Cum gestionăm emoțiile în preajma examenelor importante?

Părinții trebuie să învețe să se transforme o dată cu adolescenții lor, din sateliții care orbitau să le îndeplinească toate nevoile în „părinții-port” care le dau libertate și-i așteaptă întotdeauna să revină, să „încarce” și să „descarce”.

Dorina Stamate e psihoterapeut și lucrează individual sau în grup cu copii și adolescenți care au nevoie de sprijin emoțional în preajma examenelor, în relația cu părinții sau în găsirea vocației. 

Școala9: Ții grupuri de suport pentru a gestiona emoțiile copiilor și adolescenților în preajma examenelor mari. Ce ai învățat despre temerile lor?

Dorina Stamate: Foarte mulți copii se pierd pentru că sunt încă mici, fragezi. [Evaluarea națională pentru absolvenții clasei a VIII-a] e primul lor examen important.

Îmi spun copiii de clasa a VIII-a: „Dorina, dar nu e drept, Bac-ul e mai ușor decât Evaluarea Națională!”. Pentru că Bacul poți să-l mai dai, dar Evaluarea Națională, prin presiunea pe care o pun părinții și profesorii, îți dă senzația că ți se decide viitorul acum. Te duci la un liceu bun sau mai puțin bun? Alegi un profil sau altul? Pentru un tânăr care are 13-14 ani e o presiune destul de mare.

Copiii îmi spun de obicei prin ianuarie: „Dorina, eu vreau să dau examenul ăsta acum. Nu mă interesează cât iau, să iau 5 să iau 7, nu contează. Vreau să scap, nu mai rezist până în iunie.”

Nu își organizează bine timpul. O greșeală pe care o fac părinții în anul dinaintea examenului e să suspende toate cursurile extra școlare, tot ce făcea copilul ca să își umple sufletul de bucurie și să poată merge mai departe. Gata, nu te mai duci la baschet sau la actorie. Nu ieși la film, că ai examen. Cum ar fi ca de mâine să nu mai poți să ieși cu prietenele, sau să citești, sau să alergi și să ți se ceară și performanță mai mare? Părinții cred că așa e cel mai bine pentru copil ca să se poată concentra, că n-are timp. Unii fac câte două meditații la mate. Facem și cu profesorul de la școală ca să nu se supere și să-i dea notă mică să-i strice media care contează la Evaluarea Națională și facem și cu cineva cu care să se pregătească mai bine, de la o școală mai bună.


Ș9: Ce resurse găsesc copiii ca să reziste la presiune și la programul aproape milităresc în unele cazuri?

D.S.: Mulți joacă jocuri video pe calculator, telefon sau stau pe YouTube. Se uită cu orele la niște oameni care mănâncă, asmr, TikTok, meme. E doar o încercare de a scăpa de teama din mintea lor, de a fugi de ce-i sperie.

Mai vin părinți care îmi spun „Domne’, nu știu ce să fac că nu-i pasă deloc. E ca și cum nici n-ar veni examenul”. Nu înseamnă că nu-i pasă. Mimează indiferența ca un mecanism de coping. Să poată să facă față. Programul „Gestionarea emoțiilor pentru examen” pe care îl derulez e cel mai de succes grup pe care îl am. Vorbim despre cum să ne gestionăm timpul ca să avem vreme de pregătire dar să nu uităm și de ce ne bucură, să ne vedem cu prietenii, să facem altceva. Nu-i învață nimeni [pe copii] să facă asta.

Sunt speriați că nu au timp să învețe. Îi învăț să se rupă de ce-i distrage pe intervale mici: 30 minute să pui telefonul pe airplane. Să nu amestece lucrurile de dimineață până noaptea târziu. Au impresia că mamă cât am stat eu să învăț, dar se întrerup constant cu un scroll pe Instagram, un mesaj pe un grup de WhatsApp și așa mai departe.

Pentru copiii care dau examen, timpul ăsta neîntrerupt de învățare ar trebui să fie două ore, că atât e examenul. Două ore pe zi sunt aici, nu cu căști, nu cu telecomanda de la televizor. 

Ș9: Unde simți că s-a pierdut rolul școlii în cum să învățăm și să ne organizăm pentru o evaluare importantă?

D.S.: Vlad (fiul meu) a avut parte de niște profesori extraordinari. Nu a făcut o oră de meditație și a luat bacul cu 10. Vlad nu scria, nu nota. Se uita și acumula informația. Domnii profesori și-au făcut treaba, dar, din păcate, sunt cazuri izolate. În general, nici măcar la liceele așa-zis de elită, nu structurăm materia, nu o împărțim într-un calendar, nu facem presiunea examenului gestionabilă, ci, din contră, o accelerăm.

Se poate întâmpla să te pierzi. Nu te poți mobiliza la examen, dai de un exercițiu și te uiți pe fereastră 30 minute că nu te poți remonta. Sunt copii buni cu rezultate deosebite în timpul anului și nu gestionează presiunea din ziua respectivă.

Ș9: Care e poziția ta legată de părinții care simt că e responsabilitatea lor să umple golurile pe care simt că le lasă școala și decid să umple programul copilului cu activități care să-l pregătească pentru performanță? Ce pierdem pe drum?

D.S.: Astea sunt fricile adultului. Avem impresia că dacă-i dăm multe săgeți pentru viitor, copilul va sta cu arcul pregătit să țintească și să se descurce în viață. Ne e teamă să-i lăsăm cu joacă nestructurată. Să-și pună coșul de gunoi în cap dacă vor. Noi devenim principalul entertainer al copilului care apoi spune „Mami, m-am plictisit. Dă-mi ceva de făcut”. Pentru că e hiperstimulat de mic. Și atunci nu mai știu cum e să găsească înăuntrul lor motivația care se naște și din plictiseală, nu din așteptarea ca cineva să-ți facă ceva, să-ți dea ceva, să te ghideze.

Ș9: Suntem o societate pregătită să primească emoțiile astea? De la plictiseală, la teamă, dezamăgire, furie…?

D.S.: „Nu plânge, nu plânge, nu plânge. Nu te doare. N-ai de ce să fii supărat. Nu trebuie să-ți fie frică.”

Noi toți avem nevoie de validare, să ne spună cineva „Da, e OK ce simți. Da, ești bun la ce faci”. Avem nevoie de familie mai întâi și în adolescență de validare de la grupul de egali. Un copil care nu are voie să simtă crește fără încredere în el. Cel mai mare dar pe care putem să li-l facem este să le dăm încredere.

Nu știm cât de blândă va fi viața cu ei, ce experiențe vor trăi, dar putem să plantăm semințele că „Orice ar fi să mi se întâmple, pot să duc, pot să fac, sunt valoros, sunt în stare”. Sunt extrem de importante pentru copil și viitorul adult.

Ș9: Și se țese încrederea asta prin complimente? „Ești valoros! Ești cel mai bun!”

D.S.: Nu trebuie complimentat copilul tot timpul și gratuit. Trebuie să apreciezi strădania copilului, nu rezultatul. Când ai doi copii, vezi că unuia îi vine mai ușor să facă un lucru, celuilalt mai greu. Îi văd strădania și aia apreciez. 

Ș9: Unii părinți ar întreba cum faci cu validarea emoțiilor în adolescență. E ușor să-i spui unui copil de trei ani că e în regulă să fie furios sau să plângă, se va liniști relativ rapid. Dar când îi spui unui adolescent care se izolează și plânge zilnic, te temi că îl ții captiv în emoția respectivă? Există limite pentru validarea emoțiilor, poți să faci mai mult rău?

D.S.: Adolescența e grea. Te trezești din copil aspirant la statutul de adult. Îți pui întrebări despre ce-i cu tine pe fața Pământului, ai nevoie de grupul tău de egali. Vlad, în adolescență, de unde era un copil vesel și optimist, am zis că au venit extratereștrii, mi-au luat copilul și au adus pe altcineva. Nu mai făcea niciun banc, era serios. Dar dacă suntem alături de ei, tinerii trec de asta. Nu rămân depresivi. Doar dacă există situații concrete de stres post-traumatic, divorțul părinților, suferă din dragoste, bullying. Dacă vedem aceste situații, intervenim sau mergem la un specialist dacă nu putem gestiona.

Vin adulți la psiholog și de fiecare dată mă gândesc; „Oof, dacă în adolescență s-ar fi intervenit un piculeț în gândirea asta, n-ar mai fi ajuns acum aici”. În adolescență faci un reglaj fin. Când ești adult vii cu un trunchi de copac mare crescut într-o parte pe care nu-l mai poți îndrepta decât tăind, cu durere, renunțând la o parte din tine. Când ești doar un vlăstar, pui un arac și vei crește drept.  

Important e să fim prezenți. Foarte mulți adolescenți îmi spun astăzi „nu știu ce să fac, există atât de multe opțiuni din care pot alege. Să rămân în țară, sau să plec în străinătate la studii? Să fac computer science, cum îmi spune tata, sau să mă duc să fac arte plastice cum îmi spune mie sufletul? Părinții le pun și ei în cârcă nereușitele lor – „dacă eu n-am reușit, măcar tu să faci”. Sau „eu am ditamai firma și cui o s-o las? trebuie să faci business”. Le e foarte greu să își dea seama ce vor ei de fapt. O adolescentă era blocată că trebuie să decidă acum ce va face toată viața. A trebuit doar să o asigur că oricând se poate răzgândi.

Școala, părinții vor să știe tânărul care termină clasa a XII-a la ce facultate se duce. În liceu, du-te tu frumușel în vacanța de vară la o firmă de IT, la un cabinet de avocatură, mergi în instanță. Vezi: ai vrea să fii acolo? Nu e ca în Suits. Vezi cum arată de fapt ce îți imaginezi. Am trei vacanțe de trei luni în liceu. Dacă mă duc câte o lună în fiecare loc pe care îl am pe listă, nu mi-ar fi mai ușor în clasa a XII-a să fac o alegere?

Ș9: O idee des vehiculată e că tot mai mulți adolescenți au probleme de sănătate mentală, toți sunt anxioși, depresivi, cu tulburări de nutriție, dependențe…

D.S.: E o perioadă sensibilă și tinerii de astăzi sunt mai sensibili. Au fost crescuți diferit, cu părinți-cloșcă. Nu zic să nu le pese de copil, dar prea mult îl incapacitează.

Clasa a V-a e cea mai complicată. Rămân singuri fără doamna, se simt liberi să facă tot ce n-au avut voie. Atunci apar și bully. Nu mai e o autoritate care ne supraveghează, punem piedică, luăm ceva din penar. Copiii care sunt victime se simt rușinați și nu spun. Sunt semne pe care copilul ni le dă fără să ne spună nimic: copilul e mai retras, nu vrea la școală, acuză dureri de cap, de burtă. 

Fiul meu Vlad stătea cu scaunul rulant în prima bancă și un coleg de-al lui îi dădea mereu una peste ceafă, în fiecare pauză când trecea pe lângă el. Vlad nu mi-a zis nimic. Ne-am dat seama într-o zi când ne-am dus să-l luam de la școală și avea cauciucurile dezumflate. Nu a vrut să ne spună cine, a spus că n-a văzut. 

Dacă există o rutină pe care o avem cu copilul, oricât de mare ar fi, poți să simți ce e în neregulă. Când e mic, funcționează să vorbim înainte de somn despre cum a curs ziua. Nu întrebi „Ce notă ai luat la fizică?”, ci „A fost greu azi la fizică? Ai fi vrut să fie altfel?”. Eu niciodată nu mi-am întrebat copiii cum au fost orele, ci „Cum a fost în pauză?”. Ceva ce știu că-l interesează pe copil, nu doar note și rezultate. Dacă eu explorez subiectele de care-i pasă lui, o să-mi spună mai multe. Dacă începem conversația cu „cât ai luat? câți de zece au fost în clasă? și tu de ce n-ai putut?”, ne rupem.

Adolescența părinților a fost mai ușoară decât a copiilor lor. Noi ne comparam cu copiii de la noi din clasă sau din bloc. Unul era bun la desen, unul făcea compuneri bune etc. Acum adolescenții se compară cu lumea întreagă. Vrei și tu să ai mulți followeri și să se uite lumea la tine ca la Dumnezeu pe Pământ. Și asta creează anxietate. Unii nu mai ies din casă pentru că nu se simt suficient de buni. Și noi adulții cădem în capcana asta a perfecțiunii. Anxietatea vine din raportarea la prea mult.

Ș9: Cu ce așteptări vin părinții de adolescenți când ajung la tine?

D.S.: Să se îmbunătățească comunicarea.

Așa cum le spun părinților de copii de grădiniță să nu zugrăvească până când copiii nu merg la școală, așa le spun părinților de adolescenți să nu schimbe ușile până nu trec copiii de clasa a XII-a. Pentru că se vor trânti uși.

„Faceți-i ceva să vorbească cu mine. Trântește ușa, se duce la ea în cameră și nu mai pot să comunic.” „Nu-și strâng în cameră, nu fac curat!”. Rolul meu e să explic că nu e o jucărie stricată la care înlocuim o piesă, ci e o dinamică relațională: mingea e când la unul, când la altul; dacă tu șutezi într-un fel, vei primi similar. 

Părinții nu reușesc să treacă în următoarea etapă, să nu mai fie cloșcă și să aibă grijă să fie bine totul, să nu i se întâmple nimic, să fie curat, să ducem copilul la tenis, să mâncăm sănătos. Ne vine greu când copilul este adolescent să-i dăm libertate și să avem încredere că dacă se duce la o petrecere nu se va droga. O încredere conștientă, nu nepăsare. Libertatea vine la pachet cu responsabilitate.

Trebuie să ne transformăm din părinți-sateliți în părinți-port. Portul e un loc din care navele pleacă și se întorc. Portul așteaptă și e acolo oricând pentru nava care revine. Ce faci în port? Descarci și încarci. Mai dai o pensulă pe unde s-a lovit nava și apoi pleacă iar.

Ne e greu să fim părintele-port care susține doar când copilul are nevoie. Poate să fie vorba de ciclul de o zi, pleacă dimineața, vine seara, sau pleacă un semestru în străinătate. Nava știe că oricât de agitată ar fi marea, portul e tot timpul acolo și te așteaptă.

Susține DoR

Te ajută ce ai citit? La DoR, credem că jurnalismul bun ne ajută să ne transformăm viețile. Oricât de imprevizibile par aceste vremuri, vom continua să scriem cu grijă și empatie, să căutăm soluții pentru a ne simți conectați și mai rezilienți. Împreună.

Susține-ne munca. Cumpără un abonament.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *