Despre oameni și urși

Salut, sunt Anca și de 12 ani străbat cărările prin munți ziua sau noaptea, vara sau iarna, pe soare sau prin ploi. Când sunt în natură simt că-mi încarc cel mai bine bateriile și mă preocupă ecosistemul în care mă plimb, inclusiv urșii bruni, cei despre care vreau să-ți povestesc aici. 

Pentru că aproape zilnic mai apare câte o știre despre urșii din România care au atacat un om, o cultură sau o locuință, am început să documentez posibilele soluții care să deservească ambele părți. 

Realitatea

Avem cei mai mulți urși din Europa (6-7.000 din totalul de 15.000), dar și cele mai multe atacuri asupra omului. Creaturile astea brune și pufoase, care apasă pământul și cu 2-300 de kilograme, au devenit „fiare care ucid” pentru unii sau specia supremă de protejat pentru alții. Discuția pendulează între soluțiile pe care ONG-urile de mediu le propun localnicilor (garduri electrice, câini ciobănești românești) și presiunea vânătorilor, care încearcă să convingă că răspunsul pe termen lung pentru controlul populației de urși este împușcarea. 

La noi, urșii mișună pe aproape 70.000 de kilometri pătrați, adică 30% din suprafața țării, la altitudini mai mari de 600 de metri. Cea mai mare densitate de urși a fost înregistrată în zona Brașov – Valea Prahovei, în masivele Bucegi, Postăvaru, Piatra Mare și Munții Baiului: 50-60 de exemplare pe 10.000 de hectare de habitat. Mi-am dat seama că în 12 ani de vizitat Bucegii nu m-am intersectat niciodată cu ursul și nici nu știu sigur cum voi reacționa când se va întâmpla, dar îmi repet pe cărări:

Între anii 2000 și 2015, din 291 de atacuri asupra omului în toată Europa, urșii bruni din România au bifat 131. Dar nu te poți uita la 131 de atacuri fără să te întrebi câte dintre ele s-au petrecut pentru că omul s-a apropiat prea mult de un bârlog, situație exemplificată și în raportul din care provin cifrele.

Încă spunem că avem cel mai mare număr de urși bruni din Europa, deși el e dezbătut constant între oamenii de mediu și vânătorii din teren, care îi numără direct în pădure. Asta poate duce la contabilizarea aceluiași animal de mai multe ori, avertizează experții în carnivore mari. În plus, ursul, fiind animal migrator, poate străbate și 200 de kilometri pe zi, cu 60 km/h și același exemplar riscă să fie numărat în mai multe masive. 

ONG-urile de mediu dezvoltă sisteme de numerotare și vorbesc tot mai des despre recoltarea de sânge, păr sau fecale de urși pentru teste genetice, de zgărzi GPS pentru monitorizarea traseului și cercetarea distanțelor parcurse.

În România, ursul brun e specie protejată și împușcarea lui (și-a lupilor) este interzisă încă din 2016, conform normelor europene de conservare a biodiversității cărora ne-am aliniat și noi. Cu toate astea, în fiecare an se decide un număr de urși și lupi care pot fi capturați dacă pun în pericol viețile oamenilor, dacă atacă culturi sau gospodării. Săptămâna aceasta, ministrul Mediului Grațiela Gavrilescu a declarat că a trimis către Monitorul Oficial un ordin prin care aprobă eliminarea a 140 de urși. Asta nu înseamnă că mâine vor fi omorâți 140 de urși, ci asta e limita în care se poate interveni la nivel național. 

Într-un sistem care nu face un recensământ exact, localnicii au impresia că există mai mulți urși care coboară, deși e posibil, în unele cazuri, să fie același. Ajung în lanuri de porumb sau la tomberoane în stațiuni pentru că sunt animale oportuniste. Mănâncă de la iarbă, la insecte, fructe, porumb sau carne. Se descurcă cum pot, în condițiile în care oamenii culeg ciupercile sau coacăzele din pădure, alții defrișează, iar ciobanii au început să intre și în pădure cu oile la păscut, deși n-ar avea voie.

Soluțiile

Cea mai sigură soluție de prevenție este instalarea gardurilor electrice. ONG-urile deja povestesc despre urși care, după ce au dat cu nasul de gardul electric al unei proprietăți, nu s-au mai întors. Mai există și câinii ciobănești românești, o rasă diferită de multe corcituri de la stâne, dresată să atace doar animalele sălbatice care sunt un pericol, nu și oamenii care trec pe lângă ele.

Mai există o soluție oferită tot de om: hrana în observatoare. Acestea sunt puncte de hrănire pentru animalele sălbatice, amplasate la marginea unei păduri sau în inima ei, în timp ce turiștii le observă din buza unui adăpost, construit pentru siguranța lor. Sunt mai puțin de zece observatoare despre care afli și online, dar mai există și unele mai mici, administrate de vânători sau comunități de mediu, la care ajung grupuri mici.

Unii văd observatoarele ca pe un câștig: dai animalelor de mâncare un sac de porumb pe zi (cel puțin). Urșii își potolesc foamea și coboară mai puțini spre locuințe, oi sau porumb și, în plus, câștigi bani prin observarea și fotografierea animalelor sălbatice în mediul lor, fără să le omori (o „intrare” costă cam 25 de euro). 

Există, însă, și discuția despre etica hrănitului. Dacă obișnuiești ursul cu hrană într-un punct fix, își pierde din instinctele de supraviețuire? Să-l hrănești sau nu tot anul? Îi schimbi modul de viață? Îl ademenești mai mult spre locuințe? Ce înseamnă un observator bun? Pentru că în unele încap cinci, în altele 40 de persoane; unele sunt din lemn, altele din beton; unele în miezul pădurii, altele la margine. Hrănirea animalelor în pădure nu este o practică nouă (datează dinainte de Ceaușescu), doar că acum i se acordă și sensul turistic.

Oamenii de mediu nu se împotrivesc nici soluției vânătorii, doar să fie folosită când celelalte variante nu au funcționat, de la caz la caz. Dar cum planul de management al populației de urși bruni nu include și un plan de intervenție bine pus la punct, capturarea, omorârea sau relocarea devin soluții de moment care fură ochii. Vânătorii susțin că exemplarele mari sunt cele care trebuie eliminate, pe când oamenii de mediu spun că aceștia vizează, de fapt, trofeele și că ar trebui să vorbim mai mult despre urșii tineri, care coboară mai des și sunt un pericol mai mare. 

Urșii au locul lor în ecosistem. Sigur, am putea trăi și fără ei în păduri, dar am putea ajunge ca-n Ungaria, unde, după ce ursul a dispărut, cerbii, mistreții și căprioarele au început să provoace pagube. Până într-acolo, încât, ca să împădurească o bucată de pământ, autoritățile și ONG-urile trebuie s-o delimiteze cu garduri electrice. 

Recomandări

Cartea Wild ones, de Jon Mooallem: autorul analizează relația oamenilor cu animalele sălbatice (în special cu urșii) în SUA.

Cartea Ursul, istoria unui rege decăzut, de Michel Pastoureau: cum s-au raportat europenii la populațiile de urși bruni de-a lungul timpului. Unii s-au temut de ei, alții i-au înfruntat.

Articolul The loneliest polar bear. Locul unor animale nu este la grădina zoologică. Dar este locul vreunuia acolo?

Acum te întreb pe tine: la ce oameni (sau urși) crezi c-ar trebui să ajung? Ce ai vrea să știi despre toată situația? Scrie-mi gândurile tale despre urși la ancuta@decatorevista.ro.

Acest articol a fost publicat în unu:unu, newsletterul DoR trimis lunar începând cu mai 2019 în care reporterii povestesc despre obsesiile lor. În 2020, conversația se mută aici, în spațiul dedicat comunității de susținători.