Cine luptă pentru echitate socială în pandemie?

Am întrebat 14 lideri din sectorul ONG care lucrează cu cei mai vulnerabili
dintre cetățeni ce bariere le-a ridicat pandemia, ce soluții i-a provocat să găsească și ce își spun ca să reziste într-un an în care echitatea socială are de suferit.

Poți vedea lista completă sau poți citi direct povestea unui activist apăsând pe numele lor:

Elena Adam, asistentă socială la Samusocial (Serviciul de Ajutor Mobil de Urgență);
Anca Nistor, coordonatorul centrului maternal Casa Agar, asociația Touched România;
Erika Garnier, manager de proiect și membru în echipa de comunicare la Fundația Motivation;
Dorica Dan, președinta asociației Prader-Willi și a Alianței Naționale pentru Boli Rare;
Cristina Costea, asistentă socială, Asociația Free;
Enikő Gáll, psihologă, asociația A.L.E.G.;
Viorel Roman, psiholog și director executiv ALIAT;
Iarina Taban, fondatoarea asociației Ajungem MARI;
Irina Vasilescu, fondatoarea asociației Pe Stop;
Radu Meiroșu, project manager Grupul de Educație și Acțiune pentru Cetățenie (GEAC);
Antonella Lerca, fondatoare a asociației SexWorkCall;
Ioan Petre, asistent social, Asociația Carusel;
Georgiana Pascu, manager de program, Centrul de Resurse Juridice;
Deea Rădulescu, activistX pentru comunitatea LGBTQI+ prin organizația Identity.Education.

Elena Adam

Asistentă socială la Samusocial (Serviciul de Ajutor Mobil de Urgență), 52 de ani

Elena Adam

Elena Adam a fost primul asistent social care a lucrat cu adulții străzii în România anilor ’90, în care autoritățile credeau că fără adăpost sunt doar copiii și tinerii fugiți din orfelinate. „Acum pare ireal unde suntem”, spune Elena, care vede cum, grație eforturilor de comunicare ale Samusocial, atât populația cât și autoritățile și-au schimbat mentalitățile și vin în sprijinul persoanelor fără adăpost. Faptul că astăzi există adăposturi de noapte, cantine sociale, spălătorii și echipe mobile care lucrează împreună în acest domeniu părea o utopie în 1993, când Elena și-a început activitatea la Medici fără Frontiere, asociație care a dus apoi la formarea Samusocial în 2004.

Chiar dacă e pandemie, iar locurile în adăposturile de stat (în jur de 1.000, insuficiente pentru cele aproximativ 5.000 de persoane fără adăpost din București) s-au înjumătățit ca să permită distanțarea în noul context, Elena nu-și dă voie să dispere.

„Învățăm de la oamenii străzii, cărora nu le e la fel de frică cum ne este nouă”, spune ea. „Ei au o viziune mult mai sănătoasă asupra vieții, deși sunt supuși riscurilor zilnice și se confruntă cu probleme de sănătate ca TBC, diabet sau boli digestive, dar și cu probleme de sănătate mentală.

Dacă ei pot să reziste, și noi trebuie să putem să le fim o voce.” Elena spune că o ajută și solidaritatea țesută între organizațiile cu profil similar, faptul că vorbesc cu toții la telefon acum că nu se mai pot întâlni, că se sprijină cu măști, mănuși și cu sandvișuri când vreunul dintre ei nu are suficiente.

Accesul la servicii de sănătate s-a complicat pentru că internările și tratamentele pentru cancer, de exemplu, se fac foarte greu din cauza spitalelor ocupate de cazurile de coronavirus. Elena spune că au nevoie acută de măști, saci de dormit și mai ales de teste rapide cu care ar putea face screening și preveni focarele în locuințele improvizate și aglomerate în care se adăpostesc cei mai mulți adulți ai străzii.

Mai multe despre cum poți să sprijini Samusocial găsești pe samusocial.ro.

Anca Nistor

Asistentă socială Casa Agar, Asociația Touched, 44 de ani

Anca Nistor

Anca Nistor coordonează munca asistenților sociali din Casa Agar, centrul maternal din București unde ajung mame care fie au fost traficate, fie au fost abuzate de proprii părinți, fie sunt victime ale violenței în cuplu. Lucrează în asistență socială de 24 de ani, de când a început să ajute voluntar într-un centru de plasament de lângă Botoșani, după ce-și termina jobul la o patiserie.

Femeile care ajung în Casa Agar sunt ajutate să treacă peste traume și apoi să-și construiască o viață independentă. Pentru o victimă, viața într-un adăpost nu e niciodată ușoară, fiindcă e o ruptură de apropiați, de prieteni, de familiarul vieții de dinainte. De-asta e nevoie să fie ajutate cu răbdare, spune Anca. Motivația ei principală e dată de femeile care păstrează legătura cu Casa. „În timp am devenit familia lor, în noi ele văd mătuși, prietene.”

Dacă înainte de pandemie femeile rezidente aveau voie să primească vizite din partea familiei sau apropiaților, din martie acestea au fost sistate. Au compensat cu apeluri telefonice sau video pe WhatsApp, mai lungi de limita pre-pandemică de 15 minute. Pentru că inițial rezidentelor le era greu să înțeleagă cât de gravă e pandemia, au decis să deschidă televizorul din centru ca să se uite la știri. La fiecare două săptămâni, fiecare asistent social este testat pentru coronavirus, iar angajații se deplasează doar cu taxiul sau mașina. Asta a crescut cheltuielile cu 1.000 de euro pe lună, ceea ce pune o presiune enormă asupra bugetului.

Angajaților le-a fost cel mai greu în starea de urgență, când legea i-a obligat să locuiască în centrul maternal, în ture de două săptămâni, unii lăsându-și acasă copiii mici. Pentru rezidente, spune Anca, a fost o binecuvântare. „Am avut timp să jucăm jocuri, am vizionat filme, am gătit cot la cot cu mamele, am râs împreună.”

Mai multe despre Asociația Touched România și cum o poți sprijini găsești pe touchedromania.org.

Erika Garnier

Manager de proiect și membru în echipa de comunicare la Fundația Motivation, 32 de ani

Erika Garnier

Erika e din 2012 în echipa de comunicare a Fundației Motivation, care oferă stagii și tabere de mobilitate și viață independentă pentru copii și adulți cu dizabilități și donează anual peste 1.000 de scaune rulante.

Din martie, voluntarii Motivation trebuie să găsească scaunele potrivite prin video call cu cei care le solicită ajutorul, cu poze și măsurători trimise pe WhatsApp. E greu pentru că nu toată lumea se descurcă să trimită poze și să-și descrie cât mai detaliat casa și împrejurimile.

„Pentru noi era vital să ne întâlnim cu oamenii care aveau nevoie de scaune rulante”, spune Erika, care este și ea utilizator de scaun rulant de 10 ani, de când o tumoră la măduva spinării i-a redus mobilitatea. Când un accident sau o boală îți răpesc mobilitatea, nu știi că un scaun trebuie să se potrivească ca un pantof, că pernele sunt de mai multe feluri și te pot ajuta sau îți pot face rău în funcție de ce nevoi ai.

Anul ăsta, Motivation a anulat și toate taberele și întâlnirile de grup pe care le avea în calendar, ceea ce o îngrijorează pe Erika pentru că știe câtă nevoie ai, mai ales la începutul utilizării unui scaun rulant, de a cunoaște oameni ca tine, mai ales dacă e și o perioadă copleșitoare, ca o pandemie. „Sunt multe situații care te aduc pe marginea prăpastiei. Poate cazi, spargi ceva, nu ajungi la un obiect, ai o zi proastă și ai nevoie de sprijin emoțional ca să nu renunți. Să ieși din casă la orele permise, să mergi în parc când e voie.”

Toate donațiile primite de Motivation prin SMS cu textul ACTIV la 8844 s-au dus anul acesta spre recondiționat și livrat scaune și seturi de îngrijire a sănătății care includ măști și dezinfectant pentru cei care nu și le permit. Acum Erika și colegii ei caută cele mai bune alternative pentru a porni o serie de grupuri de suport online, căci e important să fie acolo, disponibili pentru cei care au nevoie să vorbească sau doar să asculte.

Mai multe despre fundație și cum o poți sprijini găsești aici.

Dorica Dan

Președinta Asociației Prader-Willi și a Alianței Naționale pentru Boli Rare, 57 de ani

Dorica Dan

Dorica Dan muncește de 20 de ani pentru ca pacienții cu boli rare, fie copii, fie adulți, să gestioneze mai bine simptomele afecțiunilor, care adesea sunt permanente (peste 95% dintre bolile rare nu au niciun tratament).

Este mama unei fete diagnosticate cu Prader Willi în Italia, după 18 ani de căutări medicale. Atunci a înțeles că pacienții cu boli genetice rare nu au șansa de a fi diagnosticați în România și nici nu se pot găsi unii pe alții ca să se ajute. Azi coordonează Centrul NoRo din Zalău, unde aproximativ 60 de copii cu boli rare, dar și sindrom Down și autism, fac ore de terapie ocupațională, logopedie și kinetoterapie. Primăvara asta, timp de două luni, centrul a fost închis, iar copiii au făcut terapie online. Procesul a pus însă presiune pe părinți, care trebuiau să fie 100% lângă copii în acest proces. Dorica spune că a folosit acea perioadă ca să construiască o platformă online specială pentru terapie și consiliere, utilă și pentru alte momente de carantină. (Toamna asta, centrul a fost iar închis două săptămâni.)

Platforma a fost utilă și pentru întâlnirile între pacienți cu boli rare, membri ai familiilor lor, medici și specialiști geneticieni. Pentru că online nu a mai existat o limită de înscrieri, la întâlniri au participat și pacienți români din alte țări, dar și specialiști la care altfel ar fi ajuns mai greu.

Dorica, care din 2018 este și bursieră a fundației Ashoka, spune că pandemia a sistat însă accesul la tratament în spitale. Alianța Națională pentru Boli Rare, pe care o conduce, a sesizat Ministerul Sănătății și a distribuit pacienților genți frigorifice pentru perfuzii. În cele din urmă, autoritățile au reglementat procesul de tratament la domiciliu, însă doar pe hârtie. În multe spitale, medicii nu găsesc soluții și-n plus se tem să externalizeze procesul fiindcă de obicei tratamentele pentru boli rare sunt foarte scumpe. „Autoritățile sunt copleșite și răspund la alte nevoi, nu la cele ale pacienților cronici.”

Mai multe despre Centrul NoRo și cum îl poți sprijini găsești pe centrulnoro.ro.

Cristina Costea

Asistentă socială, Asociația Free, 31 de ani

Cristina Costea

Cristina Costea muncește ca asistentă socială la asociația Free din București, care ajută fete și femei exploatate sexual să-și construiască vieți libere de abuz. Cristina coordonează centrul rezidențial, unde locuiesc pe o perioadă de un an patru femei, fie victime ale violenței sexuale, fie ieșite din rețele de prostituție.

Aici primesc consiliere emoțională și cursuri de formare profesională – în general în cosmetică. Asociația Free face constant o muncă de outreach: de două ori pe săptămână, colege de-ale Cristinei se întâlnesccu fetele și femeile care practică prostituția – ziua pe autostradă și noaptea în oraș – ca să le fie alături în caz că au probleme sau dacă vor să iasă din rețeaua de exploatare în care sunt. Multe dintre cele întâlnite pe străzi de asistenții sociali ai Free veneau, înainte de pandemie, la centrul de zi al asociației, fie la grupuri de sprijin psihologic, fie să facă un duș sau să mănânce.

Pandemia a dat peste cap multe dintre viețile lucrătoarelor sexuale. Din cauza distanțării sociale, e mult mai greu să-și găsească de muncă. S-au întors și multe dintre româncele care și-au pierdut joburi similare în alte țări. Proxeneții le organizează acum munca în camere de hotel sau în casele clienților, unde, spune Cristina, șansele de a fi abuzate sunt mult mai mari decât pe stradă.

Cristina spune că, pentru echipa ei, pandemia a fost și o oportunitate. Acum sunt în contact cu mult mai multe femei care cer ajutor. La cursul online de psiho-educație participă femei din toată țara, iar aproximativ 35 vin săptămânal să ia pachete cu alimente din centrul de zi. Cu cât ajung la mai multe, cu atât pot fi mai aproape de ele când au nevoie de ajutor. „Să formăm relația de încredere care se hrănește în timp și să fim acolo când ele ajung la epuizare, ca noi să intervenim atunci.”

Mai multe despre Asociația Free și cum o poți sprijini găsești aici.

Enikő Gáll

Psihologă, asociația A.L.E.G., 41 de ani

Enikő Gáll

Enikő Gáll lucrează de peste 10 ani cu victime ale violenței domestice, pe care le consiliază față în față, la telefon sau online. Organizația A.L.E.G. (Asociația pentru Libertate și Egalitate de Gen) din Sibiu construiește de doi ani o rețea națională de grupuri de sprijin emoțional pentru supraviețuitoarele violenței în familie. Echipa le numește „învingătoare” și pariul mai mare al proiectului „Și eu reușesc” este că femeile care au reușit să iasă din relații abuzive vor ajuta la rândul lor alte femei să facă asta și să-și schimbe viețile.

Potrivit studiilor, o femeie încearcă de șapte ori să plece dintr-o relație abuzivă până reușește, așa că ajutorul cuiva care nu-i judecă deciziile și empatizează cu ea e extrem de util în acest proces. (Cel mai recent grup s-a format la Cluj; mai există în București, Sibiu, Brașov și Satu Mare.)

În pandemie a crescut numărul celor care au sunat la A.L.E.G.: de la victime care se aflau în pericol, fiind izolate permanent cu agresorii în case, la apropiați ale femeilor abuzate care-și doresc să le ajute să iasă din relațiile tensionate. Enikő spune că, mai ales în pandemie, au încercat mereu să exploateze la maximum prima conversație telefonică, fiindcă victimele nu știau dacă mai pot găsi un alt interval orar în care să sune în siguranță. „Vorbeau în șoaptă, sau când dormea el sau când mergea să facă cumpărături, încercau să-și clarifice dacă comportamentul partenerului face parte din spectrul de violență și ce anume pot face”, spune Enikő. În ultimele luni, echipa A.L.E.G. a pornit cursuri online gratuite de educație financiară, fiindcă dependența economică de parteneri e una dintre piedicile ieșirii din relațiile violente. „Femeile sunt mereu oprite de partea asta, se gândesc «nu o să mă descurc singură» și provocarea noastră este să construim, împreună cu ele, bugetele și să-și dea seama că se pot descurca singure.”

Mai multe despre A.L.E.G și cum o poți sprijini găsești aici.

Viorel Roman

Psiholog și director executiv ALIAT, 41 de ani

Viorel Roman

Dacă îl întrebi pe Viorel Roman ce a pierdut în pandemie Alianța pentru Lupta Împotriva Alcoolismului și Toxicomaniilor (ALIAT), psihologul începe cu cele trei ediții ale taberei pe care o organizau anual la Vama Veche. Erau 10 zile intense, cu evaluare a consumului de alcool (cantitate, perioade din zi în care bei, riscul de dependență) și consiliere cu tineri din toată țara.

ALIAT a pierdut finanțări pentru alte evenimente offline, și-a mutat sediul într-unul mai mic, a restrâns echipa. Au fost nevoiți să oprească serviciile de screening al consumului pe care le ofereau în două spitale din țară care acum îngrijesc pacienți COVID. Viorel și-a mutat ședințele de terapie online și spune că activitatea clinicii nu e afectată, dar munca de ONG e zguduită. „Canalizăm toată energia spre a supraviețui”, spune el.

În perioada asta, la linia telefonică de asistență AlcoLine (021.9335) vin multe apeluri atipice. Dacă înainte sunau majoritar apropiații celor care se luptă cu dependența, acum vin multe telefoane ale celor care consumă și simt că pierd controlul. Se întâmplă, crede Viorel, pentru că suntem cu toții mult mai singuri de cei care ar putea să observe problema. E mai ușor să lucrezi cu dependența cuiva care o conștientizează deja și cere ajutorul.

Viorel nu ar spune că a crescut consumul de alcool în pandemie. „Fiecare consumator e diferit. Cei care beau pentru că ieșeau în oraș și aveau anxietate socială acum nu consumă pentru că a dispărut stresul. „Cei care beau singuri, da, acum consumă în timpul muncii de acasă unde e simplu să maschezi în spatele unui ecran.”

Internări se fac foarte greu în această perioadă, pentru că dependența nu este văzută ca o urgență, iar locurile în spitale erau oricum puține și înainte și nu includeau servicii după perioada de intoxicație cu alcool. Din păcate, crede Viorel, companiile din România nu investesc în prevenirea dependenței și în consilierea angajaților exact când ar avea cea mai mare nevoie și sunt vulnerabili emoțional.

Mai multe despre ALIAT și cum îi poți sprijini găsești pe aliat-ong.ro.

Iarina Taban

Fondatoarea programului educațional Ajungem MARI, 32 de ani

Iarina Taban

2020 a fost anul incertitudinii pentru copiii din centrele de plasament, care au stat închiși cu lunile, fără să-și poată vizita familiile biologice. A fost dificil și pentru cei peste 1.000 de voluntari Ajungem MARI, care obișnuiau să-i ajute săptămânal la teme și cu descoperirea și cultivarea talentelor.

Cum s-o facă online, când cele mai multe centre nu aveau în primăvară suficiente calculatoare și tablete, spații sigure și liniștite de unde copiii să se conecteze cu voluntarii? Unii îi spuneau Iarinei, fondatoarea programului, că vor să fugă, mai ales de Paște, când ar fi vrut să-și viziteze rudele. „Primele call-uri au fost haos”, povestește Iarina. „Toți voiau să se vadă cu voluntarii. Cum stăpânești 6–10 copii care vorbesc unii peste alții și se împing? Voluntarii tot sperau că se vor întoarce fizic.”

Le-au oferit mai multe formări pentru activitate educațională online și au acceptat cu toții că nu vor reveni prea curând la interacțiunea fizică. „Învățăm să ne coborâm așteptările. Poate că anul acesta nu o să atingem emoțional la fel de mulți copii, dar îi vom sprijini intens cu școala pe cei care chiar vor să învețe.” Bucuria a fost că au putut să continue terapia cu adolescenții, care au găsit căi să se conecteze cu psihologii, la telefon. Iarina spune că acum ajung și la adolescenți din localități în care nu puteau să ofere acest serviciu până acum pentru că nu aveau fonduri pentru transport.

Dar pandemia le-a luat finanțările pentru taberele de viață independentă. Cel mai greu le-a fost să suspende activitatea centrului educațional pentru care plăteau o chirie de 900 de euro și care avea o finanțare asigurată pe trei ani. „L-am închis după doar opt luni de activitate. Încă lipeam stickere pe pereți. Aveam 40 de copii la cursuri, sală de terapie, de joacă, de relaxare. Dar acum oferim aceste servicii online pentru 150 de copii.”

Ca să rămână optimistă, Iarina se uită seara la multe filme Disney și se gândește la toți voluntarii care s-au mobilizat anul acesta să instaleze calculatoare, să strângă fonduri la Swimathon, să distribuie alimente.

Mai multe despre Ajungem MARI și cum poți să-l susții aici.

Irina Vasilescu

Fondatoare Asociația Pe Stop, 32 de ani

Irina Vasilescu

În 2018, Irina a fondat Asociația Pe Stop ca să le redea demnitatea femeilor care nu își permit produse de igienă menstruală. Cumpără absorbante din donații, iar 25 de voluntari asamblează și distribuie pachete.

2020 era un an cu planuri mari, în care Irina credea că în sfârșit își vor permite un sediu și vor crește. Starea de urgență le-a aruncat pe ea și pe cealaltă colegă angajată într-o alergătură continuă. Dincolo de absorbante, erau femeile care făceau parte din familii cu un unic întreținător din muncă la negru și care s-au trezit, de pe o zi pe alta, fără nicio sursă de venit. „Parcurile erau închise, deci nu mai aveau nici măcar surse de apă curată, așa că ne-am reorientat complet”, spune Irina. Nu aveau curaj să-și expună voluntarii în teren, așa că s-au trezit asamblând singure pachetele cu mâncare și scutece, măști, geluri și apă potabilă. „Distribuiam pachetele direct din baxuri. Mi-a fost extrem de greu, nu mă puteam concentra și nu mai aveam aceeași răbdare. Era imens dezastrul. Pentru fiecare om căruia-i duceai mâncare, mai erau încă cinci care nu aveau nimic.” (Colega Irinei a intrat în burnout după trei luni în ritmul ăsta, dar a rămas voluntar).

Începând cu iunie, Pe Stop și-a revenit, voluntarii au lucrat în aer liber la asamblarea pachetelor, apoi și-au făcut curaj și pentru cursuri de igienă menstruală în mediul rural. Solidaritatea între ONG-uri a fost mare, crede Irina, iar finanțatorii au fost înțelegători când le-a scris că trebuie să facă altceva cu banii lor, pentru că s-au schimbat nevoile oamenilor.

Colecta bianuală de absorbante, chiloți și șervețele umede a mers mai bine ca oricând toamna aceasta și constant s-au dus să golească urnele din cele șapte terase și spații de lucru din București. „Am decis să fiu mulțumită de ce am reușit să facem. Toată lumea a fost solidară, voluntarii au fost coloana vertebrală”, spune Irina. „Chiar dacă am rămas angajată doar eu, cu jumătate de normă, și nu prea-mi permit să mă plătesc. Ne-a dat înapoi cu un an. Dar o să ieșim mai înțelepți din asta.”

Mai multe despre asociație și cum o poți sprijini găsești la pestop.org.

Radu Meiroșu

Activist pentru calitatea vieții vârstnicilor, Grupul de Educație și Acțiune pentru Cetățenie (GEAC), 52 de ani

Radu Meiroșu

În 2014, când a pornit proiectul Visele bătrânilor, Radu nu înțelegea prea bine vârsta a treia. Spune că inițiativa de a conecta studenți cu seniori care se simțeau singuri și de a-i sprijini pe cei tineri să le îndeplinească câte un vis bunicilor de împrumut a pornit la granița dintre atașamentul față de mama și bunica lui și oportunitatea de finanțare a unui proiect pentru o categorie invizibilă de cetățeni. Din proiectul acela a legat prietenii care țin și astăzi. „Măcar o dată pe lună, tot ne vedeam la o prăjitură.” În 2020, Radu voia să se dedice exclusiv proiectelor pentru seniori pe care le extinsese într-o revistă online, evenimente regulate cu karaoke, o platformă de slujbe pentru vârstnici, Comunitatea Seniorilor Pricepuți, excursii. Depusese vreo patru cereri de finanțare, toate amânate pe termen nedefinit acum.

În martie, au avut o petrecere cu karaoke la care 50 de seniori au cântat și dansat. Acum Radu se gândește că nimeni nu știa pe atunci ce va urma și că au riscat enorm întâlnindu-se.

În primăvară, a decis să se angajeze la un ONG care derulează proiecte educaționale, ca să aibă totuși o siguranță financiară, iar în paralel a distribuit voluntar alimente prin Glovo persoanelor care nu puteau să iasă din casă în timpul stării de urgență. „Eram singur, voluntarii studenți erau și ei fiecare la casele lor prin țară. Seniorii simțeau un fel de moarte. Toți aveam nevoie să vorbim la telefon. Ne-am făcut și grup de Facebook și i-am mai alfabetizat tehnologic, iar vara ne-a adus ieșiri în parcuri, păstrând distanța.”

Radu a reușit în august trei expoziții cu produsele create de vârstnici. I-a fotografiat pe rând cu botoșii, șalurile și bijuteriile create, apoi a expus totul pe platforma seniorul.ro. Tot vara a reușit să organizeze într-o grădină botanică și Ziua Mondială a Croșetatului în public. De acum, Radu spune că așteaptă să se sfârșească anul. „Să găsim terase cu încălzitoare, să ne vedem în grupuri mici, păstrând distanța, la un ceai sau un vin fiert. A fost un an în salturi, din care am învățat să smulgem clipele bune.”

Mai multe despre cum poți susține proiectele găsești pe seniorul.ro.

Antonella Lerca

Activistă în domeniul drepturilor omului, fondatoare a asociației SexWorkCall, 30 de ani

Antonella Lerca

SexWorkCall (SWC) este singura asociație din România care reprezintă lucrătoarele sexuale. A fost înființată în 2019, după ce Antonella și alte trei lucrătoare s-au hotărât să facă ceva pentru a combate discriminarea și violența la care sunt supuse, atât din partea poliției, cât și din partea societății. „Am pornit cu banii de la clienți și cu o petrecere de strângere de fonduri”, spune Antonella. Apoi au închiriat un sediu, au creat un free shop la care orice lucrătoare poate să aducă sau să ia haine, accesorii sau jucarii, au organizat proteste. „Comunitatea s-a regăsit în mine pentru că spun lucrurile pe șleau”, crede Antonella, care se prezintă oriunde ca „lucrătoare sexuală trans romă”. „Avem nevoie de asistenți medicali, de pastile hormonale, de buletine (numai anul ăsta am făcut vreo 20, inclusiv pentru persoane infectate cu HIV care nu aveau acces la tratament pentru că nu aveau o identitate), de locuire. Eu pot să țip public pentru toată lumea.”

Lucrătoare sexuale care s-au întors din Europa, de teamă că nu vor mai putea să-și vadă familiile din cauza carantinei, au apelat tot la SWC, pentru că nu aveau venituri, iar asociația a cerut donații pentru a le sprijini cu mâncare și bani de chirie. Fără venituri, nici Antonella nu și-a mai permis chiria și s-a mutat la sediul asociației. Tot acolo a cazat și alte fete care erau în aceeași situație. Completa declarațiile pe propria răspundere pentru cele care nu știau să scrie și voiau să iasă la muncă. „Nu există zi aici la sediu să nu vină câte o fată să ceară ceva – mâncare, haine, măști, dezinfectant, prezervative, hormoni. Bani nu dăm, că nu prea avem.”

Vara aceasta, Antonella a vrut să candideze la Consiliul Local al Sectorului 2 din București ca să pună pe agenda publică stigmatizarea socială și discriminarea instituționalizată. Deși a strâns doar 300 de semnături și nu a putut candida, Antonella spune că e abia începutul implicării ei politice, că pregătește o carte și că are în plan o luptă intensă pentru a elimina din legislație amenzile contravenționale pentru munca sexuală.

Mai multe despre SWC și cum poți să-i susții găsești pe sexworkcall.ro.

Ioan Petre

Asistent social, Asociația Carusel, 44 de ani

Ioan Petre

Când a început pandemia, Ioan Petre coordona centrul social Gore din Spitalul de Boli Infecțioase „Victor Babeș” din București, unde ajuta oameni diagnosticați cu HIV, adesea proveniți din medii vulnerabile, să navigheze mai ușor sistemul medical. El și o altă colegă organizau grupuri de sprijin emoțional pentru pacienți, făceau acte de identitate celor care se internau și care nu aveau buletine, asigurări medicale, indemnizații financiare de boală. „Era ca o ancoră”, spune Petre despre centrul Gore, închis în pandemie după ce spitalul a preluat doar pacienți COVID-19.

Oamenii care sunt dependenți de droguri, care trăiesc din prostituție sau provin din medii sărace văd spitalul „ca pe ceva împotriva lor” fiindcă nu au fost primiți niciodată cu brațele deschise, spune Ioan. „Au experimentat niște moment nasoale, spun «m-a făcut curvă, drogată, vagaboandă». Exista o agresivitate verbală la adresa clienților noștri”.

Ioan spune că o să urmeze un val de persoane care vor umple unitățile de primiri urgențe, pentru că starea lor de sănătate în ultimele luni s-a deteriorat. Spre exemplu, în toamnă, o femeie cu HIV a ajuns, din cauza unei infecții la maxilar, să facă un blocaj renal. Dacă ar fi fost monitorizată și nu plimbată din spital în spital, ar fi fost șanse să trăiască, crede Ioan.

Multe dintre proiectele Carusel s-au oprit în 2020. Pandemia a început când tocmai închideau adăpostul de noapte Odesa, un spațiu al Primăriei pe care asociația îl administra. Încă nu știu dacă-l vor coordona și pentru o a patra iarnă. În starea de urgență au oprit și Dușul mobil – o autoutilitară pe care o aduceau de două ori pe săptămâna, în zona Unirii, pentru oameni ai străzii sau alții care nu aveau apă sau baie acasă –, dar și Centrul Comunitar Obor, unde copii din familii dezavantajate veneau pentru câteva ore de joacă pe zi. „Ne-am transformat dintr-o organizație care oferă servicii sociale într-una umanitară”, spune Ioan, fiindcă tot în perioada asta au strâns și donat pachete alimentare către 400 de oameni.

Mai multe despre Carusel și cum îi poți sprijini găsești pe carusel.org.

Georgiana Pascu

Manager de program Pledoarie pentru demnitate, Centrul de Resurse Juridice, 45 de ani

Georgiana Pascu

Georgiana Pascu știe din 2003, de când vizitează periodic și inopinat centrele rezidențiale de stat pentru persoane cu dizabilități, că abuzurile se petrec în locurile privative de libertate. 18.000 de oameni locuiesc în cele 442 de astfel de centre, care pe timpul stării de alertă sunt în carantină. Angajații pot ieși din ele, dar rezidenții nu.

Georgianei și întregii echipe a Centrului de Resurse Juridice (CRJ) le-a fost clar că izolarea din pandemie o să ascundă probleme și abuzuri. Așa că, în martie, au început să facă liste de numere de telefon și să sune cât mai multe centre ca să vorbească cu rezidenții, dar și cu angajații. Așa au aflat că rezidenții nu au beneficiat de testare periodică, deși procedura Institutului Național de Sănătate Publică recomandă asta de două ori pe lună.

Mai mult, rezidenții care au contractat virusul au fost monitorizați în centru, pe când angajații au fost internați în spital. S-a întâmplat la Hunedoara, unde medicii de la Spitalul Județean Deva au refuzat internarea pentru că „aceste persoane nu sunt compatibile cu spitalizarea”, o situație pentru care Pascu a făcut o sesizare la Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării. Împreună cu UNICEF și Autoritatea Națională pentru Protecţia Drepturilor Copilului şi Adopţie (ANPDCA) au lansat o linie verde în sprijinul copiilor și adulților instituționalizați (0800.500.550), vizibilă acum în toate centrele publice. Pascu spune că, deși a făcut mai multe sesizări către autorități, nu a primit nici până acum un răspuns.

Au început un proces de donare a 25 de telefoane mobile care să ajungă în centre din țară astfel încât oamenii să poată suna mai ușor la CRJ, mai ales ca să vorbească cu psihologi. Nu e mereu ușor ca oamenii să se deschidă la telefon, spune Georgiana, „fiindcă cei care au crescut în centre se tem de psiholog, lor le amintește de psihologul centrului, care era unul la 100 de oameni și-i punea să facă rapoarte – ce au făcut, pe unde au fost –, nu-l vedeau ca pe o persoană de suport”.

Mai multe despre organizație și cum o poți sprijini pe crj.ro.

Deea Rădulescu

ActivistX pentru comunitatea LGBTQI+ prin organizația Identity.Education, 32 de ani

Deea Rădulescu

Deea a fondat Identiy.Education în 2019, când a organizat și primul Pride din Timișoara și o serie de petreceri la care a avut bucuria de a vedea persoane din comunitatea LGBTQI+ care nu mai ieșiseră la un eveniment de ani buni. 2020 pornise cu un calendar plin de evenimente pe care au trebuit să le adapteze noii realități, cum ar fi digitalizarea pieselor de teatru, spune Deea. „Era extrem de necesar pentru o istorie a artei și culturii queer.” Streamingul le-a adus multora curajul de a pune întrebări în scris și de a primi răspunsuri.

Deea crede în puterea activismului prin cultură, pentru că e un limbaj comun cu toate persoanele care participă la un eveniment, indiferent că au cunoștințe despre drepturile omului sau nu. O discuție live pe Facebook nu crează același spațiu sigur ca un eveniment cu un public restrâns, nu poți să controlezi la cine ajung poveștile și tocmai de aceea Deea îi apreciază pe membrii comunității care au fost dispuși să își împărtășească poveștile despre coming out în aceste condiții. A scris la rândul său pe Facebook despre cum și-a găsit curajul de a spune public că nu se identifică în binarul masculin-feminin. În linia acestor povești, Deea a lansat și o linie de lumânări cu arome care să amintească de momentul coming-out-ului – 50% din vânzări se duc spre Identity.Education.

Când se gândește la viitorul post-pandemie, Deea știe că va urma o perioadă de reconstrucție a relațiilor, atât cu comunitatea cât și cu furnizorii, cu oamenii care se ocupă de sceno-tehnică sau cu finanțatorii. „Oamenii au nevoie de o poveste, de o față cu care să asocieze cauza în care vor să investească”, crede Deea.

„Mama nu crede că societatea se va schimba cât trăim noi, dar crede în mine și mă susține. De-asta puterea unei povești e importantă. Ai mei susțin Identity.Education pentru că mă susțin pe mine. Și asta e o victorie.”

Deea folosește litera X la finalul cuvintelor care atribuie genul, de exemplu activistX.

Mai multe despre asociație și cum poți să o susții pe identity.education.

Susține poveștile DoR

Dacă îți place povestea asta, e important să știi că n-o puteam face fără cititorii care ne susțin. Avem nevoie și de tine.

Ți se pare important ce ai citit?

Dacă ce citești te ajută, cumpără un abonament digital. E cea mai directă formă de susținere pentru munca noastră. Om cu om, vom strânge o comunitate care nu doar va fi un garant al sustenabilității, ci și una care contribuie și ne sprijină în a răspunde nevoilor prin povești despre cum muncim, cum relaționăm cu mediul, cum putem schimba educația, cum putem construi o societate mai echitabilă, cum putem trăi mai echilibrat.


Acest articol apare și în: