Drumul către mine

Meditația, mișcarea și răbdarea cu mine mi-au fost sprijin să mă regăsesc după divorț. Încerc să nu le pierd în pandemie.

Septembrie 2017. Într-o sală uriașă, undeva în Portugalia, în apropierea oceanului, aștept, împreună cu peste 2.000 de oameni, începerea satsangului. Termenul provine din limba sanscrită și înseamnă „asociere cu oameni care caută adevărul”, iar comunitățile hinduse și budiste practică această formă de întâlnire cu sangha, comunitatea din care fac parte, de mii de ani.

În fața noastră, în mijloc, se află o scenă mare, împodobită cu flori, deasupra căreia stă o bucată de material textil imprimat cu simbolul ૐ, OM, sunetul sacru care semnifică conștiința universală. În colțurile camerei și în mijloc se află operatori și camere video, iar un fotograf se plimbă printre rânduri. Doar din boxe se aude o melodie hindusă, altfel e o liniște aproape perfectă.

Suntem într-un silent retreat de șapte zile, în care nu vorbim decât dacă avem întrebări în timpul satsangului.

În sală, intră cu pași mici Mooji, un învățător spiritual de origini jamaicane în vârstă de 63 de ani, care a trăit mulți ani în India. Poartă haine tradiționale hinduse și salută publicul cu tradiționalul namaste, cu palmele împreunate în față. După un discurs scurt, încep întrebările.

Aș vrea să vorbesc și eu, însă teama de a mă expune în public e prea puternică. Nu îmi fac griji, însă. În ultimele zile am văzut că toate întrebările pe care le-aș fi pus sunt verbalizate de alți oameni. M-am obișnuit întrucâtva cu micile sincronicități, ba chiar le integrez într-o explicație că sunt pe drumul cel bun.

Mooji vorbește despre câteva practici spirituale. Preferata mea este self-enquiry, o metodă străveche hindusă de chestionare a minții, scoasă la lumină de Ramana Maharshi, unul dintre cei mai importanți lideri spirituali ai secolului trecut. Practica implică direcționarea atenției către căutarea și conștientizarea sinelui, a celui care este martor la propriile experiențe, prin repetarea întrebării „Cine sunt eu?”. Mă simt ca și cum mă scufund din ce în ce mai adânc în mine și las în urmă zgomotele, senzațiile, conceptele.

***

Cu câteva luni înainte, habar nu aveam de toate astea.

Mă izolasem într-o bulă pe care o credeam sigură și permanentă. Trăiam într-o casă dintr-o suburbie a Bucureștiului, eram căsătorit, mă îndepărtasem de puținii prieteni pe care îi aveam și îmi împărțeam timpul între viața de familie cu doi copii mici și o alergătură continuă după bani. Alimentam un stil de viață în care, de la an la an, cheltuielile creșteau și bucuria și conectarea dintre noi scădeau.

Am evitat constant să mă uit la distanța care creștea între noi, însă până la urmă am fost nevoit să o fac. A fost însă prea târziu și am divorțat. După divorț au urmat luni în care nu îmi puteam regla respirația și am înțeles că am nevoie să cer ajutor ca să pot trece peste asta. Am mers la psiholog și am început să lucrez cu toate tiparele mentale și comportamentale de care deveneam conștient. Am început să citesc despre neuroștiință, corp și mindfulness.

În paralel, am redescoperit interesul din adolescență pentru budism și practicile estice. Auzeam același mesaj din toate părțile: trăiește în prezent, fii în contact cu corpul tău și alege dragostea și împăcarea în fața conștiinței unui univers care preferă întrebările, nu răspunsurile.

Am început să practic meditația și să înțeleg cât de mult este în viața mea despre a o lua de la capăt fără să mă învinovățesc. Atenție pe respirație, gândul fuge, îl aduc înapoi cu compasiune și înțelegere față de limitele pe care le am.

Însă drumul nu a fost și nu este liniar.

***

Divorțul a rupt în mine un baraj care se construise toată viața mea de dinainte, iar emoțiile au început să curgă, cu o putere care m-a pus la pământ.

Am ajuns în Portugalia un ghem încâlcit de confuzie, furie, dezamăgire, tristețe, singurătate și abandon. Eram în acea sală, în care nu cunoșteam pe nimeni, căutând un sens, o direcție, un drum către lumină, întrebându-mă repetat „cine sunt eu?”. Mă simțeam obosit, extenuat de fapt, și nu știam ce să fac cu tot timpul pe care îl aveam la dispoziție acolo.

Trebuia să învăț să mă opresc și să mă uit la mine.

M-am întors convins că salvarea, dacă există, vine din dragoste impersonală, universală, iertare și compasiune față de tot ce e în jurul meu. Mă simțeam înțelept și înțelegeam că suferința este calea către iluminare, orice ar fi însemnat asta. Eram detașat de cotidian și tot ce îmi doream era să mă retrag în tăcere.

Îi ascultam și îi citeam pe Eckhart Tolle și Alan Watts, primisem cadou o Biblie și visam să fiu perfect. Zi după zi, vedeam din ce în ce mai clar ceea ce mă ținea pe loc în drumul meu către imaculare. Apoi am început să transform inconștient drumul pe care credeam că mă aflu într-o corvoadă și fiecare eșec în auto-învinovățire.

În vara lui 2018, mă aflam într-un alt retreat, în care nu era permis fumatul. Încercasem, fără succes, să mă las de țigări prin tot felul de strategii. După trei zile fără tutun, intrasem într-un fel de sevraj.

Am început să fac plimbări nervoase, în cercuri din ce în ce mai largi, pe lângă cabana izolată în care dormeam, pe drumurile pe care rareori treceau niște turiști. După ceva timp, am găsit o țigară aruncată în iarbă și o cutie de chibrituri lângă ea. Nu mă mai mirau sincronicitățile, dialogul între interior și exterior născuse deja multe paradoxuri în lunile care trecuseră. Am fumat-o cu sete, ascuns de ceilalți oameni, în timp ce în mintea mea curgeau acuzațiile.

Drumul meu către perfecțiune se oprea acolo și începeam să îmi accept limitele și să înțeleg că trebuia să văd cu adevărat cine sunt.

pădure

Din anii copilăriei, nu îmi aduc aminte aproape nimic.

Factual, am încercat în terapie să pun cap la cap ceea ce știam: câțiva ani, am petrecut zilele din săptămână cu o altă familie și weekendurile cu bunicii. Pe la 8–9 ani, părinții mei s-au întors din închisoare, unde ajunseseră pentru o infracțiune economică. Nu știu dacă m-am bucurat; rarele amintiri pe care le am de dinainte de momentul ăsta sunt cu mine singur. Ceva fire de praf în soarele de după-amiază într-o cameră mare, o textură, lucruri de genul ăsta.

Din anii de până la finalul adolescenței îmi aduc aminte violența tatălui meu față de mama și furia lui față de lume, de toți. Senzația că e de ajuns, că vreau să fug de urletele și sunetele de lovituri pe care le auzeam din cealaltă parte a casei. Apoi alcoolul, pe care l-am descoperit cu entuziasm prin clasa a X-a, țigările, care mă făceau să cred că pot fi interesant și care m-au urmat până acum, plăcerea nihilismelor lui Cioran.

Mă simțeam nedreptățit și orice mă făcea să evadez din realitate era binevenit. Îmi mai aduc aminte felul în care priveam fetele din jurul meu, cu dorință disperată de a mă simți văzut, și cum așezam imaginea lor într-o cutie de sticlă, impenetrabilă, necesară pentru nevoia mea de a retrăi abandonul.

Facultatea a venit ca o scăpare. În noaptea în care am aflat că am fost admis, am sărbătorit prin a leșina după ce mi-am găurit urechea cu un ac băgat în spirt. Am plecat la București cu un autobuz vechi și prăfuit, dar mă simțeam liber și invincibil. Patru ani mai târziu, mă învârteam în cerc: jucam poker zile întregi și aveam o relație disfuncțională cu iubita unui amic din cămin. Scriam în jurnal cu convingerea că va veni cineva și mă va salva din căcatul în care eram.

Nu a venit nimeni, viața mea s-a schimbat într-un ritm atât de încet, prin propriile decizii, încât nu am știut când se întâmplă.

Un job de tehnoredactor s-a transformat în câțiva ani într-o poziție de middle management într-o companie de IT, am început să călătoresc, să am bani și spațiul meu. Am făcut primele fotografii și apoi am pus în practică decizia de a abandona un job plătit bine pentru libertatea freelanceingului.

M-am căsătorit și au venit copiii și am reînceput să simt și să trăiesc. Pentru prima oară gândeam că viața, Dumnezeu, Universul sau oricine credeam că pune lucrurile în mișcare nu îmi vrea răul.

Nu știu când am fumat primul joint, dar îmi amintesc panica pe care am simțit-o atunci când atenția mea selectivă m-a făcut să cred că toată lumea vorbește codat despre mine. În timp, însă, m-am îndrăgostit de abandonul ăla complet, lipsa conflictelor din minte și plăcerea din stomac, care mă făcea să îmi simt corpul, ignorat înainte.

Ajunsesem să fumez în fiecare seară, după ce se culcau copiii. Fumam, mâncam enorm de mult și mă culcam cu un gând care a început să se intensifice cu anii. Înțelegeam că în ritmul ăsta o să mă descompun, dar nu reușeam să fac nici o mișcare.

Mă învârteam din nou în cercul atât de familiar al autodistrugerii.

***

Bunica din partea tatălui îmi povestea deseori cum tatăl ei a murit înghețat, într-o noapte de iarnă în Basarabia, după ce băuse prea mult pentru a se mai putea mișca. Ea a ajuns apoi în România, copil singur și fără de nici unele. A muncit mult împreună cu soțul ei și a ajuns să cumpere o casă, un apartament și o mașină și să câștige respectul oamenilor din orașul în care m-am născut. Și-a crescut cei doi băieți cu o mână de fier, fără prea multă atenție la dorințele și trăirile lor.

Tatăl meu a jucat rolul copilului rebel, fratele lui, pe al copilului deștept. La finalul vieții, bunica mea a rămas și a murit singură și bolnavă într-o cameră din apartamentul care a ajuns apoi să fie motiv de ceartă între cei doi.

Tata a dezaprobat permanent deciziile pe care le-am luat. Era un conservator, mă întreba mereu de ce trebuie să merg pe un alt drum, când am acces la cel bătătorit de atâta lume. Asta crea deseori conflicte între noi, mai ales după ce m-am căsătorit.

Îmi aduc aminte de 20 de minute în care i-am urlat în telefon, cu siguranța omului care știe mai bine, toate frustrările pe care le adunasem, de la greșeala de a ieși lipsă în gestiune și a petrece ani în pușcărie, departe de mine, până la faptul că generația lui o sabota politic pe a noastră. Peste ani, trăindu-mi limitele, mi-a fost mai ușor să le accept și să le iert pe ale lui.

Întâlnirile cu el erau mereu sub semnul evitării unei discuții despre cum a ajuns în punctul în care era. Îmi promitea mereu că îmi va povesti data viitoare. Nu a mai apucat, a murit într-o zi ca oricare alta, a plecat fără nici o avertizare, exact ca și tatăl lui.

În august 2018 m-am mutat într-un sat la o oră de condus de București, în casa în care locuia bunicul din partea mamei. Alzheimerul îi mânca deja creierul de câțiva ani. Era slab, scheletic chiar, avea o privire blândă și pierdută și uita în fiecare zi dacă mâncase, cine sunt și unde se afla. Nu percepea temperatura de afară, purta cojoace vara și ieșea afară în maieu în mijlocul iernii. Nu de puține ori rămânea agățat în gardul pe care încerca să îl sară ca să plece spre un acasă imaginar.

După câteva luni petrecute într-un azil, a murit și el singur, într-un spital de provincie, la o zi după ce am mers să îl văd.

lac din pădure

În ultimii trei ani, am învățat să nu mai privesc meditația ca pe o practică separată, ci să o integrez treptat în viața de zi cu zi. Așa că, în 2020, începutul pandemiei m-a găsit într-o stare de oarecare echilibru cu mine însumi. Viața mea era departe de a fi perfectă, însă găsisem niște instrumente. Mergeam aproape în fiecare săptămână la o meditație de grup sau la Ecstatic Dance, două ore de dans liber care funcționează după patru reguli simple: se dansează în tăcere, cu respect pentru spațiul de dans și pentru ceilalți, în lipsa intoxicanților de orice fel și fără încălțăminte.

Mă întâlneam cât de des puteam cu oameni și eram decis să experimentez cât mai multe lucruri. Mă simțeam deschis în fața lumii și o priveam cu dragoste și curiozitate. Mă simțeam mai împăcat cu tata și cu toate cuvintele pe care nu apucasem să i le spun, cu divorțul și cu faptul că între mine și copiii care locuiesc acum în Franța sunt 2.000 de kilometri distanță. Împreună cu Alexandra, fosta mea soție, regăsisem o cale de mijloc și prietenia dintre noi.

Încă voiam uneori să mă retrag în grota mea, să fug de oameni și de viață, însă învățam în fiecare zi să ies puțin câte puțin din zona de confort, să încerc să văd oamenii așa cum sunt, fără să îi blamez sau să îmi fie frică de ei. Să îi las să intre și să iasă din viața mea, pentru că, așa cum îmi spunea terapeuta, rănile pe care le am din relații se vindecă tot cu ajutorul relațiilor.

În martie, însă, odată cu măsurile de izolare, am simțit multă panică, ca un copil care învață să meargă și pierde mâna adultului. Joburile îmi dispăreau și nu știam când o să îi revăd pe copii.

Majoritatea evenimentelor la care obișnuiam să particip se anulau, am renunțat la terapie, pentru că nu mi-o mai permiteam și îmi era teamă că voi reconstrui, cărămidă cu cărămidă, zidul care mă separa de oameni, de trăit. Învățasem să mă mișc ceva mai fluid și urma să mă rigidizez din nou.

Am trecut și trec prin zilele acestui an cu multă anxietate, cu nenumărate conflicte în minte, dar și cu mai mult entuziasm pentru fotoreportajele la care am lucrat și cu mai multă recunoștință pentru rarele ocazii în care am putut să fiu alături de oameni.

Astăzi, mai mult ca oricând, mă înspăimântă perspectiva eșecului, a încercării zadarnice de a rezista în fața condiționărilor și judecăților de sine pe care vreau să le las în spate, posibila ratare a unui potențial căruia nu îi pot vedea și modela forma.

Tot astăzi îmi amintesc să mă odihnesc îndeajuns și să folosesc instrumentele pe care le am la îndemână: scrisul în jurnal, plimbările pe câmp sau prin pădure, meditația, conversațiile cu oamenii dragi, apelurile pe WhatsApp cu copiii, cărțile, fotografia.

Îmi încep ziua în aceeași secvență: citesc câteva pagini, ascult o muzică liniștitoare, fac curat în casă, câteva exerciții fizice și apoi îmi beau cafeaua și fumez o țigară. Îmi construiesc rutine care îmi satisfac mintea și încerc să accept, cu mai puțină vină, momentele în care am nevoie să mă pierd într-un serial sau într-un pahar cu vin.

masă goală cu o vază la mijloc

Vara 2020. Sunt într-o sală de meditație într-o pensiune din munții Piatra Craiului, lângă alți 20 de oameni. Se aude o melodie liniștită, în surdină. Lacrimile îmi curg necontrolat, orice aș face nu le pot opri. Nu vreau, de fapt, să le opresc, mă simt în siguranță aici, pot să nu mă ascund.

Nu mai am nici un rol de jucat, nu trebuie să fiu într-un fel anume. Prefer tristețea asta deplină, pe care o simt în fiecare celulă din corp, dar care poartă cu ea o liniște subtilă, claritate, lipsa oricărei mize, în locul confuziei sau a furiei, de care mă sperii și fug de mult timp. Mintea mi se golește de vârtejul atât de familiar de gânduri.

Sunt aici într-un retreat organizat de Kiran și Jivan. M-a atras combinația de blândețe și fermitate pe care o inspirau împreună și am mers din ce în ce mai des la meditațiile organizate de ei. Am învățat să nu îmi mai fie frică de oameni, să privesc și să mă las privit și să îmbrățișez fără să vreau nimic de la persoana din fața mea.

Acum fac parte din echipa de suport. Pregătesc sala de meditație, fac curățenie și anunț participanții când trebuie să intre în sală, dar rolul implică mai mult de atât. Am învățat să fac fiecare lucru cu prezență și atenție, pe care încerc să le păstrez și în timpul meditațiilor, când oamenii din jur se deschid și devin vulnerabili, iar emoțiile și reacțiile lor au nevoie de un spațiu sigur.

În taberele organizate de Kiran și Jivan, cei doi invită oamenii din echipa de suport să rămână atenți la procesul lor interior și să nu se apropie prea mult, nici fizic și nici emoțional, de participanți.

Expunerea vulnerabilității se poate transforma foarte ușor dintr-un exercițiu de încredere într-un joc de putere. Am văzut asta în spiritualitate, așa cum se întâmplă peste tot în jurul meu: în politică, în relații, în felul în care ne purtăm cu copiii, cu animalele, cu natura.

Până la urmă, totul se reduce la o alegere, în ce transformăm puterea atunci când o avem, în abuz sau în compasiune.

Sunt în aceeași sală de meditație din Piatra Craiului. Dansez, dansez, mă mișc, am ochii închiși, simt valuri de bucurie, de poftă de viață, mă învârt, dispare totul în jur, mă simt puternic, nu am limite.

Mă umple fluxul de energie, îmi simt fiecare mușchi și transpirația care îmi curge pe piele. Muzica se oprește, respir, energia din mine se așază și se transformă în recunoștință. Recunoștință pentru oamenii din jur, pentru mama, tatăl și bunicii mei, pentru tot ce m-a adus în acest punct.

femeie întinsă într-un trunchi de arbore
femeie întinsă pe iarbă
femeie care dansează
femeie care dansează
femeie care dansează
o femeie care meditează
un bărbat și o femeie în luptă
doi oameni în retreat
bărbați în retreat
femeie care meditează în natură
oameni în retreat
oameni în retreat
o femeie dansează în natură
o femeie care meditează în natură

Ți se pare important ce ai citit?

Dacă ce citești te ajută, cumpără un abonament digital. E cea mai directă formă de susținere pentru munca noastră. Om cu om, vom strânge o comunitate care nu doar va fi un garant al sustenabilității, ci și una care contribuie și ne sprijină în a răspunde nevoilor prin povești despre cum muncim, cum relaționăm cu mediul, cum putem schimba educația, cum putem construi o societate mai echitabilă, cum putem trăi mai echilibrat.