Interludiu fără Dumnezeu. Fragment din „De ce peștii nu există”, de Lulu Miller

Cum să perseverăm într-o lume în care haosul va avea întotdeauna câștig de cauză?

Poate că peninsula Cape Cod este un teren fertil pentru schimbări existențiale. O fi ceva ce ține de metalele din solul său nisipos, care acționează ca un catalizator al schimbărilor metafizice – habar nu am. Tot ce știu este că și viziunea mea despre viață s-a modificat complet când m-am dus acolo. Aveam vreo 7 ani și, foarte ciudat, a fost momentul care avea să deschidă calea obsesiei mele pentru David Starr Jordan, care să facă din el genul de persoană ce speram să mă poată salva mai târziu, când viața mea a luat-o razna.

Era dimineață devreme, undeva pe la începutul verii. Eram în vacanță cu familia mea la Wellfleet, Massachusetts, un oraș situat la numai 90 de kilometri – o aruncătură de băț – de Insula Penikese.

Stăteam pe verandă alături de tata, uitându-ne cu rândul printr-un binoclu negru și greoi la întinderea galbenverzuie de mlaștini ce se desfășura înaintea ochilor noștri. Încercam să discernem mai bine un punct alb pe care-l observaserăm undeva departe. Tata, un bărbat înalt și mustăcios, cu o chică de păr încă negru ca tăciunele, în niște blugi tăiați scurt, stătea la bustul gol, lăsând să i se vadă burta moale și acoperită cu păr și, din loc în loc, niște smocuri mai deschise de puf. Restul familiei – mama, cele două surori mai mari, pisicile – încă dormeau. Neputând să reglez lentilele ca să focalizeze bine, i-am dat binoclul înapoi tatălui meu și am continuat să mă uit la acel punct alb cuibărit în stufăriș – întrebându-mă dacă era o lebădă, o geamandură, altceva mai interesant – când, din motive pe care nu mi le amintesc, l-am întrebat pe tata: „Care e sensul vieții?”

Să fi fost întinderea vastă a mlaștinii, care se termina în ocean, care se termina… Nu prea înțelegeam unde – îmi imaginam o margine și niște vapoare răsturnându-se peste ea –, iar asta m-a făcut să mă întreb brusc care era rostul nostru, al tuturor, pe lume.

Tata a rămas tăcut o vreme, ridicând o sprânceană neagră din spatele binoclului. Apoi s-a uitat la mine rânjind și mi-a spus: „Niciunul!”

Era de parcă abia aștepta încă de când m-am născut să-i pun în sfârșit această întrebare. M-a informat că nu există un sens al vieții. Nu există rost. Nu există Dumnezeu. Nimeni nu veghează asupra ta și nu are în vreun fel grija ta. Nu există viață după moarte. Nici destin. Nici vreun plan. Și să nu cred pe nimeni care-mi spune că ar exista. Sunt numai niște chestii pe care le născocesc oamenii ca să aibă o consolare când se confruntă cu teribilul sentiment că nimic din toate astea nu contează și că nici tu nu contezi. Dar adevărul este că nimic din toate astea nu contează și că nici tu nu contezi.

Apoi m-a mângâiat pe cap.

Habar nu am cum arătam atunci la față. Cenușie? Mă simțeam de parcă fusese smulsă de peste lume o pătură mare și moale.

Haosul, mi-a mai spus tata, era singurul stăpânitor. Acest masiv vârtej de forțe iraționale ne crea, din întâmplare, și avea să ne distrugă, fără preget. Nu dădea doi bani pe noi, pe visurile noastre, pe intențiile noastre, pe cele mai virtuoase acțiuni ale noastre. Apoi, arătând cu degetul spre solul plin de ace de pin de sub verandă, mi-a spus: „Să nu uiți niciodată că, oricât de specială te-ai simți, nu ești mai brează decât o furnică. Poate doar un pic mai mare, dar nu și mai însemnată”. A făcut o pauză, consultând harta cu ierarhii din mintea sa, și a continuat: „Doar că te văd aerând solul? Te văd hrănindu-te cu bușteni ca să grăbești procesul de descompunere?”

Am ridicat din umeri.

„Nu. Atunci probabil că pentru planetă însemni și mai puțin decât o furnică.”

Apoi, ca să-și sublinieze și mai bine ideea, a desfăcut brațele – am crezut că poate era un semn că vrea să mă ia în brațe și să-mi spună Glumeam! Contezi, să știi! – și în schimb mi-a zis: „Bine. Să ne imaginăm acum că asta… este timpul tot”. A trasat o linie vastă, invizibilă, în fața sa. „Omenii sunt pe-aici de atâta vreme!” Când a rostit cuvântul „atâta”, și-a unit teatral degetele ca pentru o ciupitură. „Și probabil că nu mai trece mult și vom dispărea! Iar dacă te îndepărtezi de Pământ, ei bine…” A plescăit. „Atunci chiar că nu suntem nimic. Există atâtea planete și, dincolo de ele, alte și alte sisteme solare…”

Nu mai știu dacă a spus exact aceste cuvinte, dar, după aproape 20 de ani, când l-am auzit pe astronomul Neil deGrasse Tyson rostind celebra sintagmă „Suntem un punct așezat pe un punct așezat pe un punct”, parcă l-am auzit pe tata.

Nu cred că la 7 ani aveam capacitatea de a pune în cuvinte fiorul rece pe care-l simțeam cum îmi sfredelește plămânii. „Și-atunci ce rost mai au toate astea? De ce să mai mergi la școală? De ce să mai faci figurine din hârtie?” Mi-am petrecut însă copilăria cercetând în tăcere comportamentul tatălui meu, ca să aflu răspunsul. Tata este un om plin de viață. De profesie biochimist, a studiat – cu mâini tremurânde – ionii, acele particule încărcate de electricitate ce insuflă forță tuturor formelor de viață: bătăilor inimii, fulgerelor, chiar și gândurilor. Nu-și pune centura de siguranță și adresa expeditorului pe plic; se scaldă acolo unde e interzis și într-o zi a venit acasă declarând sus și tare că s-a săturat de mânecile lungi, asta după ce și le-a înmuiat de prea multe ori prin eprubete. Într-un acces de furie, s-a năpustit asupra șifonierului, înarmat cu o pereche de foarfeci, iar în următorii câțiva ani s-a dus la muncă îmbrăcat într-un fel ce poate fi descris cel mai bine ca de Pirat Academic.

Tata venerează cățelul familiei (care e obraznic), refuză să se ia după vreo rețetă, îi place să deguste din subiecții testărilor sale, jertfiți pe altarul științei – picioare de broască, organe de pește; mama a spus nu ficățeilor de șoarece, refuzând să-l lase să intre în bucătărie și să prăjească din ce adusese în punga lui de hârtie, pătată de unsoare. Odată, în timp ce intram împreună cu el în azilul de bătrâni în care stătea mama lui, ne-a tăiat din greșeală calea o femeie în vârstă în scaun cu rotile. Tata a strigat „Mai încet!” și s-a aruncat pe jos, strâmbându-se și zvârcolindu-se, insinuând că-l lovise. M-am crispat, stânjenită și îngrijorată ca nu cumva s-o sperie de moarte – la propriu – pe biata femeie. Dar luminița din ochii ei și zâmbetul care i s-a ivit pe chip m-au făcut să-mi dau seama că prinsese gluma, ba chiar că era dornică de glume, dornică să fie văzută ca o femeie care se prinde la glume.

Nu contezi pare să fie forța care-i mână fiecare pas, fiecare înghițitură. Deci trăiește așa cum ai chef. Ani în șir a umblat pe motocicletă, a băut cantități enorme de bere și, de câte ori a fost posibil, a plonjat în apă direct pe burtă. Pare totuși că și-a îngăduit o singură minciună care să-i constrângă hedonismul, altfel vorace, și care să reprezinte un fel de cod moral. Deși nici ceilalți nu contează, tratează-i ca și cum ar conta.

I-a făcut mamei cafeaua aproape în fiecare dimineață timp de jumătate de secol. Le este devotat studenților lui – care vin la noi la masă de sărbători, iar uneori locuiesc la noi acasă. Pe masa noastră din bucătărie sunt săpate mii de cifre mititele, scrijelite de mâna lui tremurătoare ca dovadă fizică a numărului indefinit de nopți irosite în încercarea de a ne ajuta, pe surorile mele și pe mine, să înțelegem frumusețea matematicii.

Ceva ce putea fi o realitate sumbră i-a insuflat în schimb o energie vitală. L-a făcut să trăiască fără reținere și să trăiască bine. M-am străduit toată viața să calc pe urmele sale nihiliste, supradimensionate ca niște încălțări de clovn. Să privesc zădărnicia noastră drept în față și, tocmai datorită ei, să alunec către fericire.

Dar nu m-am priceput de fiecare dată.

Nu contezi a avut adesea un alt efect asupra mea.


Haide, nu strâmba din nas! Camus consideră că la asta ne gândim cei mai mulți dintre noi în fiecare clipă. La acel remediu pentru suferință atât de ispititor, pe care William Cowper, poet al secolului al XVIII-lea, l-a numit odată „marea tentație”.

Am început să-i simt chemarea când eram prin clasa a V-a. Pe-atunci, sora mea cea mai mare era atât de hărțuită la liceu, că a trebuit să se retragă. Draga de ea, avea părul negru ca tata și niște ochi căprui-închis și purta niște ochelari de vedere cu rame maronii, iar nelipsitul ei zâmbet lăsa să i se întrevadă sclipirea aparatului dentar, devenea imediat anxioasă și nu prea înțelegea semnalele sociale, ridica din mâini a neputință și se trăgea de gene și de sprâncene când era stresată. Îi detestam pe colegii ei de clasă pentru că nu-i dădeau pace și nu o menajau; nu-mi plăcea deloc să mi-o imaginez mergând pe acele coridoare fără să dea măcar peste o privire prietenoasă, în care să găsească refugiu. Uneori era mai bine să nu-mi mai imaginez nimic.

Am încercat totuși să mă consolez cu plăceri lumești, cum părea și tata că face. Castele de nisip și licurici și stăvilare. Ah, cât îmi plăcea să fac un stăvilar ca lumea pentru ploaie. Odată am îndiguit atât de bine un șanț, că a atras o rățușcă! Dar, odată ajunsă în gimnaziu, și mie a început să-mi fie greu să parcurg acele coridoare. „Unde ți-e ciocanul?”, îmi ziceau băieții, luându-mă în râs și trăgând de șnururile pantalonilor mei băiețești. Râdeau de felul în care purtam șapca – prea pe ochi, se pare. Îmi ziceau „Jerry”, nu am înțeles niciodată de ce. În clasa a IX-a am trecut pe lângă un grup de băieți care mi-au strigat „Șapte!”. Era clar că le dădeau note fetelor, evaluându-le când treceau pe lângă ei. Șapte, mi-am zis. Nu-i rău deloc! Asta până când am aflat că era vorba despre numărul de beri pe care ar fi trebuit să-l bea ca să se culce cu mine. Șapte. Așadar o anihilare completă ca să merit o atingere.

Știam că o fată mai curajoasă, cu un spirit mai bătăios, le-ar fi râs în nas băieților. Știam cât de mici erau de fapt problemele mele. Dar nu aveam acel „ceva” în mine, orice ar fi însemnat asta; când căutam să am coloană vertebrală mă simțeam ca pe nisipuri mișcătoare.

Cu timpul, pentru sora mea a fost din ce în ce mai rău. A încercat să meargă la un colegiu local, dar a trebuit să se întoarcă acasă după un scandal cu colega ei de cameră. A obținut o diplomă de studii, dar nu reușea să-și păstreze joburile. Era prea agitată pentru casa de marcat, prea vorbăreață pentru bibliotecă. Seara venea acasă și, spre îngrijorarea mamei și spre dezamăgirea tatei, se ducea la ea în cameră și începea să urle. Mi-o imaginam preschimbată într-o forță a naturii, o tornadă de singurătate și de lacrimi, și mă înspăimânta s-o văd ieșind de-acolo cu genele și sprâncenele smulse. Nu pentru că arăta din altă lume, ci pentru că știam că o tristețe la fel de puternică zăcea și în mine. Dar eu preferam să mă eliberez făcându-mi mici tăieturi pe piele, doar atât.

Tata părea să se fi săturat de amândouă, fiind mult prea dornic să ne vadă vesele, capabile să ne ținem firea și să vedem partea bună a vieții, să ne bucurăm de timpul scurt pe care-l avem la dispoziție pe această planetă. „Există o măreție în concepția asta a vieții”*, ne dojenește un citat din Darwin, agățat deasupra biroului din laboratorul tatălui meu. Cuvintele de culoare maronie sunt scrise cu o caligrafie stilizată și sunt încadrate de o ramă din lemn lăcuit. Citatul este din ultima propoziție din Originea speciilor. Este dulcegăria lui Darwin, modul lui de a-și cere iertare pentru că a deposedat această lume de Dumnezeu, e promisiunea lui că există măreție – dacă vei căuta suficient de intens, o vei găsi. Dar uneori mi se părea ca o acuză. Tu ești de vină dacă nu o poți vedea!

Când tata nu era în toane bune, când avea câte o zi grea și dădea pe gât cam multă bere sau whisky, se năpustea sus, pe scări, ca să ne spună că se săturase de rahaturile noastre, și își încălca regula fundamentală – ceilalți contează –, trântind ușile sau scuturându-ne, uneori chiar scăpându-i soră-mii câteva scatoalce, atât de zdravene că-i înroșea pielea. Copleșită de escaladarea tensiunii din casă, mama începea să plângă. Cum era și normal, sora mea mijlocie, cândva stâlpul nostru, al tuturor, deja începuse să dea bir cu fugiții, plecând să studieze în străinătate, undeva prin deșerturile din Mali, când eu eram prin clasa a X-a.

Îmi amintesc cum mă gândeam că, oriunde te-ai duce, nicăieri nu pare să fie mai bine. Că lumea din afară nu-ți oferă decât niște culoare vicioase, niște orizonturi deșarte. Lumea din interior, doar uși trântite. Nu văd nicio licărire, am notat în jurnalul meu, pe 8 aprilie 1999. O zi de duminică. Abia făcusem 16 ani. A doua zi, după ore, am plecat cu mașina până la Walgreens. M-am dus direct la raionul plin cu somnifere. Unele dintre cutii erau albastru-deschis, altele, albastru-închis, iar câteva, purpurii. Pe toate străluceau niște steluțe albe – promisiunea unui somn adânc. Mi-am strecurat sub haină câteva cutii de culoare liliachie. Nu voiam să trezesc bănuieli.

Când am ajuns acasă la cină, totul mi se părea mai ușor. Am așteptat până a adormit toată lumea. Mama, tata, îmbrățișați, foarte pricepuți să nu se certe când nu erau în stare de veghe, Somn. Sora mai mare, cu pleoapele ei fără gene, ca ale unui pește, din fericire închise în acea seară, Somn. Sora mijlocie, dormind în casa altcuiva, într-o familie mai bună, de undeva din mijlocul Africii, Somn. Cățelușul Charlie, Somn. În vârful picioarelor, am coborât în pivniță. Încă nu citisem că animalele tind să se cuibărească în vizuină când simt că le sună ceasul. Știu doar că m-am simțit atrasă acolo. Am făcut un ritual din scoaterea fiecărei pastile din mica sa sferă de plastic. O pastilă pe minut. Chiar și ateilor le plac ritualurile.

M-am trezit într-o explozie de lumină. Umilirea unei asistente medicale, mama mea îngrijorată, pe un scaun de spital, fâșii de hârtie sub fund, deasupra un careu de pătrate din polistiren, lung cât vedeam cu ochii. M-am gândit că arătau ca niște biscuiți. Nu, ca niște crakeri. Ba nu, ca niște biscuiți. Trecuse o zi. Un psihiatru mi-a prescris Paxil, dar am fost prea mândră ca să-l iau. Mi s-a interzis să merg într-o excursie școlară, considerată prea riscantă. Șerpuind pe nesimțite, informația despre ce făcusem s-a strecurat pe coridoarele școlii.

Mi-am dat cu ruj roz și am zâmbit mai mult, iar data viitoare mi-am jurat că o s-o fac cum trebuie. Imaginația mi-a zburat la un obiect. Un obiect din metal lucios, care să facă treaba mai bine decât pastilele. Până la terminarea liceului am trăit zile în care tentația era atât de mare, că abia dacă mai puteam vedea și altceva.


Când am ajuns la facultate, am observat ceva ce aducea a licărire. Într-o zi a trecut pe lângă mine pe coridor un bărbat creț, lat în umeri și cu un aer nătâng. Mirosea a scorțișoară. Avea niște ochi căprui și blânzi și făcea parte din grupul de improvizație al școlii. Era de departe cel mai bun, făcea gesturi largi, iar glumele lui aveau o blândețe jucăușă, care smulgea hohote de râs acestei lumi reci și dure. Obișnuiam să rămân în public și să mă minunez. Nu-mi venea să cred că există.

A fost nevoie de ani întregi. Ani în care să mă împrietenesc cu el încetul cu încetul, prin intermediul unor prieteni comuni. Ani în care am sunat în emisiunea lui radiofonică nocturnă de freestyle-rap, îndrăznind să-mi las limba să găsească rimă după rimă! Ba chiar m-am alăturat grupului de improvizație. Și până la urmă, într-o seară i-am spus ce simțeam pentru el și, în loc să se eschiveze așa cum presupuneam că avea să facă, așa cum mă făcuseră băieții de pe coridor să cred că urma să o facă, el m-a sărutat.

După absolvire ne-am mutat împreună într-un mic apartament cu două camere din Brooklyn, dotat cu o masă Formica roșie și cu o verandă superbă în față. Eu m-am ales cu un job care presupunea să dau o mână de ajutor la producția unei emisiuni radio despre știință și curiozități. El a continuat pe drumul comediei – stand-up și improvizație și scris –, dar lucrând ca taximetrist, ca să aibă din ce trăi. Seara stăteam până târziu pe verandă, beam bere, vorbeam despre ce făcuserăm peste zi, râdeam de stângăcii și de momentele stânjenitoare. Simțeam că găsisem acel ceva despre care credeam că n-are cum să existe vreodată. Refugiu. Avea miros de scorțișoară, iar zidurile sale, făcute din poante slăbuțe și rime ieftine, se înălțau tot mai sus și țineau la distanță toată răceala lumii. Aveam capul plin de planuri pentru viitor. Emisiunile TV pentru care aveam să scriem, căsuțele din copaci pe care urma să le construim, felul în care iarba avea să ni se răsucească printre degetele de la picioare, în timp ce ne fugăream copiii prin curte. Asta până când, șapte ani mai târziu, am făcut totul praf. Într-o seară târziu, la sute de kilometri de el, departe, pe o plajă, vrăjită de lumina lunii și de vinul roșu și de mireasma focului de tabără, m-am dat la tipa blondă și bine făcută de la care mi-a fost greu să-mi iau ochii întreaga seară. Înotase și era udă; i se făcuse pielea de găină, sute de pori ridicați pe care doream să-i domolesc cu limba. Mi-a zâmbit când am luat-o de talie și i-am atins gâtul cu buzele. Ne-am învelit cu cerul înstelat. Suflul ei a devenit al meu. Când i-am mărturisit bărbatului creț ce făcusem, mi-a spus că între noi totul s-a terminat.

Dar nu am crezut. Că puteam distruge atât de repede acea chestie intricată la care construiserăm împreună atâția ani. L-am implorat să se mai gândească. I-am dat asigurări că aventura cu fata fusese o greșeală, o scăpare, că nu avea să se mai întâmple vreodată. Dar el era prea furios, prea rănit. Nu voia să rămână alături de o persoană care putea fi atât de nesăbuită. Fără el, lumea a devenit un loc întunecat. Aflând ce făcusem, prietenii noștri s-au îndepărtat de mine. Pe cei din familie i-am evitat, nedorind să le explic ce se întâmplase. Munca mea, poveștile din lumea științei, pe care înainte le căutam cu atâta entuziasm, mi se păreau terne. O dovadă în plus, din diverse discipline – chimie, neurologie, entomologie – despre cât de sumbru și lipsit de sens este totul.

Treptat, marea tentație a reînceput să-și facă apariția în mintea mea. Butoiașul armei sale chemându-mă să-mi ofere darul lui cel mai de preț. Eliberarea.

Dar de undeva dinăuntrul meu – să-mi fi crescut până la urmă o coloană vertebrală? Vreun colț înșelător al minții mele? – mi-a venit ideea unui plan alternativ. Poate că, dacă mă căiam suficient de puternic, suficient de mult, bărbatul cu păr creț avea să vadă în cele din urmă cât de rău îmi părea și să mă primească înapoi. Așa că am pus mâna pe armă: pixul. I-am scris scrisoare după scrisoare; am așteptat; am sperat. I-am mai strecurat și amărâta de glumă pe care o făceam la ocazii, codul nostru secret . „La zeci de ani!”, i-am scris prin e-mail în prima zi a anului 2012. Niciun răspuns. Am încercat să nu-mi fac griji când un an s-a transformat în doi, doi, în trei. Când tăcerea din jurul meu a început să urle tot mai tare, a doua lege a termodinamicii și-a băgat nesfârșita coadă. Am încercat să-mi păstrez credința.

Și de aceea, tocmai de aceea am fost atât de atrasă către David Starr Jordan. M-am întrebat ce anume l-a făcut să continue să împungă cu acul lui în Haos, în pofida tuturor avertismentelor că nu va răzbi niciodată. M-am întrebat dacă nu cumva descoperise vreun truc, vreo rețetă a speranței într-o lume nepăsătoare. Și pentru că era om de știință, m-am agățat și de vaga posibilitate ca justificarea – oricare ar fi fost aceea – pentru perseverența lui să se potrivească viziunii despre lume a tatălui meu. Poate că descoperise ceva esențial despre cum să-ți păstrezi speranța într-o lume fără promisiuni, despre cum să mergi înainte chiar și în cele mai negre zile. Despre cum să ai credință fără Credință.

David Starr Jordan a fost taxonomist, un om obsedat de ordonarea lumii naturale, și a descoperit aproape o cincime dintre peștii pe care-i știm în prezent. Colecțiile sale cu specimene au fost distruse de fulger, de incendiu și de cutremurul din 1906 din San Francisco – care i-a făcut țăndări peste o mie de descoperiri păstrate în borcane fragile de sticlă.

Dar după ce am citit despre experiența lui David pe Insula Penikese, am început să-mi fac griji. Dacă Dumnezeu era lumina care-i călăuzea căutările în momentele de restriște, atunci nu aveam ce să învăț de la el.

Mi-am găsit răspunsul când David l-a întâlnit pe Darwin. După ce a plecat de pe Insula Penikese, David a acceptat un post de profesor de științe naturale la o mică școală preparatoare din Appleton, Wisconsin. Ideile lui Darwin, care fuseseră doar niște zvonuri când David era mic, deveniseră un curent de forță cu care trebuia să se confrunte fiecare om de știință serios. Originea speciilor era plină de tot felul de erezii – că viața pe Pământ a evoluat dintr-o „formă primordială”, că oamenii sunt în continuă evoluție și că ar putea, într-o bună zi, să dispară.

Probabil însă că ideea cel mai dificil de acceptat pentru un taxonomist era că speciile nu sunt niște categorii clare și imuabile din natură. Darwin observase atât de multe varietăți ale unor ființe despre care se presupunea în mod tradițional că aparțin unei specii, încât concepția lui despre o linie clară de demarcație între specii începuse treptat să se disipeze. Și-a dat seama că și linia cea mai sacră, acea presupusă incapacitate a unor specii diferite de a da naștere unor progenituri reproductibile, nu e decât o prostie. „Nu se poate afirma că speciile, când se încrucișează, sunt invariabil sterile […] sau că sterilitatea este o însușire special hărăzită și un semn al creației”, notează Darwin. Ceea ce l-a făcut să afirme în cele din urmă că speciile – și, practic, toate acele clasificări enervante pe care taxonomiștii le credeau imuabile în natură (gen, familie, ordin, clasă etc.) – nu sunt decât niște invenții ale omului.

Trasăm linii utile, dar arbitrare de-a lungul șuvoiului în continuă evoluție al vieții, iar asta pentru „comoditatea” noastră. „Natura non facit saltum”, mai scrie el. Natura nu face salturi. Natura nu are margini, demarcații clare.

Imaginează-ți cât de tulburătoare ar fi toate astea dacă ai fi taxonomist. Să afli că obiectele din mâna ta nu sunt, până la urmă, niște piese de puzzle, nu sunt indicii, ci niște produse ale întâmplării. Nu sunt pagini dintr-un text sacru, nici simboluri ale unui cod sfânt, nici trepte ale unei scări divine. Sunt doar instantanee ale Haosului în mișcare. Pentru unii, această idee era absolut înnebunitoare. Pământul li s-a părut dintr-odată prea sumbru, iar munca lor, prea inutilă. Louis Agassiz i s-a opus cu tărie lui Darwin până în ziua morții. A vorbit mult pe această temă, susținând că i se pare „dezgustătoare” ideea că oamenii ar fi evoluat din maimuțe.

Dar, făcând parte dintr-o generație mai tânără și având o minte încă maleabilă, David Starr Jordan a hotărât în cele din urmă, deși i-a fost agonizant de greu, să se îndepărteze de ideile „maestrului” său pe această temă. Cu cât privea natura mai cu luare aminte, cu atât își dădea seama că observațiile lui Darwin despre realitatea unei zone gri între specii nu puteau fi contrazise; cu multă reținere, începuse totuși să o vadă și el. Iată ce scria: „Am trecut de partea evoluționiștilor cu grația unei pisici pe care un copil o târăște de coadă pe covor!”

Cât de tare m-a făcut acest rând să-l ador pe David! M-a făcut să-mi doresc să-l iau în brațe, să mă înalț pe vârfuri ca să-l pup pe obraz și să-i spun că e curajos și bun că a ținut seama de răvășitorul adevăr al evoluției și că a găsit o cale de a merge mai departe.

Mai însemna, bineînțeles, că puteam și de-acum încolo să-l iau drept ghid. Mai însemna poate și că, oricât de deplasat părea el înarmat cu acul lui de cusut, acționa totuși pe baza rațiunii. Însemna că negarea nu era neapărat calea către smerenie. Însemna că, mergând cu încredere pe urmele sale, poate aveam să-mi regăsesc totuși drumul către un refugiu plin de lumină. Poate.


Acest text este un fragment din cartea De ce peștii nu există. O poveste despre iubire, pierdere și ordinea ascunsă a vieții, de Lulu Miller, care apare în noiembrie 2020 la editura Publica.

Lulu Miller este cofondatoarea Invisibilia, un podcast despre forțele invizibile care modelează comportamentul uman, difuzată pe National Public Radio. Alături de Jad Abumrad și Latif Nasser, este gazda Radiolab. Cea mai mare parte a timpului și-o petrece făcând reportaje pe teme științifice, dar o preocupă și eseistica, ficțiunea și, din când în când, tiradele bizare. Este câștigătoare a Premiului Peabody, iar povestirile sale au fost publicate în The New Yorker, VQR, Orion, Electric Literature și alte reviste. Locul ei preferat de pe pământ este Humpback Rocks.

În parte biografie, în parte memorii, în parte aventură științifică, De ce peștii nu există este o poveste minunată despre cum să perseverăm într-o lume în care haosul va avea întotdeauna câștig de cauză. David Starr Jordan a fost taxonomist, un om obsedat de ordonarea lumii naturale. Cu timpul avea să-i fie recunoscut efortul de a descoperi aproape o cincime dintre peștii pe care-i știm în prezent. Dar cu cât dezvăluia mai mult din designul secret al vieții, cu atât universul părea că încearcă să-l împiedice. Colecțiile sale cu specimene au fost distruse de fulger, de incendiu și, în cele din urmă, de cutremurul din 1906 de la San Francisco – care a făcut una cu pământul peste o mie de descoperiri păstrate în borcane fragile de sticlă. Într-o clipă, munca lui de-o viață a fost făcută țăndări. Poate că mulți ar fi renunțat, cuprinși de disperare. Dar Jordan a supraviețuit dezastrului de la picioarele sale, a pus mâna pe primul pește pe care l-a recunoscut și, plin de încredere, a început refacerea colecției.

Când Lulu Miller a auzit în trecere această anecdotă, a considerat că Jordan nu era în toate mințile – o poveste moralizatoare despre hybris sau negare. Dar, pe măsură ce povestea vieții ei se scria lent, a început să-și pună întrebări în privința lui. Poate că era în schimb un model despre cum să continui când totul pare pierdut. Cercetându-i viața, avea să descopere lucruri care să-i schimbe modul în care înțelegea istoria, moralitatea și lumea de sub picioarele noastre.

Ți se pare important ce ai citit?

Dacă ce citești te ajută, cumpără un abonament digital. E cea mai directă formă de susținere pentru munca noastră. Om cu om, vom strânge o comunitate care nu doar va fi un garant al sustenabilității, ci și una care contribuie și ne sprijină în a răspunde nevoilor prin povești despre cum muncim, cum relaționăm cu mediul, cum putem schimba educația, cum putem construi o societate mai echitabilă, cum putem trăi mai echilibrat.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *