Al doilea lucru care l-a terminat pe tata

În 2016, tatăl meu a fost acuzat de abuz în serviciu. A fost momentul în care am început să ne redescoperim unul pe celălalt.

Pe 27 ianuarie 2016, seara, am primit un telefon de la mama. Eram în metrou, pe drum dinspre serviciu spre casă. Semnalul era slab, iar zgomotul de fundal puternic. De la 340 de kilometri distanță, vocea de la telefon tremura. Mama părea foarte agitată.

Imediat ce prima conversație s-a întrerupt, am încercat să o apelez. Suna ocupat. Jocul de-a „te sun eu, ba nu, te sun eu” a mai continuat câteva zeci de secunde, până când, într-un final, pe ecranul telefonului a apărut din nou numele mamei.

„L-au arestat pe taică-tu”, mi-a spus. „Au venit la noi și au făcut percheziție în toată casa. Au mers și în pivniță.”

„L-au arestat pe taică-tu”, mi-a repetat, de parcă nu aș fi înțeles de prima oară. Dar înțelesesem.

Am coborât la prima stație. M-am învârtit fără logică pe platformă, ascultând-o pe mama. Am încercat să pun câteva întrebări, dar am renunțat rapid. Nu de întrebări avea nevoie. Avea nevoie să vorbească, să spună totul, să-și audă vocea cum spune acele cuvinte pe care credea că nu o să le spună vreodată. „L-au chemat acasă de la masă, ieșise să-și facă ziua de naștere.” Nu părea revoltată, poate uimită de faptul că așa ceva se poate întâmpla cu adevărat, că lucruri rele pot apărea chiar și când ești la restaurant, la aniversarea de 61 de ani.

În acea seară și în noaptea care a urmat am vorbit la telefon cu mama de câteva zeci de ori. Din Târgu-Mureș, orașul unde am trăit până la 18 ani și unde părinții mei și-au dus grosul vieților, vocea mamei încerca să pară calmă. Evita orice formă de sentimentalism, încerca să elimine forțat orice reziduu de furie, îngrijorare sau frică. Părea un jurnalist care sună în redacție, transmițând lucruri de pe teren.

Pe măsură ce orele au trecut, am aflat că tata fusese reținut pentru 24 de ore. Era acuzat de abuz în serviciu. Apoi că a fost închis într-o celulă cu un bărbat acuzat de viol. Apoi că a suferit o creștere bruscă de tensiune. Că a fost dus de urgență la spital. Că și-a mai revenit între timp, dar tot rău e.

Cândva spre dimineață, mi-am luat inima în dinți și am decis să o întreb. Am făcut-o cât am putut de calm, mai mult pentru ca ea să nu creadă că m-am putut gândi la așa ceva. „Au găsit bani acasă, la percheziție?”, am întrebat. „Mită?” Mama a făcut o pauză de câteva secunde. La acel moment nu am înțeles de ce ai putea face o pauză la o întrebare ca asta. De parcă încerca să-și dea seama ce înseamnă acel cuvânt. Sau încerca să-și aducă aminte de ceva.

„Nu. Nimic”, mi-a spus sec.


La intrarea în Târgu-Mureș dinspre București se află un sens giratoriu. Înainte începe orașul. La stânga, centura orașului și legătura cu Cluj-Napoca. De-a lungul acestui al doilea drum se află un platou în spatele căruia se întinde o pădure. În liceu, mergeam des acolo cu prietenii. Cumpăram votcă cu aromă de lămâie, țigări Carpați, Snagov, Viceroy roșu mai târziu. Ne așezam pe acel platou de unde se vedea o bună bucată a orașului și petreceam ore în șir vorbind despre nimicuri.

Uneori, vara mai ales, intram și în pădure, pe care ajunsesem să o știm pas cu pas. Acolo, în clasa a VI-a, am văzut primul bărbat masturbându-se, ascuns printre niște crengi lăsate. Tot acolo am sărutat o fată despre care astăzi știu că a fost prima mea iubire. Și tot în pădurea aceea, și tot în liceu, un prieten bun, părăsit de prima lui iubire, a luat un pumn de pastile și a băut o jumătate de sticlă de votcă. L-au găsit întâmplător niște oameni și a apucat să se îndrăgostească și de alte fete.

Cândva, după ce am plecat la București la facultate, în 1998, zona pădurii a început să se schimbe dramatic. Un afacerist local, Remus Bența, a început construcția unui cartier rezidențial de lux care, astăzi, ocupă cea mai mare parte a platoului din fața pădurii. La una dintre aceste extinderi s-a descoperit că pe sub pământul unde trebuia să aibă loc construcția treceau niște țevi de abducțiune de la trei sonde de gaz natural. Erau țevi care adună gazul provenit din extracție și-l transportă către alte țevi, mai mari, și apoi către stații de colectare.

Acele țevi au fost deviate pentru a permite construcția, printr-o decizie a conducerii Romgaz. Devizul tehnic al lucrării a fost semnat de patru oameni: directorul general, directorul tehnic, șeful Serviciului Proiectare și șeful Secției de Producție, Sucursala Târgu-Mureș.

Cel din urmă este tatăl meu: Emil Valentin Mincan.

În rechizitoriul DNA care a dus la reținerea pentru 24 de ore, se notează: „Cei patru inculpați au încălcat normele legale privind disciplina financiară și în construcții, fără să existe o justificare tehnico-economică. Lucrarea, ce trebuia executată de către o asociere din care făcea parte și Primăria Târgu Mureș, a fost realizată, în final, doar din bugetul propriu al Romgaz”.

Prejudiciul calculat de către DNA era de 146.637 de lei.

Am reușit să vorbesc prima oară cu tata la telefon pe 28 ianuarie 2016, imediat după ce aflase că cererea DNA de arest preventiv pentru 30 de zile fusese respinsă în instanță. Se putea întoarce acasă. Era mirat de cât de mic este prejudiciul imputat de procurori. „Tu-ți dai seama, toate astea pentru 150.000 de lei?”

Părea că numai asta contează, că el stătuse în arest pentru o sumă prea mică.

Avea vocea joasă, aproape șoptită. Ofta des și-și pierdea șirul ideilor. Începea să vorbească despre mâncarea din arest, apoi despre inima lui, apoi despre un restaurant, apoi despre Romgaz.

„Dar ce zic, concret?”, l-am întrebat. „De ce te acuză pe tine?”

„De o semnătură”, mi-a zis el, atât de încet, încât am distins cuvântul numai după ultimele litere.

„Ce-ai semnat?”

A făcut o pauză. Din spate se auzeau voci. L-am auzit pe fratele meu mai mic, aflat lângă el. Am auzit-o pe mama, spunându-i „Hai acasă”.

„Nu contează”, a zis tata. „Oricum nu înțelegi tu.”

***

Încă din gimnaziu, de fiecare dată când discuțiile cu prieteni sau cunoscuți ajungeau la detalii despre părinții lor, simțeam o poticneală. Apoi, în adolescență, când toți din jur căutau parcă detalii incriminatoare, motive de luat în râs sau lucruri evident dramatizate pentru a-și pune părinții într-o lumină negativă, mă surprindeam tăcut.

Zâmbeam tâmp la poveștile celorlalți și cam atât.

Adevărul e că nu prea știam ce să spun. Pentru doi oameni extrem de vorbăreți, născuți și crescuți în Ploiești, pentru care chiar și o discuție banală se poartă pe un ton de heavy metal și pare un fragment dintr-o ceartă fără sfârșit, părinții mei au fost foarte rezervați în privința propriilor vieți. Era ca un secret, un fel de „despre asta nu vorbim”, o formă de tăcere stranie, pe care, în timp, am învățat-o și am acceptat-o.

Ce știu astăzi despre tatăl meu? Despre cine a fost el, înainte să devină tatăl cuiva? Nu multe. Că a fost un copil singur la părinți, adorat de mama sa, iubit cu rezerve de tatăl său, care credea cu o încrâncenare la granița cu sfințenia în noțiunea de „disciplină”. Că a fost „mare gagicar”, expresia bunicii mele. O punea să se ducă ea la poarta casei unde locuiau, să le spună fetelor care-l căutau că nu e acasă. Tata spune că făcea asta pentru că nu o plăcea pe una, sau pe alta. Bunica, când trăia, dădea cu lehamite din mână și-mi zicea în șoaptă: „Minte, dracu’. Era cu mai multe în același timp și îi era frică că află”.

Tot de la bunica știu și că tata s-a pierdut de ei de câteva ori: la mare, la pădure lângă Ploiești, la Sinaia, la Călimănești. „Pleca de nebun” și apoi îl căutau cu orele, înnebuniți. La final venea murdar din cap până în picioare, cu un rânjet pe față care-i scotea din minți.

În liceu, tata era DJ de ocazie. Căra după el un magnetofon și niște boxe pe la ceaiurile dansante din cartier. Îi plăcea mult rockul, Deep Purple, Led Zeppelin, Rolling Stones. Avea pantaloni evazați și păr lung, creț. Era atletic, făcea volei și tenis, lucru pe care-l simt și azi, când își pune o mână pe umărul meu.

De mama s-a îndrăgostit rapid. Tata e cu an mai mare și s-au cunoscut în clasa a IX-a. Au fost colegi de bancă și mama îi șoptea la teze. Când se mai pilea și avea chef de vorbă, tata avea o poveste, pe care a tot repetat-o de-a lungul anilor. Cum, cândva, mama și-a ascuns în chiloți copiuțele la chimie făcute pentru el. Mama zâmbea când îl auzea, dar n-a zis niciodată nici „da”, nici „nu”.

Cred că a iubit-o foarte mult când erau tineri. Nu mi-a spus el asta, dar am văzut niște fotografii cu ei, înainte să mă aibă. Sunt fotografii de la munte, mare sau petreceri. E ceva în modul în care se privesc, ceva în modul în care mama zâmbește de fiecare dată când el e prin preajmă. Uneori, râde către aparatul foto și aș paria că tata tocmai făcuse o glumă, chiar înainte ca fotograful să apese pe declanșator. Nu m-ar mira; e omul care în orice situație reușește să facă o poantă.

Am mai văzut și fotografii în care tata și mama sunt lângă mine. Sunt foarte mic, până într-un an. Mama pare obosită, tata a început să-și piardă părul și să ia în greutate, dar ochii le sclipesc. Par fericiți doar privindu-mă. În jur sunt tot felul de jucării de pluș și o minge mare, albă cu albastru, de care nu-mi aduc aminte. Bunicii mi-au spus că le cumpărase pentru mine. Într-una dintre fotografii, stau așezat pe burta lui. Mă ține de mijloc, cu ambele mâini, și zâmbește. Are gura ușor deschisă, de parcă se pregătea să spună ceva exact când poza a fost făcută.

După ce au absolvit Institutul de Petrol și Gaze Naturale din Ploiești, părinții mei au primit repartiție în Târgu-Mureș. Au acceptat-o natural, la fel cum au acceptat și regimul socialist în care trăiau, sau ideea că ei erau inginerii care trebuiau să construiască România viitorului. Mama a fost inginer chimist, lucra în oraș, „la schelă”, cum numeau ei sediul central al Romgaz Mureș. Tata era tot inginer, dar în producție, în extracție de gaze. Munca lui presupunea mult teren.

La 5 ani, când eu și fratele mai mic, Andu, am fost aduși la Târgu-Mureș, în noul apartament, repartizat de stat, tata era mai mult absent.

Lipsea cu săptămânile, timp în care mama făcea militărie cu noi. Când se întorcea acasă, ne lua în brațe și tot ce-mi aduc aminte este mirosul: petrol, motorină, gaz metan, un miros greu, ascuțit. De fiecare dată când se întorcea, părea murdar și sfârșit. Stătea la masa din bucătărie, fumând, în timp ce privea în gol la blocul gri de vizavi.

În lipsa oricăror detalii despre munca lui, în afară, poate, de câte un „tac-tu e plecat la sonde” primit de la mama, construisem un întreg scenariu despre ce face tata de vine acasă mirosind așa. În diminețile geroase în care ieșeam din bloc cu mama, în drum spre grădiniță, vedeam oameni băgați pe sub mașini, cu câte o flacără aprinsă. Încercau să dezghețe țevile prin care trecea motorina comunistă, extrem de proastă și diluată, ca să-și poată porni mașinile.

Asta credeam că face și tata: se târăște toată ziua pe sub mașini mari, cu o flacără aprinsă în mână. Altă explicație nu putea fi.

***

În vara lui 2014, cu un an și jumătate înainte ca tata să fie reținut, am petrecut o săptămână la Târgu-Mureș. Astăzi, mi-e greu să localizez exact momentul în care am simțit pentru prima oară că o se întâmple ceva cu el, dar e posibil să fi apărut în acele câteva zile.

Tata se ducea disciplinat la serviciu. Program normal, 7:00-15:00. Revenit acasă, își petrecea majoritatea timpului pe balcon, cu câte trei pachete de țigări și scrumiera tot timpul plină. Privea cu orele la copacii din fața blocului și la releul de telefonie mobilă instalat pe imobilul de vizavi. Descoperise că niște porumbei își făcuseră cuib între structura metalică a balconului nostru și niște geamuri grele, montate de el cu mulți ani în urmă, ca să protejeze locul de ploaie și frig. Părea fascinat de porumbeii ăia; nu de păsări în sine, ci de faptul că niște ființe au decis să aleagă tocmai balconul lui pentru a-și face cuib.

În acea vară, în casă plutea ceva. Ca un curent de aer violent care a intrat acolo și nu mai dispare, dar mișcă totul în jur. De când devenisem tată, în august 2009, veneam din ce în ce mai rar la Târgu-Mureș. Cu ai mei comunicam mai mult la telefon, iar discuțiile noastre erau, în general, o colecție de banalități: „Cum e vremea?”, „Cum stai cu banii?”, „Cum e la serviciu?”.

Mă simțeam complet detașat de oraș, de viețile tuturor. A mea era în cu totul alt loc. Tot ce-mi doream era să-i aud pe ai mei spunându-mi „bine” când îi întrebam cum se simt. Asta mă liniștea, cel puțin până la următorul telefon.

Dar în acea săptămână din 2014, am simțit că lucrurile nu erau deloc „bine”.

Mama petrecea mult timp în dormitor sau prin bucătărie, de parcă își evita soțul. Nu se spunea mare lucru, în afara unor șușoteli pe care le mai distingeam din altă cameră. Ne vedeam la mese sau la televizor, dar fără să vorbim cu adevărat despre ceva. Tata mă întreba ce-i face nepotul, Rareș. Mă asculta vorbind despre grădiniță, desene animate și pasiunea lui Rareș pentru astronomie. Din când în când, pe post de răspuns, mormăia monosilabic.

Într-una dintre acele discuții joase dintre mama și tata am auzit prima oară despre o anchetă. Am auzit nume de oameni. Pe unii îi știam, pe alții nu. Erau rostite la grămadă, ca dintr-un catalog la începutul orei, fără să aibă vreun sens sau coerență.

Am auzit scaunul lui tata, târșâit pe gresia din bucătărie, semn că se ridicase brusc. Prin geamul de la sufragerie, l-am văzut mergând pe balcon și aprinzându-și o țigară. Trăgea repede și tare din ea, de parcă făcuse un pariu cu cineva că o poate termina în mai puțin de un minut.

Apoi, a sunat telefonul de pe holul apartamentului.

Straniu, cum se mai întâmplă cu memoria, astăzi simt că mi-au scăpat o grămadă de lucruri din acea discuție îngrijorată dintre ei. Mă gândesc că, dacă aș fi fost mai atent, aș fi putut înțelege ce urma să vină. Însă îmi aduc aminte perfect cum, atunci când a sunat acel telefon, în liniștea totală și grea din casă, mi-am spus: „E tataia. N-are cine să fie altcineva”. Mama a ridicat receptorul și de când am auzit-o spunând „Ce mai faceți?”, am știut că am avut dreptate.

Două veri mai târziu, în 2016, când am revenit acasă, tata părea un om complet diferit. Venisem pregătit să fiu paratrăsnet pentru câteva zile. Toate conversațiile noastre telefonice după momentul eliberării lui din arest și al punerii sale sub control judiciar erau, în fapt, o colecție de monologuri ale tatei. Silabe scuipate cu furie, răcnete și înjurături.

La telefon, tata declarase război tuturor: oamenilor, universului, lui însuși.

În realitate, am dat peste un om mult mai bătrân decât mi-l aminteam.

Tata petrecea majoritatea timpului așezat pe câte un scaun care i se nimerea în cale. Albise accelerat și luase masiv în greutate. Mâinile aveau un tremur pe care nu-l mai văzusem. Când încerca să se ridice, se sprijinea de mese, pereți sau ce mai prindea prin preajmă. Făcea câțiva pași, până la următorul loc unde avea să se așeze, și se prăbușea gâfâind. Mama îl urmărea cu bărbia sprijinită în palmă: „S-a ramolit rău. Nu știu ce mă fac cu el”.

Față în față cu mine, tata nu vorbea nimic despre situația lui. De parcă telefonul, aparatul acela, era intermediarul perfect pentru a se descărca de la distanță, alibiul perfect pentru a-i ascunde fricile, fondul de ten care acoperă toate petele și urmele pe care nu vrei să le vadă ceilalți. N-am încercat să trag de el. Nu l-am întrebat despre ce făcuse, sau despre cum se simte. Nu voia să vorbească despre nimic anume.

Ținea mult capul în jos, de parcă încerca să se ferească de orice cuvânt ar veni spre el. Cu o săptămână în urmă aflasem că o să devin tată pentru a doua oară și am încercat să duc discuția încolo. „Uite, o să ai nepoată”, i-am spus. „Pregătește banii, că o să te ruineze fata. Îți ia totul și tu o să-i spui «mulțumesc».” Totul părea că trece pe lângă el.

În următoarele luni, am vorbit și mai puțin. Știam de la mama că e încă sub control judiciar. Se mai liniștise după o discuție cu avocatul. Aflase că riscă cel mult închisoare cu suspendare, date fiind vârsta înaintată și cazierul curat, și plata a aproximativ 10.000 de euro, cât calculaseră procurorii DNA că ar fi partea lui din prejudiciul total. Nu putea părăsi țara și, o dată pe săptămână, trebuia să se prezinte la sediul central al Poliției Mureș pentru a da o semnătură, semn că se află în localitate. Dosarul fusese trimis în instanță și începuseră primele termene ale procesului. Se ducea disciplinat la tribunal, îmbrăcat într-un costum cu pantalonii mult prea largi și cu niște cămăși care nu se asortau deloc.

Nu înțelegea mare lucru din dezbateri. Termenii juridici și lungimea discuțiilor îl dezorientau. Uneori, mă mai suna să mă întrebe ce înseamnă „că se prescrie” sau cât o să dureze „chestia asta cu audierile de martori”. Făcea asta pentru că știa că lucrasem în presă pe „justiție” și că fusesem la multe procese. Uneori, îi explicam. Îmi auzeam vocea prin telefon, turuind fără sens câte un minut-două. Apoi se auzea el: „Bine”, spunea, aproape oftând.

Pe 8 noiembrie 2016, la prânz, l-am sunat să-i zic că e din nou bunic.

„Bravo”, mi-a spus, de parcă eu fusesem în sala de nașteri. M-a întrebat cum arată fetița, Maria. „Seamănă mult cu tine. Pare botoasă și supărată tot timpul, și când doarme. Doar că ea e foarte frumoasă.” A urmat o pauză de câteva secunde. Apoi l-am auzit prin telefon, trăgând aer. Plângea încet.


În amintirile mele din copilărie sau primii ani de adolescență, tata nu apare vreodată ca un om sentimental. Nu-mi aduc aminte să-l fi văzut plângând sau măcar lăcrimând. Uneori, când mai era vizitat de prieteni sau colegi de serviciu, îi auzeam pe toți din camera mea. Râdeau în hohote. Deschideam ușa de la bucătărie și îi găseam în jurul unui mese, plină cu sticle goale. Abia puteam să-i văd prin fumul gros de țigară. De pe geamul bucătăriei noastre se vedea blocul gri de vizavi, apoi străzile gri, betonul gri. Totul gri.

Mă întrebam de ce râd oamenii ăștia, ce motiv au. „Du-te de aici, că mai zice prostii tac’tu”, îmi zicea mama. Ieșeam și, după câteva secunde, se auzea vocea tatei, iar hohotele de râs reîncepeau.

Tata părea să-și păstreze umorul pentru ceilalți. Mai glumea și cu noi, copiii, dar asta se întâmpla rar. Mai degrabă, era un om aspru, perfecționist în lucrurile simple și nepăsător sau indiferent la problemele cu adevărat importante. Erai criticat pentru notele de la școală. Pentru că-ți tremură mâinile fără motiv. Pentru poziția în care stai pe scaun, la masă. Pentru cum ții cana cu apă. Pentru cum ai spălat vasele, pentru că ai întârziat, pentru lungimea părului. Pentru că ai trântit ușa când ai intrat, pentru că te culci prea târziu. Pentru că nu ții bine de scaunul pe care el era cocoțat ca să schimbe un bec ars.

De câteva ori, când eram în vacanță și nu avea cu cine să mă lase, tata m-a luat cu el la serviciu. Îmi aduc aminte de două astfel de momente, care cred că m-au ajutat să-l înțeleg mai bine.

Primul era într-o iarnă. Am plecat pe întuneric, cu un ARO în care duhnea a motorină. Afară mirosea a azot de la combinatul Azomureș. Am mers câteva zeci de kilometri pe drumuri pline cu gropi și țin mine că-mi era foarte greață. Ne-am oprit în dreptul unei clădiri, izolate pe un câmp. Am mers prin zăpada care-mi venea până la genunchi. Înăuntru, era un bărbat ce părea că-și petrecuse acolo, pe acel scaun, ultimii 20 de ani din viață. În fața lui stătea un aparat masiv, în care fire colorate erau introduse în diverse găuri. Un fel de centrală telefonică. O sobă duduia lângă, producând o căldură care te leșina de cum pășeai înăuntru. Lângă sobă era doar un pat care mirosea acru.

„Stai aici, mă duc să verific sondele și mă întorc”, mi-a spus tata. L-am privit din ușă, cum pleca prin troienele de afară. Avea o șubă maro pe el și o căciulă cu urechi, care-i acoperea toată fruntea. A plecat în pustiul alb de afară, către ceva care nu se vedea cu ochiul liber. „Sunt departe sondele?”, l-am întrebat pe bărbatul din fața centralei. „Sunt”, mi-a zis el, fără să-și întoarcă privirea. Tata s-a întors cinci ore mai târziu. Era înghețat. M-a pupat scurt, apoi a fumat lângă sobă, mai luând câte o gură de palincă, vărsată într-o sticlă de lapte goală.

A doua oară când tata m-a luat cu el era vară. Nu am amintiri atât de multe ca prima oară, dar știu drumul către acel ceva unde trebuia să ajungem. Părea infinit: coceni de porumb, drumuri neasfaltate, praf, niciun om în jur. Șoferul îi spunea tatei despre „un film sexy pe casetă”. Tata încuviința tăcut, privind la nimicul din jur. Nu mai știu unde am ajuns în ziua aceea. Nici ce-am făcut acolo.

Mare parte din relația mea cu tata s-a conturat cumva în jurul drumurilor. Părea că, atunci când suntem împreună, tot timpul trebuie să mergem undeva. Îl vedeam bătând cu degetele în volan, pe ritmul muzicii, în mașina familiei, un Cielo vișiniu, în drum spre bunicii mei. În torpedo erau tot timpul cinci casete: Guns N’ Roses, Use Your Illusion I și Use Your Illusion II, un AC/DC mai vechi, perioada Bon Scott, albumul Highway to Hell, o compilație Creedence Clearwater Revival și încă una Queen. Erau albumele lui favorite. Falsa cumplit pe fiecare melodie, iar pe anumite piese, Walk All Over You de la AC/DC, sau Locomotive de la Guns N’ Roses încerca să cânte, de fiecare dată cu rezultate teribile.

„Iar cântă tac-tu”, ofta mama din spate, clătinând amar din cap.

Muzica era o constantă în viețile noastre. Părea singura ieșire din ceea ce părea a fi un univers extrem de îngust și perfect ermetic. Toți vecinii de pe scara de bloc lucrau la Romgaz. Și toți din blocul următor și următor și următor și de vizavi și cel de lângă ăla de vizavi. Din punctul meu de vedere, toți adulții pe care-i cunoșteam lucrau la Romgaz. Mai erau unii care lucrau și la combinatul chimic din oraș, pentru că simțeam mirosul de azot în fiecare dimineață, în drum spre școală. Dar nu cunoscusem vreunul din acești oameni.

Tot muzica se auzea și din spatele ușilor închise în timpul petrecerilor de apartament. Erau momentele de care noi, eu și frate-miu, ne bucuram cel mai mult. Nu știai niciodată cum se vor termina.

Odată, am văzut ieșind de acolo un vecin de bloc. Se ținea de gură, avea buza spartă. Tata era în spatele lui. Îl ținea mama, el înjura. Era pe la începutul anilor ’90, când, pentru o scurtă perioadă, tata a vrut să devină afacerist, ca toată lumea din jur. El și doi vecini de bloc au cumpărat un microbuz vechi. Făceau drumuri de Istanbul, de unde aduceau blugi. După câteva luni, tata a început să aibă obiecții. Simțea că muncește prea mult, uneori și pentru ceilalți, deși banii erau împărțiți egal. Unul dintre partenerii săi din afacere era bărbatul cu buza spartă. De atunci n-a mai venit pe la noi, deși eu am continuat să-l salut când ne mai întâlneam în bloc.

La o altă petrecere, câțiva ani mai târziu, din sufragerie au ieșit tata și Cucui, un prieten bun al lui, care locuia în blocul de vizavi. Au intrat în camera mea, bălăngănindu-se și râzând. La boxe se auzea Pink Floyd, Dark Side of the Moon, un album după care mă dădeam în vânt prin clasa VII-a. Tata s-a așezat lângă mine, pe pat. Era finalul albumului, piesa Eclipse. Tata murmura versurile, deși nu știe o boabă de engleză. Cucui se mișca prin cameră, cu ochii închiși, imitând mișcările unui chitarist. Câțiva ani mai târziu, am auzit-o pe mama spunând că „vecinul nostru, Cucui, a murit”. Nici n-am întrebat-o din ce cauză. Știam deja. Am învățat cuvântul „ciroză” cu mult înainte de „cancer” sau „infarct”.

***

Pe când aveam 16 ani, petrecerile de apartament au încetat brusc. Nu mai știu luna exactă, în schimb îmi aduc aminte perfect de trei detalii personale din acea perioadă, care nu știu dacă mai contează astăzi. Tocmai îmi cumpărasem cartea Lucrurile și cuvintele a lui Michel Foucault, mă decisesem că voi merge la Facultatea de Filosofie, la București, și cineva adusese de la Budapesta primul album Modest Mouse, pe care îl mai ascult și astăzi.

În acel început de primăvară din 1996, îi auzeam pe tata și pe mama vorbind în șoaptă, în bucătărie. Se opreau brusc, când eu sau fratele meu intram peste ei. Apoi, mama a devenit tot mai retrasă, apatică. O durere necunoscută apăruse pe fața ei. Petrecea mult timp întinsă în pat sau la masa din bucătărie, privind în gol. Într-o zi, mama a dispărut complet. Pe post de explicații, tata s-a mulțumit să ne spună doar că „e la spital”. Nu știam de ce sau cât va sta acolo. Tata nu vorbea nimic.

Îl mai auzeam vorbind la telefon cu prieteni, chemându-i la el ca să bea un pahar și să mai stea de vorbă, dar casa rămânea goală. Pentru prima oară de când îl știam, tata plângea. Îl vedeam fumând încontinuu și oftând. Dimineața când mă trezeam ca să plec la școală, el era tot acolo unde-l lăsasem seara. La masa din bucătărie, cu ochii roșii și țigara în gură.

După câteva zile, timp în care nu am știut unde e mama sau ce se întâmplă cu ea, tata mi-a spus atât: „Maică-ta are un chist la ovar. Se operează”. Auzisem de ovar, dar habar n-aveam ce e un chist. Am întrebat dacă e grav. Tata mi-a zis: „Da, e”.

În acea perioadă cât mama a fost internată, tatăl meu, așa cum îl știam, a fost înlocuit de un alt bărbat. Unul fără poante, unul care plângea tot timpul. Un om mut și dezinteresat. Într-una din zile, în casă la noi a venit un preot. Tata nu a fost niciodată un om credincios, dimpotrivă. Majoritatea înjurăturilor lui făceau aluzie, într-un mod sau altul, la divinitate. În acea zi, tata l-a privit pilit, cu lacrimi în ochi, pe preotul care sfințea casa, în timp ce eu spălam vasele, iar fratele meu dădea cu aspiratorul prin casă.

Mama s-a întors după câteva zile. A petrecut următoarea perioadă mai mult în pat, dar era bine. Însă tata părea blocat. Continua să plângă și să ofteze. Să fumeze enorm, singur în vreo cameră, tăcut. Departe de mama, departe de noi. Am uitat multe lucruri despre ai mei, dar nu și acele zile. Acel moment.

A fost primul lucru care l-a terminat pe tata.


Am lucrat în presă 13 ani. Primii șase dintre aceștia au fost ca reporter la cotidian, ceea ce însemna că primeam întrebarea „Ce dai azi?” în fiecare dimineață. Primul meu text – o știre – a fost publicat în vara lui 2003. Am scris despre toți „baronii” locali, Triță Făniță, Marian Oprișan, Nicolae Mischie, Vanghelie. Ca unul care primise ca „domeniu” justiția, am fost unul dintre cei care a scris articole atunci când PNA (fostul Parchet Național Anticorupție) a devenit DNA-ul de azi. Sau atunci când în prim-plan a apărut Laura Codruța Kövesi.

Am stat 36 de ore la Tribunalul București, relatând despre arestarea lui Dinu Patriciu. Au urmat alte ore, cu Marian Iancu, Viorel Hrebenciuc sau Adrian Năstase. Am vorbit la bere cu colegii despre „marea corupție”. Despre cum oamenii care și-au folosit funcția sau au luat mită ar trebui să dispară. Ba chiar mi-am promis că nu voi da vreodată mită, indiferent de situație. (Am încălcat promisiunea o singură dată, la maternitatea unde s-a născut fiul meu.)

Apoi, într-o bună zi, am aflat că tatăl meu era acuzat că este unul dintre acești oameni.

Tata îmi știa trecutul, iar concepțiile noastre nu se potriveau deloc. Încă de dinaintea reținerii, tata tuna despre cum „Kövesi e omul lui Băsescu”, cum „americanii controlează lupta anticorupție” și cum „oameni nevinovați intră la închisoare”.

Discursul lui era o amestecătură de idei preluate de la Antena 3 și frânturi auzite de la oamenii din jur. Când se întâmpla să mai bem un pahar împreună și discuția ajungea la capitolul „anticorupție”, se lăsa cu urlete, înjurături și cu unul dintre noi care se ridica și pleca de la masă.

Cred că a fost unul dintre motivele pentru care tata a evitat mult timp să vorbească cu mine despre ce i se întâmplă. Teama de a fi judecat. Teama de a nu găsi pe cineva care să-i ia partea. Alt motiv, cred astăzi, e că totul i se părea ireal. Nu putea să articuleze în cuvinte tot ce era în el. Era prea mult, prea greu.

Pe tot parcursul lui 2017 și o bună parte din 2018, n-am vorbit aproape deloc despre procesul lui. Din când în când, tata mai deschidea subiectul la telefon, dar atât era: o deschidere. Se bloca rapid și tăcea. Cum veneam rar acasă, mă mai ținea la curent mama, la telefon. Scurt și la obiect: s-a întâmplat asta, acum se va întâmpla astalaltă.

Într-unul din aceste telefoane, am auzit-o pe mama cum spune: „Taică-tu respiră tot mai greu”. Era începutul. Rând pe rând, de la o săptămână la alta, corpul său a început să cedeze. Noaptea respirația i se bloca complet pentru câteva secunde. Ajunsese la 130 de kilograme. Nu se putea deplasa mai mult de câțiva metri, după care se prăbușea pe ce îi ieșea în cale.

Stătea acolo, minute bune, încercând să-și recapete un ritm normal al respirației. Picioarele i se umflaseră grotesc. Din cauza lipsei de oxigen în creier, dormea mult. Uneori adormea în mijlocul unei discuții. Era total nemotivat, chiar și pentru lucrurile simple. Începuse să-și neglijeze igiena zilnică.

Se simțea extrem de singur. Ar fi vrut ca toată lumea din jur să-i spună că totul va fi bine și că n-a greșit nimic. Iar asta nu se întâmpla.

Au urmat 18 luni în care tata a umblat din doctor în doctor. I-au fost prescrise pastile pentru reglarea tensiunii arteriale. Tuburi de oxigen pentru somnul de noapte. Alifii și antiinflamatoare pentru picioare. Nimic pentru cap, însă. Suferea de depresie, fără să o recunoască sau să o accepte, și toți doctorii păreau să evite sau să ignore motivul principal al acestei prăbușiri accelerate.

Mama și cu mine am încercat să-i spunem de câteva ori să vadă un psiholog, dar știam încă de dinainte să deschidem subiectul că n-avem nicio șansă. Tata este unul dintre oamenii care cred că psiholog echivalează cu „doctor pentru nebuni”. Nu cred că-și va schimba această concepție vreodată.

Casa noastră era tot timpul goală. Nu mai venea nimeni în vizită. Tata nu mai era sunat de niciunul dintre foștii prieteni sau angajați. Dacă încerca să-i contacteze el, era expediat rapid și politicos. Își petrecea majoritatea timpului dormind sau uitându-se la televizor. Nu părea să mai aibă vreun plan care să depășească două-trei zile. Era total dezinteresat de problemele mele sau ale fratelui meu.

Asculta când îi povesteam despre nepoți, dar nu reacționa. Când îi vedea, de Crăciun sau de Paște, lăcrima sau plângea mult. Le făcea poze cu un aparat foto vechi, încercând să-și potolească tremuratul mâinilor. Doar câteva dintre acele fotografii au ajuns la noi. Nu știu ce s-a întâmplat cu restul.



În vara lui 2018, după îndelungi negocieri, mama a reușit să-l convingă să meargă cu ea și nepoții la mare, la Cap Aurora. După spusele mamei, timp de 10 zile tata nu a părăsit camera de hotel decât pentru a se deplasa anevoios până la terasa din față. Acolo fuma mult și bea bere. Se uita pierdut în jur, uneori minute bune, la marea care se întindea la numai câțiva metri de el, dar pe care nu a atins-o în acea vară. Părea că tot ce-și dorește de fapt este să fie la el în balcon, acasă.

Ne-am revăzut la Crăciunul din acel an, când am fost cu copiii la Târgu-Mureș. Încă de când am intrat pe ușă și i-am văzut fața, am știut că momentul venise. Urma, în sfârșit, să vorbim. Părea agitat și trist. Ca o oală sub presiune în care mocnește furie.

S-a întâmplat chiar în acea seară, când eram amândoi la masa din bucătărie. De dincolo, din sufragerie, se auzeau colinde și copiii chiuind la vederea cadourilor primite. Pe strada din fața blocului luminile stradale erau oprite. De la geamul bucătăriei, noaptea părea și mai întunecată, o acumulare masivă de aer negru. Tata și-a desfăcut o sticlă de vin. Eu mi-am pus niște coniac. Am fumat în liniște o perioadă, uitându-ne unul la altul.

L-am întrebat cum se mai simte. „Rău”, mi-a zis el, și nu mințea. Arăta rău, rău de tot. Apoi am mai tăcut amândoi câteva secunde. Până când el s-a decis că a venit momentul.

 „M-au terminat ăștia. Gata”, a spus întorcând capul spre locul unde stăteam. Fața îi era transpirată, deși nu mi se părea deloc cald în cameră.

 „40 de ani de muncă. Îmi rup mâinile și picioarele pe la sonde. Iarnă, vară. Și ajungi să te termine ăștia. D-abia mai pot să mă dau jos din pat. Nu mai am deloc vână-n mine. Fac doi pași și obosesc.”

Îl priveam atent. Trăgeam din țigară. Chiar nu știam ce să-i zic. Mi se părea clar tot ce spunea.

 „Au furat toți! Toți! Și pe vremea lui Ceaușescu. Nu cunoști tu, că erai prea mic. Materiale, piatră, țeavă, sârmă, motorină, tot. Cine a putut să fure, a furat. Și ne ia pe noi, acuma, pentru 150.000?”

 „Ce-are a face?”, am apucat să zic încet. Nici n-am ajuns la finalul întrebării și regretam deja că o spusesem. Dar era prea târziu. Auzise.

„Ce zici, mă? Cum ce are a face? Auzi mă, București, dar ție ți se pare corect, așa? Ia, zi.”

Tata a clătinat ușor din cap, a lehamite. „București” e modul lui de a spune: „Ai plecat de lângă noi și acuma vii să mă înveți tu cum stau lucrurile aici?”. Pe mine, în schimb, cuvântul ăsta mă scoate din minți. 

„Ce să fie, tată? Ce contează că-s 150.000 sau 500.000? Ai sărit plafonul ăla de prejudiciu, au tot dreptul să te ancheteze. Asta e legea. E proces, dacă n-ai greșit nimic te achită și gata.”

Mă gândeam că țigara aia din care trăgeam urma să se termine foarte repede și că o să-mi aprind imediat alta.

„I-auzi, mă. Ce zice Bucureștiul… Au tot dreptul, nu?” Tata a luat o gură mare de vin. „Adu-mi un pahar cu apă.”

Am stins țigara și m-am ridicat. Tata nu mă privea, se uita pe geam, la bezna de afară. A rupt un șervețel de hârtie dintr-o rolă și s-a șters de transpirație pe frunte.

„De fapt, tu tot timpul ai fost aiurea-n tramvai cu mine. De când a început tot căcatul ăsta.”

I-am pus în față paharul plin cu apă și m-am întors de unde mă ridicasem. M-am apucat să-mi rulez altă țigară. A durat foarte mult, îmi tremurau mâinile. Simțeam cum clocoteam de nervi.

„Da’ e ceva anume ce ar fi trebuit să fac și n-am făcut?”, i-am zis.

Tata a întors privirea spre mine. Se uita încruntat.

„Ce-ai zis?”

„Dacă e ceva anume ce ți-ai fi dorit să fac. Să plâng pe lângă tine, să-ți plâng de milă. Să înjur procurorii. Ceva, orice.” Mi-am aprins țigara. Abia apoi m-am uitat în ochii lui.

„Poate mă ridic și-ți trag una de te-nvârți ca titirezu’. Cât de mare ești tu. Adică ce faci, mă iei la mișto?” Avea dreptate. Asta părea că fac.

„De fapt, cu cine vorbesc eu? Nu înțelegi nimic. Nimeni nu înțelege.” Și-a aprins o altă țigară. Lângă el, scrumiera dădea pe dinafară. „Tu știi ce-am făcut eu, mă? Tu și cu căcaturile tale de București? Ia să-ți spun. Am pus o semnătură. Atât. Pe o decizie Romgaz. Nu a mea. O decizie a lui Avram (Avram Pantelimon, directorul Romgaz la acel moment, inculpat și el în dosar). Am semnat pentru că am semnat așa de când mă știu. De unde să știu eu că e ilegal, sau ce mai zice DNA-ul? Că Avram mi-e prieten de când am venit în Mureș, lucrez cu el de când te jucai tu cu puța-n nisip și spuneai «Uite mamă, trece autobuzul!». Ce știu eu ce a fost acolo? Ce, am luat vreun ban? Vine decizia de sus, tu semnezi. Asta e. Am dat în cap la cineva? Am furat ceva? S-a mutat o țeavă 10 metri mai încolo. Atâta. Și pentru asta ăștia vin în casă la mine și mă arestează?”

De dincolo se auzea Maria răcnind într-un microfon pe care-l primise cadou. Tata se oprise. Era leoarcă. Chiar nu știam ce să-i mai zic și, în general, nu cred că mai era mare lucru de spus. Dar el a mai spus ceva.

„Tu știi că nu mai vorbește nimeni cu noi? Nici cu mă-ta, nici cu mine. Nimeni de la serviciu. Dacă mă văd pe stradă, traversează. Până ieri eram buni, azi zici că dăm cu ciumă-n ei. Unii din ăia de i-am ajutat, i-am angajat, le-am dat zile libere când au avut nevoie, ăia au fost martori pentru DNA. Da… Ăia de veneau pe aici la fiecare Crăciun cu câte un porc, «Trăiască, șeful, la mulți ani!». Acuma nu se mai uită la mine. Adică acuma nu mai sunt bun, nu? Tu știi cum e să-ți rupi oasele 40 de ani și dup-aia să-i auzi pe toți cum te vorbesc pe la spate? Știi pe dracu’…”


Dar știam foarte bine. În vara lui 1999, în prima vacanță ca student, l-am regăsit pe tata afundat în studiu. Pe masa mare din bucătărie stăteau de-a valma cărți tehnice, teste grilă, notițe de tot felul, desene și scheme. Am aflat că se eliberase un post de director pentru Sucursala Mureș. Admiterea se făcea pe bază de concurs.

Tata a studiat o vară întreagă, de dimineață până noaptea târziu. Din bucătărie, unde stătea închis, se auzea doar radioul. Fumul de țigară trecea pe sub ușă și se simțea în tot apartamentul. Îl mai vedeam la masă, dar și atunci era tăcut, cu ochii pe câte o hârtie. După ce a aflat că fusese primul la examen, a tras o beție cruntă, o noapte în care a ascultat A Night at the Opera, albumul Queen, de cel puțin 10 ori. Gata cu mersul prin troiene spre sonde pierdute. De acum era șef.

După ce am plecat la facultate, drumurile noastre, de tată și fiu, s-au bifurcat. Ne mai ziceam „Te pup” sau „Vezi de tine” la telefon. Iubirea și grija dintre noi au rămas intacte. Dar, cred, pe atunci fiecare dintre noi avea impresia că omul celălalt îi este tot mai mult un străin. Cineva care-și stăpânește colțul său de univers, dar nu vede nimic în jur. Tata cu ingineria și sondele lui, eu cu lumea ideilor și conceptelor.

Îmi dorisem atât de mult să ies din acel loc, din acel oraș, încât nu eram deloc interesat să mă uit în urmă. Nu cred că i-am spus asta vreodată tatei, poate din jenă, poate din comoditate. Dar sunt sigur că a știut-o. Sunt sigur, mai ales pentru că-l vedeam cum mă privește. Ca pe unul care folosește orașul și casa unde a crescut ca pe un dulap de lăsat obiecte la intrarea într-un supermarket.

Mă ironiza în permanență, fără a deveni deranjant vreodată, pentru că alesesem filosofia. Era o disciplină care lui nu-i spunea absolut nimic, în afara unui singur fapt, pe care-l repeta periodic: „E clar, tu o să mori de foame”. În schimb, prefera compania fratelui meu, mult mai atașat de Târgu-Mureș, viitor student la Politehnică și viitor inginer, ca el.

Când mai dădeam pe acasă, îl găseam pe tata tot mai schimbat. Casetele rock din mașină au fost înlocuite, treptat, cu CD-uri cu manele, apoi cu CD-uri cu muzică populară. Tata bea alcool mai bun și mânca în oraș mai des. Se îngrășase. Se îmbrăca mai bine. Telefonul îi suna încontinuu.

La fiecare Crăciun sau Paște, o găseam pe mama la masa din bucătărie, tranșând porci întregi, curcani, iepuri sau pui de curte. Era sânge pe mușama. Locul părea ca un abator. „Iar i-au adus ăștia lu’ tac’tu 500 de porci”, ofta ea. La ușa apartamentului era un fel de mini-pelerinaj. Oameni care veneau cu plăcinte, prăjituri, vin, țuică, o rolă de caș de casă sau cârnați făcuți de „bunica” nu știu cui. Tata le accepta. Stătea la câte un pahar cu fiecare om venit pe la noi. Râdea mult și părea împăcat cu el însuși.

Aceeași agitație am văzut-o și în puținele dăți când am fost la el la serviciu. Tata avea un birou mare, care era mai tot timpul plin. Oamenii intrau acolo aproape spăsiți, cu spatele ușor încovoiat și figuri de câini triști. Tata detesta tot teatrul ăsta. Știu asta, pentru că mi-a spus de nenumărate ori. „Toți vor ceva. Tu crezi că vin așa, doar ca să se uite la ochii mei frumoși?”

„Un camion de piatră”, „30 de litri de motorină”, „rolele alea de sârmă de lângă gard”, „trei saci de ciment”, cam asta se auzea din acel birou. Părea că întreaga lume, tot universul din jurul meu, din acel mic oraș de provincie, este un conglomerat de favoruri care așteaptă să se întâmple.

Mici combinații, aranjamente, „dă-mi aia, te ajut și eu cu aialaltă”, „nu te uit, șefu’”. Oameni maturi jucând într-o piesă de teatru pentru copii. Mica economie de provincie, cea care scapă hârtiei, facturilor, declarațiilor oficiale. Birou după birou, om după om, moment după moment, de la cel mai simplu angajat până la șefii Romgaz.

La primul Crăciun de după începerea urmăririi penale, am văzut-o pentru prima oară, după mult timp, pe mama fără un cuțit în mână. Stătea și ea liniștită la masă, fără șorțul de măcelar în care o văzusem ani în șir. „Lasă că-i mai bine așa”, mi-a spus ea. „Măcar acuma vedem și cine ne era prieten și cine era doar pe interes. Și ce și cu atâta carne? Cine să mănânce atâția porci și să bea atâta vin?”

***

Astăzi știu că separarea geografică dintre mine și tata m-a ajutat să pot lua distanță față de o situație cu care n-am fost întotdeauna confortabil. Mama și fratele meu au dus greul, au stat cu el zi de zi. Depresii, furie, frustrare, deznădejde, mama le-a văzut pe toate. Cu fratele meu cred că lucrurile au fost și mai grele. Ca inginer angajat tot la Romgaz, trebuie să fi auzit multe șușoteli, să fi văzut multe priviri cu subînțeles pe coridoarele de la „schelă”. Nu l-am auzit vreodată să se plângă despre asta. Sau să zică ceva, în general, despre ce simțea atunci și prin ce era nevoit să treacă.

Eu am preferat tăcerea. Soția mea, Andreea, care a trăit indirect totul, nu m-a întrebat niciodată nimic. Nu a fost vreun „sunt aici, dacă ai nevoie de mine” sau „spune-mi ce simți” pe subiectul tata. Am ales amândoi să nu vorbim despre asta. Poate pentru că așa am simțit că e mai bine, poate că, într-adevăr, mare lucru nu era de spus oricum. Singurul căruia a mai trebuit să-i ofer explicații, din când în când, a fost băiatul meu.

Rareș nu a știut vreodată ce s-a întâmplat cu bunicul lui, prin ce trece cu adevărat. Am decis să nu vorbim cu el, nu din jenă, ci pentru că, dată fiind vârsta lui, am crezut că va judeca totul în termeni de alb și negru.

„Nu o să înțeleagă. E încă prea mic”, mi-a spus Andreea. Avea dreptate.

În lipsa poveștii complete, singurele explicații la care m-am rezumat au fost cele legate de starea de sănătate a tatălui meu. Rareș era tot mai conștient de decăderea fizică a bunicului. În felul lui de copil atent, devenise tot mai îngrijorat. „O să moară?”, m-a întrebat la un moment dat. Îi venea să plângă.

„Nu o să moară, cum să moară? E doar un pic bolnav. Se face bine”, i-am răspuns, deși nici măcar eu nu credeam în lucrurile astea.

Multă vreme mi-a fost foarte greu să înțeleg ce mă deranja atât de mult în comportamentul tatălui meu. Nu era faptul că făcuse o greșeală, prin care pusese pe el însuși, și pe familia lui, indirect, în pericol. Asta puteam să înțeleg. Oamenii mai fac astfel de lucruri.

Tata nu putea accepta însă că El făcuse o greșeală. Orice greșeală. Nu putea înțelege cum viața cuiva care crede că a făcut totul perfect, ca la carte, zi după zi, poate ajunge într-un astfel de punct. Cum viața în general poate fi așa: nu o creștere treptată de lucruri bune, pentru care muncești zi de zi, până ajungi la o pensie liniștită, ci un șir de momente care se pot rupe la un moment dat, absurd și dureros, într-o dramă din care nu mai poți ieși vreodată.

În mintea lui, cred, ideea de eșec în viață nu era posibilă. Asta nu era pentru el. Era pentru ăia care n-au încercat destul.

La jumătate de an după reținerea sa, am fost la Bistrița pentru câteva zile. Filmam pentru un documentar despre Cezar Mititelu, un personaj anonim astăzi, care în anii ’70 și ’80 își formase un mic grup de adepți. Acestor oameni, majoritatea studenți la Filosofie, le propovăduia ieșirea din viața de zi cu zi, falsă și mizerabilă, prin ceea ce el numea „descoperirea umanității” care zace în fiecare dintre noi. Nu prin bani, proprietăți și stare socială, ci prin empatie, iubire și atenție față de cel de lângă tine.

La Bistrița urma să-l filmăm pe Oliv Mircea, unul dintre foștii săi adepți, astăzi critic de artă, curator și scriitor. Un povestitor fantastic, un om extrem de erudit, plin de umor și extrem de sensibil.

Interviul a durat trei zile, iar la finalul celei de-a doua, un maraton de peste nouă ore, în acel moment în care oboseala se lasă greu peste toți, iar lucruri despre care nu vrei să vorbești devin explicite, Mircea a pronunțat trei cuvinte, într-o secvență bine definită: „frică de eșec”. Vorbea despre el însuși. Discuția s-a oprit brusc.

În acea noapte, m-am gândit mult la acele cuvinte. La sensul lor. La motivul pentru care mă afectaseră atât de puternic. Știam că o parte din efect venea de la mine, de la frica de a eșua care stă în fiecare dintre noi. Dar în acea noapte, într-un hotel din Bistrița, mi-am dat seama că acele cuvinte aveau legătură cu tata. Cu noi doi. Cu teama mea de ratare, teama unui moment în care să mă trezesc în locul lui: singur, incapabil să-mi recunosc greșelile și eșecul, depresiv. Fără forța sau dorința de a o mai lua încă o dată de la capăt, de a îndrepta ce greșisem.

A doua zi, când am auzit semnalul că aparatul de filmat înregistra, l-am privit pe intervievat în ochi și am zis asta: „Să reluăm discuția de unde am lăsat-o ieri. Ați spus următoarele cuvinte: «Frica de eșec». Aș vrea să vorbim despre asta”. Mircea a părut derutat și șocat. În următoarele câteva ore, a încercat elegant să dribleze subiectul. Să vorbească pe lângă el, atingându-l din când în când, doar cât să-l bifeze.

Am insistat, inconștient parcă, mânat de o obsesie la graniță cu nesimțirea.

Într-un final, s-a întâmplat. Conștient că acele cuvinte și acele imagini vor fi folosite într-un film care va fi urmărit de alți oameni, apoi vor fi arhivate și stocate pe un hard, undeva, mulți ani la rând, Mircea a vorbit despre propria frică de ratare.

„Nu știu dacă am ratat vreo întâlnire importantă în viață”, a spus. „Dar știu că puteam, dacă nu mă împovăram cu grijile pe care le are un lider de familie, un tată de copii, puteam duce mult mai departe toate întâlnirile mele. Am sentimentul că n-am avut suficientă forță interioară să asum mai multe decât am avut șansa să asum. Am avut șansa să asum!”

Apoi s-a făcut liniște.

Câteva ore mai târziu, când terminasem interviul și strângeam aparatura ca să plecăm spre București, Mircea m-a tras deoparte. S-a uitat atent la mine. „Mă băiete, nici nu știi cât de greu e să vorbești despre ce m-ai întrebat tu. E cel mai greu lucru din lume.” Apoi mi-a zâmbit, un zâmbet perfect, și mi-a spus să nu mai fumez atât de mult, că bine nu are cum să-mi facă.

În acea seară l-am sunat pe tata. Se uita la un meci. Din fundal se auzea comentariul de la televizor. „Suntem slabi rău. Abia ajungem în careu…”, l-am auzit oftând.

Știam exact de ce îl sunasem. Voiam să-i spun că îl iubesc. Nu-i mai spusesem asta vreodată, dar acum simțeam nevoia să o fac. Nu-mi era frică de cuvintele astea. Mă simțeam destul de matur cât să știu că dacă le rostesc cu adevărat, înseamnă că e nevoie de ele. Că simt asta pentru persoana respectivă și că am înțeles că acea persoană trebuie să știe asta despre mine.

Dar n-am spus nimic. L-am ascultat pe tata respirând greu la telefon și comentariul meciului de la televizor.

***

Pe 25 martie 2019, am primit un telefon de la tata. „Am fost achitat”, mi-a spus scurt. Îi tremura vocea. „Fapta nu este prevăzută de legea penală”, mi-a repetat de două ori cuvintele din sala de judecată, accentuând anumite silabe. DNA făcuse recurs. Urma un alt proces, cel puțin încă un an prin sălile de judecată, dar el părea fericit, de parcă se terminase totul.

„Nu contează”, mi-a spus când l-am îndemnat să aibă răbdare. „Am avut și eu dreptate”, l-am auzit.

Nici o lună mai târziu, Avram Pantelimon, fostul șef Romgaz, a făcut un atac cerebral. A murit câteva zile mai târziu. Evenimentul l-a devastat pe tata. Timp de câteva săptămâni, nimeni din familie nu a putut vorbi cu el. „Era ca un taur, mă! Sănătos tun”, mi-a spus când a redeschis gura. „Cu o lună înainte luase locul întâi la campionatul de cosit. Cum să moară așa un om ca ăsta?”

Premiul la cosit și moartea prietenului său păreau o contradicție imposibilă în mintea lui.

Drept răspuns, s-a izolat și mai mult. A început să-și petreacă majoritatea timpului la o căsuță de la munte, pe care ai mei au cumpărat-o când încă eram în liceu. Se ducea acolo cu săptămânile, însoțit de câinele familiei, un labrador negru, care părea că începuse să-și modifice trăsăturile după tata: devenise, din vesel și activ, extrem de trist, meditativ și leneș.

Pe tata nu părea să-l mai intereseze procesul în sine.

„Dă-i în pizda mă-sii, să dea ce vor să dea”, mai spunea uneori. Discuții grele în doi nu am mai avut. Am încercat să-l încurajez, cât am putut. Îi spuneam să aibă răbdare, că mai e puțin și ce-o fi, o fi. Măcar se termină.

În tot acest an, starea lui de sănătate s-a degradat constant. De câteva ori i s-a făcut rău în stradă, de la lipsa de aer din plămâni. Odată era aproape să adoarmă la volan. Când ne întâlneam, nu vorbeam mare lucru, mai mult dormea. Se umflase la față. Părea să-i fi crescut un al doilea corp, care l-a absorbit pe primul și-l ținea ascuns. Drumurile sale se rezumau la câțiva pași chinuiți, în jurul unui scaun sau al unei mese.

Pe 6 iulie, anul acesta, m-a sunat din nou. Nu mai vorbisem de săptămâni bune.

„Ai uitat, nu-i așa?”, m-a întrebat direct. Nici nu mai știam ce trebuia să-mi amintesc. „Azi s-a dat sentința. E gata”, mi-a spus. „Achitat.” A început să plângă.

„Bravo, tată”, i-am spus, dar nu știu dacă a primit mesajul. Închisese deja.

Ne-am revăzut două săptămâni mai târziu. Mă dusesem să o iau pe Maria, plecată în vacanță la ei. Când l-am văzut în mașină, așteptându-mă în fața gării, m-am cutremurat. Acel bărbat nu mai semăna deloc cu tatăl meu. Părea un muribund. Părea la capătul puterilor.

În acea seară am băut împreună. „Sărbătorim”, mi-a spus el, scoțând o sticlă de votcă. Am băut puțin, mai mult în liniște. Părea fericit, împăcat.

Mi-a spus că acum toți cei trei din proces, cei care mai sunt în viață, au dat în judecată Romgazul, pentru daune morale și materiale. M-a întrebat dacă cred că au șanse să câștige. I-am spus că da, deși nu eram foarte sigur.

S-a luminat la față când a auzit răspunsul. A deschis gura și a început să strige încet, doar pentru noi doi, în franceza pe care o mai știe din liceu: „Victoire, victoire, victoire!”. M-am uitat la el. Pentru prima oară atent, după mult timp. M-am uitat la omul ăsta bătrân și bolnav, la ochii lui triști. Și a fost pentru prima oară când mi-am dat seama, adică mi-am dat seama cu adevărat, că, într-o bună zi, omul ăsta nu va mai fi lângă mine. Va pleca și eu nu-l voi mai vedea vreodată.

Nu o să mai ascultăm muzică împreună. Nu o să-mi mai reproșeze că țin cuțitul greșit. Nu o să-și mai treacă mâna lui mare prin părul meu. Nu o să-mi mai zică „Te apuci de cur și te arunci în sus”, când îi spun că mă plictisesc. Nu o să mai plângă lângă mine, în timp ce fumăm și ne amintim de bunicii mei. Nu o să mai facă crize de nervi pe lucruri mărunte. Nu o să-mi mai dea o palmă pentru că n-am dus gunoiul sau am uitat să scot câinele. Nu o să-mi mai aducă din străinătate țigări locale. Nu o să-mi mai zică „Bravo, Dănuțule!”, cum îmi spun ai mei. Nu o să mai avem niciun drum de făcut împreună. Nu o să ne mai vorbim. Nu o să mai facă nicio poantă proastă care totuși mă face să râd în hohote. Nu o să-l mai sărut pe obrajii ăia transpirați. Nu o să-mi mai fie frică de el. Nu o să pot să-mi mai pun mâna pe umărul lui și să-i zic, „Hai, trage de tine. O să fie bine”.

Și mi-am mai dat seama de ceva. Că omul acela nu este un simplu om care va dispărea.

El este tatăl meu.



Te-ai gândit la tatăl tău când ai citit povestea lui Mihai? Trimite-i articolul pe e-mail sau WhatsApp, sau dă-l unui prieten care a trecut prin momente dificile în relația cu propriul tată.


Acest articol apare și în:


22 comentarii la Al doilea lucru care l-a terminat pe tata

  1. Un text care m-a impresionat…un foarte bun amestec de luciditate și căldură umană, de înțelegere și mirare.
    De multă vreme nu m-a mai impresionat vreun text din presa românească! Chapeu!

    1. evident e vorba de Chapeau!

  2. M-ai emoționat, Mihai. Mi-ai amintit de tatăl meu și de toate lucrurile pe care aș vrea să i le spun eu înainte să plece…
    Mulțumesc pentru text.

  3. Acest text mi-a amintit de tatal meu desi circumstantele au fost cu totul altele, dar felul in care povestesti m-a facuit sa urmez doua siruri de poveste, pe a mea si pe a ta. Nu sunt capabil sa povestesc de fel, am un antitalent la asta si prin urmare multe episoade din trecutul meu se ascund printre aburii memoriilor, sunt acolo, le simt dar de cate ori am incerc sa le torn pe o pagina nu curge nimic. Dar povestea ta m-a rascolit adanc. Iti multumesc pentru ca ai sharuit aceasta poveste, este ceva personal si cred ca multi ar dori sa ramana privata. De asemenea, cred ca esti un scriitor cu mult har, sper sa ma mai intalnesc cu textele tale. Am empatizat total cu povestea ta. Nu stiu care este deznodamantul acestei povesti in afara textului dar sper sa nu fi ramas nimic nerezolvat. Sper ca in bine..

  4. Mulțumesc.

  5. Am rezonat cu povestea ta, doar ca proiectata pe relatia cu mama. Multumesc ca ai impartasit ceva atat de intim.

  6. Mi s-a făcut dor de tata citindu-te. Bucură-te de el, cît e încă acolo.

  7. Am citit si am simtit. Imi pare rau ca tu si familia ta a-ti trecut prin astfel de momente dificile. Ma bucur in acelasi timp ca ai avut puterea si increderea de a impartasi aceste momente intime din viata ta.

    M-am simtit mai putin singur citindu-le si mai increzator, ca la fel ca si tine voi reusi si eu la randul meu sa depasesc obstacolele din viata mea si voi apuca sa le transform din emotii puternice si rascolitoare in cuvinte ce pot fi impartasite ca o poveste cu talc cu semenii mei.

  8. Impecabil scirs, rar imi e dat sa citesc un articol mai lung pana la capat. Cred ca majoritatea tinerilor nascuti 80/90 au avut trairi similare Felicitari, m-au podidit lacrimile pe final.

  9. Un text cu adevărat impresionant! M-a purtat din prezent, în trecut și înapoi, fără ca măcar să realizez. Mulțumesc pentru această lectură plină de emoție ce a reușit să-mi trezească dorința de a-mi înșirui amintirile pe hârtie!

  10. Povestea ta mi-a amintit de tatal meu, de schimbarile fizice si psihice prin care a trecut tot in urma unor necazuri care nu au tinut de el propriu-zis, ci mai mult de ghinion.
    Am regasit in textul tau parca franturi din interactiunile mele cu el, avea aceleasi vorbe legate de Kovesi, se enerva cand il contraziceai pe anumite subiecte, il vedeam de multe ori pierdut cu privirea in zare, pe geamul din bucatarie, fumand tot cate 3 pachete de tigari pe zi, de multe ori distant, bucuros pentru lucrurile bune pe care i le povesteam ca mi se intampla, dar cumva mereu absent, mereu ingandurat si impovarat de vina, de ce ni s-a intamplat. Avea multe pe suflet: a intentat un proces impotriva angajatorului pentru nereguli in cadrul serviciului (ulterior l-a si castigat), am avut proces de dare in plata in care am pierdut casa parinteasca si nu a putut trece niciodata peste acest eveniment nefericit (eu si mama fiind codebitori), a iesit la pensie anticipat si suma era foarte mica dupa atatia ani de munca, imediat dupa au inceput problemele legate de o hernie de disc (pe langa marile probleme cardiace si numai, pe care le ducea pe picioare). In decembrie 2017, de Craciun, l-am vazut mai tacut ca niciodata, i-am zis sa mearga la doctor pentru ca isi pierduse cunostinta intr-un magazin, ca eu vreau sa prinda nepotii pe care intr-o zi ii va avea. Tot in decembrie, pe 13, primisem sentinta in dosarul de dare in plata si anume ca nu mai trebuie sa platim datoriile ramase. Nefiind finala, ne asteptam la contestatii. Dar ma anuntase cu o bucurie de care credeam ca nu mai este capabil. La inceput de 2018 l-am pierdut in urma unui infarct. Ma doare ca in ultimii ani din viata, a fost foarte nefericit si foarte bolnav si ca nu am putut sa ii fac viata mai frumoasa. M-a emotionat mult povestea ta si iti doresc putere sa treci peste toate, felicitari pentru curajul de a impartasi lucruri atat de intime. Intr-adevar, intr-un fel sau altul, povestile chiar vindeca.

  11. Tare bun articol- impresionant prin onestitate si finetea observatiilor. De multe ori, cei din propria familie ne devin straini cand studiile, viata profesionala ne duc pe alte coordonate si, in final, de paliere de mentalitate diferite. M-ai facut sa ma gandesc si la tatal meu, care in jurul varstei de 50 a traversat o cumpana datorita faptului ca si-a pierdut jobul de pana atunci. Ca si tatal tau, nu concepea ca acest lucru i se poate intampla cuiva care s-a straduit. Mergea pe la interviuri sau nu era sunat deloc, tare deprimat. Pana la urma a rezolvat, dar nu a fost deloc usor pentru el- un om dintr-o generatie care nu avea aceste notiuni despre piata muncii si nu le intelegea.

  12. Exista probleme in legislatie. Si din pacate unii amplifica aceste probleme in loc sa le simplifice. Din acest motiv unele modificari ale PSD-ului vis a vis de abuzul in serviciu aveau sens. Pentru ca oamenii puteau fi acuzati subiectiv, iar unii din cei cu „fara penali” intensifica aceste pericole.
    Eu ma gandeam la un exemplu: un primar ales (poate nici nu are niste studii avansate) considera ca pentru comunitatea lui e o idee buna sa construiasca un parc de distractii. Omul face totul, cheltuie o gramada de bani, face ceva misto. Dar care economic nu e viabil. NU isi ia spaga, nu deturneaza fonduri, face ceva in care crede. De fapt sunt bani pierduti, parcul e un esec, nu are clienti. Acest primar ar putea fi acuzat de abuz in serviciu (si sunt cazuri in care unii au fost acuzati pentru actiuni a caror oportunitate era discutabila).

  13. Splendid!!
    Parca toti tatii sunt acesti monstri minunati.. sau minuni monstruoase? La multe m-a dus cu gandul articolul tau, sau la multe m-a dus cu gandul „al doilea lucru care l-a terminat pe” tatal tau, dar unul (usor nefiresc) a fost ca parca atunci cand fumezi si bei, pe ei, pe tati, ii simtim cel mai aproape. Par a fi constientizarea autodistrugerii in timp real si imposibilitatea de a ne opri. „Fumezi prea mult” si stim.
    Dar precum in povestea ta, apare un moment in care ne confirmam tatii si ne lipsesc inainte sa nu mai fie, ori ne lipsesc fiindca nu mai sunt. Tatii lipsesc deci tot timpul..
    E o poveste trista si frumoasa, ma bucur pentru prietenul tau bun care a apucat sa se indragosteasca si de alte fete, ma bucur ca mama ta e bine. Ma bucur ca la un moment dat ai ajuns si sa stai jos cu tatal tau, nu doar sa plecati undeva, chiar daca pana la urma unul din voi tot pleca si de la masa. Ma bucur ca nu a fost niciodata deranjanta ironizarea alegerii filosofiei.
    M-am bucurat de toata povestea asta foarte vizuala in sine (nu ma refer la ilustratii).
    Multumesc!!

    1. A, felicitari lui Dan Ungureanu pentru ilustratii! Povestea era deja vizuala, dar interpretarile de tipul norului din pahar sunt excelente!

  14. Am plans cu noduri. Asa nuante duios de frumoase mai greu am regasit.

  15. Superba istorisire, m-am regasit in unele momente in pielea adolescentului puber si rebel in timpul asa-ziselor conversatii cu parintele meu. Iesirea din adolescenta mi-a adus si mie vesnicele discutii „us and them” despre viata si toate cele cu tatal meu.

  16. Felicitari pentru aceste cuvinte ce au ajuns in sufletul meu.
    Ai reusit sa ma captezi de la inceput pana la sfarsit.
    Trebuia sa termin istoria, nu pentru ca ar fi devenit tensionata si cu un anumit epilog, ci pentru ca e frumos cum povestesti.
    As dori sa mai citesc…
    Mult succes din Canada!

  17. Transpare multă emoție din text, se simte ca și când ar fi vorba de părinții fiecăruia dintre noi. Descopăr în „Dor” oamenii foarte talentați în arta cuvântului scris.
    M-am gândit la părinții mei. Mulțumesc!

  18. Ma bucur mai ales pentru comentarii. Numai ganduri bune. Nimeni nu a folosit ocazia sa critice anonim. Poate suntem umani.

  19. De la un copil crescut în mirosul de benzină al pufoaicelor: îţi mulțumesc! Da, toată lumea fura, iar părinții noştri au crescut după alte reguli. Ideea noastră despre dreptate, despre cum să te descurci în viață îmi dau seama că e complet diferită. Depresia este cea mai mare pedeapsă, de fapt.

Comentariile sunt închise.