Zbor deasupra unui cuib de peruşi

Indiferent cât de departe te‑ai duce, unele lucruri te vor aştepta întotdeauna acasă.

Aveam 13 ani când mi s‐a năzărit că vreau un animal. Eram un şoarece de bibliotecă cu mai mulţi prieteni imaginari decât reali şi‐mi imaginam, cu naivitatea unui copil care s‐a uitat la prea multe filme cu golden retrieveri, că un animal de casă ar fi un fel de prieten sincer cu care m‐aş înţelege din priviri. Aşa că am făcut o listă de posibili candidaţi şi, într‐o vineri seară, când familia se aduna în bucătărie pentru un pahar de vorbă şi‐o ciocolată, mi‐am prezentat preferinţele ca un diplomat pregătit să propună un tratat de pace. Hamster, peşti, peruşi, sau o broască ţestoasă – pisicile şi câinii fuseseră eliminați din start, pentru că ai mei nu voiau aşa ceva în apartament.

La scurt timp după ce au început discuţiile, am început să le tai cu regret de pe foaia mea în pătrăţele. Întâi a picat hamsterul („Să nu văd şoareci în casa asta!”), apoi peştii („Cu ce te face pe tine fericită un peşte? Poţi să‐l plimbi, să te joci cu el?”), apoi orice fel de zburătoare („Gândeşte‐te, ai vrea să ţii o pasăre în colivie? Păsările trebuie să zboare!”).

În jumătate de oră, maică‐mea şi taică‐meu mi‐au demontat toate ideile, până când şi eu ajunsesem la concluzia că un animal în casă e lipsit de sens. Toţi colegii mei cu câini şi pisici mi se păreau brusc mai răi decât oamenii de la circ care îmbrăcau bichonii în hăinuţe roz şi îi puneau să sară de pe un scaun pe altul pentru un biscuite scofâlcit.

Pe vremea aia însă, Moş Crăciun citea scrisorile copiilor şi îi suna pe telefonul mamei de la serviciu să întrebe dacă au fost cuminţi şi ei trebuia să spună adevărul, pentru că gardianul de la bancă a fost cu ochii pe ei tot anul şi ştie.

Aşa că, în noaptea de Ajun, a pus sub brad o colivie albă cu doi pui de peruşi atât de mici, încât nici nu li se coloraseră penele. A doua zi, extaziaţi, eu şi fratele meu mai mic ne‐am împărţit sarcinile. În următoarele luni am avut aşa grijă de ei, că Bella şi Felix (ne‐am încăpăţânat să‐i numim oricum în afară de Coco) au fost cea mai norocoasă pereche de papagali din istoria familiei. Poate chiar din istoria peruşilor crescuţi în casă.

Sâmbăta zburau liberi prin dormitor şi rodeau nestingheriţi corniza de lemn şi tapetul. Mâncau cotoare de varză şi salată, ziarele de pe şifonier şi, câteodată, cotoare de cărţi vechi aruncate prin bibliotecă. Lăsau în jurul coliviei un strat de fulgi de două degete, dădeau deşteptarea la răsăritul soarelui şi prevesteau cutremurele prin nişte chirăieli care ne băgau în sperieţi mai rău decât tremuratul vitrinelor din sufragerie. Muşcau ca nişte fiare mâna care intra la ei în colivie şi cădeau mereu în spatele patului, de unde scoteau nişte sunete triste şi disperate, de prinţese la ananghie. La ora stingerii, toată familia – mai puţin tata, care fuma liniştit o ţigară în bucătărie, după ce ne anunţase liniştit că „sunt ai voştri, vă descurcaţi” – alerga după ei prin dormitor ca să îi convingă să intre în colivie.

Când am aflat că am intrat la liceu, Bella şi Felix stăteau pe şifonier pe crenguţele lor de plastic şi mă priveau cu ochi sticloşi. Şi‐au întors uşor capetele când mi‐am făcut bagajele şi m‐am mutat de acasă în alt oraş, în gazdă. Se muşcau şi se trânteau reciproc pe podeaua coliviei când veneam acasă la sfârşit de săptămână, şi mă apostrofau nervos de fiecare dată când mă auzeau cântând la chitară sau când ascultam Nirvana.

La un moment dat, un nene veterinar venit cu o treabă oarecare în vizită ne‐a anunţat victorios că nici măcar nu sunt băiat şi fată, ci două papagaliţe, dar n‐a mai stat nimeni să se gândească la nume noi. În istoria familiei, au rămas Bella şi Felix.

Spre sfârşitul liceului, au murit amândoi, pe rând. Fără vreun motiv aparent, aşa cum mor animalele, fără să spună ce le doare. Am vrut să‐i îngropăm, însă la noi la bloc cea mai la îndemână cale de a le reîntoarce trupurile în natură s‐a dovedit a fi burlanul de la tomberon. Fuseseră sus, pe şifonier, dintr‐a VIII‐a până într‐a XII‐a – cam cât o viaţă de peruş. Lucrurile aveau să se schimbe şi ei au fost primii care au dat semnalul.

Când am plecat la facultate, familia avea deja altă pereche. Până am terminat facultatea mai schimbaseră încă una, care n‐a avut o viaţă prea lungă. Unul din peruşi a murit chiar în mâna veterinarului, care, când l‐a văzut pe frate‐meu cu ochii în lacrimi, s‐a oferit să‐i vândă altul la jumătate de preţ.

Frate‐meu a intrat şi el la liceu, apoi la facultate. Eu am terminat şi am plecat la master în celălalt capăt al Europei. Colivia de pe şifonier n‐a rămas însă niciodată goală. De 10 ani a avut mereu o pereche de peruşi care ne‐au urmărit de sus, cu capul puţin întors într‐o parte. Am avut în ultimii nouă ani 13 adrese în patru oraşe din trei ţări şi de câte ori sun acasă, îi aud mereu în fundal, ciripind nervoşi, întrebându‐mă în limba lor papagalicească ce mai fac, cum o mai duc şi când vin.

După aproape un deceniu de coabitare cu zburătoarele familiei, ai mei au ajuns la concluzia că cea mai bună metodă de a învăţa un copil ce înseamnă responsabilitatea este să îi faci cadou o pasăre. Întâi un fin a primit un peruş. Apoi al doilea. Al treilea a primit un canar, pentru că părinţii lui, resemnaţi, au cerut o pasăre care măcar să cânte mai frumos.

Anul ăsta, papagalii mei au început să facă ouă. Aşa, ca găinile. Nici măcar nu sunt pereche – sunt tot două fete, sau, conform veterinarului, „două papagaliţe care au trăit, cum să vă spun, aşa… în lesbianism”. (Aparent, determinarea sexului la peruşi e o problemă complicată, bună de un documentar pe Discovery.) Câteva luni mai târziu aveam deja destule ouă pentru o omletă. Imaculata concepţie n‐a prea funcţionat şi din ele n‐a ieşit nimic, deşi fetele îşi îndeplinesc în continuare conştiincioase sarcina de a le cloci. Dar poate e un semn. Poate hrănitul puilor de peruş cu pipeta trebuie să devină o nouă parte din tradiţia familiei noastre.

Sau poate e timpul să ne cumpărăm nişte hamsteri.


Ioana Epure ar vrea să fie scriitor şi fotograf. Scrie pe unclejebediah.blogspot.com. Acest eseu a câștigat un concurs de eseuri organizat de DoR în 2010.

Ți se pare important ce ai citit?

Dacă ce citești te ajută, cumpără un abonament digital. E cea mai directă formă de susținere pentru munca noastră. Om cu om, vom strânge o comunitate care nu doar va fi un garant al sustenabilității, ci și una care contribuie și ne sprijină în a răspunde nevoilor prin povești despre cum muncim, cum relaționăm cu mediul, cum putem schimba educația, cum putem construi o societate mai echitabilă, cum putem trăi mai echilibrat.


Acest articol apare și în:

DoR #6

Familie
Vară, 2011

Cumpără revista

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *