Familia care n‑a fost să fie

Am ajuns singură în aeroportul din Paris, respirând greu şi rugându‐mă să nu nasc până nu voi pune piciorul în România.

Eram obosită din cauza mersului şi a contracţiilor burţii mele de nouă luni care‐l legăna pe Teo. Minţisem când îmi luasem biletul – le‐am spus că sunt doar în şapte luni, limita legală de zbor pentru o femeie însărcinată. Cursa de Cluj era programată să decoleze abia peste două ore, aşa că m‐am aşezat sfârşită pe unul dintre scaunele de plastic albastru de pe culoarele de aşteptare, gata să izbucnesc în plâns de neputinţă şi de frică. Oare e bine ce fac, îmi repetam în gând. Oare e bine?

La două scaune de mine s‐a aşezat un bărbat de vreo 60 de ani, scund, cărunt, îmbrăcat elegant, care citea o carte al cărei titlu m‐a lovit în moalele capului: Essais sur la paternité (Eseuri despre paternitate), de Jean le Camus. „Care credeţi că este cel mai important rol al unui tată?”, l‐am întrebat brusc. „Absenţa sa este atât de gravă pentru copil?”

M‐a privit întâi mirat, apoi a zâmbit îngăduitor la vederea burţii mele proeminente: „Cred că cel mai important rol pentru un tată este acela de a oferi protecţie şi siguranţă”.

I‐am povestit atunci acestui necunoscut, aşa cum deseori mi se întâmplase şi mie să aud istorii de viaţă ale altor pasageri, că plecam în România să nasc, că fugeam din Franţa, de lângă tatăl copilului meu, pentru că nu mă simţeam în siguranţă.

*

Pe Ben mi l‐am dorit cu toată fiinţa tată al copiilor mei. Nu era cel mai frumos bărbat pe care îl cunoscusem, dar exercita asupra mea o atracţie ciudată. Avea ceva magnetic care făcea femeile să roiască în jurul lui. Poate că era contrastul dintre ochii lui verzi, faţa albă şi părul şaten închis, lăsat să cadă în onduleuri pe umeri. Poate pentru că fuma pipă tacticos şi vorbea atât de minunat, încât aveai impresia că era mereu conectat la o altă lume, a reveriei, a poeziei.

L‐am cunoscut în biroul profesorului Chebbi, şeful departamentului de filozofie de la Universitatea Paris 8. Aveam 24 de ani şi eram la a doua facultate; urmam Informaţie şi Comunicare după ce fusesem admisă direct în anul II, graţie unui BAC recunoscut în Franța şi în urma echivalării licenţei în jurnalism din România.

Domnul Chebbi era descendentul unei familii faimoase din Tunisia, care dăduse poetul naţional al acestei ţări, Abou El Kacem Chebbi, şi unul dintre militanţii de stânga ai ’68‐ului francez. De altfel, Paris 8 a fost fondată în 1969 de cei mai importanţi intelectuali stângişti care luptaseră împotriva oricărei forme de autoritate, iar departamentul de filozofie a început cu Michel Foucault şi a continuat cu oameni ca Gilles Deleuze, Roland Barthes, Jean‐Francois Lyotard şi Judith Miller, fiica lui Jacques Lacan.

În acest spirit anarhic, fără ierarhii sau rigori, domnul Chebbi îşi transformase biroul într‐un loc de întâlnire pentru oameni care aveau ceva de spus – artişti, filozofi, scriitori. Acolo i‐am cunoscut pe fraţi iranieni Yahyazadeh, care cântau divin, acolo am văzut creatori de benzi desenate, fotografi şi poeţi pentru care noţiunea de barieră nu exista. Era un spaţiu viu de interculturalitate şi libertate, iar domnul Chebbi era liantul.

Acolo venea şi Ben. În spatele biroului domnului Chebbi, pe un panou, alături de o fotografie a lui Deleuze şi un portet al lui Kacem Chebbi, mai erau două desene: un cap de fetiţă şi un portret al lui René Schérer, unul dintre cei mai cunoscuţi filozofi ai Franţei, ambele realizate într‐o tehnică pe care nu o mai văzusem până atunci. O tehnică pe care Ben o numea arta diagonalelor. Ben surprindea emoţiile oamenilor din jurul lui şi le exprima pe hârtie în portrete realizate din linii trasate diagonal din dreapta sus. Într‐o zi din februarie 2004, Ben a scos un blocnotes şi un creion mecanic şi, în timp ce ascultam un student la filozofie vorbindu‐ne de demonii lui Dostoievski, şi‐a aţintit privirea asupra mea.

Domnul Chebbi ne‐a prezentat şi ne‐a spus că avem în comun cel puţin faptul că veneam din ţări balcanice ex‐comuniste: eu, din România, Ben, dintr‐o familie de albanezi care se refugiase în Italia. Ne‐am cunoscut mai bine la o cină de grup într‐un restaurant kurd, apoi Ben m‐a invitat la expoziţia unui prieten. Ne căutam mereu prin facultate sau prin biroul domnului Chebbi. Apoi, într‐o noapte, m‐a invitat la el la o petrecere. Când, în miez de noapte, negri şi negrese s‐au dezlănţuit în dansuri euforice, noi eram deja un cuplu.

Ben trăia conectat la o altă realitate şi nu făcea niciun efort pentru asta, iar eu eram fascinată de libertatea lui. Avea 35 de ani şi părea că are răspunsuri la toate dilemele mele. Noaptea târziu ne plimbam pe malul Senei sau luam bicicletele şi pedalam zeci de kilometri din Saint Denis la Montreuil, unde locuia domnul Chebbi. Mergeam la expoziţii, cunoşteam muzicieni, acuarelişti, caricaturişti, fotografi. Îmi plăcea viaţa asta liberă şi neîngrădită, o viaţă pe care n‐o găsisem alături de Dragoş, ofiţerul de aviaţie lângă care îmi consumasem patru ani de studenţie în Timişoara.

Vara lui 2004 am petrecut‐o împreună cu Ben la Myriam, o prietenă de‐a lui care plecase la Rimini şi ne lăsase casa, un apartament de pe la 1900 cu tavan înalt, uşi grele şi vedere în curtea interioară plină de verdeaţă. Dormeam pe o saltea întinsă pe podeaua care scârţâia şi pe care alergam ca o fetiţă în picioarele goale. La capătul străzii erau cimitirul Père Lachaise, parcurile Belleville şi Buttes Chaumont, în care stăteam după‐amiezi întregi şi beam vin, mâncam Camembert şi galete vietnameze de grâu expandat unse cu ulei de seminţe de dovleac. Ben desena, picta, sau îmi scria poezii.

Mă oferisem să‐l ajut la o lucrare despre un pictor de la începutul secolului XX, Giorgio De Chirico, lucrare pe care trebuia să o susţină la Universitate în octombrie. Mergeam la biblioteca Centrului Pompidou şi citeam despre De Chirico din tomurile imense şi analizam corespondenţa lui cu Rosenberg, unul din marii colecţionari de artă de la 1920. Ben reproducea corespondenţa inedită prin desen, pentru că nu avea voie sa facă fotocopii.

Într‐o zi de septembrie, după încă o dimineaţă la Pompidou, eram întinsă pe saltea, Ben pe parchet şi ne odihneam. Pe geam se vedea cerul curgând în cameră şi nori care parcă respirau, calm şi uniform. Am simţit o siguranţă şi o dulceaţă ca niciodată. Nu ştiu cât a durat starea aceea de odihnă plină, dar mă simţeam suspendată într‐un loc unde nu îmi era frică de nimic, unde aveam timp, aveam linişte, aveam tot.

M‐am ridicat în capul oaselor şi l‐am privit pe Ben. „Sunt atât de fericit!”, mi‐a spus. Simţise şi el la fel, deşi nu ne atinsesem nici măcar o clipă. Atunci mi‐a spus că vrea să mergem în sudul Franţei, unde există o apă în care se găseşte aur: turiştii vin acolo şi pleacă cu câte 10‐15 grame. Voia să căutăm noi aurul pentru verighete. Voia să fiu femeia lui pentru totdeauna şi mama copiilor lui. Iar eu mi‐am spus că dacă e să fac un copil, Ben era cu siguranţă tatăl.

*

De Chirico are o perioadă pe care istoricii de artă o numesc „perioada metafizică”, în care a realizat una din cele mai impresionante picturi ale sale, Misterul şi melancolia unei străzi. Pictura din 1914 înfăţişează o scenă dintr‐un vis parcă mut: o fetiţă care învârte un cerc şi urcă o stradă galbenă, într‐un oraş ciudat. Atinge asfaltul cu graţia unei balerine. Oraşul pare strivit de căldură. În faţa ei, în partea stângă, se văd arcadele unui templu alb, iar în partea dreaptă se vede o altă clădire. De după clădire apare umbra ameninţătoare a unui bărbat. Atmosfera e apăsătoare şi ai vrea să îi strigi să aibă grijă – totul e cu atât mai copleşitor cu cât fetiţa nu bănuieşte nimic.

De fiecare dată când priveam tabloul, mă apuca o stare de nelinişte.

În septembrie, Myriam s‐a întors de la Rimini şi noi am revenit în rezidenţa universitară unde ne mutaserăm împreună – un apartament pe care francezii îl numesc studio, adică un soi de garsonieră confort II. La câteva zile după revenire am început să am stări de greaţă, pentru ca, două săptămâni mai târziu, să‐mi petrec zilele într‐un perpetuu baie‐pat. Într‐o noapte de octombrie am ajuns la camera de urgenţă a spitalului Delafontaine. Acolo, Roxana, medic rezident stagiar în Franţa, mi‐a arătat pe un ecran o inimă micuţă care pulsa.

La vederea acelei fărâme care fremăta în mine, am simţit că adăpostesc în mine nu un copil, ci chiar centrum mundi. Totul avea să înceapă de acolo, nimic din ce existase până atunci nu mai conta. Când am ieşit, Ben m‐a luat în braţe de parcă cel mai mare vis al său tocmai se împlinise.

În primele două luni am slăbit şase kilograme. Odată cu stările de rău m‐am deconectat de la lumea de reverie în care fusesem prinsă. Nu mai eram în stare să văd poezie nicăieri. Încet, odată cu viaţa care creştea în mine, creştea şi frica. Unde îl voi primi? Nu era posibil într‐un studio dintr‐un cămin universitar. Cheiurile Senei sunt ticsite de buchinişti, muzicieni sau pictori care vând pe zeci de euro portrete făcute la comandă sau acuarele reprezentând obiective turistice ale Parisului. Îi ştiam pe fraţii Dardan şi Ilir care reuşiseră să‐şi cumpere, ce‐i drept în câţiva ani buni, un apartament din banii strânşi de pe urma vânzării de acuarele. „Eu nu‐mi prostituez munca”, mi‐a spus într‐o zi Ben, sâcâit de insistenţele mele. „Nu voi vinde niciodată în faţă la Notre Dame.”

Pentru Ben, iubirea suplinea orice nevoie. Interpreta dorinţa mea de a avea un apartament mai mare ca pe o nevoie fabricată de societatea consumeristă în care trăiam. Ochii lui, care mă fascinaseră, au devenit inexpresivi şi toate chemările mele îndelungi rămâneau fără ecou. Alungat de lamentările mele de femeie care nu mai trăia acum decât pentru a primi în siguranţă un copil, pleca. Zile întregi, uneori.

Când revenea, îi căutam blocnotesul de diagonale. De multe ori găseam portrete cu femei frumoase pe care le surprinsese în metrou sau pe la seratele organizate de prietenii lui artişti. Eram geloasă şi neputincioasă, ţintuită la pat de rău, mereu obosită. Înlocuisem artiştii şi expoziţiile cu privitul canalelor stupide la TV sau cu plimbări printr‐un Paris care‐mi părea acum o aglomeraţie de imigranţi gălăgioşi de toate culorile. Îmi lipsea România.

Îmi era foarte greu să mă imaginez în ipostaza de mamă într‐o lume care nu era a mea, acolo unde nimic nu‐mi era familiar. Căutam fragmente de acasă la biserica ortodoxă din Paris, în discuţiile cu amici români sau în lungile conversaţii telefonice cu ai mei.

M‐am întâlnit cu Myriam, în apartamentul unde prinsese corp copilul din mine. Am regăsit‐o altfel. Sau era aceeaşi şi poate doar o vedeam altfel. Speram să mă înţeleagă. „Nu‐i poţi lua libertatea!”, mi‐a spus. „Îl omori ca artist dacă îi ceri să aibă un program de lucru normal, să ducă o viaţă obişnuită!” N‐am înţeles‐o atunci, pentru că nu concepeam ca Ben să nu mi se alăture în viaţa de familie: o casă, confort şi stabilitate.

În decembrie, sora lui Ben a murit de cancer. Familia sperase să mai trăiască până la căsătoria noastră, care fusese stabilită pentru 1 ianuarie 2005 şi care s‐a amânat pentru că erau în doliu. Mai fusesem o dată în Italia la părinţii lui, dar atunci nu locuisem cu ei şi fusesem privită că un simplu musafir. Familia lui – părinţii şi cei cinci fraţi – se stabilise la Avezzano în urmă cu mai bine de 10 ani. Traversaseră Marea Ionică, veniţi din nordul Greciei, unde trăiseră în mijlocul unei comunităţi de albanezi musulmani. Acum trăiau aproape de Roma, cu soţi, soţii şi copii, o familie numeroasă care îşi consuma dramele şi bucuriile fără să aibă schimburi prea mari cu restul lumii.

Astrit, tatăl lui Ben, avea 70 de ani şi îndeplinea rolul de cap al familiei. Ştiam de la Ben că familia lui nu prea agrease ideea ca fiul lor să se căsătorească cu o femeie de altă religie şi naţionalitate. Sperau ca măcar copilul să fie băiat. Unul din fraţii lui Ben chiar mi‐a pus odată mâna pe burtă şi mi‐a spus într‐o italiană cu accent: „Spero che sia un maschio, no?”.

În rest se vorbea albaneză. Când mi se spunea să mă ridic în picioare dacă intra cineva în încăpere, sau când trebuia să fac cafeaua alături de Rita, cealaltă noră a familiei, Ben îmi traducea indicaţiile. În familia lor, fiul cel mai tânăr, adică el, avea obligaţia de a avea grijă de părinţi la bătrâneţe, ceea ce însemna că soţia acestuia ar fi trebuit să preia toate obligaţiile gospodăreşti. Când îl întrebam pe Ben cine ne va ajuta cu cel mic imediat după naştere, îmi spunea că Beyaze, mama lui. Nu puteam să‐mi închipui aşa ceva.

*

Restul lunilor de sarcină le‐am petrecut mai mult la pat. Ben era mai mult plecat. Căutam degeaba sprijin în cunoscuţi, în domnul Chebbi, în Myriam, în vecina mea Sabrina, o algeriană musulmană care părea mai curând de acord cu Ben, după modelul „bărbatul are mai multă dreptate”. Am îngheţat anul de facultate. Când eram deja în luna a noua, am decis să plec.

În dimineaţa plecării am vorbit cu tata. „Nu eşti singură, nu eşti pierdută, vino acasă.” Atât mi‐a spus. Mi‐am pus mecanic într‐un rucsac actele, ceva bani şi o parte din hăinuţele de nou născut şi am plecat spre aeroport. L‐am sunat pe Ben din metrou: „Plec în România”, i‐am spus. „Acum. Vreau să vorbim.”

Nu a venit. Nu credea că eram în stare să plec. Eram hăituită de decizia de a‐i lua copilului meu dreptul de a avea un tată, dar nu găsisem altă soluţie.

La patru zile după ce am ajuns acasă l‐am născut pe Teo la o clinică din Cluj. Rezidenţii, medicii, moaşele mă priveau ca o pe o ciudăţenie şi nu reuşeau în niciun chip să înţeleagă cum de venisem să nasc în România dacă toată sarcina îmi fusese monitorizată atât de profesionist în Franţa. Ar fi primit cetăţenie franceză, nu? Da, le‐am răspuns, dar nu era cel mai important lucru pentru mine.

L‐am sunat pe Ben atunci când contracţiile surveneau la fiecare 15 minute. „În două ore ai fi deja aici şi ai putea să‐l vezi când se naşte”, i‐am spus. Apoi l‐am sunat când contracţiile erau la cinci minute. Apoi la trei minute.

Mi‐a spus că trebuie să‐mi asum decizia pe care o luasem. Patru luni l‐am rugat să vină să‐şi vadă copilul, dar m‐a refuzat, spunând că ar fi însemnat că e de acord cu plecarea mea. Nu mă putea ierta, dar îmi repeta că trebuia să mă întorc unde îmi era locul şi unde era acasă pentru Teo şi că, odată cu trecerea timpului, lucrurile se vor aranja. Mă simţeam vinovată. Îmi spuneam chiar că mă lăsasem influenţată de o frică nejustificată, pe fondul schimbărilor hormonale din sarcină. Că se putea salva ceva de dragul lui Teo şi că nu puteam să nu încerc. Că atunci când tatăl lui îl va vedea, se va responsabiliza. Aşa că am decis să mă întorc în Franţa, deşi familia nu m‐a încurajat. Tata a fost totuşi de acord că trebuia măcar să‐mi definitivez licenţa.

*

Am ajuns în acelaşi aeroport din Paris, trei luni mai târziu, purtându‐l legănat pe Teo, acum în scaunul tip scoică. M‐am postat în faţa panoului de sosiri şi l‐am căutat cu privirea printre cei care ţineau cartoane cu numele pasagerilor pe care‐i aşteptau. Am revăzut scaunele albastre de plastic şi pe mine însărcinată în nouă luni, disperată. „Am ajuns”, i‐am spus de la un telefon public. Era afară, ne aştepta. L‐am văzut apropiindu‐se, mi‐a zâmbit scurt, apoi s‐a aplecat către copilul pe care nu şi‐l văzuse niciodată şi l‐a ridicat cu mâini nesigure. Teo s‐a arcuit şi a început să scâncească încetişor. Ben a spus doar „djali ime” („fiul meu” în albaneză) şi l‐a aşezat stângaci la loc în scaun. S‐a întors către mine, m‐a îmbrăţişat rece şi am plecat. Mi‐a fost teamă pentru acel moment şi pentru posibilele emoţii ce ar fi putut să se dezlănţuie în Ben. Dar cred că nu s‐au consumat decât în el.

L‐am înscris pe Teo la o creşă şi astfel am reuşit să ajung la cursuri, să‐mi trec cu bine examenele şi să‐mi termin anul III şi facultatea. Psihanalista la care mergeam în perioada de sarcină îmi recomandase o terapeută de cuplu. Ben nu a acceptat ideea de a se dezvălui unui terţ pe care nu îl cunoştea şi nu credea că acea persoană ne‐ar putea ajuta. A acceptat într‐un final să o vadă pe doamna Bonneville, dar şedinţele erau ca nişte meciuri de box. „Te‐ai transformat”, îmi spunea. „Nu mai eşti nici măcar o umbră a Inei de care mă îndrăgostisem.”

Viaţa şi lumea de artist de la care Ben nu era pregătit să abdice nu mai reprezentau nimic atâta timp cât Ben nu reuşea să ne ofere siguranţă, îi spuneam terapeutei şi prin ea bărbatului de care mă îndrăgostisem nebuneşte. Iar ea îmi spunea că eu îi refuzasem lui Ben naşterea acestui copil, iar el încerca să mă rănească pentru a se reconstrui pe sine. Dar n‐a reuşit să ne aducă nicicum la un numitor comun care să ne permită să creştem un copil pe care ni‐l doriserăm amândoi.

În luna în care Teo urma să împlinească un an, Ben mi‐a spus că a fost la tribunal pentru a cere custodie. Atunci am înţeles că exista riscul să‐mi pierd copilul. Nu aveam niciun venit în afară de o bursă de 250 de euro pe lună şi de alocaţia pentru Teo. Nu puteam să‐mi permit o chirie. Iar când un avocat mi‐a spus că în Franţa mamele nu au neapărat întâietate la custodia copilului – şi că Ben avea avantajul locuinţei şi al cetăţeniei –, am înţeles ce trebuia să fac.

În decembrie 2006, după licenţă, am plecat definitiv. Nu i‐am spus nimic. Mă mutasem de câteva luni la o prietenă, într‐un apartament de două camere, unde nu plăteam decât cheltuieli de întreţinere. Cu ajutorul ei am reuşit să plec fără ca el să ştie. Ştiam că, dacă l‐aş fi anunţat, m‐ar fi împiedicat.

L‐am sunat după câteva săptămâni şi i‐am spus, sec: „Sunt în România – în Franţa îmi este foarte greu să mă descurc cu un copil”. O lună mai târziu, primeam de la un tribunal românesc custodia lui Teo. Ben fusese citat, dar n‐a dat curs. Mi‐a spus că România nu există pentru el.

M‐am angajat la o televiziune din oraşul natal. După câteva luni, m‐a sunat o vecină care îmi spunea să vin cât mai repede, pentru că tocmai primise în gazdă un domn francez care „are ochii verzi şi fumează pipă”. Era împreună cu două persoane mai în vârstă, un bărbat şi o femeie, şi voiau să mă vadă.

Ben şi părinţii lui veniseră la aniversarea de doi ani a lui Teo. I‐am poftit la masă, am suflat în lumânările din tortul lui Teo, iar Ben a băut din ţuica de prune făcută de tata. Am gătit pui; niciun strop de carne de porc. Am fost împreună să‐i luăm sandale şi bicicletă lui Teo. Şi am plâns împreună atunci. Am încercat să‐i explic că era mai bine aşa. Că Myriam avusese dreptate. Viaţa de familie nu era pentru el. Ar fi însemnat să se piardă, să nu mai fie el. A părut să înţeleagă că nu se mai putea face nimic, chiar dacă nu m‐a iertat niciodată pentru plecările mele.

Tot atunci, a deschis un proces pentru obţinerea de drepturi de vizită pentru Teo. Îl iubeşte foarte mult şi văd în manifestările lui acea intensitate a iubirii care a existat cândva între noi. Nu participă însă în niciun fel financiar la întreţinerea lui, cu excepţia unor cadouri pe care i le face o dată la trei luni, când vine să‐l vadă. Îl îmbrăţişează, îl cuprinde cu toată fiinţa lui şi apoi pleacă şi lucrurile îşi reiau cursul firesc.

La începutul poveştii noastre de iubire i‐am spus că îl percepeam fluid ca apa, incapabil să aibă vreo formă de sine stătătore. Acea fluiditate pe care mi‐o doream şi eu, căci ce putea fi mai frumos decât să te simţi absolut liber? El a rămas la fel: fără contur, fără limite, într‐o curgere proprie. Eu mi‐am găsit alt drum. Am fost nevoită să mă adaptez, să recunosc şi să respect limite şi rigori. Ale mele, ale societăţii, ale meseriei, ale statutului de părinte şi de soţie. Mi‐am refăcut viaţa alături de un ofiţer român care îl iubeşte pe Teo şi care a învăţat să‐i fie părinte.

Teo împlineşte şase ani vara asta. Este vesel şi sănătos şi, din toamnă, va merge la şcoala franceză. Când cineva îl întreabă cum se numeşte tatăl său, Teo răspunde că nu are doar un tată, ci doi. Unul în România, care‐l creşte, şi unul în Franţa, „acolo, la Disneyland, unde voi merge şi eu când voi face şapte ani”.

Ți se pare important ce ai citit?

Dacă ce citești te ajută, cumpără un abonament digital. E cea mai directă formă de susținere pentru munca noastră. Om cu om, vom strânge o comunitate care nu doar va fi un garant al sustenabilității, ci și una care contribuie și ne sprijină în a răspunde nevoilor prin povești despre cum muncim, cum relaționăm cu mediul, cum putem schimba educația, cum putem construi o societate mai echitabilă, cum putem trăi mai echilibrat.


Acest articol apare și în:

DoR #6

Familie
Vară, 2011

Cumpără revista

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *