Cum ascultăm copiii din centrele de plasament?

Ascultarea e în legătură directă cu stima de sine. Copiii care cresc separați de familiile biologice au nevoie de empatie, răbdare și constanță pentru a se uita cu încredere la viitorul lor dincolo de sistemul de protecție.

IMO a descoperit că poate să cânte în clasa a IX-a, la un concurs de Miss și Mister. De atunci, a început să gândească și pentru muzică versurile pe care le scria deseori ca pe o descărcare. Le-a cântat piesele colegilor din centrul de plasament din Iași în care locuia, iar ei i-au spus că se regăsesc în experiența povestită pe ritm de hip hop.

IMO i-a trimis piesele și Ioanei Budescu, o voluntară a asociației Ajungem MARI care venea săptămânal în centrul de plasament ca să ofere sprijin la engleză și franceză, să organizeze seri de gătit, plimbări la muzee și teatre și tot felul de ateliere non-formale. Feedback-ul primit de la Ioana, dar și încurajările ei, au fost un combustibil bun pentru perseverență și încredere în el.

În acest episod al seriei speciale mame, IMO și Ioana își povestesc viziunile asupra felului în care adolescenții sunt ascultați în sistemul de protecție a copilului. Amândoi spun că viața într-un centru de plasament s-a îmbunătățit, în special în ultimii ani, dar nevoile emoționale ale copiilor rămân încă la coada listei de priorități.

Ioana e genul de voluntar care, de când e pandemie, se duce măcar 5 minute la poarta centrului ca să vorbească cu copiii prin gard. Ea spune că a învățat că nu poate să forțeze comunicarea pentru că tinerii cu care lucrează săptămânal au deseori probleme de încredere în ceilalți și traume majore încă neprocesate.

„E nevoie să fii acolo constant, fără să pui presiune, fără să pui întrebări, fără să promiți. Comunicarea o să se întâmple când vrea copilul, în termenii lui. Ceea ce este OK pentru că are nevoie de încredere. Cum eu sunt încă o persoană din multe altele care au trecut pe la poarta lor, trebuie să trec testul acesta.”

Cum arată progresul sistemului de protecție

În 2020, statul român număra aproape 15.000 de copii care trăiau în centre de plasament, apartamente sau case de tip familial.

E o mare diferență față de cei 100.000 de copii instituționalizați la începutul anilor ’90. Atunci, presa era inundată cu imagini ale copiilor rași în cap, îmbrăcați la fel, care se legănau mecanic cu privirea în gol, sub supravegherea unor angajați care purtau uniforme.

Una dintre schimbările majore în sistemul de protecție este că, din 2018, copiii mai mici de 7 ani nu mai sunt instituționalizați în centre-mamut. Numeroase studii au demonstrat că instituționalizarea copiilor, în special în intervalul critic pentru dezvoltare 0-6 ani, are efecte dramatice asupra coeficientului lor de inteligență și predispune la tulburări de atașament și multiple alte probleme de sănătate mintală, de învățare și socializare.

copil ascultat în centru de plasament

2020 ar fi trebuit să fie anul în care România să închidă toate cele 83 de instituții de protecție de tip vechi care adăpostesc aproape 2.000 de copii (majoritar adolescenți cu vârste între 14 și 18 ani).

Dezinstituționalizarea înseamnă mutarea copiilor din centrele de tip vechi în case de tip familial, asistență maternală sau reintegrare în familiile biologice. Dar pandemia a încetinit acest proces, iar pregătirea copiilor pentru o asemenea schimbare majoră lipsește de multe ori.

Sănătatea emoțională a copiilor lipsește încă de pe lista urgentă a priorităților

Ce încearcă să suplinească organizații ca Ajungem MARI, este sănătatea emoțională a copiilor. Iarina Taban, fondatoarea asociației, explică în acest episod de ce sănătatea emoțională a copiilor care cresc separați de familiile biologice ar trebui să fie prioritară pentru societate și ce fel de programe derulează pentru a-i sprijini să discute cu cineva despre pasiunile, nevoile, visele și traumele lor.

Iarina spune că inclusiv închiderea centrelor și mutarea copiilor într-o locuință aparent mai prietenoasă poate fi o traumă.

„Instituționalizarea în sine este o traumă, neștiind ce urmează să ți se întâmple, unde vei pleca. Mai ales acum când tinerii nu știu unde vor merge: se închide centrul, oare rămânem cu cei cu care ne înțelegem bine sau cu ceilalți, cu educatorii preferați sau nu, poate mergem la altă școală? Sunt atât de multe semne de întrebare pentru copii. Stresul cronic afectează funcționarea creierului, capacitatea de învățare, de concentrare, de memorare.”


Aici poți afla detalii despre cum să devii voluntar Ajungem MARI și să oferi două ore pe săptămână din timpul tău.

Așa cum poți să-ți dăruiești ziua de naștere pentru a strânge fonduri necesare activităților cu copiii din centre sau susținerii orelor de terapie și consiliere.

Află mai multe despre ascultarea copiilor în sistemul de protecție din acest episod al seriei mame.


Citește transcrierea episodului

Ana Ciobanu: Mulți dintre noi am crescut învățând să fim ascultători și fiind prea puțin ascultați.

Când suntem ascultați, ne cresc stima de sine, reziliența și capacitatea de a ne găsi singuri soluțiile. Când copiii sunt ascultați, se simt acceptați și iubiți.

Dacă ne dorim o societate în care fiecare să-și găsească locul și să le ofere empatie celor din jur, trebuie să învățăm să ascultăm copiii ca să înțelegem ce e de schimbat în lumea lor – acasă, la școală, la judecătorie, la medic sau într-un centru de plasament.

Episodul acesta este parte dintr-o serie despre cum ascultăm copiii, noi părinții, dar și medicii, profesorii, psihologii sau voluntarii din sistemul de protecție a copilului. Și e documentat de mine, așa că o să vă introducă în poveste, Oana.

Oana Sandu: Ana a documentat cât de ascultați se simt și ce nevoi au copiii și tinerii care cresc separați de familiile biologice și trăiesc în centrele de plasament din România.

Versuri dintr-o melodie a lui IMO: Știu cât e de greu în lume fără mamă, râdeau de sor’mea în școală că e orfană.

Am crezut că sunt blestemat. Am crezut că s-a stricat universul, până am prins mersul, până am scris versul.

Ana Ciobanu: El e IMO, iar piesa pe care ați auzit-o e o parte din povestea lui de viață.

IMO: Mă numesc ——. Am 18 ani. Am început să scriu poezii, dar la un moment dat a fost un concurs de Miss și Mister și am încercat să cânt. Celor de la concurs le-a plăcut, așa că am zis: „Hei, pot sa cânt!”.

Ana Ciobanu: Și ai câștigat concursul de Mister?

IMO: Da, normal!

Ana Ciobanu: IMO a ajuns într-un centru de plasament din Iași la 9 ani.

IMO: Aici am de vorbit. Nu prea mult, cred, dar, în fine. Când am ajuns în cămin nu eram ascultat, dar vreau să spun că nu eram ascultat la modul chiar nu eram ascultat. Eram destul de mic. În fine, și voiam să spun că educatorii de acolo nu erau oameni.

Erau foarte reci. Bătaia era ruptă din rai. Ideea era că, nu aveai cuvânt în fața educatorilor, nu aveai cuvânt în fața unui băiat mai mare când erai mai mic. Efectiv trebuia să taci, să asculți, și chiar și când ascultai nu erai bun.

Ana Ciobanu: IMO spune că e un tip vesel. Când era mic, nu îl încărcau gri-ul din jur și tristețea pe care o vedea la „cei noi”, adică la copiii și tinerii care ajungeau în centrul care lui îi devenise casă. Dar simțea nevoia să stea uneori singur și să scrie.

IMO: Stăteam și îmi venea să scriu versuri. Am folosit asta ca o descărcare. Bine, și acum folosesc asta ca o descărcare. Eu sunt un tip extrovertit. De multe ori, caut să mă închid puțin în mine, sau să mă duc undeva singur, să îmi vină inspirația. Dar în mare parte probabil a venit din cauza centrului de plasament.

Ana Ciobanu: De ce?

IMO: Păi, pentru că toți de acolo suferă într-o oarecare măsură, iar eu nu sufeream arătându-le asta, efectiv mă descărcam în versuri.

Ana Ciobanu: Pentru IMO, muzica a fost liantul relației cu Ioana Budescu, o voluntară care venea săptămânal în centrul lui de plasament.

Ioana Budescu: Sunt Ioana, am 29 de ani, sunt din Piatra Neamț, dar de zece ani m-am mutat în Iași.

Ana Ciobanu: Ioana lucrează într-o multinațională unde coordonează livrări de servicii. Din 2018, e voluntar Ajungem Mari și merge săptămânal într-un centru de plasament din Iași. Stă de vorbă cu copiii, îi ajută la engleză și franceză, face seri de gătit paste, pizza și deserturi, organizează plimbări la cinema și muzee, predă ateliere de educație sexuală și caută fonduri pentru a le serba zilele de naștere.

Când a început voluntariatul, nu știa mai nimic despre sistemul de protecție a copilului. A crezut că poate să îmbunătățească viața unor copii petrecând timp cu ei câteva ore pe săptămână.

Ca Ioana mai sunt alți peste 1.400 de voluntari care merg în centrele din București și din alte 23 de județe din țară. De când e pandemie, se văd mai mult pe ecrane.

IMO:  Ioana, da? OK! Mi-a plăcut super mult de Ioana, în general. Ea s-a implicat foarte mult pentru noi. Efectiv e de gașcă. Efectiv că ne înțelege și că a petrecut timpul cu noi, și efectiv a intrat în vibe-ul nostru. S-a implicat mai mult decât: „Uite, ți-am adus o prăjitură.”. Am vorbit, ne-a înțeles.

Ana Ciobanu: Îi trimiteai piese?

IMO: Da! A, da, și asta, că m-a susținut destul de mult, adică, îi trimiteam o piesă și îmi spunea dacă îi place și ce ar mai vrea să mai schimb, dacă chiar trebuia neapărat să schimb ceva. Adică îmi dădea un sfat real.

Ana Ciobanu: În 2020, statul român număra aproape 15.000 de copii care trăiesc în centre de plasament, apartamente sau case de tip familial.

E o mare diferență față de cei 100.000 de copii instituționalizați la începutul anilor 90. Atunci,  presa era inundată cu imagini ale copiilor rași în cap, îmbrăcați la fel, care se legănau mecanic cu privirea în gol, sub supravegherea unor angajați care purtau uniforme.

Una dintre schimbările majore în sistemul de protecție este că din 2018 copiii mai mici de șapte ani nu mai sunt instituționalizați în centre mamut cu sute de colegi. Cei mici, dacă nu au deja frați mai mari în sistem, sunt plasați la asistenți maternali sau în familii adoptive.

Numeroase studii au demonstrat că instituționalizarea copiilor, în special în intervalul critic pentru dezvoltare 0-6 ani, are efecte dramatice asupra coeficientului lor de inteligență și predispune la tulburări de atașament și multiple alte probleme de sănătate mintală, de învățare și socializare.

Ce pare că lipsește din acest progres al sistemului de protecție, și ce încearcă să suplinească organizații ca Ajungem Mari, este sănătatea emoțională a copiilor. Adulții care-i au în grijă nu au încă suficiente resurse și pregătire ca să-i încurajeze, să-i ghideze și să-i asculte.

Am întrebat-o pe Iarina Taban, fondatoarea Ajungem Mari, de ce ar trebui societatea să investească în sănătatea emoțională a copiilor instituționalizați.

Iarina Taban: Un copil care a trecut printr-o experiență traumatizantă, inclusiv instituționalizarea în sine este o traumă, neștiind ce urmează să ți se întâmple, unde vei pleca.

Mai ales acum în acest context al închiderii centrelor, când tinerii nu știu unde vor merge, se închide centrul, oare rămânem cu cei cu care ne înțelegem bine sau cu ceilalți, cu educatorii preferați sau nu, poate mergem la altă școală? – sunt atât de multe semne de întrebare pentru copii.

Stresul cronic afectează funcționarea creierului, capacitatea de învățare, de concentrare, de memorare. Au mai puțină încredere în ei au o viziune mai sumbră asupra viitorului- „eu nu o să reușesc să fac nimic”. Punându-și atât de multe întrebări despre viitorul lor de fapt ajung să refuze micii pași către viitor pentru că-i sperie.

Ana Ciobanu: Sistemul nu neglijează emoțiile copiilor din rea voință, ci deseori din neputință și birocrație.

Iarina Taban: Din păcate cred că sunt destul de puțin ascultați, nu pentru că oamenii din sistem nu ar vrea să-i asculte.  Am avut multe persoane pe care le-am cunoscut și care își dedică viața acestor copii, se vedea dragostea în ochii lor, e extraordinar că există.

M-a marcat foarte tare când un referent a povestit la un training că ei ar vrea să-i întrebe pe copii ce mai fac când vin de la școală, dar au atât de multe rapoarte încât le e frică, pentru că nu ar avea timp să-i asculte. Ceea ce e foarte dureros.

Ana Ciobanu: Amintirea vechiul sistem e încă realitate pentru aproape 2.000 de copii și tineri care locuiesc în 83 de instituții vechi aflate în curs de închidere.

Cei mai mulți dintre ei au între 14 și 18 ani și sunt adolescenți care au trecut prin numeroase schimbări, fie că au crescut de la naștere cu unul sau mai mulți asistenți maternali de care apoi s-au despărțit când au ajuns în centre, fie că au crescut alături de familia biologică afectată de sărăcie sau violență  și au trebuit să se împace cu o separare pe care o credeau temporară.

Ana Ciobanu: Pentru tinerii care trăiesc într-un centru de tip vechi, acasă arată uneori așa cum descrie Ioana, voluntara Asociației Ajungem Mari.

Ioana Budescu: Imaginați-vă un centru vechi cu geamuri mari de sticlă, cu un gard de sârmă care nu prea e vopsit, un teren de fotbal din beton cu foarte multă iarbă peste, două porți din două bare de fier și încă o clădire sinistră în spatele căminului mare, din beton, cu geamuri sparte cu acoperiș ruginit.

Cu iarbă la voia întâmplării, copaci uscați indiferent de anotimp, pe holuri fix senzația de cămin întunecos și câteva picturi ale unor copii care mai văd ceva roz pe acolo și încearcă să reorganizeze spațiul.

Ana Ciobanu: Dar diferența majoră față de acum 30 de ani, o simți de cum intri în dormitoarele copiilor. Fiecare e altfel și poartă amprenta celor care locuiesc acolo.

Ioana Budescu: Sunt patru băieți care și-au transformat camera într-un studio de înregistrare, fac muzică. au făcut niște desene foarte mari pe pereți, i-am ajutat să le creăm un mic studio de înregistrare, să aibă microfon, cu pop-up filter, cu stativ. Și-au făcut din camera lor un mic templu pentru muzică. Mă rugau să fac rost de cofraje de ouă să izoleze fonic, nu am putut să-i susțin, directoarea nu-i lasă să transforme așa camerele. Ei se simt bine acolo, camera lor poartă amprenta lor.

Îmi trimit și piese, trebuie să le validez. Unii scriu versuri, alții înregistrează linia melodică, alții cântă la chitară. Stau și fac nopți albe și se gândesc. Urcă pe soundcloud sau youtube, dar înainte mă întreabă ce părere am, a sunat fals, versurile sunt puțin cam lame? Eu sunt foarte surprinsă că ei au puterea să ceară și să accepte feedback.

Ana Ciobanu: Ioana e genul de voluntar care, de când e pandemie, se duce măcar cinci minute la poarta centrului ca să vorbească cu copiii prin gard.

Ioana Budescu: Apropos, chiar acum o să merg la ei că m-au sunat de Sf. Ion, de fapt au rugat-o pe educatoare să mă sune să merg măcar cinci minute să mănânc o felie de tort și o să merg.

Ana Ciobanu: Ioana crede că dacă sistemul ar pune copiii în centrul deciziilor și i-ar consulta în tot ceea ce-i privește, aceștia ar putea fi mai aproape de un echilibru emoțional.

Ioana Budescu: Din experiența mea, a rămas o singură nevoie care nu pare a fi acoperită: nevoia copilului de a fi ascultat și de a fi luat în calcul atunci când se iau decizii la nivel organizațional: nevoia de a nu fi despărțit de frații din centru și nevoia de a fi constant în viața unui copil.

Rulajul e mare, mulți voluntari, mulți potențiali părinți adoptivi la poarta centrului. Nu cred că toate lucrurile astea lasă loc și de nevoia copilului de a exprima. Sunt foarte mulți oameni care vin și pleacă, cam asta e sistemul în momentul ăsta.

Ana Ciobanu: Poate părea un lucru mic – să nu fii ascultat – în comparație cu lipsa resurselor și abuzurile cu care asociem sistemul de protecție. Dar lipsa de ascultare e în legătură directă cu stima de sine scăzută. De acolo apare și anxietatea când copiii se uită spre momentul când trebuie să părăsească sistemul și să se descurce singuri.

Magda Dragne este psiholog, lucrează cu asociația Ajungem Mari și face terapie cu șapte adolescenți care au crescut în sistem.  Ea spune că ideea de prietenie și mentorat pe care copiii o primesc de la voluntari și cea de ascultare pe care ea le-o oferă în ședințele de consiliere, sunt dozele de încredere de care au nevoie tinerii cu traume de abandon.

Magda Dragne: Ce le lipsește lor este să știe că acolo e cineva la care, dacă au o problemă, se duc și o pot dezbate. Copiii din instituții nu au cu cine să vorbească sau nu au încredere să vorbească. 

Și cei care au părinți, adolescenți instituționalizați, nu vorbesc lucrurile acestea cu părinții, că-i bat la cap să nu am o sarcină, voi fi păcălită de băiat. Părinții le spun din traumele lor și accentuează zona asta de restricție. Nu-i înțeleg și nu-i ascultă. Atunci ei vorbesc cu un terapeut zona aceasta intimă, de suflet și mai vorbesc ceva, de carieră.

Ana Ciobanu: Ascultarea mai face ceva deosebit de important pentru copilul care se confruntă cu traume. Îi arată că poate să meargă mai departe. E ce a simțit și Ioana în cea mai grea scenă pe care a trăit-o până acum ca voluntar. S-a întâmplat cu o adolescentă, de la care a înțeles că a asculta nu înseamnă să pui întrebări ci doar să fii acolo, să taci și să aștepți.

Ioana Budescu: Nici psihologul, nici colegii, nici educatorii nu reușesc să comunice destul de bine cu ea. Era etichetată ca un copil rebel care nu își dorește comunicarea.

Nici eu nu știam cum să mă apropii de ea, nici ea nu știa cum să primească. Eram constantă, o anunțam că „sunt aici dacă vrei să vbm, să ne plimbăm.”

Pentru că m-a văzut în fiecare săptămână marți la ora 4 că sunt acolo orice ar fi, a prins cumva încredere și mi-a zis într-o zi că ea ar vrea să ne plimbăm pe iarbă, foarte timid. Îmi doream foarte mult să nu stric mica încredere pe care mi-o oferise.

Povestea este destul de tristă. Ea născuse la 14 ani un bebeluș care a murit, apoi, la scurt timp a murit și mama ei. Au fost îngropați în același loc și ea nu își dorea decât să își viziteze mama și copilul la mormânt. 

Lucrurile astea venind de la ea, pentru mine a fost copleșitor. E foarte mare lucru să primești încrederea unui copil cu un background tulburător și să o ții așa în mână foarte fragil și să ai grijă ce faci cu ea.

Ana Ciobanu: Între Ioana și adolescentă s-a țesut un fir de încredere care a făcut posibilă comunicarea. Dar sistemul, prin oamenii care o aveau în grijă, s-a opus vizitei la cimitir.

De-asta e vital, în astfel de situații, ca adolescenții care se confruntă cu traume, să aibă parte de cineva care poate într-adevăr să-i asculte. Magda Dragne, spune că mulți dintre psihologii din centrele de plasament, nu sunt trainuiți să lucreze cu traume și nici nu au timp pentru toți copiii, pentru că sunt acolo în primul rând pentru evaluări și tone de hârtii.

Magda Dragne: Nu toată lumea poate să conțină, e un domeniu aparte în care trebuie să te antrenezi. Unii dintre ei sunt victime ale unor abuzuri grave, să te uiți în ochii acelui pre-adolescent, să știi că a fost abuzat a la long, nu e simplu, îți vin tot felul de stări. Noi avem formarea de a primi.

Dacă eu nu am leșinat pe scaun și pot să te privesc în continuare, și tu poți rezista traumei. Dacă mie nu îmi este rușine de ce mi-ai spus, înseamnă că și tu poți trece peste acea furie, peste acea traumă, peste acea vină. Eu îți dau ție încredere, te-am ascultat, am toată compasiunea pentru ce ți s-a întâmplat, dacă eu am rămas în scaun, și tu poți.

Ana Ciobanu: Ioana, voluntara din Iași, simte că majoratul le taie aripile multor copii iar ieșirea din centru le sabotează visele care încolțesc greu, după multe discuții și activități în care voluntarii încearcă să-i sprijine să-și găsească pasiunile și motivația.

Ioana Budescu:  Pericolul e unul iminent, am fete care au ieșit de exemplu din cămin de vreun an și care mă mai caută și îmi spun că nu au terminat liceul- eram în ultimul an, am ales să stau cu prietenul meu, acum ne-am despărțit. trebuie să îmi caut chirie, loc de muncă nu prea reușesc nu mă ia nimeni fără liceu.

Și două cazuri particulare în care fetele s-au căsătorit imediat după ce au ieșit din cămin, au făcut și un bebeluș, una e în Franța, au job, își permit bonă. Cealaltă e într-un sat. Am avut onoarea să le cunosc socrii și părinții, că m-au chemat. Și să mă întrebe: „Ioana, tu ce crezi că se poartă frumos cu mine? Ți se pare că ne potrivim?” Două cazuri fericite, dar majoritatea se termină destul de trist.

Ana Ciobanu: Iarina Taban, fondatoarea Ajungem Mari, spune că unii tineri abia așteaptă să se rupă de regulile centrului de plasament, mulți fug înainte de a deveni majori. Pentru alții plecarea poate fi o traumă.

Iarina Taban: Știu de o tânără, mutată la apartament, care venea în fiecare zi la poarta centrului în care a locuit toată viața. Portarul nu putea să o lase să intre. „Dar aici am locuit, aici se aud copiii, acolo este liniște. Ce fac cu liniștea asta?”

Ana Ciobanu: Tocmai de aceea trebuie să-i ascultăm. Pentru că reacționează diferit la schimbare și la traumă, nu sunt dosare pe care le muți din spital, în asistență maternală, în centre pe care apoi anunți că o să le închizi. Unii au învățat devreme să nu se atașeze de nimeni din sistem, ca să nu sufere. Altora le dărâmi lumea. Așa cum un voluntar apărut la momentul potrivit în viața unui tânăr, poate să-l transforme.

Pentru IMO, centrul de plasament s-a transformat într-un loc mai primitor, pe măsură ce adulții din jur au început să se schimbe.

IMO: Făceam jocuri cu voluntarii, și erau și educatori acolo, și efectiv voluntarii se purtau cald cu noi, și așa. Și efectiv știu că veneau unii educatori, care vreau să spun că erau super reci, veneau în cercul ăla în care ne jucam noi, și erau și ei buni cu noi. Bine, după asta dispărea puțin, după ce plecau voluntarii, dar ideea este că puteau să fie și buni.

Adică, pentru mine la un moment dat a început să fie fix ca acasă. Adică, bine, nu prea știu cum a fost acasă, dar în fine. Mi-aș fi dorit să am acum 9 ani și să ajung acolo. Noi am schimbat lucrurile astea, generația asta cu gândire OK.

Ana Ciobanu: Când IMO spune că generația lui a schimbat atmosfera din sistem, se gândește la situațiile pe care le-a trăit începând cu 13 ani. Cam atunci au început colegii din jurul lui să-și afle drepturile și să reclame abuzurile. În paralel, voluntarii i-au sprijinit când nu știau cum să gestioneze un conflict, au mediat relații, i-au ascultat și i-au făcut să se simtă acceptați.

IMO și-a găsit în ianuarie 2020 un job de animator la un afterschool. E în tranzit, adică s-a mutat din centrul de plasament, într-un apartament pe care îl împarte cu alți tineri din sistem. Vrea să facă în continuare muzică și e încrezător că o să ajungă cineva.

Acest episod este parte dintr-o serie de șase povești despre cum ascultă copiii părinții, profesorii, psihologii sau sistemul de protecție a copilului. Le găsești pe toate pe dor.ro, pe YouTube și în orice aplicație de podcast. Te așteptăm cu feedback și povești despre ascultare la oana@dor.ro sau ana@dor.ro și pe instagramul mame podcast.

Ți se pare important ce ai citit?

Dacă ce citești te ajută, cumpără un abonament digital. E cea mai directă formă de susținere pentru munca noastră. Om cu om, vom strânge o comunitate care nu doar va fi un garant al sustenabilității, ci și una care contribuie și ne sprijină în a răspunde nevoilor prin povești despre cum muncim, cum relaționăm cu mediul, cum putem schimba educația, cum putem construi o societate mai echitabilă, cum putem trăi mai echilibrat.

Un comentariu la „Cum ascultăm copiii din centrele de plasament?

  1. Hello osm ppl ! Felicitari pentru articol !
    Un Centru Comunitar de Terapie prin Arta, din Constanta, a demarat o campanie prin care un grup de artisti, voluntari, si-au unit fortele si vor picta camerele din centrele de plasament.
    Campania se numeste Cai Verzi Pe Pereti, numele sau semnificand cenzura cu care se confrunta acesti copii, care nu au voie sa viseze. Asa ca noi, le vom picta cele mai frumoase vise, pe peretii camerelor. Nu ne costa nimic, iar materialele de lucru vor fi oferite de sponsori locali.
    Avem nevoie de ajutorul vostru, pentru a crea valuri, in jurul acestei campanii !!
    ARE YOU IN ?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *