Cum ascultăm copiii în justiție?

O adolescentă vrea ca judecătorii să asculte mai atent poveștile copiilor după un proces de divorț.

Maria este în clasa a VIII-a și este mezina dintr-o familie cu trei fete dintr-o comună de lângă Iași. Ea, surorile și mama ei au trecut prin violență domestică.

Acum doi ani, mama a reușit să iasă din relația abuzivă. A urmat apoi procesul de împărțire a timpului cu copiii. Judecătorii sunt cei care decid la care dintre părinți vor locui minorii și cât timp petrec cu celălalt. Ca să decidă, judecătorii trebuie să asculte copiii, dacă au mai mult de 10 ani, iar acea conversație devine probă în dosarul civil.

Maria știa exact ce voia să spună judecătorului. Voia să-i spună că nu-și dorește deloc să petreacă timp cu tatăl său fiindcă îi este frică de el. Numai că judecătorul nu a ascultat-o cât și-ar fi dorit ea să povestească și a grăbit-o.

Peste câtva timp a venit hotărârea judecătorului care-i permitea tatălui drept de vizită. Asta a făcut-o să simtă încă o dată că nu a fost ascultată. 

Maria își dorea cumva să dea mai departe povestea asta despre nedreptate. A ascultat-o profesoara ei de engleză, Andreea Fedor, care cercetează la doctorat implicarea femeilor în politică și lucrează și în ONG-uri. I-a aflat povestea de abuz domestic și a povestit-o mai departe Laurei Albu, activistă civică, fondatoarea Centrului de Mediere Comunitară și Securitate din Iași, fundație care din anii 2000 lucrează în zona violenței domestice și sprijină supraviețuitoare.

Coincidența face că organizația Laurei era parte dintr-un proiect internațional, Improving justice in child contact, de cercetare a modului în care profesioniștii din justiție interacționează cu copiii, inclusiv atunci când judecătorii decid cât timp petrec părinții cu copiii, după separare. 

Copil la tribunal dupa divortul parintilor și violenta tatalui

Laura crede că în justiție copiii nu sunt tratați de la egal la egal. Fără camere speciale în care copiii să fie ascultați, fără judecători specializați pe interacțiunea cu copiii, fără magistrați care să înțeleagă că violența domestică între parteneri afectează la fel de mult copiii, chiar și când ei nu sunt direct agresați. Magistrații, spune Laura, nu se gândesc la efectele nedreptății pe care copiii ca Maria o simt atunci când sunt ascultați superficial.

Există și excepții. La Tribunalul pentru minori și familie din Brașov, singura instanță specializată, cu procese în civil și în penal, unii judecători încep sesiunea de ascultare întrebându-i pe copii câte ceva despre ei, ce pasiuni au sau cum e la școală. Alții le pun muzica lor preferată în timpul conversației. 

O soluție pentru ca judecătorii să asculte empatic ar fi ca instanțele să aibă în organigramă psihologi cu care magistrații să se consulte și poate chiar să pregătească sesiunile de ascultare. E o concluzie la care a ajuns avocata Liliana-Ștefănescu Goangă din Brașov. Acum un an ea a creat un proiect prin care 13 copii, aflați în mijlocul divorțului părinților, au primit terapie psihologică gratuită. 

Maria și tatăl ei nu s-au întâlnit după decizia judecătorului. Îi e frică de el și nu are de gând să-și pună viața în pericol pentru că așa scrie într-o hârtie. Adolescenta a fost parte dintr-un program de sprijin emoțional pentru fete cu vârste între 11 și 19 ani, care au trecut prin situații vulnerabile acasă, gândit de Laura Albu.

Ultima jumătate de an a fost plină de momente în care Maria a fost ascultată. 

Cum ajută asta pe termen lung? Paul Olteanu, trainer în comunicare, pasionat de neuroștiințe și gazda podcastului Mind Architect, spune că e mult mai util să înțelegi prin ce ai trecut cât mai repede. „Și atunci chiar dacă eu am trăit în prima parte a vieții niște experiențe nasoale în care nu am fost ascultat, nu am fost văzut, dacă dup-aia dau peste oameni dispuși să facă asta cu mine are loc literalmente un proces de vindecare, psihologic vorbind asta se întâmplă în creierul nostru”, spune Paul, „pentru că cu cât circuitele alea sunt întipărite mai adânc și mai profund prin repetiție și asociere, (…) creierul meu se poate recabla dar e nevoie de mult mai mult efort de recablare decât dacă aș fi trecut de la lipsă de ascultare și ignoranță la ascultare, empatie, prezență, cu ani mai devreme.”

Notă: Maria este un pseudonim pentru a-i proteja identitatea adolescentei.

Află mai multe despre ascultarea copiilor în justiție din acest episod al seriei mame

Citește transcrierea episodului

Ana Ciobanu: Mulți dintre noi am crescut învățând să fim ascultători și fiind prea puțin ascultați. 

Ascultarea ne crește stima de sine, reziliența și capacitatea de a ne găsi singuri soluțiile. Când copiii sunt ascultați, se simt acceptați și iubiți.

Dacă ne dorim o societate tolerantă în care fiecare să-și găsească locul și să le ofere empatie celor din jur, trebuie să învățăm să ascultăm copiii ca să înțelegem ce e de schimbat în lumea lor- acasă, la școală, la judecătorie, la medic sau într-un centru de plasament. 

Sunt Ana, iar aceasta este o serie de șase povești despre cum ascultăm copiii, noi părinții dar și medicii, profesorii, psihologii sau voluntarii din sistemul de protecție a copilului.

În acest episod Oana explorează cum sunt ascultați copiii de către sistemul de justiție. Povestea începe cu o poezie. E scrisă de o fată de 14 ani după ce divorțul părinților ei a adus-o în fața unui judecător.

Maria:

Mi-am dorit un singur lucru

Am cerut să nu-l mai văd

Și-i un lucru atât de sumbru

Că m-ai pus să îl revăd

Am citit, și-o lacrimă mi-a curs

Căci în pericol tu m-ai pus

Mi-ai spus să stau cu el

De parc-ar fi un lucru mititel.

Oana Sandu: Cea pe care ați auzit-o este Maria. O să-i spunem așa ca să-i protejăm identitatea. E un copil curajos. Este în clasa a VIII-a și este mezina dintr-o familie cu trei fete dintr-o comună de lângă Iași. 

Maria: Eu tot timpul de mică am fost copilul ăla cu mâna sus, tot timpul voiam să vorbesc, voiam să mă fac ascultată și la un moment dat când lucrurile au început să se agraveze, tata fiind numai sub influența alcoolului, numai certuri în casă, vase aruncate, farfurii sparte. Eram absentă în clasă, eram acolo, numai că mă uitam în gol, nu auzeam nimic, eram absentă practic. 

Oana Sandu: La școală a trecut prin mai multe episoade de bullying când era mică. Colegii o jigneau fiindcă are pielea mai închisă la culoare. 

Acasă, Maria, surorile și mama lor au trecut prin violență domestică. Când avea 10 ani, Maria a aflat că există ordin de protecție căutând pe google „cum să te aperi de tatăl violent?”. La aceeași vârstă a sunat la 112 de teamă că tatăl îi va ucide mama. 

Povestea Mariei nu este ușoară, dar vrea să o spună fiindcă vrea să aducă o schimbare.

Acum doi ani, mama, cea care întreține familia, a reușit să iasă din relația abuzivă. A urmat apoi procesul de împărțire a timpului cu copiii. Judecătorii sunt cei care decid la care dintre părinți vor locui minorii și cât timp petrec cu celălalt.

Ca să decidă, judecătorii trebuie să asculte copiii, dacă au mai mult de 10 ani, iar acea conversație devine probă în dosarul civil. Potrivit Institutului Național de Statistică, în 2019, au fost 12.289 de divorțuri de cupluri care aveau copii minori. Putem estima numărul procedurilor de ascultare a copiilor în judecătorii din toată țara undeva la zece mii, în fiecare an. 

Maria știa exact ce voia să spună judecătorului. Voia să-i spună adevărul. Cu tensiunea, stresul și frica acumulată din conflictele violente, nu își dorea deloc să petreacă timp în apropierea tatălui. 

Asta a încercat să spună când judecătorul a ascultat-o. 

Maria: Am așteptat. Unii au fost audiați zece minute, alții mai mult, alții mai puțin. A venit rândul meu, am fost întrebată ce relație am cu tata, cu mama, cu surorile, dacă vreau să rămân cu tata sau nu.

Și am spus foarte clar, din punctul meu de vedere, am spus nu, pur și simplu. Am spus un simplu nu, și tuturor, și surorilor mele li s-au pus aceleași întrebări și când am încercat să spun că dacă nu s-ar fi întâmplat aia, aia, aia și dacă tata nu ar fi făcut lucrurile acelea sau dacă nu ar fi acționat așa, când am vrut să spun că dacă nu ar fi făcut lucrurile acelea eu aș fi rămas cu el, probabil ne-am fi înțeles mult mai bine, mi-a spus „Poți ieși”. Și, în momentul ăla m-am simțit: „Cum, nici cinci minute? Trei întrebări?”

Oana Sandu: De la judecătorie, Maria a plecat șocată spre casă. Dar, șocul mai mare a venit o dată cu documentul semnat de judecător care îi dădea drept de vizită tatălui. Asta a făcut-o să simtă încă o dată că nu a fost ascultată. 

Maria: Mi s-a spus că trebuie să țin legătura cu tata, că trebuie să petrec vacanța cu el, două weekenduri pe lună și de ziua lui să fiu prezentă obligatoriu. Pentru că atâta timp cât eu aleg pentru viața mea, iar mai apoi aflu că eu trebuie să petrec practic jumătate de an cu el?

Oana Sandu: Surorile tale și mama ta cum au reacționat?

Maria: Mama mi-a spus că ei decid, pe cine și cât ascultă și ce întrebări pun și mi-a spus:„Tu, dacă nu vrei să mergi, nu mergi, chiar dacă mă dă în judecată”.

Oana Sandu: Maria își dorea cumva să dea mai departe povestea asta despre nedreptate. Dar nu știa cum. Până când o profesoară a ascultat-o. Andreea Fedor i-a predat engleză Mariei. Are 29 de ani, cercetează la doctorat implicarea femeilor în politică și lucrează și în ONG-uri. În pandemie, a descoperit că Maria lipsea deseori de la orele on-line. Așa a aflat că în familia fetei erau nevoi financiare mari, iar Maria nu avea un laptop. Împreună cu alți profesori din școală, au făcut rost de unul. Astă-primăvară când Andreea i l-a adus acasă Mariei  a simțit că în acea zi fata avea nevoie să vorbească. 

Andreea Fedor: Și atunci am ascultat-o, a început să povestească mai multe despre relația de acasă, și violența domestică și abuzuri, era hotărâtă cumva să vorbească.

Oana Sandu: Cum ți-ai dat seama de asta, ce ți-a spus, ce ai văzut din mimică, din gesturi? Poate poți să-ți aduci aminte puțin de momentele alea când tu ți-ai dat seama că are nevoie să fie ascultată?

Andreea Fedor: Pur și simplu eram afară și vedeam așa dorința ei, fiind în pandemie, copiii au dorința asta de a te îmbrățișa, vedeam cum ea și-ar fi dorit să se apropie, fiind și perioada de așa natură, am ezitat puțin și am văzut apoi în ochi, o privire care îți spune că „am nevoie de ajutor”. Bine, acum și pentru oamenii care vor să citească astfel de priviri, e cumva, simți, dacă ai această parte dezvoltată, și ești deschis către empatie. Simți cum expresia feței se schimbă, ochii parcă sunt așa rugători. 

Oana Sandu: Andreea știa că acest moment – când un copil are încredere în tine să-ți povestească cele mai complicate lucruri pe care le trăiește – e rar în viața cotidiană a unui profesor. E imposibil să asculți și să afli ce se întâmplă în viața a 250 de copii, câți poți întâlni ca profesor într-o zi. E greu să asculți în astfel de condiții chiar și dacă îți dai silința să fii atent și empatic. Andreea a decis să ducă povestea Mariei mai departe. 

Mai departe a însemnat către Laura Albu, activistă civică, fondatoarea Centrului de Mediere Comunitară și Securitate din Iași, fundație care din anii 2000 lucrează în zona violenței domestice și sprijină supraviețuitoare.

Coincidența face că organizația Laurei era parte dintr-un proiect internațional de cercetare a modului în care profesioniștii din justiție interacționează cu copiii, inclusiv atunci când judecătorii decid cât timp petrec părinții cu copiii, după separare. 

Laura Albu: Din păcate, judecătorii nu consideră că aceștia ar putea să aducă perspectivă obiectivă. Și întregul proiect asupra acestui aspect se învârte, în sensul în care percepția tuturor e că nu vor obține informații coerente și care să fie, să poată fi folosite, și atenția care este acordată audierilor, de aia le oferă 2-3 minute, e doar o procedură, oricum nu contează, oricum părerea lor nu contează. 

Oana Sandu: Ce spune Laura e că în justiție copiii nu sunt tratați de la egal la egal. Problema nu e nouă și tocmai asta o frustrează pe Laura, care la începutul anilor 2000 a ajutat la crearea unei camere de audiere a copiilor în cadrul Poliției Iași.

Era o realizare incredibilă, își amintește, doar că acea cameră n-a funcționat niciodată iar în prezent, după 20 de ani, suntem, la nivel național, în aceeași situație. Fără camere speciale în care copiii să fie ascultați, fără judecători specializați pe interacțiunea cu copiii, fără magistrați care să înțeleagă că violența domestică între parteneri afectează la fel de mult copiii, chiar și când einu sunt direct agresați. 

Magistrații, spune Laura, nu se gândesc la efectele nedreptății pe care copiii ca Maria o simt atunci când sunt ascultați superficial. Iar sistemul are și alte hibe.

Laura Albu: Dincolo de faptul că de cele mai multe ori îl vede pe tatăl lor acolo, dincolo de faptul că nimeni nu-i confirmă sau infirmă că ceea ce va fi spus nu va fi împărtășit cu părintele agresiv, sunt foarte multe minusuri în zona asta în care să spunem, pe de o parte e nevoie să existe un spațiu corespunzător de audiere, pe de altă parte parte, judecătorii să nu aibă o asemenea încărcare.

Pe de altă parte, ce am înțeles de la Brașov, care e un caz fericit, e că există această instanță pentru familie, adică judecătorii se specializează cumva la locul de muncă, pentru că au foarte multe cazuri care sunt toate pe familie în timp ce la alte instanțe din țară judecătorii sunt, ei preferă să rezolve de toate, familie, însemnând orice, nu doar violență domestică. Se organizează foarte puține instruiri și nici nu sunt oferite intervale de timp astfel încât tu, dacă prinzi instruirea într-o zi în care ai nșpe mii de dosare, nu ai cum să renunți la ele ca să poți să participi la o instruire.

Oana Sandu: Tribunalul pentru minori și familie din Brașov, despre care Laura vorbește, este o anomalie. A fost creat în 2004 într-un proiect pilot care ar fi trebuit să continue cu astfel de instanțe specializate în toată țara. Proiectul a rămas la stadiul de pilot și Tribunalul Brașov este singura instanță specializată, cu procese în civil și în penal. Judecătoarea Gabriela Chihaia are 41 de ani și conduce Tribunalul de doi ani. Spune că unii judecători încep sesiunea de ascultare întrebându-i pe copii  câte ceva despre ei, ce pasiuni are sau cum e la școală. Alții le pun muzica lor preferată în timpul conversației. 

Gabriela Chihaia: Discuțiile au loc la noi în biroul judecătorilor, în principal în biroul meu pe care-l pun la dispoziție ori de câte ori este nevoie pentru ascultarea copiilor în prezența judecătorilor care fac parte din complet și a grefierului.

Evităm și niciodată nu ne îmbrăcăm în robe, încercăm să creăm un cadru cât mai plăcut pentru copii, le oferim eu știu bomboane, ciocolată, la prima instanță uneori se întâmplă o situație nu foarte plăcută, fie părintele care prezintă copilul cumva îi face o instruire anterior legat de ce se întâmplă și atunci copilul știe foarte bine și spune „da, știu, vreți să discutați cu mine ca să vă spun cu cine vreau să rămân”, ceea ce din punctul meu de vedere este o atitudine greșită din partea părinților și o modalitate nu foarte bună din partea judecătorului dacă se limitează la a întreba copilul cu care dintre părinți vrei să rămâi în cazul unui divorț, și cealaltă variantă în care copilul nu știe de ce vine la instanță pentru că părinții au fost foarte atenți ca el să nu afle că ei sunt în proces de divorț. Și atunci am întâlnit, când eram la judecătorie, această situație, copilul nu știa, avea deja 10 ani jumătate, 11 ani, și practic a fost super speriat și blocat. 

Oana Sandu: Deci aflase de la dumneavoastră, care-l ascultați?

Gabriela Chihaia: Da, ceea ce evident că i-a creat un șoc efectiv și ne-am dat seama că din punct de vedere psihologic, copilul acela va fi foarte greu să depășească în primul rând momentul dar și probabil o situație de neîncredere în părinți în viitor. 

Oana Sandu: O soluție pentru ca judecătorii să asculte empatic ar fi ca instanțele să aibă în organigramă psihologi cu care magistrații să se consulte și poate chiar să pregătească sesiunile de ascultare. E o concluzie la care a ajuns avocata Liliana Ștefănescu Goangă din Brașov, cu experiență bogată în cazuri de violență domestică, de la procese pentru ordine de protecție la divorțuri și încredințări părintești ale minorilor. Acum un an ea a creat un proiect prin care 13 copii, aflați în mijlocul divorțului părinților, au primit terapie psihologică gratuită. 

Liliana Ștefănescu-Goangă: Și am constatat pe parcursul acestui an, pentru că am avut copii care se aflau în multe proceduri judiciare, că tocmai pe momentul acestor proceduri, acestor procese în instanță, audieri, în ordine de protecție în divorțuri au nevoie de susținere psihologică. Mă gândeam că dacă te gândești tu, părinte, să introduci un divorț și există un copil minor să fie obligatorie prezentarea minorilor la niște sesiuni de consiliere psihologică pentru ca ei să fie pregătiți de către un specialist și să li se explice ce urmează să se întâmple și să discute cu ei despre ce urmează să se întâmple, pentru că altfel vor intra cu capul în perete și nici nu vor ști ce li se întâmplă. 

Oana Sandu: Maria și tatăl ei nu s-au întâlnit după decizia judecătorului. Îi e frică de el și nu are de gând să-și pună viața în pericol pentru o hârtie. Adolescenta este acum parte dintr-un program de sprijin emoțional pentru fete cu vârste între 11 și 19 ani, care au trecut prin situații vulnerabile acasă. Laura Albu l-a gândit în vara lui 2020. Se numește Aurora Start, după numele norvegiencei Aurora, o artistă de 24 de ani, a cărei muzică Laura a descoperit-o recent, și care vorbește despre drepturile omului, despre violență și discriminare. 

Ultima jumătate de an a fost plină de momente în care Maria a fost ascultată. 

Cum ajută asta pe termen lung? Paul Olteanu, trainer în comunicare, pasionat de neuroștiințe și gazda podcastului Mind Architect, spune că e mult mai util să înțelegi prin ce ai trecut cât mai repede. 

Paul Olteanu: Deci, creierul nostru de sute de milioane de ani al tuturor mamiferelor învață din stimuli plus reacție, se întâmplă ceva, reacționez cumva, trăiesc plăcere sau trăiesc durere. dacă trăiesc durere, evit, dacă trăiesc plăcere, mai caut.

Și atunci, chiar dacă eu am trăit în prima parte a vieții niște experiențe nasoale în care nu am fost ascultat, nu am fost văzut, dacă dup-aia dau peste oameni dispuși să facă asta cu mine are loc literalmente un proces de vindecare, psihologic vorbind asta se întâmplă în creierul nostru.

Dacă ea are parte de oameni atenți, empatici, grijulii cu nevoile ei la 11 ani e mult mai util decât dacă ar avea parte de atenția asta la 17 ani, dar să aibă la 17 ani e mult mai ulti decât să aibă la 27 de ani. De ce? Pentru că cu cât circuitele alea sunt întipărite mai adânc și mai profund prin repetiție și asociere, deci dacă eu în primii 27 de ani din viața mea nu prea m-a băgat nimeni în seamă, nu prea m-a ascultat nimeni asta nu înseamnă că sunt pierdut, și creierul meu se poate recabla dar e nevoie de mult mai mult efort de recablare decât dacă aș fi trecut de la lipsă de ascultare și ignoranță la ascultare, empatie, prezență, cu ani mai devreme.

Oana Sandu: Maria are planuri de viitor și crede că ea și oricare dintre noi putem face o schimbare; uneori asta înseamnă chiar să asculți 10 minute un copil. 

Maria: Voiam să mă fac doctor când eram mică, și după am început să văd cu alți ochi, voiam să ajut și încă vreau asta. Și dacă nu o să ajung un psiholog sau un judecător, vreau măcar să fiu voluntar undeva, unde știu că pot să încerc să fac o schimbare pentru că dacă noi nu ne aflăm pe pământul ăsta să facem o schimbare, atunci pentru ce? Indiferent cât de mică, dacă ar fi o lege să fie ascultat un copil 10 minute, contează! Pentru că cu lucruri mici și cu răbdare și cu muncă se ajunge la un rezultat mare. 

Acest episod este parte dintr-o serie de șase povești despre cum ascultă copiii părinții, profesorii, psihologii sau sistemul de protecție a copilului. Le găsești pe toate pe dor.ro, pe YouTube și în orice aplicație de podcast. Te așteptăm cu feedback și povești despre ascultare la oana@dor.ro sau ana@dor.ro și pe instagramul mame podcast.

Ți se pare important ce ai citit?

Dacă ce citești te ajută, cumpără un abonament digital. E cea mai directă formă de susținere pentru munca noastră. Om cu om, vom strânge o comunitate care nu doar va fi un garant al sustenabilității, ci și una care contribuie și ne sprijină în a răspunde nevoilor prin povești despre cum muncim, cum relaționăm cu mediul, cum putem schimba educația, cum putem construi o societate mai echitabilă, cum putem trăi mai echilibrat.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *