografie: Thomas Szalay)

Acest articol a fost publicat inițial în revista The Atlantic, ediția iulie-august 2020.

Melissa Fay Greene este o scriitoare americană de non-ficțiune, autoare a șase volume (Praying for Sheetrock, The Temple Bombing, Last Man Out, There Is No Me Without You, No Biking in the House Without a Helmet și The Underdogs), de două ori nominalizată la National Book Award și scriitor în rezidență la Agnes Scott College din Atlanta, Georgia. Greene a publicat în The New York Times, The New Yorker, The Atlantic, The Washington Post, New York Magazine, Newsweek, LIFE, MS, CNN.com, Huffington Post și alte periodice, iar textele ei au fost traduse în mai multe limbi.

Thomas Szalay e un fotojurnalist american și fost profesor de liceu. A fost fotograf la ziarul San Diego Union-Tribune și a colaborat ca freelancer cu Los Angeles Times, The Washington Post și NPR. Fotografiile lui din România și cu Izidor au fost publicate în toată lumea. În volumul său de memorii, Even the Sparrow Has Found a Home, vorbește despre cum a fost pentru el să fotografieze viața orfanului din România. Cartea poate fi cumpărată de aici.