„Erau două lumi în luptă, o lume care murea și o alta care se năștea și vina mea și a tuturor celor care au servit în aparatul de represiune al regimurilor trecute constă în aceea că pentru a apăra lumea care se prăbușea, am întrebuințat toate mijloacele împotriva elementelor progresiste, revoluționare împotriva mișcării revoluționare.”

Ion Stănescu, procuror, 3 iulie 1954

I.

Sunt în camera de deasupra pivniței. E o cameră cu un geam mic, cu gratii. E mereu noapte acolo. Am patru ani și mult prea multă energie. Nu înțeleg de ce m-a lăsat mama să stau la mamaie, nu înțeleg de ce mă duce ea la grădiniță, nu știu de ce îi văd pe-ai mei doar în weekend. Nu-mi place, dar îmi și place.

Mamaie îmi face toate poftele: frigănele cu dulceață, omletă cu brânză, cartofi prăjiți, sucuri acidulate, gogoși, clătite. Ne uităm la televizor, care e a doua fereastră din camera întunecată: știri seara, desene animate la prânz, adormim cu el deschis, uneori are purici, așa că-l pocnește ca să meargă. Îmi croșetează haine pentru păpuși și-mi desenează girafe. Îmi cântă diminețile, îmi pune pachețel, îmi coase inițialele pe prosop – toți copiii au prosopul lor la grădiniță.

Mamaie e mereu cu mine, mereu atentă să nu pățesc ceva. Nu pot să fac niciun pas greșit când mă ține de mână. Sunt o păpușă care nu are voie să iasă din cutie.

Iarna mă înfofolește de nu văd de căciulă. Simt că mă sufoc sub toate straturile de haine. Avem parte de puțină libertate zilnic. E drumul pe care îl facem de la grădiniță acasă. Grădinița e lângă biserica de la capătul lui 331. Din ea se varsă șinele de tramvai, un tramvai de când lumea, care hurducăie mereu de parcă se ceartă cu toată lumea. Atunci ies din cutie și calc prin toate băltoacele, scot limba oamenilor când mamaie nu mă vede și mă întreb ce s-ar întâmpla dacă aș rupe-o la fugă.

Casa noastră este peste drum de statuia din Dămăroaia. Așa îi spunem noi. La Statuie. Statuia e limba ceasului care dictează timpul în cartier, un cartier ca un sat, departe de centru, de blocuri, de tot. Nu simți că ești în București. Casa noastră e veche, dar suntem mândri că este veche. Fiecare familie are mândria ei, a noastră este că stăm acolo de generații întregi, că suntem mai vechi decât liliacul care crește lângă poartă, la fel de vechi precum nucul din spatele curții.

Curtea noastră e imensă. Cealaltă mare mândrie este grădina cu flori a lui mamaie, o grădină-orchestră în care înfloresc toate florile pe rând, de la prima zvâcnitură a primăverii și până la primul strat de zăpadă. Casa e „stil vagon”. E lungă și încăpătoare, dar noi stăm doar în partea din spate. În partea din față avem chiriași; mama se tot duce la avocați ca să o facă din nou a noastră cu totul.

Nu știu cum au ajuns să stea în partea din față a casei noastre, ce știu e că nu ne place deloc de ei. De ea, de fapt. O femeie în vârstă, cu ochi mici și albaștri, căreia îi spunem Baba. Mi se pare că seamănă cu o găină răutăcioasă. Nu o văd niciodată zâmbind, e mereu pusă pe răutăți, are părul alb și zburlit de parcă e constant deranjată de ceva, probabil de noi. Mamaie e în război cu Baba. Mai rău e că-n spatele curții noastre stă o prietenă de-ale Babei, tot o babă și ea. Numai mamaie e o doamnă. Pe cea din spate o cheamă Veta și arată ca o vrăjitoare, e genul de femeie care duce apă la cimitir, poartă șorțuri și basma. În plus, are un neg uriaș pe nas, ochi mici și negri și o voce pițigăiată. Pe Baba nu știu cum o cheamă, nu-i spunem niciodată pe nume. E un fel de baubau, baubau n-are nici el nume, atunci n-ar mai fi baubau.

Acum știu ce înseamnă „naționalizat”, un cuvânt pe care l-am auzit des când creșteam. De asta aveam chiriași în casa din Dămăroaia. Eram căsătoriți fără voia noastră cu niște oameni pe care nu-i suportam și care, la rândul lor, ar fi dat orice să ne facă să dispărem.

În 1948, casa a fost naționalizată și familia mea s-a trezit în fundul curții. N-a contat că străbunicul și bunicul fuseseră veterani de război, unul în Primul Război Mondial, celălalt în Al Doilea. De fapt, a contat, dar nu pentru noi, ci pentru comuniști. Atunci ne-au luat tot. Ca să recupereze casa, mama s-a plimbat prin tribunale din 1990 și până în 1999. De asta mă lăsase să stau cu mamaie. O vedeam rar. Muncea în timpul zilei, seara mergea la avocați, sâmbătă lucra pentru că aveam nevoie de bani pentru avocați.

Revoluția venise cu libertatea; acum ne luptam pentru porția noastră. Aveam de-a face cu spiritul unui stat care nu mai exista, dar care poseda în continuare țara: șpăgi, mici combinații, pretenții, atenții. Deși eram mică, am învățat ce înseamnă dreptatea, pentru că ne-am străduit să o facem ani întregi. Se citea în cearcănele mamei, furia tatălui și certurile cu Baba ale soră-mii, care-i pocnea tot timpul găinile cu pietre.

Mă făcusem deja mai mare când mama mă lăsa verile la mamaie. Îmi amintesc grădina, găinile pe care și eu le pocneam cu pietre, corcodușele din care făceam feluri elaborate de mâncare condimentându-le cu nisip, leagănul de lemn pe care mi-l făcuse tata dintr-un toc de ușă. Dar în inima acestor amintiri e așteptarea mamei. Îi recunoșteam sunetul tocurilor pe asfaltul încins în fiecare vineri și nu eram niciodată mai fericită ca atunci când o vedeam. Îmi venea să-i găsesc inima, să mă ascund în ea ca un bob într-o păstaie. Nu voiam să plece, dar pleca mereu duminică seară și eu rămâneam prizonieră la statuie.

Cu mamaie. Pe care o iubeam în continuare și care mă iubea prea mult în continuare. Atât de mult, încât deși aveam opt ani, nu mă lăsa să ies pe stradă să mă joc cu copiii. Îi racola ea de pe stradă, îi ademenea cu pandișpan și cireșe proaspete din copac și îi aducea să se joace cu mine pe preș. Nu-mi plăceau copiii pe care îi găsea ea și știu sigur că nici ei nu mă plăceau pe mine. Erau acolo doar pentru ciocolată, pentru că trebuia, așa cum eram și eu acolo.

Prizonieră în familia care așteptase libertatea decenii întregi și care acum lupta pentru ea cu prețul meu, printre altele.

II.

În 2000, ai mei au vândut apartamentul familiei din Baicului ca să se mute în casa din Dămăroaia, după ce au reușit să recupereze casa de la chiriași. Atunci am ajuns pentru prima oară în camerele din față, trei la număr. Aveau tavan înalt, uși de lemn sculptate cu inițialele familiei, sobe din teracotă scumpă, pardoseală din lemn masiv. Lumina se revărsa înăuntru prin niște geamuri mari ca niște ochi imenși pe fața casei noastre. Nu-mi imaginasem niciodată că partea din față arată așa. Camerele erau atât de mari, încât m-am simțit și mai mică decât eram.

Prin comparație, camerele din spate erau cu mult mai mici și mai înghesuite. Noi primiserăm camera în care dormeam, de deasupra pivniței, cea în care părea să fie mereu noapte. În jurul ei, ca dantela, erau brodate o cameră de zi, în care făceam de toate, și o bucătărie. În spate mai aveam două camere construite din chirpici, ridicate ilegal de tataie atunci când nu au mai încăput toți în ceea ce le rămăsese din propria casă.

Mamaie îmi povestea adesea despre copilăria ei. Ajunsese din Bazargic în București în 1928, la șapte ani. Crescuse până atunci în Bulgaria alături de cei șapte frați ai ei, într-o familie avută. Atât de avută, încât în loc să se ducă ei la școală, venea școala la ei. Tatăl bunicii era un bulgar bogat, așa că nu duceau lipsă de nimic. Dintre frați, unul a murit pe front, în Primul Război Mondial, iar altul a căzut în varnița din curte. Carnea lui s-a topit în var sub ochii mamei bunicii, care și-a pierdut mințile de durere. Într-un șir de drame, tatăl ei și-a jucat toată averea la beții și barbut, iar copiii au fost împrăștiați ca niște semințe la rudele care puteau avea grijă de ei.

Mamaie a prins rădăcini la sora străbunicii, Slavca, în Dămăroaia, București. Venise împreună cu mama ei, pe care au internat-o la Bălăceanca, și cu un băgăjel de rochițe care nu au mai văzut niciodată orașul. 

Slavca era căsătorită cu Marin Ionescu. El construise casa din Dămăroaia și tot lui îi fusese confiscată de către comuniști. Când mamaie a ajuns la ei, cu doar două clase terminate, a devenit servitoarea lor – a unchiului și mătușii. Nu au lăsat-o să meargă la școală și nu și-a mai văzut niciodată mama după drumul către România.

Le spăla hainele de mână în curte, le făcea de mâncare, le făcea curat în casă. Avea cele mai muncite mâini pe care le-am văzut vreodată, noduroase, brăzdate de crăpături, mâini care nu s-au oprit niciodată din lucru. Mâini care contrastau cu rochiile, cochetăria și tabieturile ei. Mamaie nu ieșea nici măcar până la sifoane fără să-și pună mărgelele la gât, fără să se dea cu apă de colonie și fără să-și asorteze pantofii la geantă.

Nu s-a referit niciodată la ea însăși drept „servitoare” în relația cu Marin și Slavca. În schimb, a spus mereu că a muncit de mică și că a avut o copilărie grea. Acum știu că acesta a fost motivul pentru care nu ne-a lăsat niciodată să mișcăm un deget când eram cu ea. Așa a învins ea copilăria tristă pe care a avut-o, iubindu-ne pe noi, nepoții ei, cu toată forța, cu toate rețetele, cu toate florile. S-a străduit mereu să ne prelungească zilele senine de vară, să nu simțim răul, să nu ne lovim de probleme prea devreme. S-a poziționat mereu ca un scut între noi și umbrele lumii ăsteia.

Vorbea cu împăcare despre singura familie pe care o avusese, cea în care crescuse ca un copil nedorit. Nu spunea multe, dar printre cuvintele ei am întrezărit că nu reușise niciodată să-l iubească pe Marin, ci doar pe Slavca. Din ce zicea, ce s-a prins de mine a fost că Marin a fost un om neplăcut, care vâna comuniști. În contextul în care mama se judeca cu statul român pentru a recupera casa care fusese naționalizată de comuniști, acești oameni răi, Marin a devenit un erou în mintea mea de adolescent.

Am crescut fără nuanțe, cu încrederea că omul acesta fusese o victimă și că ceea ce făcuse fusese incredibil de curajos, însă nu m-am întrebat de ce nu existau fotografii cu el sau de ce despre el nu se povestea niciodată în amănunt într-o familie în care morții deveneau fantome prietenoase. Mamaie decupa din fotografii oameni care nu îi plăceau; nu știu care erau criteriile pe baza cărora îi alegea drept victime ale foarfecii sau nu, dar unul dintre filtre era mai mult ca sigur intuiția. Dacă ar fi avut ocazia să facă asta cu Marin, sunt sigură că ar fi făcut-o fără să stea pe gânduri.

Cu el nu am văzut în albumele de familie nicio fotografie. Oare s-a străduit să-l facă să nu existe? Sau familia nu s-a numărat printre prioritățile lui? La urma urmei, singurul motiv pentru care astăzi îi port numele este că a căsătorit-o pe mamaie, Angela, cu nepotul lui, bunicul meu, Ștefan Ionescu. În 2005, la doi ani după ce a murit mamaie, ai mei au vândut casa din Dămăroaia. Când s-a dus, mamaie i-a luat cu ea pe Slavca și pe Marin. De amândoi auzisem doar din poveștile ei. Nu a luat cu ea și copilăria mea, care a rămas în continuare acolo, îngropată sub nucul din spatele curții. De-abia atunci am înțeles că abandonăm părți din noi în locurile pe care le-am iubit, dar că putem continua să trăim chiar și așa, ciobiți.

Ai mei s-au mutat la câteva stații distanță, într-o altă casă, o casă care nu a devenit niciodată acasă. Copilăria mea s-a mai terminat o dată, trei ani mai târziu. Mama a luat-o cu ea când a murit. În 2014, am ajuns la nașa mea, în Suedia. Atunci am întrebat-o pentru prima și ultima oară despre familia noastră, știind că tata era prea mic ca să își mai amintească ceva. Nașa mea era sora mai mare cu 10 ani a tatălui meu. Mi-a povestit cum a ajuns mamaie în România și ce a trăit aici.

Tot ea mi-a spus că Marin Ionescu, omul pe care-l consideram eroul adolescenței mele, o perioadă în care mi se părea cool că se opusese comuniștilor așa cum o făcuse, bătea oameni în pivnița casei.

Nu mă gândisem niciodată la asta, pentru că nu mi-a plăcut niciodată camera aia și energia din ea. Cu atât mai puțin voiam să cobor în pivnița din care ieșeau noaptea limacși și ne lăsau dâre scârboase, lipicioase și strălucitoare pe covor, arabescuri născute din întuneric. „Era un om rău”, a zis Nana, nașa mea. „Bătea oameni în pivnița casei până când îi umplea de sânge. De ce crezi că Mami (mamaie) nu lăsa pe nimeni să coboare acolo?”

Nana nu mi-a zis multe, dar a fost cea mai lungă poveste despre el de până atunci.

III.

În 2017, m-am acreditat ca cercetător la Arhivele Securității, decisă să-l caut pe Marin Ionescu. Eram și mai decisă să-l găsesc, chiar dacă asta însemna că trebuie să scot lucruri din întunericul șifonierului familiei mele, să le reașez, să cotrobăi printre rafturile pe care pândea acest „rău” despre care mi se vorbise destul de puțin până atunci. Nu am știut la ce să mă aștept, așa că m-am așteptat la orice. Mi-a luat un an să ajung prima oară la Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității (CNSAS), un an în care mi-am adunat toate forțele pe care le-am avut ca să mă pot reclădi în cazul în care cutremurul care urma să vină peste mine era prea mare ca să îi pot face față.

Ce urma să citesc în cele 89 de dosare în care apare menționat?

Era o zi de primăvară atunci când custodele mi-a pus în brațe dosarul care exista fizic la sediul CNSAS. L-am așteptat cu inima în gât, emoționată, uitându-mă la oamenii din sala de lectură și întrebându-mă dacă eram singura de acolo care răscolește trecutul. Dosarul gros și îngălbenit era scris caligrafic, de mână, ordonat, frumos. În el, Marin Ionescu povestea despre informatorii pe care i-a avut, cum se întâlnea cu ei, unde se întâlnea cu ei, pe cine a reușit să prindă cu ajutorul informațiilor primite de la ei. Numele de cod, ce anume a aflat de la ei, unde locuiau, cum arătau, cine i-a recrutat, cum se întâlneau. Am galopat printre foi și apoi m-am liniștit.

Nimic din ce citeam nu era chiar atât de rău. Tot ce citeam, părea, de fapt, un scenariu de film polițist inofensiv, în care Marin Ionescu se întâmpla să joace. Culegea informații ca să afle ce face tabăra cealaltă într-un mod pe care mi-l puteam lesne imagina, fiindcă dădea foarte multe detalii.

Cea mai palpitantă poveste de aici a fost cum se întâlnea cu un lucrător la STB, regia de transport București, încasator pe tramvai. Aștepta finalul programului și se vedea cu el atunci când tramvaiul se retrăgea și rămâneau doar ei doi acolo, preț de câteva stații. Primea note informative scrise, iar lucrătorul STB primea în schimb, lunar, salariul unui agent de teren.

„Și Ștefănescu Gheorghe (polițistul care recrutase informatorul) cunoștea traseul, turul și schimbul acestui informator; ne suiam în tramvaiul cu turul respectiv și primeam nota informativă de la el. Mergeam cu tramvaiul până aproape de capăt unde nu era foarte multă lume pentru ca să nu fim observați de cineva. Tot atunci îmi spunea fie ce tramvai face, a doua sau a treia ce schimb și care tur.”

Marin a avut 14 informatori. Cu majoritatea a întrerupt legăturile la jumătatea anilor 1930. Cu ultimul, în 1937.

Apoi, în 1948, la 11 ani distanță de la ultimul informator, a plecat de acasă și s-a întors 14 ani mai târziu. A fost cel mai lung drum după pâine din istoria familiei mele, un drum pe care Marin l-a făcut însoțit de Securitate, trecând prin închisorile din Jilava, Codlea, Făgăraș, Sibiu și Gherla. În toți acești ani, a fost mutat dintr-o parte în alta de mai mult de 10 ori, după cum reiese din fișele lui matricole penale. Ieșirile provizorii care apar în fișe erau anchete și interogări la sediile Securității. Durau câte două săptămâni, după care era mutat din nou, o practică des întâlnită în comunism. Moralul deținuților trebuia să rămână la pământ, sub greutăți, nesiguranțe, haos și teamă.

Vânase comuniști, iar acum devenise pradă. Venise rândul lui. 

IV.

Marin Ionescu s-a născut la București, pe 22 iunie 1888, în familia lui Dumitru a Alexandrinei, brutari. În 1910 a devenit sergent în regimentul 40 Infanterie. A luptat în Primul Război Mondial, unde a fost rănit cu o baionetă la mâna stângă. Rana nu s-a vindecat niciodată și a rămas cu un handicap care apare menționat în diferite forme în fișele matricole: fie ca reumatism, fie ca „mână stângă anchilozată”, fie ca „anchiloză la mâna stângă”.

E unul dintre amănuntele care rămân la fel în toate evaluările care i se fac. Întors din război ca veteran cu handicap, a beneficiat de rezultatele intrării în vigoare a deciziei nr. 96, din 23 iunie 1926, care parcela terenul din moșia Dămăroaia și îl atribuia demobilizaților. Marin a primit un teren de 800 mp pe strada Piatra Morii. În 1930 a terminat de construit casa: trei camere înalte, cu geamuri mari, prin care intră lumina și o cameră întunecată, cu un geam mic, meschin, cu gratii, deasupra pivniței. Ușile de lemn erau sculptate cu inițialele familiei. A pus parchet și a cumpărat sobe de teracotă.

Acolo am copilărit toți: bunica, tata, mătușa, sora mea. El locuia deja acolo când a fost ridicat Monumentul Eroilor în cinstea celor căzuți în campania de eliberare a Basarabiei între 21 iunie – 26 iulie 1941. Noi nu-i ziceam așa.

Pentru noi era Statuia.

În 1919, după război, Marin a devenit polițist. Nimeni din familia mea nu a știut exact cu ce se ocupa, nimeni nu mi-a zis asta. Și nu a devenit. De fapt, a cerut-o el, după ce s-a întors din război. Și-a obținut singur meseria, dincolo de cea de demobilizat – consecință a handicapului de război. Și este o meserie pe care a practicat-o mult mai multă vreme decât ar suporta generația mea să stea într-un singur loc de muncă. Asta a fost dintotdeauna și pentru tot restul vieții sale, după cum reiese din dosarele sale.

„Acuzatul Ionescu D. Marin a funcționat în Direcția Generală a Poliției și Siguranței – corpul detectivilor din anul 1919 până în anul 1944, luna August 23, în care timp între anii 1924-1928, a activat în grupa II-a anticomunistă în cadrul Corpului detectivilor în calitate de agent.”

Dosarele în care apare menționat sunt dosare legate de toți polițiștii care lucrau în secția lui, „foști agenți ai Siguranței burgheze”. Sunt judecați și interogați la comun. Sunt confruntați în mărturii. Toți toarnă ca să scape mai ușor. Nu îmi dau seama dacă spun ce vor să audă cei care îi interoghează, dar specialiștii în istoria comunismului pe care i-am întrebat mi-au recomandat să nu iau tot ce citesc drept un adevăr absolut – îi chinuiau ca să scoată de la ei ce voiau să audă și când auzeau asta, se puneau pe scris procesele verbale de interogatoriu.

Altfel spus, tot ce am citit despre el a fost filtrat de oameni care îl considerau „dușman”. Interesul lor nu era să redea adevărul, ci să-l siluiască astfel încât să-i ajute la condamnarea lui.

Am plecat de la Arhivă mai degrabă entuziasmată decât speriată. Mi se părea că am început să citesc un roman polițist în care omul acesta, un fel de străbunic care nu ne-a vrut, era personajul principal. Dacă mă așteptam să găsesc întuneric, nu-l găsisem așa cum mi-aș fi imaginat. Era mai degrabă o după-amiază de iarnă, când se întunecă devreme.

Nu a durat mult.

Când am ajuns a două oară la Arhive, am citit cum Marin Ionescu bătea tineri comuniști alături de colegii lui de secție.

---

---

Aici vorbește în mare despre cum anume îi băteau pe cei care le picau în mâini. Sau pe care îi filau până când ajungeau la ei. Intra în detalii pentru că i se cerea să intre în detalii.

Foloseau și alte metode de tortură, care apar menționate în alte procese verbale de interogatoriu. Una dintre ele se numea „morișca”. La începutul anchetelor îi băteau pe cei prinși la fese sau pe spatele gol. Dacă durerea sau rănile deveneau insuportabile, le acopereau spatele cu un șervet ud, ca să îi poată bate din nou, fără să aștepte prea mult. Apoi urma bătaia la tălpi, când cei pe care îi prindeau rămâneau încălțați – după câteva ședințe, în urma brutalității, cei prinși rămâneau fără pingele. Așa că, uneori, pentru a le prelungi agonia, polițiștii îi încălțau în saboți de lemn. Metoda se numea „morișca” sau „scrânciob”, pentru că îi învârteau pe cei prinși între două poziții – „tălpi” sau „fese”. Lovitura în tălpi se simțea în ceafă, iar la fese băteau cu un bici cu vârfurile plumbuite. Ambele erau la fel de dureroase.

După 1948, Securitatea a folosit aceleași metode pe care le folosea și Siguranța burgheză – pentru a interoga deținuții, pentru a-i chinui și pentru a-i reeduca pe cei care se opuneau sistemului. Și-au împrumutat metodele într-o asemenea măsură, încât pare că toate se pot schimba, însă nu și felul în care provoci durere. O altă metodă de tortură mi-a amintit de episoadele din Tom și Jerry în care apăreau canibali care îi legau ca să-i ducă înspre oala în care urmau să fie gătiți. Cumva, în desene animate, eroii scăpau mereu. Cei pe care îi prindea Marin, nu.

Îi legau pe cei prinși de un lemn, lăsându-i să atârne de mâini și de picioare, apoi îi băteau cu o coadă de mătură peste spate și peste tălpi până când leșinau de durere. Atunci îi trezeau aruncând apă rece peste ei și reluau bătaia. Agenții făceau cu rândul, ca să nu obosească. Însă Marin avea o mână anchilozată, amintire din primul război mondial. Nu își simțea mâna. Oare simțea în schimb ceva pentru cei pe care îi bătea?

Emoțiile nu i se văd în declarații, nu au trecut de cenzură. Dacă celor bătuți le amorțeau picioarele, îi dezlegau și îi puneau să alerge în tălpile goale pe podeaua rece, ca să-și recapete simțul și să-i doară din nou. Apoi o luau de la capăt cu bătaia, până când tinerii comuniști le spuneau ce voiau să afle. 

Am început să plâng în sala de lectură a CNSAS-ului. În mine, întuneric ca un cer fără stele. Am plâns pentru durerea celor despre care citeam, am plâns pentru că n-aș fi vrut să existe omul acesta atât de aproape de noi, am plâns pentru mamaie, am ieșit din sală și am continuat să plâng pe stradă.

Plângeam de neputință.

V.

Într-o poveste scrisă și încheiată nu mai poți schimba nimic. Și, în timp ce rătăceam pe străzile Bucureștiului, în timp ce rătăceam printre cioburile pe care le știam despre el, mi-am amintit că Marin Ionescu bătea oameni în pivnița casei noastre.

Acum îi aflasem și metodele.

Când am plasat momentul bătăii pe cronologia casei, terminată în 1930, mi-am dat seama că Marin lucra deja atunci de 11 ani ca agent în poliție. Cel mai probabil, construise camera cu pivniță pentru a tortura tinerii comuniști pe care îi fila și apoi îi prindea. În interogatorii nu se menționează mai deloc unde anume îi duceau pe comuniștii pe care îi prindeau, ci doar cum anume îi chinuiau ca să obțină informații de la ei.

Căsătorit mai degrabă cu slujba lui decât cu Slavca, Marin folosea pivnița aia din spatele curții, construită direct în pământ, ca să schingiuiască „elemente comuniste” și să nu fie nevoit să le curețe sângele. Strigătele de ajutor nu aveau cum să răzbată până în stradă, fiindcă la momentul în care a construit casa, asta era ultima cameră. Avea un geam mic și sinistru, pe care-l străbăteau două gratii de metal și prin care lumina nu încăpea. Marin își construise casa cu o închisoare de o cameră, în care să-și vadă liniștit de-ale lui. În care să bată comuniști, în timp ce mamaie, un copil, auzea tot ce se întâmplă.

---

---

În camera cu pivnița n-ar fi putut să crească vreo floare. Nu ar fi avut lumină. În schimb, acolo am crescut noi, toți nepoții, la lumina din sufletul lui mamaie, un rezervor nesecat de iubire și atenție. Sunt singura care știe cu exactitate ce se întâmpla în pivnița despre care nimeni nu îmi vorbea, locul în care nu aveam voie să coborâm. Acum înțeleg de ce: oamenii pe care mamaie i-ar fi putut vedea ieșind de acolo erau învinețiți și plini de sânge. Înțeleg de ce nu ținea dulcețuri acolo și de ce dosea toate murăturile în camerele de chirpici construite de tataie, care se dovedeau de multe ori a fi neîncăpătoare pentru toate bunătățile dulci, sărate și oțetate pe care le făcea doar ca să alunge gustul amărăciunii propriei copilării.

În zilele acelea am înțeles că în umbre se ascund mai multe decât am putea vreodată înțelege. Dădusem peste adevărul ascuns sub mii de clătite și povestioare cu girafe, sub televizorul care ne purta în Sunset Beach, sub divanul care a legănat toate visurile mele de copil. Am băgat mâna în întunericul șifonierului familiei mele și întunericul m-a mușcat. Mi-au trebuit din nou câteva luni ca să mă pot reîntoarce în Arhive, hotărâtă că adevărul este cu mult mai important decât orice aș simți eu.

VI.

În lunile acestea, în care am stat cu mine și mi-am pus o mulțime de întrebări, am înțeles că oricât aș citi, oricâte dosare aș îngloba în cercetarea mea, sunt expusă tot unei singure părți a poveștii. Securitatea nu avea nici cel mai mic interes să detalieze torturile la care îl supuneau pe Marin ca să obțină informațiile de la el.

Comuniștii erau în perioada interbelică principalul baubau al statului. Agenții Siguranței erau obligați să participe la conferințe legate de pericolul pe care îl reprezentau comuniștii, inițiate de Romulus Voinescu, șeful Siguranței Statului, și erau înrăiți împotriva lor, după cum reiese chiar din ceea ce declară și Marin. În plus, șefilor nu le păsa dacă tinerii comuniști își luau bătaie. Se făceau că nu văd.

Dacă nu reușeau să prindă în flagrant comuniștii, agenții Siguranței îi înscenau. Un astfel de exemplu a fost greva minerilor de pe Valea Jiului din 1929, când mai mulți polițiști, după câteva zile în care au urmărit activitatea minerilor, le-au trimis acestora prin poștă material de propagandă pentru a putea arunca vina grevei pe comuniști. Înscenările le-au reușit, iar o parte dintre muncitori au fost prinși și bătuți în ochii copiilor și soțiilor, în fața Siguranței, în plină stradă. Pentru această activitate, polițiștii au fost remunerați cu o diurnă.

Noul regim avea interesul de a se proteja și de a-și justifica noul rol. Lumea trecută era rea, cea nouă era bună. Comuniștii au ales din poveștile polițiștilor părțile care le întregeau imaginea pe care voiau să o creeze despre trecut, astfel încât să se erijeze în salvatori, creatori ai unei lumi mai bune. E greu să discerni cât de adevărat este adevărul știind cum obțineau securiștii mărturiile.

Multe declarații sunt neverosimile, cum este cea pe care Securitatea a folosit-o ca să-i ilustreze ura față de comunism, chiar de la începutul dosarului în care apar, pe scurt, traiectoriile anti-comuniste ale polițiștilor din secția lui.

Câteva din penitenciarele prin care a trecut Marin Ionescu sunt cele mai dure din perioada comunistă. De fapt, de cele mai multe ori, deținuții erau întâmpinați la intrare cu ropote de bâte peste spate, ca să nu uite unde au ajuns.

Deși a fost prins în 1948, când polițiștii care făcuseră parte din sistemul represiv interbelic au fost prinși și închiși în masă, primele acte care să justifice deținerea lor apar abia în anul 1952, când comuniștii și-au dat seama că au nevoie de acte pentru a-i prinde, judeca și condamna. În 1953 apar primele procese verbale de interogatoriu cu el, care își trece în revistă activitatea.

---

Întrebare: În ce localități ai funcționat, cu ce grad și ce funcții ai îndeplinit?
Răspuns: În tot timpul am funcționat în D.G.P, Corpul Detectivilor cu grad de agent de teren.

Întrebare: Care era scopul grupei a II-a?
Răspuns: Scopul grupei a II-a era de a reprima orice acțiune a P.C.R. și a organizațiilor muncitorești, îndreptate împotriva burgheziei și a patronilor de fabrici și întreprinderi.

Întrebare: Care au fost atribuțiunile grupei a II-a?
Răspuns: Atribuțiunile grupei a II-a era de a fila și a descoperi organizațiile comuniste și muncitorești, a le aresta și cerceta. Deasemeni urmărea să descopere tipografiile P.C.R. și U.T.C.

Întrebare: Ce organizații comuniste și muncitorești au fost descoperite în perioada cât ai funcționat d-ta la grupa II-a?
Răspuns: În perioada cât eu am funcționat la grupa II-a au fost descoperite mai multe organizații comuniste dintre care mi-aduc aminte de următoarele.

În anul 1924 a fost descoperită organizația P.C.R. compusă din 70 membrii printre care și POPESCU-DOREANU, BARBU ZAHARESCU, MIHAIL CRUCEANU, NICOLAE MIZIL, FILIPOVICI LENUTA, KIPERWASER JENI, BORIS STEFANOV și mulți alții.

În anul 1926 în cartierul Bellu, au fost arestați PAVEL TCACENCO, BORIS STEFANOV și încă vreo cinci persoane. Știu că PAVEL TCACENCO a fost omorât de jandarmi însă nu cunosc împrejurările.

În toamna anului 1928, a fost descoperită tipografia P.C.R. din str. sau șos. Doamnei cu care ocazie au fost arestați: SOFIA SOFRAN, LAZAR ARON zis ARNOLDI și alții pe care nu-i mai rețin.

Întrebare: Ia mai gândește ce alte persoane au mai fost arestate cu această ocazie?
Răspuns: Da, au mai fost arestați în cadrul acestei organizații și FINCHEL IOSIF zis SCHWARTZ, VOGHEL PALL și alții, dar nu-i mai rețin. La arestări au participat STELIAN ION, MATEESCU SIMION, LEPADATU HARALAMBIE și CONSTANTINESCU ION. Cercetările le-a făcut STELIAN ION.

(Dosar 6)

---

Marin Ionescu trece în revistă 71 de „ilegaliști” la arestarea cărora a participat sau a ajutat. De multe ori în mențiunile sale apar cuvintele „și mulți alții”. Mai precis, de opt ori. La o altă mențiune, ține minte exact și numărul – „și încă cinci persoane”. Dintre cei pe care i-a arestat, câțiva ilegaliști ajung să fie mitizați de către regimul comunist, mici dumnezei care devin un simbol al luptei împotriva burgheziei.

Spre exemplu, pe Haia Lifschitz, Marin declară în dosare că a arestat-o în 1928. Născută la Chișinău, Haia a ajuns membru U.T.C. în 1923, la 20 de ani. Un an mai târziu, în 1924, a fost prinsă și arestată de Siguranță pentru că împărțea manifeste comuniste de 1 mai. A plecat din țară din cauza filajului Siguranței vreme de câțiva ani, dar s-a întors în 1926. Marin Ionescu a arestat-o în 1928, după o ședință ținută în casa din Ferentari a informatorului Tănase Mihăilescu, care lucra la Uzinele Comunale București, alături de Villy Roth, un francez.

Declarația lui Marin Ionescu contrazice ceea ce au scris Ecaterina Chivu și Ofelia Manole în Căzute în luptă despre Haia Lifschitz și despre capturarea ei, care s-ar fi petrecut în Oradea, când ea se ocupa de scoaterea organului de presă al U.T.C., Tânărul Leninist. Procesul ei a avut loc la Cluj, unde a fost condamnată la opt ani de închisoare, 10 ani interdicție și o amendă de 10.000 de lei pentru „activitate revoluționară”. S-a îmbolnăvit în închisoare și a murit un an mai târziu, în 1929. A fost înmormântată aproape în secret, pentru evitarea agitării maselor. A fost prezentată glorios de presa vremii, i-au fost dedicate cărți, poezii și cântece. Siguranța este demonizată, Haia Lifschitz este martirizată. Ajunge un simbol a cărui jertfă pune bazele unei noi lumi, îi sunt apreciate inteligența, curajul, loialitatea.

Iar Marin Ionescu, conform acestor dosare, a fost cel care o prinde.

Un alt ilegalist din lista lui de arestați este Gheorghe Crosneff, pe care l-a prins în 1936, când a capturat, alături de ceilalți polițiști din secția lui, toată conducerea Comitetului Central a Partidului Comunist din România din perioada interbelică.

Chiar dacă titlul de „agent” înseamnă că era un simplu bătăuș, un fel de pumn al sistemului trimis să lovească nediscriminat în inamic, și chiar dacă el însuși a recunoscut (sau a fost obligat să recunoască asta?) că este un simplu ecou al ordinelor de mai sus, Marin Ionescu a prins, conform acestor dosare, cele mai importante voci ale comunismului interbelic românesc.

Și, cel mai probabil, le-a bătut pentru a le smulge mărturii.

Pe Crosneff spune că l-a arestat pe 17 octombrie 1936, alături de alți șase membri ai CC ai P.C.R., după raiduri prin toate casele lor. Secția a IV-a din Corpul Detectivilor scrie că: „Toate documentele găsite sunt concepute în termeni extreme de violenți și conțin ofense la adresa M.S. Regelui, contra guvernului, contra instituțiilor țărei și un îndemn fățiș la revoluție, tinzând ca prin război civil să răstoarne actuala formă de guvernământ și să instaureze un guvern sovietic”.

---

Tot de aici reiese că membrii Siguranței nu știau exact importanța celor pe care îi arestau. Probabil că nici Marin Ionescu nu știa. Crosneff ajunge la Jilava, unde este deținut în condiții inumane. Despre viața și moartea lui Crosneff am aflat mai multe din cartea lui Mihai Burcea, Apărând orânduirea de stat – Siguranța pe urmele lui Gheorghe Crosneff în România interbelică. A ajuns să sufere de plămâni, iar boala i s-a înrăutățit din cauza regimului de detenție: este dus la doctor prea târziu, iar doctorul îi refuză tratamentul din cauză că este comunist.

Mi-a devenit destul de clar că Marin Ionescu a crezut în ceea ce făcea și că era convins de pericolul pe care îl reprezenta comunismul, un pericol pe care toți polițiștii se străduiau să-l prindă înainte să erupă. Cred că a bătut, că a schingiuit și că a smuls oamenilor mărturii în moduri inimaginabile. Știu însă și că Securitatea nu avea interesul de a reda adevărul cu privire la activitatea lui ca agent și că, cel mai probabil, i-a atribuit și mai multe fapte de vitejie anti-comunistă decât comisese. Mi se pare că Marin Ionescu bravează în interogatoriu, doar pentru ca mai încolo să apară alte documente care contrazic ce spune.

În cele din urmă, după ce e plimbat prin toate penitenciarele vremii, Marin Ionescu este judecat și condamnat în 1954. Primește 20 de ani de temniță grea, iar averea i se confiscă. Face recurs de două ori: prima oară îi este refuzat, dar a doua oară primește micșorarea pedepsei, pe motiv că a fost doar o simplă rotiță într-un mecanism care mergea ceas, ceea ce oricum susținuse și avocatul său.

În închisoare a plătit cu vârf și îndesat tot ce a făcut, chiar dacă era deja bătrân – foștii agenți ai Siguranței erau printre victimele preferate ale gardienilor. În fotografia din dosar pe care am văzut-o cu el, singura pe care am văzut-o vreodată, nu mă privește. Fața lui e șănțuită, brăzdată de niște riduri adânci, ca niște gratii. Pare că s-a surpat în el însuși după multe cutremure și că nu își va reveni niciodată.

În 1962 a fost grațiat și s-a întors acasă, ca să constate că murise deja pentru familia Ionescu. Bruta care bătea comuniști se simțea și la mesele de familie, în relația cu mamaie sau cu soția lui, Slavca. Baubaul familiei a murit 13 ani mai târziu a doua oară, de data asta de tot.

Nimeni nu l-a regretat. Nimeni nu l-a menționat în povești la șprițuri. Nimeni nu i-a simțit lipsa. Marin Ionescu se dizolvă, de parcă n-ar fi fost. Dacă oamenii pe care îi iubim devin amintiri, din încăpățânarea noastră de a crede că putem să învingem timpul, el nu a devenit decât întunericul din pivniță. Iar în pivniță nu intra nimeni, pentru că acolo nu era nimic.

Și totuși, e ceva.

VII.

Marin Ionescu este doar un nume pe care îl poartă tiparul celor care lucrau în perioada interbelică în structurile de stat însărcinate cu eliminarea comunismului, scos în ilegalitate în 1921, după afilierea partidului la Internaționala a III-a Comunistă.

Marin Ionescu nu este al meu, este al nostru. Este doar unul dintre mulții care și-au petrecut ani de zile într-o psihoză generalizată, o vânătoare de oameni care în cele din urmă nu a dus la nimic bun.

Așa că și eu la fel ca și ceilalți polițiști, îmi dădeam silința cât mai mult, să descopăr toate organizațiile comuniste fără să cruț nimic. Întotdeauna am slujit cu mult zel regimul burghez, alergând de dimineața până seara târziu pentru a urmări pas cu pas elementele comuniste. (Dosar 6, pagina 69)

Se întâmplă ca el să fie rana familiei mele. Dar România e plină de astfel de răni, pe care nu le-a vindecat. Nu mi-e clar de ce. Pentru că nu am vrut să mai auzim de comunism, pentru că nu am avut timp de el, pentru că am crezut că, în cele din urmă, subsolul acesta se va transforma într-o fundație? Dacă nu vorbim despre lucruri, nu înseamnă că ele dispar. Oricât de mult s-a străduit mamaie să-l ascundă pe Marin Ionescu de noi, în cele din urmă, tot am coborât în pivniță după el. Trecutul este cu atât mai irezistibil cu cât încerci să îl ascunzi mai mult.

Lucrurile pe care Marin Ionescu le-a făcut sunt înfiorătoare. Dar și cele care l-au urmat în comunism sunt: reeducări, experimente, autoritate transformată în abuz de putere la orice pas, control, teroare, privare de libertate, interzicerea părerilor, lipsa hranei, megalomanie, nepotisme.

Comuniștii au împrumutat metodele de represiune ale Siguranței și au torturat exact așa cum o făceau predecesorii, ca dovadă că cele două regimuri au fost fețele aceleiași monede.

Nu degeaba siguranță este sinonim cu securitate. Au fost sinonime și în metode. Doar că noi plătim acum, 30 de ani mai târziu, creditul pe care ni l-au lăsat comuniștii. Mulți dintre politicienii noștri stau pe umerii predecesorilor, fie pentru că au activat în comunism drept șefuți de UTC sau diplomați, așa că legea lustrației, al cărei scop ar fi fost să le interzică foștilor nomenclaturiști, activiștilor de partid și securiștilor dovediți să aibă acces la funcțiile publice în primii ani de după ’89, n-a văzut niciodată lumina aprobării.

 Ceea ce înseamnă că ne conduc aceiași care ne-au lăsat să mâncăm carcase de pui fierte în anii ’80. Doar că generația mea a uitat asta, fiindcă nu a știut-o niciodată. Ne temem și noi, dar nu și de trecut. Nu am făcut niciodată cunoștință cu el, îl știm doar din auzite. 

Ambele regimuri au avut baubaul lor, așa cum familia mea îl are pe al ei, așa cum mai toate familiile au o pivniță în care vor să încuie lucrurile, sperând că ele nu vor mai ieși vreodată la lumină. Pentru Siguranță, comuniștii erau cel mai rău lucru cu putință. I-au vânat, filat, bătut, schingiuit, chinuit, tratat groaznic.

Când vânezi, nu îți propui să înțelegi. Îți propui să prinzi. Să expui trofeul. Siguranța a vânat, nu și-a dorit să-i înțeleagă pe „ceilalți”. A vrut să-i prindă și să-i elimine. Comuniștii, spre deosebire de predecesorii lor interbelici, nu au vânat doar opozanți ai regimului. Ei au extins vânătoarea la nivelul întregii țări. Dacă ar fi putut, ar fi privat oamenii de propriile gânduri. Trofeul lor este o Românie împăiată – un corp căruia îi pleacă sufletul în străinătate, iar cel care rămâne aici se zbate zilnic între speranță și neputință.

VIII.

Casa noastră de pe Piatra Morii nu mai e. Era o inimă în care am locuit toți și care, între timp, a încetat să mai bată. Cei care au cumpărat terenul au dărâmat-o și și-au construit propria lor casă. Au păstrat nucul la adăpostul căruia s-a oprit din crescut copilăria mea. Au mai păstrat și cireșul care ne îndulcea verile și în chihlimbarul căruia și-au găsit eternitatea zeci de gâze. Sau cel puțin așa spune tata, că au păstrat copacii ăștia doi. Eu nu am mai trecut pe acolo fiindcă nu am trecut peste.

Ultima oară când am văzut-o din autobuz, casa era goală și pe jumătate demolată, ca un dinte cariat care stătea să cadă. Majoritatea celor din familia mea au ajuns să fie nume pe crucea din cimitirul Dămăroaia, crucea pe care anul în care s-a născut Marin Ionescu e trecut greșit. Eu sunt prima care a aflat atât de multe despre el.

În familia mea, mai suntem tata, sora mea și cu mine. Tata mi-a spus că dacă nu mergeam la Arhive, nu ar mai fi fost nimeni care să scrie povestea asta. Multă vreme a încercat să justifice acțiunile lui Marin invocând crimele comunismului, dar până la urmă am înțeles amândoi că nu ne facem cu nimic responsabili de alegerile lui.

Umbra lui nu mai ajunge până la noi. Știm că oricum nu vom afla niciodată adevărul adevărat, ci doar cel care a trecut prin sita ideologiei. Tata a parcurs cu mine fiecare detaliu nou din povestea lui. În același timp, descoperea și el cât de puține erau amintirile lui cu „bătrânu”, cum îi spune el. Nu ține minte decât că nu îi vorbea niciodată despre pușcărie și că singura dată când i-a povestit ceva a fost că era cizmar pentru toți ceilalți. Așa a supraviețuit în toți anii de detenție, reparând pantofi.

Sora mea a plecat în Canada în 1996, convinsă că nu se va schimba nimic în România.

Când creșteam, mi s-a părut că nu a avut suficientă răbdare. Acum sunt zile în care mi se pare că eu am prea multă. Ea nu ar fi deschis ușa pivniței și nu ar fi coborât acolo, dar știe că eu sunt mai confruntațională, chiar și cu trecutul familiei.

Filele dosarelor pe care le-am citit sunt galbene precum vânătăile care trec. Cu rănile e altceva, rănile se vindecă. Și se vindecă mai bine atunci când le aerisești.

Așa că asta am făcut. Am coborât în arhive ca să scot rana la aer, dar e o rană care pe mine nu mă doare. Pentru că, deși nu ne alegem familia, putem alege mereu ceea ce vrem să fim. Mi-o amintesc pe mamaie spunându-mi să îmi dau jos plasturii de pe julituri, ca să ia pielea aer. Îmi amintesc tot. Îmi amintesc cât de fericiți am fost. Am scos rana la aer. Respir ușurată.