Editorial DoR #36: Mâine

Ca să supraviețuim în România prezentului, ne gândim la ce ar putea să devină, la puterea unui „mâine ficțional” și la poveștile care îl conțin.

La mijloc de mai, mă întorceam cu tata cu mașina de la botezul celui de-al doilea nepot. Eram pe drum între Târgu-Mureș și aeroportul din Cluj, ocazie bună pentru o incursiune în trecut. Am ajuns să vorbim despre sfârșitul anilor ’80, când tata se mutase în București pentru rezidențiatul de neurochirurgie și l-a prins Revoluția din decembrie 1989 în spital. Au primit răniți de tot felul, de la împușcați în cap, la împușcați în șold, la oameni bătuți în penitenciarul Jilava, la un camion care a parcat în curte și sub prelată avea o unitate de parașutiști morți. La un moment dat, colegii îl însărcinaseră pe tata să păzească secția cu o armă luată de la una dintre victime. Mi-a fost greu să mi-l imaginez încercând să navigheze atâta zvonistică și paranoia, niște zile în care nu circula nicio informație, iar prezentul și viitorul erau o ceață. Și mai greu mi-a fost să mi-l imaginez făcând asta la 34 de ani, mai tânăr decât sunt eu acum.

Deodată, traficul s-a blocat și Waze-ul a fost inundat de rapoarte. La 150 de metri în față avusese loc un accident și două mașini zăceau zdrobite în mijlocul șoselei. Era o trezire bruscă la România anului 2019: țara cu cei mai mulți morți în accidente rutiere din Europa, în care antreprenori ajung să inventeze campanii pentru construcții de autostrăzi, în care oamenii sunt îngroziți să ajungă în spitale, crezând – uneori pe bună dreptate – că și dacă scapă de boală, tot o să-i îngenuncheze vreo infecție sau interacțiunea cu medicii.

Cinci minute s-au făcut 10, apoi 30, apoi 60. Waze-ul devenise inutil, iar șoferii și pasagerii din mașinile din coloană au transformat șoseaua într-o promenadă spre locul accidentului, unde echipa de descarcerare a fost nevoită să taie capota ca să ajungă la pasageri și să-i îmbarce în ambulanță, din fericire vii.

La un moment dat, o femeie din fața noastră s-a înfipt în claxonul mașinii de parcă voia să-și salveze viața. Un polițist a venit până la ea, iar femeia a coborât și a început să urle la el cât putea. Povestea ai trăit-o și tu – în trafic, într-o instituție de stat, poate într-o școală. Ea striga la polițist că vrea să plece, că stă de peste o oră, că n-are niciun orizont de timp legat de cât va mai dura, că e bătaie de joc, că vrea să simtă că e respectată. Polițistul avea placa lui: e accident grav, durează investigațiile, eu nu pot face nimic, nu fac decât să urmez procedura, și eu aștept, ca și dumneavoastră.

Nu se auzeau însă unul pe altul, pentru că ea era preocupată să acuze, el să evite. Ce nu reușeau să-și spună sună cam așa. Ea: nu e vreo modalitate, dacă nu să degajați carosabilul, măcar să ne informați pe cei de la coadă despre cât vom aștepta? Mă simt umilită. El: nu simt că am vreo putere asupra a cum lucrez și cel mai sigur e să urmez regulamentul, chiar dacă asta înseamnă să mă expun continuu dezaprobărilor cetățenilor. Mă simt atacat.

În punctul culminant, pentru că femeia nu înceta să strige la el, polițistul i-a spus cam așa: „Doamnă, dacă nu vă convine, plecați în Germania!”. Din acel moment, strigătele ei au devenit neinteligibile, iar apoi s-a întors în mașină, trântind violent portiera după ea.

S-a văzut și la alegerile europarlamentare recente câți români s-au mutat în Germania pentru că România nu mai era ce-și doreau. S-au mutat și în Italia, Spania, Franța, Anglia și pe unde au mai găsit de studiu și de lucru, exasperați de sărăcie, de lipsa de posibilități, de guvernare mediocră și de senzația continuă că sunt umiliți, de care însă nu scapi când ajungi să stai chiar și 11 ore la coadă să votezi, ca să contribui la o prezență record și la un vot de blam acordat unui PSD feudal și putred la vârf.

Prea des, când vorbim despre România, vorbim despre „ce ar putea să devină”. Potențialul societății e în viitor și, ca să supraviețuim prezentului, trebuie să ne agățăm de ce poate fi ca de o vestă de salvare. Mâine ajunge să fie un paliativ, mai degrabă decât o strategie. E un ine ficțional, cum descrie și Codruța Cernea lumea din picturile ei (o lucrare de-ale ei e pe copertă și-mi place să cred că albastru aduce a pânza unei cabine de vot).

În poveștile pe care le spunem în DoR n-am vrut niciodată să alunecăm în cinismul polițistului de la circulație. Credem în aceste insule de mâine ficțional și ne agățăm de ele chiar și atunci – sau poate tocmai atunci – când lumea din jur pare că a abandonat ideea de „ce ar putea să devină”. Un mâine ficțional găsiți și în poveștile din acest număr: despre cum a ajuns Dacian Cioloș să-și asume rolul de politician, despre cum muncitorii din fabrici caută prin greve noi căi de a regla dezechilibre de putere, despre cum ar arăta un sistem de justiție condus de magistrați tineri, despre ce s-ar putea întâmpla în intimitatea relațiilor noastre dacă ne-am expune mai mult traumele, dorințele și vulnerabilitățile.

Nu ne lipsește speranța, chiar dacă încă lucrăm cu un mâine ficțional la scară individuală. Însă credem că aceste ficțiuni de mai bine pot fi amplificate dacă sunt împărtășite. Credem că dacă mai mulți oameni visează și acționează în sincron – cum au făcut-o la europarlamentare –, mâine va fi mai palpabil, mai aproape, și nu va fi nevoie să plecăm în Germania.


Acest articol apare și în:


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *